Secţiuni » Arii de practică
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialCyberlawEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecomTransporturi
ProtectiveDrepturile omuluiData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: CyberlawDreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul muncii
Cyberlaw
CărţiProfesionişti
SAVESCU & ASOCIATII
 

Despre (in)oportunitatea menţinerii posibilităţii de expunere a populaţiei la câmpuri electromagnetice generate de echipamente radio şi echipamente terminale de comunicaţii
15.07.2016 | Victor MARCUSOHN

JURIDICE - In Law We Trust

Expunerea populaţiei la câmpuri electromagnetice generate de amplasarea de echipamente radio şi echipamente terminale de comunicaţii, cu precădere referindu-ne la antenele de telefonie mobilă, nu este o problemă nouă în spaţiul românesc, însă ceea ce alarmează este creşterea exponenţială a acesteia în ultimii ani, în contextul lipsei de informaţii certe cu privire la efectele potenţial dăunătoare ale acestora asupra sănătăţii umane.

Cadrul juridic care reglementează această problematică este relativ bogat, fiind însă destul de stufos şi greu inteligibil pentru populaţia “de rând”, iar practica judiciară aferentă acestei tematici este din păcate aproape inexistentă.

1. Cadrul juridic general

Din punct de vedere normativ, legislaţia românească este în principiu racordată la practicile adoptate în cadrul Uniunii Europene.

Astfel, prin Ordinul ministrului sănătăţii nr. 1.193 din 29 septembrie 2006 pentru aprobarea Normelor privind limitarea expunerii populaţiei generale la câmpuri electromagnetice de la 0 Hz la 300 GHz[1], se stabileşte că pentru scopul acestor norme, termenul câmp electromagnetic (CEM) include câmpurile statice, câmpurile de frecvenţă foarte joasă (CFFJ) şi câmpurile de radiofrecvenţă (RF), inclusiv microundele, acoperind domeniul de frecvenţe de la 0 Hz la 300 GHz.

La art. 3 din aceleaşi norme mai sus menţionate, se stabileşte că în scopul aplicării restricţiilor bazate pe evaluarea posibilelor efecte ale câmpurilor electromagnetice asupra sănătăţii, trebuie făcută diferenţierea între restricţiile de bază şi nivelurile de referinţă pentru limitarea expunerii care au fost stabilite în urma unei examinări minuţioase a întregii literaturi ştiinţifice publicate. Criteriile utilizate în cursul evaluării au fost concepute pentru a evalua credibilitatea diferitelor rezultate raportate, sens în care numai efectele dovedite au fost folosite ca fundament pentru restricţiile de expunere propuse. Inducerea cancerului prin expunere pe termen lung la câmpuri electromagnetice nu s-a considerat ca fiind dovedită. Cu toate acestea, pentru că există un coeficient de siguranţă de aproximativ 50 între valorile de prag pentru apariţia efectelor acute şi restricţiile de bază, aceste norme acoperă implicit şi eventualele efecte pe termen lung pentru întreg domeniul de frecvenţă.

De menţionat că Ordinul nr. 1.193/2006 a abrogat Ordinul ministrului sănătăţii şi familiei nr. 1.007/2002 privind aprobarea Normelor de reglementare a nivelurilor de referinţă admisibile de expunere a populaţiei generale la câmpuri electromagnetice cu frecvenţele de la 0 Hz la 300 GHz, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 929 din 18 decembrie 2002, precum şi orice altă dispoziţie contrară, transpunând în legislaţia românească Recomandarea Consiliului din 12 iulie 1999 privind reducerea expunerii publicului la campuri electromagnetice (0- 300 GHz) 1999/519/EC. Comisia internaţională pentru protecţie la radiaţii neionizante (International Commission on Non-Ionising Radiation – ICNIRP) a fost organismul care a acordat consultanţă pe această problematică, recomandarea fiind avizată şi de comitetul ştiinţific de conducere al Comisiei.

Este important de precizat că la pct. 10 din preambulul acestei recomandări se prevede în mod expres că “numai efectele dovedite au fost folosite drept bază pentru limitarea recomandată la expunere. (…) cadrul ar trebui revăzut şi reevaluat în mod periodic în lumina noilor cunoştiinţe şi dezvoltări ale tehnologiei şi a aplicaţiilor surselor şi practicilor care conduc la creşterea expunerii la câmpuri electromagnetice”.

Pe de altă parte, H.G. nr. 130/2015 privind echipamentele radio şi echipamentele terminale de telecomunicaţii şi recunoaşterea mutuală a conformităţii acestora[2] stabileşte cadrul de reglementare pentru introducerea pe piaţă, libera circulaţie şi punerea în funcţiune pe teritoriul României a echipamentelor radio şi a echipamentelor terminale de comunicaţii electronice, precum şi procedurile de evaluare a conformităţii şi de marcare a acestora, transpunând, totodată, în dreptul intern, Directiva 1999/5/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 9 martie 1999, privind echipamentele hertziene și echipamentele terminale de telecomunicații și recunoașterea reciprocă a conformității acestora.

Acest act normativ prevede, la art. 6 alin. (1) lit. a), ca primă cerinţă esenţială pentru orice aparat, fie că este vorba despre un echipament radio, un echipament terminal de comunicaţii electronice sau amândouă, să asigure protecţia sănătăţii şi siguranţei utilizatorului şi a oricărei altei persoane, incluzând obiectivele referitoare la cerinţele de securitate prevăzute în Directiva 2006/95/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 12 decembrie 2006 privind armonizarea legislaţiilor statelor membre referitoare la echipamentele electrice destinate utilizării în cadrul unor anumite limite de tensiune, dar fără aplicarea vreunei limite de tensiune. În acest sens, Anexa nr.1 la directiva mai sus menţionată referitoare la elementele principale ale obiectivelor privind siguranţa pentru echipamente electrice destinate utilizării în carul unor anumite limite de tensiune, prevede ca măsuri de ordin tehnic ce ar trebui stabilite în vederea protecţiei împotriva pericolelor care provin de la echipamente electrice :

a) persoanele și animalele domestice sunt protejate în mod corespunzător împotriva pericolului de vătămare corporală sau altor traume care pot fi cauzate de contactul direct sau indirect;

b) nu se produc temperaturi, arcuri sau radiații care ar putea constitui un pericol;

c) persoanele, animalele domestice și bunurile sunt protejate în mod corespunzător împotriva pericolelor de natură neelectrică produse de echipamentele electrice, cunoscute din experiență;

d) izolația trebuie să fie adaptată condițiilor previzibile.

Aparatele sunt prezumate ca fiind conforme cu cerinţele esenţiale aplicabile prevăzute la art. 6 din actul normativ mai sus menţionat, dacă sunt în concordanţă cu prevederile standardelor armonizate pentru echipamentele radio şi echipamentele terminale de comunicaţii electronice sau cu părţi din acestea şi ale căror numere de referinţă au fost publicate în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. Pot fi utilizate ca bază pentru prezumţia conformităţii cu cerinţele esenţiale de protecţie a sănătăţii şi siguranţei utilizatorului şi a oricărei altei persoane, incluzând obiectivele referitoare la cerinţele de securitate prevăzute în Directiva 2006/95/CE a Parlamentului European şi a Consiliului şi de protecţie privind compatibilitatea electromagnetică prevăzute în Directiva 2004/108/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 15 decembrie 2004 privind apropierea legislaţiilor statelor membre cu privire la compatibilitatea electromagnetică şi de abrogare a Directivei 89/336/CEE, standardele armonizate elaborate pentru punerea în aplicare a Directivei 2006/95/CE sau a Directivei 2004/108/CE, ale căror numere de referinţă au fost publicate în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.

Prin urmare, nivelurile de referinţă stabilite prin Recomandarea consiliului nr. 1999/519/EC nu trebuie să fie în niciun caz depăşite atunci când echipamentul radio este construit şi instalat corespunzător, fiind întreţinut şi utilizat conform scopului pentru care a fost fabricat[3].

În cazul în care un producător nu a aplicat standarde armonizate sau a omis unele părţi aplicabile ale unui standard armonizat, documentaţia tehnică va include descrieri şi explicaţii ale soluţiilor adoptate pentru îndeplinirea cerinţelor esenţiale, precum şi avizul unui organism notificat[4].

De menţionat că cazul în care conformitatea cu standardele armonizate nu garantează, astfel cum rezultă din măsurători în laborator, îndeplinirea cerinţelor esenţiale specificate la art. 6 din H.G. nr. 130/2015, Autoritatea Naţională pentru Administrare şi Reglementare în Comunicaţii (ANCOM) iniţiază, în cazuri justificate, procedura prevăzută la art. 5 alin. (2) din Directiva 1999/5/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 9 martie 1999 privind echipamentele hertziene şi echipamentele terminale de telecomunicaţii şi recunoaşterea reciprocă a conformităţii acestora, respectiv va sesiza Comitetul pentru evaluarea conformității și supravegherea pieței de telecomunicații, organism format din reprezentanți ai statelor membre, în vederea formulării unui punct de vedere referitor la această problematică.

În altă ordine de idei, trebuie spus că întrucât Directiva 1999/5/CE a Parlamentului European și a Consiliului a fost modificată de mai multe ori în mod substanțial, aceasta a fost înlocuită prin Directiva 2014/53/UE a Parlamentului European şi a Consiliului, din 16 aprilie 2014, privind armonizarea legislației statelor membre referitoare la punerea la dispoziție pe piață a echipamentelor radio și de abrogare a Directivei 1999/5/CE. Noua directivă prevede, la pct. 46 din preambul că “statele membre ar trebui să adopte măsurile corespunzătoare pentru a asigura faptul că echipamentele radio pot fi puse la dispoziție pe piață numai dacă, atunci când sunt instalate și întreținute în mod adecvat și utilizate conform destinației prevăzute, acestea respectă cerințele esențiale prevăzute în prezenta directivă și, în cazul cerinței esențiale de a asigura protecția sănătății și a siguranței persoanelor și animalelor, precum și protecția bunurilor, sau în condiții de utilizare care pot fi prevăzute în mod rezonabil (…)”.

De asemenea, este foarte important de menţionat că acelaşi act normativ european prevede la pct. 73 din preambul că “întrucât obiectivul prezentei directive, și anume, asigurarea faptului că echipamentele radio puse la dispoziție pe piață îndeplinesc cerințele de protecție a sănătății și siguranței publice, un nivel adecvat al compatibilității electromagnetice și de utilizare eficace și eficientă a spectrului de frecvențe radio astfel încât să se evite producerea de interferențe dăunătoare, garantând în același timp funcționarea adecvată a pieței interne, nu poate fi realizat în mod satisfăcător de către statele membre ci, având în vedere amploarea și efectele sale, poate fi realizat mai bine la nivelul Uniunii, Uniunea poate adopta măsuri în conformitate cu principiul subsidiarității, astfel cum este prevăzut la articolul 5 din Tratatul privind Uniunea Europeană. În conformitate cu principiul proporționalității, astfel cum este enunțat în respectivul articol, prezenta directivă nu depășește ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivului respective”.

În România, este permisă introducerea pe piaţă, punerea la dispoziţie pe piaţă şi punerea în funcţiune în scopul utilizării potrivit destinaţiei lor, doar a aparatelor care sunt conforme cu cerinţele esenţiale prevăzute la art. 6 din H.G. nr. 130/2015, precum şi cu celelalte dispoziţii relevante ale acestei hotărâri, în cazul în care acestea sunt instalate, întreţinute şi utilizate corespunzător, conform scopului pentru care au fost produse.

Activitatea de supraveghere şi control al pieţei în scopul asigurării îndeplinirii dispoziţiilor acestei hotărâri şi a obligaţiilor operatorilor economici care decurg din Regulamentul (CE) nr. 765/2008[5], precum şi în vederea identificării trasabilităţii aparatelor în cadrul lanţului de distribuţie se exercită de către ANCOM şi, conform legislaţiei din domeniul protecţiei consumatorului, în cazul aparatelor achiziţionate de către persoanele fizice, de către Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor.

2. Cadrul juridic special, în domeniul infrastructurii reţelelor de comunicaţii electronice

Potrivit dispoziţiilor Legii nr. 154/2012 privind regimul infrastructurii reţelelor de comunicaţii electronice[6], furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice, autorizaţi în condiţiile legislaţiei din domeniul comunicaţiilor electronice, au dreptul de acces pe proprietăţi, fie că este vorba despre imobile proprietate publică sau privată, în baza unui drept drept de servitute, care se exercită în condiţiile legii, cu respectarea principiului minimei atingeri aduse proprietăţii, cu menţiunea că dreptul de acces pe o proprietate privată şi condiţiile realizării accesului, de către persoanele care furnizează exclusiv pentru nevoi proprii reţele de comunicaţii electronice, se negociază de către părţi, în condiţiile legii[7].

Aşadar, în ceea ce priveşte imobilele proprietate privată, legiuitorul a stabilit că furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice beneficiază de dreptul de acces pe proprietăţi dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:

a) dreptul de folosinţă asupra imobilelor în cauză nu ar fi afectat sau ar fi afectat într-o măsură nesemnificativă prin efectuarea acestor lucrări ori, dacă un alt furnizor de reţele de comunicaţii electronice, autorizat în condiţiile legislaţiei din domeniul comunicaţiilor electronice, a efectuat deja lucrări de acces pe proprietăţi pe, deasupra, în sau sub imobilele în cauză, dreptul de folosinţă asupra imobilelor nu ar fi afectat în mod permanent de o restrângere suplimentară prin efectuarea unor noi asemenea lucrări;

b) efectuarea lucrărilor de acces pe proprietăţi nu este de natură să contravină cerinţelor specifice de urbanism, de amenajare a teritoriului sau privind calitatea în construcţii ori celor privind protecţia mediului, a sănătăţii sau a ordinii publice, pe care trebuie să le respecte activităţile ce se desfăşoară pe, deasupra, în sau sub imobilele în cauză;

c) să existe acordul titularului dreptului de proprietate privată asupra imobilului afectat de a încheia un contract, prin care să se stabilească condiţiile de exercitare a dreptului de acces pe proprietatea sa privată sau, în cazul refuzului, să existe o hotărâre judecătorească irevocabilă, care să ţină loc de contract între părţi[8].

Aceste dispoziţii se aplică şi în cazul dreptului de acces în spaţiile aflate în proprietate indiviză din clădirile cu mai multe locuinţe, inclusiv în ceea ce priveşte fixarea reţelelor de comunicaţii electronice sau a unor elemente de infrastructură necesare susţinerii acestora pe zidurile ori terasele acestor clădiri.

Menţionăm că furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice îşi pot exercita acest drept legal de servitute numai după încheierea unui contract, în formă autentică, cu titularul dreptului de proprietate ori de administrare asupra imobilului respectiv, iar dacă acesta nu se poate încheia în termen de două luni de la data primirii solicitării de încheiere a contractului de acces pe proprietatea privată ori în cazul refuzului de acordare a dreptului de acces, oricare dintre părţi se poate adresa instanţei competente care, în cazul în care găseşte cererea ca fiind întemeiată, poate pronunţa o hotărâre care ţine loc de contract între părţi[9].

În concluzie, apreciem că deşi legea impune, în anumite situaţii, titularilor unor drepturi de proprietate privată să încheie contracte cu furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice, aceasta nu înseamnă că aceştia din urmă ar fi scutiţi de obligaţia de a obţine toate documentele de autorizare prevăzute de legislaţia specifică din domeniul urbanismului, amenajării teritoriului, calităţii în construcţii, protecţiei mediului, sănătăţii sau ordinii publice.

3. Principiul precauţiei versus libera circulaţie a mărfurilor

3.1. Consideraţii introductive

Libera circulație a mărfurilor provenite din statele membre și a mărfurilor care provin din țări terțe și se află în liberă circulație în statele membre, prima dintre cele patru libertăți fundamentale ale pieței interne, constituie unul dintre principiile fundamentale ale Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE), fiind reglementată de art. 28 din acesta.

România s-a angajat prin Tratatul de aderare la Uniunea Europeană să asigure libera circulaţie a bunurilor şi serviciilor, sens în care orice decizie de încălcare a acestui principiu, precum interzicerea furnizării serviciului de telefonie mobilă într-o anumită zonă, trebuie să fie justificată de existenţa unui pericol real şi imediat, comunicat Comisiei Europene de către autoritatea naţională competentă[10], prin sistemul RAPEX (Rapid Alert System for Non-Food Products).

Conform celui mai nou Raport al Comitetului ştiinţific pentru noile riscuri asupra sănătăţii, identificate sau care pot apărea (SCENIHR) din cadrul Comisiei Europene, raport adoptat în sesiunea plenară din data de 27 ianuarie 2015 şi intitulat “Efecte potenţiale asupra sănătăţii ale expunerii la câmpuri electromagnetice” (denumit pe mai departe “Raport”), s-a concluzionat că ”studiile precedente care ajunseseră la concluzia că expunerea la frecvenţe radio[11] ar putea afecta activitatea cerebrală aşa cum este aceasta reflectată de schimbările din electroencefalogramă[12] (…) sunt confirmate de rezultatele studiilor mai recente. Totuşi, dată fiind varietatea domeniilor vizate, durata expunerii, numărul de factori avuţi în vedere şi metodele statistice este dificil de extras concluzii ferme. (…) Per ansamblu, studiile epidemiologice cu privire la expunerea la câmpuri electromagnetice generate de frecvenţe radio, nu arată un risc crescut de tumori cerebrale. Mai mult, nici nu confirmă un risc crescut de apariţie a altor forme de cancer, la nivelul regiunii capului şi gâtului.”[13]

Principiului precauţiei, reglementat pentru prima dată în legislaţia din România, la art. 3 lit.b din O.U.G. nr.195/2005 privind protecţia mediului[14], îndeamnă autorităţile la acţiune sau la a se abţine de la acţiune, în caz de nesiguranţă cu privire la potenţialele efecte nocive ale unei anumite activităţi. Acest principiu, deşi consacrat la nivel legislativ în domeniul protecţiei mediului, ar putea fi aplicat prin analogie şi în domeniul sănătăţii, în sensul că ar trebui să încurajeze întârzierea, şi în unele cazuri chiar abandonarea, activităţilor suspecte de a avea consecinţe serioase asupra sănătăţii umane, urmând a se va aplica chiar şi în absenţa unor dovezi ştiintifice depline, cu privire la aceste suspiciuni.

3.2. Sistematizarea principiului

Principiul precauţiei este îndeaproape legat de ideea de risc, ceea ce ne obligă să examinăm scopul conceptului, înainte de a studia subiectul în mod sistematic. Succesul conceptului de risc în sistemele de drept nu ar trebui să pună în umbră faptul că multiplele sale înţelesuri continuă să nască dificultăţi. În sens curent, riscul este înţeles în mod general ca sinonim pentru pericol, sau un eveniment nefericit. Riscul este în totalitate nesigur. Lato senso, riscul este un concept cu două ramificaţii : pe de o parte, întamplarea, accidentul sau posibila producere a unui eveniment ; pe de alta parte, pierderea sau prejudiciul rezultat. Această abordare este necesară pentru că riscul nu poate avea un înţeles înăuntrul sau înafara lui însuşi. Stricto sensu, riscul se referă la posibilitatea producerii unui eveniment nefericit. Astfel, prejudiciul apare ca o consecinţă.

Apariţia principiului precauţiei este legată de naşterea unui nou tip de risc, pe care îl calificăm ca fiind un risc post industrial. Deoarece cunoaşterea ştiinţifică este relativă şi nesiguranţa apasă asupra acestui factor, se ajunge la riscul post industrial. Acolo unde cauza nu poate fi stabilită pe de-a întregul, este înlocuită cu o relaţie de posibilitate, de eventualitate sau plauzabilitate între cauză şi efect.

Juriştii nu ignoră considerarea riscului, chiar dacă concepţia lor despre ştiinţă este încă puternic întemeiată, mai degrabă pe certitudini decât pe probabilităţi. După cum se evidenţiază, prin evoluţia actelor normative privind răspunderea şi asigurarea, legislaţia nu mai ignoră conceptul de risc, totuşi riscurile care delimitează mişcarea principiului precauţiei nasc anumite probleme. Când un eveniment caracteristic riscului stricto sensu tinde a se produce, riscurile pot fi calculate pe bază de probabilităţi. Întrebarea care se pune este, în ce categorie de predictibilitate ar trebui încadrate riscurile anticipate pe baza principiului precauţiei. Astfel, putem avea pericole, care sunt riscuri inacceptabile, corespunzătoare principiului prevenirii şi care trebuie interzise; riscuri reziduale, care constituie categoria cea mai de jos şi care nu au nevoie de măsuri de reglementare, neaplicându-li-se nici principiul prevenirii, nici cel al precauţiei. Doar ultima categorie, a riscurilor nesigure, cade în aria de acoperire a principiului precauţiei.

Principiul precauţiei concurează împotriva nevoii de siguranţă, care înglobează sistemul legal privit ca un întreg. Pentru a deroga de la principiul liberei circulaţii a mărfurilor, trebuie să demonstrăm existenţa riscului. Pentru a obţine compensarea prejudiciului suferit, victima trebuie să stabilească o legătură cauzală clară între prejudiciu şi evenimentul care a stat la originea acestuia. Autorizarea de a pune un produs pe piaţă sau de a implementa o nouă tehnologie nu poate fi refuzată decât dacă riscul suspectat este cu fermitate stabilit. Dreptul pozitiv devine astfel partener cu cercetarea ştiinţifică.

Principiul precauţiei are un impact major în elaborarea standardelor,  mai înainte de luarea deciziilor, din moment ce logica lui se bazează mai degrabă pe formularea deciziilor, decât pe implementarea acestora.

Referirea la principul precauţiei se traduce printr-o inversare a sarcinii probei, deoarece cel care ia măsura de precauţie nu trebuie să dovedească iminenţa prejudiciului, ci doar să stabilească eventualitatea producerii acesteia. Este, prin urmare, de datoria aceluia care ar putea eventual să se găsească la originea prejudiciului ipotetic să facă dovada acţiunii sale perfect nevătămătoare, proba negativă, adesea imposibil de administrat, şi, pentru aceasta, calificată drept o “probatio diabolica”.

În aceste condiţii, nu vedem de ce nu am putea aplica, prin analogie, principiul precauţiei şi în domeniul protecţiei sănătăţii şi siguranţei utilizatorului şi a oricărei altei persoane, în sensul interzicerii instalării de echipamente radio şi echipamentele terminale de telecomunicaţii la nivelul marilor aglomerării urbane, în condiţiile în care conform Raportului (SCENIHR) din 27 ianuarie 2015, mai sus menţionat, “expunerea la surse externe este dominată de antene de telecomunicaţii, antene ale unor instituţii private şi guvernamentale din domeniul telecomunicaţiilor şi staţii de comunicaţii mobile. S-a demonstrat că asemenea sisteme au condus la o creştere semnificativă a nivelelor câmpurilor electromagnetice din mediul urban, comparativ cu nivelele măsurate în anii 1980, atunci când se foloseau numai antene radio analogice şi antene de comunicaţii TV”.

4. Referinţe jurisprudenţiale

Din păcate, aşa cum menţionam mai sus, referinţele jurisprudenţiale referitoare la expunerea populaţiei la câmpuri electromagnetice generate de amplasarea de echipamente radio şi echipamente terminale de comunicaţii, cu precădere antene de telefonie mobilă, nu sunt foarte bogate, iar acolo unde totuşi există, ele nu ating decât cel mult incidental tematica protecţiei mediului şi, mai ales, cea a sănătăţii umane.

Astfel, într-o cauză ce avea ca obiect demontarea și ridicarea antenelor instalate pe terasa imobilului respectiv în termen de 20 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii judecătoreşti, sub sancțiunea plăţii de daune cominatorii, în caz de refuz, reclamanta solicitând să fie autorizată să procedeze la demontarea antenelor pe cheltuiala pârâtei, instanţa a admis parţial acţiunea, constatând constatat nulitatea contractului de închiriere încheiat de Asociația de proprietari cu pârâta, aceasta din urmă fiind obligată să demonteze și să ridice cele 2 antene instalate pe terasa imobilului. Celelalte pretenţii ale reclamantei au fost respinse ca nefondate, instanţa întemeindu-şi soluţia pe dispoziţiile art. 39-41 din Legea nr. 230/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea asociaţiilor de proprietari[15] şi nu pe imposibilitatea garantării inexistenței efectelor nocive asupra sănătății (deşi reclamanta făcuse vorbire în cererea sa şi despre acest aspect), soluţia fiind menţinută şi de instanţa de control judiciar[16].

Totuşi, pentru a concluziona într-o notă optimistă, care susţine ideea conform căreia de multe ori jurisprudenţa o ia înaintea doctrinei, devenind astfel ea cea care pavează drumul spre destinaţii nebănuite, într-o cauză ce avea ca obiect anularea autorizației de construire, precum și suspendarea executării actului respectiv până la judecarea cauzei, deşi instanţa de fond respinsese acţiunea ca neîntemeiată, instanţa de control judiciar a infirmat soluţia acesteia, reţinând, printre altele, că pentru a fi necesar acordul vecinilor nu este necesar ca poluarea de orice fel să și producă efecte negative asupra populației, fiind suficient să existe această poluare. Este evident că câmpurile electromagnetice de joasă frecvență sau de radiofrecvență pe care le emite stația GSM autorizată reprezintă o asemenea poluare pentru a fi necesar acordul tuturor vecinilor cel puțin pe plan orizontal, ci nu numai a proprietarilor de la etajul superior al scării C. Astfel, este rezonabil a se considera că, în raport de distanța mică față de spațiile destinate locuirii, antenele GSM constituie o sursă de poluare electromagnetică și, chiar dacă efectele radiațiilor specifice produse de aceste antene nu au fost pe deplin clarificate, nu se poate nega existența unui risc pentru sănătatea persoanelor ce locuiesc în proximitatea lor. Studiile științifice se axează în principal pe problema dacă expunerea timp îndelungat la radiațiile stațiilor de telefonie mobilă provoacă cancer. Atâta timp cât nu s-a stabilit cu un anumit grad de certitudine ca antenele GSM nu au nici un efect periculos asupra vieții și sănătății unei persoane ce locuiește permanent în preajma acestor dispozitive, recurenții trebuie să beneficieze de principiul precauției instituit de art. 191 din Tratatul de la Lisabona semnat la 13.12.2007. Ca atare, în lipsa unor date certe referitoare la consecințele pe termen lung ale expunerii la câmpuri electromagnetice, având în vedere limitele cunoașterii umane, autoritățile trebuie să protejeze cu prioritate individul contra riscurilor potențiale. Reclamanții-recurenți, fiind titulari ai dreptului de protecție împotriva radiațiilor electromagnetice, au dreptul de a-și exprima părerea în legătură cu montarea unei stații fixe de telefonie în apropierea locuințelor lor, făcând parte din categoria „proprietarilor direct afectați cu care se învecinează, pe plan orizontal, spațiul supus schimbării”, iar autoritățile au obligația corelativă de a ține seama de dezacordul manifestat”.


[1] Publicat în M. Of. nr. 895 din 3 noiembrie 2006.
[2] Publicată în M. Of. nr. 202 din 26 martie 2015. Acest act normativ a abrogat H. G. nr. 88/2003, privind echipamentele radio şi echipamentele terminale de telecomunicaţii şi recunoaşterea mutuală a conformităţii acestora, republicată în M. Of. nr. 477 din 17 iulie 2007.
[3] În acest scop, au fost adoptate ca standard româneşti o serie de standard europene armonizate, precum:
– SR EN 50364:2002 – Limitarea expunerii umane la câmpuri electromagnetice generate de echipamente care funcţionează în domeniul de frecvenţă de la 0 Hz până la 10 GHz, folosite la Supravegherea Electronică a Obiectelor (Electronic Article Surveillance – EAS) Identificarea prin Radio – frecvenţă (RFID) şi aplicaţii similare;
– SR EN 50385:2003 – Standard de produs pentru demonstrarea conformităţii staţiilor de bază şi a staţiilor terminale fixe pentru sistemele de comunicaţii prin radio cu restricţiile de bază sau nivelurile de referinţă referitoare la expunerea umană la câmpurile electromagnetice de radiofrecvenţă (110 MHz… 40 GHz) – populaţie în general;
– SR EN 50383 :2004 – Standard de bază pentru calcul şi măsurarea puterii câmpului electromagnetic şi SAR-ului la expunerea umană la radiaţiile emise de staţiile de bază şi staţiile terminale fixe pentru sisteme de telecomunicaţii radio (110 MHz… 40GHz).
Conform art. 9 alin. (6) din H.G. nr. 130/2015, lista cuprinzând standardele române care adoptă standarde armonizate din domeniul echipamentelor radio şi echipamentelor terminale de comunicaţii electronice se aprobă şi se actualizează prin ordin al ministrului pentru societatea informaţională şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
[4] Art. 9 alin. (3) şi (4), H.G. nr. 130/2015.
[5] Regulamentul (CE) NR. 765/2008 al Parlamentului European şi al Consiliului din 9 iulie 2008 de stabilire a cerințelor de acreditare și de supraveghere a pieței în ceea ce privește comercializarea produselor și de abrogare a Regulamentului (CEE) nr. 339/93.
[6] Publicat în  M. Of. nr. 680 din 1 octombrie 2012.
[7] Art. 3 alin. (1)-(4), Legea nr. 154/2012.
[8] Art. 5 alin. (1), Legea nr. 154/2012.
[9] Art. 13-14, Legea nr. 154/2012.
[10] În cazul României, autoritatea naţională competentă pentru operarea sistemului RAPEX este Autoritatea Naţională pentru protecţia Consumatorilor.
[11] Frecvenţele între 100 KHz şi 300 GHz ale spectrului electromagnetic.
[12] Înregistrări extracelulare ale activităţii electrice a cortexului cerebral.
[13] Pag. 225, Raport.
[14] Publicată în M. Of. nr. 1196 din 30 decembrie 2005.
[15] Art. 39: Proprietatea comună poate fi utilizată de către terţi, persoane fizice sau juridice, de drept public ori de drept privat, numai cu acordul majorităţii proprietarilor membri ai asociaţiei şi al proprietarilor direct afectaţi de vecinătate, în baza unui contract de închiriere, de folosinţă sau de concesiune.
Art. 40: Asociaţia de proprietari are obligaţia să ia măsuri cu privire la îmbunătăţirea confortului termic al clădirii.
Art. 41 : Modificările constructive şi utilizarea în alte scopuri a unor părţi sau elemente de construcţie ale clădirii, cum ar fi: ancorarea de reclame pe pereţi, suspendarea de stâlpi, pereţi, scări interioare şi altele asemenea, se vor putea face numai pe baza deciziei comitetului executiv, cu acordul proprietarilor direct afectaţi şi, după caz, pe baza unui proiect tehnic întocmit de instituţii de specialitate, verificat de un expert autorizat, precum şi cu autorizaţia pentru executarea de lucrări, eliberate în condiţiile legii.
[16] Tribunalul București, Secţia a-II-a Civilă, Decizia nr. 125/11.04.2012, rolii.ro.


Lect. univ. dr. Victor Marcusohn
Facultatea de Drept şi Ştiinţe Administrative, Universitatea Ecologică din Bucureşti
Avocat, Baroul Bucureşti

* Mulțumim universuljuridic.ro

PLATINUM+
PLATINUM Signature       

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                                

VIDEO STANDARD
Aflaţi mai mult despre , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici.
JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului.

Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!












Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
 Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill

Lex Discipulo Laus

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.