Neexecutarea obligațiilor de către terțul poprit – Codul de procedură civilă de la 1865. Constituționalitate
22 iunie 2016 | Anda-Laura TĂNASE
În Monitorul Oficial al Românieinr. 408 din data de 30 mai 2016 a fost publicată Decizia Curții Constituționale nr. 157 din 24 martie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 460 alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865.
Excepția de neconstituționalitate a fost ridicată de S.C.P.A. Enăchescu şi Asociaţii din Bucureşti într-un dosar aflat pe rolul Judecătoriei Sector 3 Bucureşti – Secţia civilă.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 460 alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865, care au următorul cuprins:
„Dacă terţul poprit nu-şi mai îndeplineşte obligaţiile ce-i revin pentru efectuarea popririi, inclusiv în cazul în care, în loc să consemneze suma urmăribilă a liberat-o debitorului poprit, creditorul, debitorul sau organul de executare, în termen de 3 luni de la data când terţul poprit trebuia să consemneze sau să plătească suma urmăribilă, poate sesiza instanţa de executare, în vederea validării popririi.”
În opinia autorilor excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile legale criticate încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 16 alin. (1) privind egalitatea în faţa legii şi art. 24 alin. (1) privind dreptul la apărare. Având în vedere că autorul excepţiei de neconstituţionalitate, prin critica formulată, se referă la atingerea adusă „echilibrului procesual al părţilor” şi la crearea unor situaţii juridice inegale între debitor/terţ poprit, pe de o parte, şi creditor/organ de executare, pe de altă parte, Curtea reţine că, în susţinerea excepţiei, este invocat şi art. 21 alin. (3) din Constituţie privind dreptul la un proces echitabil, în componenta sa referitoare la egalitatea de arme între părţile aflate în proces.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că textul de lege criticat a mai format obiectul controlului de constituţionalitate. Astfel, prin Decizia nr. 1.164 din 17 septembrie 2009, şi Decizia nr. 1.278 din 29 septembrie 2011, Curtea a statuat că art. 460 alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865 nu aduce nicio atingere dreptului la un proces echitabil al debitorului, care beneficiază de aceleaşi drepturi şi garanţii procesuale ca şi celelalte părţi implicate în această procedură. Astfel, potrivit art. 460 alin. 2 din Codul de procedură civilă, instanţa de executare sesizată cu cererea de validare a popririi va cita creditorul urmăritor, debitorul şi terţul poprit şi va da o hotărâre de validare a popririi prin care va obliga terţul poprit să plătească creditorului, în limita creanţei, suma datorată debitorului. Ca urmare, numai în contradictoriu cu aceştia (creditorul urmăritor, debitorul şi terţul poprit), ca părţi ale raportului juridic dedus judecăţii, se analizează dacă terţul poprit datorează debitorului sume de bani, cu respectarea pentru toate părţile a garanţiilor care caracterizează dreptul la un proces echitabil. De asemenea, Curtea a statuat că încălcarea liberului acces la justiţie şi a dreptului la un proces echitabil, din perspectiva pretinsei nerespectări a principiului disponibilităţii, nu poate fi reţinută, întrucât, potrivit art. 52 alin. (1) din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti, „executarea silită şi celelalte acte care sunt de competenţa executorului judecătoresc se îndeplinesc la cerere, dacă legea nu dispune altfel”.
Distinct de cele anterior reţinute în jurisprudenţa sa, Curtea constată că recunoaşterea posibilităţii executorului judecătoresc de a sesiza instanţa de executare în vederea validării popririi nu îi conferă calitatea de parte în judecarea cererii astfel formulate. De asemenea, textul legal criticat nu rupe echilibrul procesual existent între părţile raportului juridic execuţional (creditor şi debitor), executorul judecătoresc având doar rolul de a sesiza instanţa de executare şi nicidecum de a apăra un drept sau interes legitim propriu, acţionând în numele creditorului urmăritor cu respectarea întru totul a dispoziţiilor legale incidente în materia executării silite. În acest sens, Curtea a statuat că, în cadrul executării silite, ca şi în cazul contestaţiei la executare, organul de executare nu are interese proprii şi, nu are, deci, calitatea de parte în proces şi nu este necesar să fie citat ca atare. În consecinţă, Curtea nu poate reţine încălcarea art. 16 şi art. 21 alin. (3) din Constituţie, în componenta sa referitoare la egalitatea de arme.
Cu privire la criticile de neconstituţionalitate formulate în raport cu art. 24 din Constituţie, Curtea reţine că, potrivit art. 460 alin. 2 din Cod, pronunţarea unei hotărâri de validare sau de desfiinţare a popririi de către instanţa de executare are loc după ce, în prealabil, au fost administrate probe, ceea ce, înseamnă, în mod evident, că părţile citate îşi pot face apărările pe care le consideră necesare. În consecinţă, Curtea constată că dispoziţiile legale criticate nu încalcă art. 24 din Constituţie.
Astfel, Curtea decide:
– Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate privind dispoziţiile art. 460 alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865.
