Judecătorul, la limita dintre mărturisirea judiciară ca fraudă la lege și mărturisirea extrajudiciară

Considerente:
I. Admisibilitatea probei mărturisirii judiciare când reprezintă fraudă la lege sau la dreptul terților
II. Mărturisirea extrajudiciară ca fapt supus aprecierii judecătorului

I. Admisibilitatea probei mărturisirii judiciare când reprezintă fraudă la lege sau la dreptul terților

Raportat la Noul Cod de procedură civilă, constituie mărturisire recunoașterea de către una dintre părți, din proprie inițiativă sau în cadrul procedurii interogatoriului, a unui fapt pe care partea adversă își întemeiază pretenția sau apărarea. Clasificarea, făcută conform Codului de procedură civilă vizează cele două categorii de mărturisire: judiciară și extrajudiciară.[1]

Potrivit art. 349 NCPC, mărturisirea judiciară face deplină dovadă împotriva aceluia care a făcut-o, fie personal, fie prin mandatar. Ce se va întâmpla însă în situația în care mărturisirea judiciară reprezintă fraudă la lege sau la dreptul terților? În ce manieră se va raporta judecătorul la admisibilitatea probei?

Pentru lămurirea acestui aspect este necesar să analizăm Decizia nr. 2643 din 18 iunie 2003 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. În acest sens s-a apreciat că, în cazul în care mărturisirea reprezintă o fraudă la lege sau la dreptul terților, întrucât unul dintre soți recunoaște unor bunuri comune calitatea de bunuri proprii ale celuilalt soț, pentru a le sustrage de la executarea silită, ca urmare a condamnării pentru săvârșirea unei infracțiuni, o atare mărturisire nu poate fi considerată decât nulă.[2]

Ca mărturisirea să fi constituit un mijloc de probă determinant în soluționarea cauzei, era necesar ca aceasta să fi fost susținută de probe pertinente și concludente, care să confirme starea de fapt, după cum reiese din însăși decizia Înaltei Curți. În caz contrar, când mărturisirea judiciară nu este altceva decât o modalitate de fraudă la lege, admisibilitatea sa nu este posibilă:

Pentru evitarea fraudării creditorilor unuia din soţi, mărturisirea soţului datornic, conform căruia a avut o contribuţie minimă la dobândirea bunurilor comune trebuie susţinută de probe pertinente și concludente care să confirme această stare de fapt.[3]

II. Mărturisirea extrajudiciară ca fapt supus aprecierii judecătorului

Mărturisirea extrajudiciară, întocmai cum este descrisă în art. 350 NCPC, constituie un fapt supus aprecierii judecătorului, în conformitate cu regulile generale de probațiune. Cu privire la invocarea mărturisirii extrajudiciare verbale, aceasta dintâi nu va putea fi invocată câtă vreme proba cu martori nu este admisă. Fiind un fapt supus aprecierii judecătorului, poate decurge concluzia că admisibilitatea probei se face în manieră subiectivă, în raport de argumente sau motive intrinseci.

Judecătorul  poate să înlăture motivat recunoașterea unei părți dacă din ansamblul probelor administrate în cauză își formează convingerea că mărturisirea respectivă nu corespunde adevărului.[4]

Analizând cazurile aflate pe rolul instanțelor judecătorești, cu referire la mărturisirea extrajudiciară, Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat asupra posibilității producerii efectelor de către mărturisirea extrajudiciară, raportându-se la un articol de ziar, care a fost depus odată cu acțiunea. Este posibil ca un articol de ziar să aibă un rol hotărâtor în soluționarea cauzei, altfel spus să producă efecte în favoarea uneia dintre părți?

Din întreg ansamblul probator, Înalta Curte de Casație și Justiție a decis că mărturisirea extrajudiciară, în mod specific articolul de ziar depus cu acțiunea, nu reprezenta un interviu al reclamantei, fiind de asemenea contestat de aceasta din urmă. [5]

În cazul de față, judecătorul a înlăturat mijlocul de probă, ca urmare a contestării sale de către reclamantă. Deși textul de lege accentuează înlăturarea sau admiterea mijlocului de probă ca apreciere proprie a judecătorului, în speță convingerea acestuia s-a format drept urmare a unei recunoașteri. Cum s-ar fi putut forma justețea admisibilității unei probe, în raport de argumente și motive intrinseci, dacă nu exista recunoașterea reclamantei? Or, nu este acesta un mod anevoios, implicit mânat de subiectivism și convingeri personale, iar nu un procedeu obiectiv, raportat strict la lege?

 Cu titlu de concluzie

I. Mărturisirea judiciară, ca mijloc de probă în procesul civil, poate fi considerată drept admisibilă câtă vreme nu reprezintă o fraudare la lege sau la dreptul terților. Pentru ca rolul acestui mijloc de probă să fie determinant în soluționarea cauzei, se impune condiția unor probe pertinente și concludente. Numai în baza probelor pertinente și concludente se va putea confirma o stare faptică.

II. Mărturisirea extrajudiciară, ca fapt supus aprecierii judecătorului presupune formarea unei convingeri intrinseci. Însă atunci când convingerea este formată ca urmare a recunoașterii de către una dintre părți a unei situații faptice, nu se mai poate discuta despre o apreciere personală. Pe de altă parte, însăși posibilitatea aprecierii (personale) a judecătorului poate înlătura garantarea unei soluționări obiective a cauzei.

În urma celor expuse anterior, îmi permit a constata anumite situații faptice prin scrierea succintă a lui Vasile Voroneț:

“Legile, chiar dacă-s dure
Se îmbună în instanțe
Ori prin facto, ori prin jure,
Bălăcite-n… circumstanțe”.[6]

[1] A se vedea art. 348, Noul Cod de procedură civilă.
[2] Platformă online scj.ro, Decizia nr. 2643 din 18 iunie 2003 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
[3] Ibidem.
[4] Platformă online scj.ro.
[5] Ibidem, Decizia nr. 2643 din 18 iunie 2003 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
[6] Reflexe (şi reflecţii) într-o picătură de cerneală.

Andreea Claudia Agapie