Secţiuni » Arii de practică » Business » Corporate
Corporate
DezbateriCărţiProfesionişti

Limitări și conflicte de interese la numirea și în exercitarea mandatului de administrator al unei societăți comerciale (3)
01.07.2016 | Sebastian BODU

Secţiuni: Corporate, Drept comercial, Selected, Studii
JURIDICE - In Law We Trust

* A se vedea și Partea I și Partea a II-a a articolului

2.2.2.1. În materie de reprezentare, pentru anumite acte încheiate între societate și un membru al unui organ de administrare

În materie de reprezentare, când anumite operațiuni reglementate special sunt derulate între societate și un membru al unui organ de administrare, art. 144 ind. 4 și art. 153 ind. 8 alin. (3) raportat la același art. 144 ind. 4 din Legea societăților stabilește o serie de interdicții bazate pe conflictul de interese. Este interzisă astfel creditarea de către societate a unui membru al unui organ de administrare prin intermediul unor operațiuni precum: (i) acordarea de împrumuturi; (ii) acordarea de avantaje financiare cu ocazia sau ulterior încheierii de către societate cu aceștia de operațiuni de livrare de bunuri, prestări de servicii sau executare de lucrări; (iii) garantarea directă ori indirectă, în tot sau în parte, a oricăror împrumuturi acordate acestora, concomitentă ori ulterioară acordării împrumutului; (iv) garantarea directă ori indirectă, în tot sau în parte, a executării de către aceștia a oricăror alte obligații personale ale acestora față de terțe persoane; (v) dobândirea cu titlu oneros ori plata, în tot sau în parte, a unei creanțe ce are drept obiect un împrumut acordat lor de o terță persoană ori o altă prestație personală a acestora. Interdicțiile în speță sunt aplicabile și operațiunilor în care sunt interesați soțul, rudele sau afinii până la gradul al IV-lea inclusiv ai membrului organului de administrare; de asemenea, dacă operațiunea privește o societate simplă sau comercială la care una dintre persoanele anterior menționate este administrator ori deține, singură sau împreună cu una dintre persoanele sus-menționate, o cotă de cel puțin 20% din valoarea capitalului social subscris.

Reglementarea împrumuturilor, directe sau indirecte (cvasi-împrumuturi), precum și a garanțiilor dintre societate și un membru al organului său de administrare este necesară din cauza caracterului lor lipsit de obiectivitatea comercialității (arm´s lenght transaction), care există în mod normal la o astfel de operațiune dar care prezumtiv lipsește în cazurile în speță, pe fondul suprimării puterii de negociere dintre părți, ceea ce face ca termenii împrumuturilor să fie mult mai favorabili pentru debitor decât cei practicați în general de societate clienților săi sau practicați în general pe piețe; mai mult, astfel de împrumuturi pot ajunge să nu fie rambursate niciodată, transformându-se în donații. În categoria împrumuturilor indirecte, simulate intră, de exemplu, remiterea unui card de credit sau de debit, chiar dacă beneficiarul își ia angajamentul să ramburseze sumele trase sau cheltuite[1] ori plata ratelor unui împrumut personal al administratorului[2]. Situațiile enumerate stabilesc prohibiții indiferent dacă cel care angajează societatea este membrul organului societar beneficiar al împrumutului, cvasi-împrumutului sau a unei alte facilități financiare.

Ca și în celelalte cazuri de conflict de interese, operațiunile sunt anulabile (deci nulitate relativă)[3] la cererea societății reprezentate, după cum prevede regula comună de la art. 1303 C. civ., astfel că aprobarea lor de către adunarea generală înlătură cauza de nulitate, aprobare care poate interveni atât înainte de operațiune, cât și ulterior, prin ratificare[4]. În plus, acestea sunt incriminate la art. 272 alin. (1) lit. c) din Legea societăților, conform căreia constituie infracțiune fapta fondatorului, administratorului, directorului general, directorului, membrului consiliului de supraveghere sau al directoratului ori reprezentantului legal de a se împrumuta, sub orice formă, direct sau prin persoane interpuse, de la societatea pe care o administrează, de la societatea pe care o controlează ori de la o societate care controlează societatea pe care el o administrează[5], atunci când suma împrumutată este superioară limitei prevăzute la art. 144 ind. 4 alin. (3) lit. a) din aceeași lege, sau face ca una dintre aceste societăți să îi acorde vreo garanție pentru datorii proprii.

Interdicțiile enumerate la art. 144 ind. 4 din Legea societăților nu se aplică, după cum prevede alin. (3) al acestui articol, (i) în cazul operațiunilor a căror valoare exigibilă cumulată este inferioară echivalentului în lei al sumei de 5.000 de euro, sau (ii) în cazul în care operațiunea este încheiată de societate în condițiile exercitării curente a activității sale, iar clauzele operațiunii nu sunt mai favorabile membrului organului de administrare, soțului, rudele ori afinilor săi până la gradul al IV-lea decât cele pe care, în mod obișnuit, societatea le practică față de terțe persoane (de exemplu, o bancă comercială poate acorda împrumuturi administratorilor săi în aceleași condiții de creditare pe care le aplică în mod curent clienților săi). Aceste derogări, fiind bazate pe valoarea redusă a operațiunii sau pe obiectivitatea neechivocă a comercialității operațiunii, nu necesită o hotărâre de aprobare din partea adunării generale. Chiar și îndeplinite fiind condițiile derogărilor, adică operațiunea este permisă, membrul organului de administrare care un interes personal în operațiune, precum și un interes al soțului, rudelor sau afinilor lui până la gradul al IV-lea inclusiv va trebui să se abțină de la votul din cadrul organului din care face parte, pentru că nimic nu garantează că un interes particular al său nu va prevala[6].

O altă categorie de acte a căror obiectivitate comercială se prezumă a fi afectată de interesele personale ale membrilor organelor de administrare care încheie un contract cu societatea este cea a vânzărilor și cumpărărilor. Atunci când administratorul este vânzător, ar fi tentat să cumpere pe socoteala societății la un preț supraevaluat, iar când este cumpărător ar fi tentat să vândă pe socoteala societății la un preț subevaluat. Sancțiunea într-o astfel de situație este, conform regulii generale de la art. 1303 C. civ., tot anularea actului la cererea societății, niciodată nulitatea absolută deoarece actele transmisive de drepturi între societate și membrii organelor de administrare sunt frecvente și chiar necesare, uneori fiind singurii care sunt dispuși să încheie astfel de acte, în calitate de furnizori, clienți, creditori[7].

Conform art. 44 ind. 1 din Legea societăților, dobândirea de către societate, într-un interval de cel mult doi ani de la constituire sau de la autorizarea începerii activității societății, a unui bun de la fondator sau acționar, contra unei sume (cumpărare) sau a altor contravalori (schimb) reprezentând cel puțin 10% din valoarea capitalului social subscris, va fi supusă aprobării adunării generale a asociaților, precum și procedurii de evaluare reglementată la art. 38 și 39 din aceeași lege, va fi menționată în Registrul Comerțului și va fi publicată în Monitorul Oficial, precum și într-un ziar de largă răspândire. Nu sunt supuse acestor prevederi operațiunile de dobândire efectuate în cadrul activității curente a societății, cele făcute din dispoziția unei autorități administrative sau a unei instanțe judecătorești și nici cele făcute în cadrul operațiunilor de bursă. Dispozițiile art. 44 ind. 1 se aplică și societății cu răspundere limitată, având în vedere situarea ei într-un capitol general și identității de rațiuni. Referirea textului de lege la acționari și la adunarea generală a acționarilor provine din faptul că, reprezentând efectul transpunerii unei norme europene care norme reglementează exclusiv societățile pe acțiuni, s-a omis adaptarea ei la Legea societăților, ca lege general societară. Originea istorică a dispoziției se găsește în dreptul german și are rolul de a împiedica dobândirea de către societate a unor bunuri care nu ar fi putut trece de filtrul Oficiului registrului comerțului pe calea aportului[8]. Fiind o normă imperativă bazată pe conflictul de interese (cel puțin) la reprezentare, sancțiunea este nulitatea relativă a actului încheiat cu încălcarea ei. În lipsa unei prevederi exprese în lege, adunarea generală este, pentru societățile pe acțiuni, cea ordinară, cu excepția cazului când actul constitutiv prevede competența adunării extraordinare.

Conform art. 150 alin. (1), respectiv art. 153 ind. 8 alin. (3) raportat la același art. 150 alin. (1) din Legea societăților, dacă prin actul constitutiv nu se dispune altfel, sub sancțiunea nulității (relativă, ca în toate cazurile de conflict de interese), un membru al organului de administrare al unei societăți pe acțiuni nu va putea, în nume propriu, să înstrăineze, respectiv să dobândească, bunuri către sau de la societate, având o valoare de peste 10% din valoarea activelor nete ale societății, decât numai după obținerea aprobării adunării generale extraordinare, în condițiile prevăzute la art. 115 alin. (1) și alin. (2) teza I-a din aceeași lege. Dacă administratorul, respectiv membrul consiliului de supraveghere este în același timp fondator sau acționar al societății, iar operațiunea este una de cumpărare sau de schimb survenită în interval de 2 ani de la data constituirii sau de la data autorizării începerii activității societății, se vor aplica dispozițiile speciale ale art. 44 ind. 1 din Legea societăților, ceea ce înseamnă că valoarea bunului înstrăinat de societate se va calcula prin raportare la capitalul social subscris, nu la activele nete. Prevederile art. 150 alin. (1) se aplică, conform textului legal, și operațiunilor de închiriere sau leasing. În categoria bunurilor intră creanțele însă nu intră serviciile, astfel că societatea poate încheia un contract de consultanță cu un membru al organului de administrare, indiferent de valoare[9], cu condiția ca membrul în speță să se fi abținut de la decizia de aprobare a contractului și/sau să nu îl semneze în numele societății.

Actul constitutiv nu va putea deroga de la prevederile art. 150 alin. (1), respectiv art. 153 ind. 8 alin. (3) raportat la același art. 150 alin. (1) din Legea societăților, al căror caracter este imperativ; de asemenea, nu va putea transfera competența de la adunarea extraordinară la adunarea ordinară sau la un organ societar inferior (de exemplu consiliul de supraveghere care să aprobe tranzacția realizată de un membru a directoratului). Baza de raportare pentru calculul valorii de 10% din activele nete o reprezintă valoarea contabilă a societății din situația financiară (bilanțul) aprobat pentru anul financiar precedent celui în care are loc operațiunea ori, după caz, la valoarea capitalului social subscris, dacă o asemenea situație financiară nu a fost încă prezentată și aprobată sau dacă sunt incidente prevederile art. 44 ind. 1 din Legea societăților. Dacă membrul organului de administrare cu care se încheie actul este și asociat, acesta va trebui să se abțină de la vot, conform art. 127 din aceeași lege.

Prevederile art. 150 din Legea societăților sunt aplicabile și operațiunilor în care una dintre părți este soțul membrului organului de administrare ori rudă sau afin al său până la gradul al IV-lea inclusiv; de asemenea, sunt aplicabile și atunci când operațiunea este încheiată cu o societate simplă sau comercială la care una dintre persoanele anterior menționate este administrator sau director ori deține, singură sau împreună, o cotă de cel puțin 20% din valoarea capitalului social subscris, cu excepția cazului în care una dintre societățile comerciale respective este filiala celeilalte. Coroborând prevederile art. 150 cu cele ale art. 143 ind. 3 alin. (2) din Legea societăților, conchidem că se instituie o prezumție relativă că membrul organului de administrare știe că persoana cu care se pregătește să încheie contractul se încadrează în categoria celor pentru care legiuitorul cere autorizarea prealabilă a adunării generale, fiind absurd să credem că s-ar institui o prezumție legală absolută ca un membru al organului de administrare să își cunoască neapărat afinii de gradul IV sau chiar societățile în care aceștia sunt asociați; de altfel, prezumțiile legale absolute trebuie să fie exprese. Coroborând prevederile art. 150 din Legea societăților cu cele ale art. 1303 C. civ., care este dreptul comun în materie de conflicte de interese la reprezentare, apreciem că interesul contrar nepersonal poate fi nu doar al unui membru al familiei extinse a membrului organului de administrare, ci și al oricărei alte persoane despre care acesta din urmă știe că are un astfel de interes contrar, interes care a modificat conduita reprezentantului legal, făcându-l să încheie actul pe care, în lipsa acestui interes contrar, nu l-ar fi încheiat, interes care trebuie dovedit în condițiile dreptului comun de cel care reclamă existența conflictului (societatea prejudiciată, în speță).

Dacă adunarea generală a acționarilor ia o hotărâre pe baza unei informări a organului de administrare, membrul acestui organism cu care urmează să se încheie tranzacția supusă aprobării adunării generale va trebui să urmeze procedura informării și abținerii de la procesul de dezbatere și deliberare prevăzut la art. 144 ind. 3 din Legea societăților și art. 215 alin. (2) C. civ.[10].

Conform art. 241 alin. (2) din Legea pieței de capital, închirierile de active corporale, pentru o perioadă mai mare de un an, a căror valoare individuală sau cumulată față de același cocontractant sau persoane implicate ori care acționează în mod concertat depășește 20% din valoarea totalului activelor imobilizate, mai puțin creanțele la data încheierii actului juridic, precum și asocierile pe o perioadă mai mare de un an, depășind aceeași valoare, se aprobă în prealabil de adunarea generală extraordinară a acționarilor. Acest articol extinde incidența conflictului de interese și către alte persoane, în afara membrilor organului de administrare, și anume către același terț care contractează cu societatea, către o persoană implicată[11] și către o persoană care acționează împreună cu altele în mod concertat[12]. Obiectul contractului îl reprezintă închirierile de active corporale mai lungi de un an sau asocierile pe o perioadă mai mare de un an. Aceste operațiuni, fiind prezumate a fi încheiate într-o stare de conflict de interese, sunt anulabile la cererea societății, iar cauza de nulitate (relativă) este îndepărtată prin aprobarea sau ratificarea lor de către  adunarea generală a acționarilor care, reprezentând voința societății-reprezentate, este cea în favoarea căreia regulile privind conflictul de interese sunt edictate și singura care poate aprecia dacă actul încheiat este dăunător sau nu[13]. În toate cazurile, co-contractantul (dacă este acționar), persoana implicată sau persoanele care acționează în mod concertat vor trebui să se abțină de la votul dat în adunarea generală asupra acestei chestiuni, după cum prevede art. 127 din Legea societăților.

Dispozițiile privind conflictele de interese din Legea pieței de capital nu sunt aplicabile decât societăților admise la tranzacționare, cele de tip închis fiind guvernate de prevederile specifice din Legea societăților, expuse anterior în prezenta secțiune. Dispoziție în materie de conflicte de interese în administrarea societății pe acțiuni, de tip închis sau, bineînțeles, admise la tranzacționare nu sunt aplicabile în mod particular societății cu răspundere limitată, care rămâne guvernată de dispozițiile dreptului comun privind conflictul de interese la reprezentare (art. 215 alin. 1 și art. 1303 C. civ.).

2.2.3. Conflictele de interese în materie de bunuri și informații societare

În materie de bunuri și informații societare, legea interzice membrilor organului de administrare folosirea lor altfel decât în interesul societății. Bunurile și informațiile la care aceștia au acces în virtutea funcției de gerare aparțin societății[14] și nu pot fi folosite pentru obținerea unor profituri personale (no-profit rule), cu excepția autorizării lor exprese în acest sens, după cum prevede art. 214 alin. (2) C. civ., în caz contrar fiind în fața unei încălcări a obligației de a exercita mandatul în interesul societății, cu loialitate, precum și de protejare a informațiilor confidențiale și secretelor comerciale; În categoria bunuri și informații intră de asemenea oportunitățile de afaceri ale societății, clienții săi, know-how-ul, secretele comerciale sau planul de afaceri. Mai mult, cum obligația de protejare a informațiilor și secretelor comerciale subzistă și după încetarea contractului de administrație, după cum prevede art. 144 ind. 1 alin. (5) din Legea societăților, membrii organului de administrare nu le pot niciodată folosi în scop propriu, iar dacă o fac realizează o faptă de concurență neloială.

Cu privire la clienți, doctrina americană s-a pronunțat în sensul că fapta de concurență neloială există atunci când aceștia sunt abordați de către membrul organului de administrare înainte de a părăsi funcția. Ulterior încetării funcției, abordarea este liberă, considerându-se din contră, ca un act de stimulare a concurenței, mulți comercianți redutabili provenind din zona foștilor angajați sau administratori ai unor alte corporații[15].

Atunci când folosesc bunurile și informațiile societății în scopul realizării unui profit personal, membrii organului de administrare pot fi revocați (dacă sunt în exercițiul mandatului) și/sau pot fi obligați la daune-interese, fie că mai sunt, fie că nu în exercițiul mandatului, prejudiciul încercat de societate fiind egal cu profitul realizat de membrii organului de administrare. De asemenea pot fi sancționați contravențional, conform art. 2 alin. (2) lit. b) coroborat cu art. 4 lit. g) din Legea concurenței neloiale sau chiar penal, conform art. 272 alin. (1) lit. b) din Legea societăților (fapta nu constituie însă infracțiune atunci când se produce după încetarea mandatului). Prin autorizare expresă, în cazul unei societăți comerciale, se înțelege hotărârea adunării generale, asociații fiind cei prejudiciați prin folosirea bunurilor și informațiilor de către membrii organului de administrare pentru a realiza un profit personal. Autorizarea consideră îndeplinite inclusiv condițiile de la art. 22 alin. (1) C. pen., deci o cauză justificativă în raport cu care fapta nu mai constituie infracțiune.

În dosarul Regal (Hastings) Ltd. vs. Gulliver[16], apelantul (compania britanică „Regal“) era proprietara unui cinema în Hastings. Administratorii au decis să achiziționeze încă două cinematografe în aceeași zonă pe care să le vândă apoi, împreuna cu cel inițial deținut, ca pe un fond de comerț. Pentru aceasta, au înființat o filială, Hastings Amalgamated Cinemas Ltd. („Amalgamated“) pentru a lua cu chirie cele două noi cinematografe. Proprietarul acestor două cinematografe a cerut pentru garantarea plății chiriei fie garanția personală a celor doi administratori, fie majorarea capitalului vărsat al Amalgamated la £5000. Regal nu a putut aduce, din resursele sale, un aport în numerar mai mare de £2000, pentru a subscrie noi acțiuni cu valoarea de £1 în Amalgamanted, astfel că administratorii, nevoind să garanteze personal plata chiriei, au convenit să subscrie ei restul acțiunilor de £3000. Cei patru administratori au subscris 500 de acțiuni, președintele consiliului de administrație (Gulliver) a găsit subscriitori în afara societății pentru încă 500, iar restul de 500 au fost subscrise de Garton, avocatul companiei. Trei săptămâni mai târziu, hotărârea de a vinde fondul de comerț a fost abandonată și înlocuită cu cea de a vinde acțiunile în cele două companii, astfel că administratorii și celelalte persoane care au subscris acțiuni ale filialei au realizat un profit de £2,16 per acțiune. Regal, sub controlul noilor acționari, a cerut ca diferența să fie recuperată de la cei patru administratori, Gulliver și Garton, iar Camera Lorzilor a dat câștig de cauză reclamantei împotriva celor patru administratori, dar nu și împotriva lui Gulliver și Garton.

În dosarul Foster Bryant Surveying Ltd. vs. Bryant, Savarnake Property Consultants Ltd.[17] unul dintre administratori (Bryant) a fost forțat să renunțe la funcție de către celălalt administrator (Foster), care era și acționarul majoritar. Principalul client al companiei (Aliance) a insistat pe lângă Bryant pentru lucra în continuare la noi proiecte, iar acesta a acceptat, înființând în acest scop, în perioada de preaviz, o companie proprie. Odată mandatul încetat, Bryant a început să lucreze pentru Alliance, prin compania proprie. Alliance avusese un contract de exclusivitate cu Foster Bryant Surveying Ltd. dar care expirase de curând, fără a mai fi prelungit. Alliance își exprimase în mai multe rânduri intenția de a lucra numai cu Foster și Bryant, ca indivizi, ceea ce a motivat cooptarea noii companii personale a lui Bryant. Fapta acestuia din urmă nu a fost considerată o încălcare a obligațiilor fiduciare și de conflict de interese.

În dosarul Canadian Aero Service Ltd. vs. O´Malley[18], președintele consiliului de administrație și vicepreședintele executiv al companiei reclamante („Canaero“) au negociat, în calitate de reprezentanți ai Canaero, un contract de supraveghere aeriană și cartografiere pentru guvernul din Guyana, finanțat de guvernul canadian printr-un program de ajutor extern. În loc de a încheia contractul în numele Canaero, și-au dat demisia și au înființat propria lor companie („Terra“), în numele căreia au contractat. Curtea Supremă a Canadei a decis că obligația lor de loialitate (fiducuiary duty) subzistă demisiei și că Terra, precum și cei doi trebuie să despăgubească Canaero pentru încălcarea obligației de a urmări interesul companiei. Elementele-cheie ale motivării au fost acelea (i) că pârâții au deviat în propriul beneficiu o oportunitate de afaceri dezvoltată aparținând Canaero, (ii) că ei reprezentau această companie pentru care au negociat contractul, (iii) că demisia lor a fost intempestivă și influențată de dorința de a folosi oportunitatea în interes personal și (iv) că oportunitatea a fost dezvoltată prin faptul că cei doi reprezentau  Canaero și nu compania proprie, Terra nefiind o „inițiativă proaspătă“.

După cum am văzut în cea de-a doua speță de drept comparat mai sus prezentată, nu orice idee vehiculată în interiorul societății echivalează cu o oportunitate de afaceri, ci doar cele care pot fi „proprietatea” societății și care, deci, nu pot fi folosite în scopuri personale de administratori nici chiar după încetarea mandatului. Acest concept a fost denumit „regula oportunității de afaceri dezvoltate” (maturing business oportunity)[19], adică o oportunitate pe care societatea chiar o urmărește, o dezvoltă, o cultivă și care este sau se urmărește a fi generatoare de venituri ca orice alt activ societar, adică are un conținut economic, iar pierderea ei reprezintă o pierdere de șansă cu caracter patrimonial ce trebuie reparată, conform art. 1385 alin. (4) C. civ. Dacă societatea nu este interesată de oportunitate în sensul că a respins ideea de a o urmări, dezvolta, finanța, lipsește caracterul serios (cert) al șansei[20], astfel că ideea poate fi exploatată de administratorul care părăsește societatea. Odată cu dispariția specializării capacității de exercițiu (art. 206 alin. 1 C. civ.), devine irelevant dacă oportunitatea se încadra sau nu în obiectul de activitate statutar al societății, scopul ei fiind acela de a face profit prin exercițiul oricărei activități legale[21].

În teoria americană[22], regula aproprierii oportunității de către corporație variază în funcție de cum aceasta a fost descoperită de administrator în calitatea sa de mandatar al corporației sau în afara acesteia, în primul caz verificându-se dacă: (i) oportunitatea este în linie cu domeniul de activitate al corporației, (ii) corporația și-ar fi permis financiar urmărirea oportunității și (iii) corporația are vreun interes sau vreo așteptare de la oportunitate. Atunci când administratorii au descoperit oportunitatea în timpul lor liber, se va verifica dacă: (i) oportunitatea este esențială pentru corporație, (ii) corporația are vreun interes sau vreo așteptare de la oportunitate și (iii) administratorul a folosit resursele corporației contrar intereselor acesteia în a exploata oportunitatea. Principala deosebire dintre abordările instanțelor americane comparativ cu cele britanice este legată de capacitatea de finanțare a oportunității: dacă cele americane stabilesc că corporația nu putea să o finanțeze, aceasta nu aparține corporației; invers, cele britanice nu țin cont de acest criteriu, oportunitatea fiind a companiei indiferent după cum putea sau nu să o finanțeze, considerând posibilitatea de finanțare o simplă speculație și nu o probă, capacitatea de finanțare nefiind o chestiune statică ci dinamică în timp.

Conceptul de oportunitate de afaceri dezvoltată a fost preluat și de instanțele din Regatul Unit, începând cu Curtea Supremă în dosarul Islands Export Finance Ltd. vs. Umunna[23]. În acest caz compania livra cabine telefonice către Camerun. Directorul general, nemulțumit de ceea ce îi oferea această funcție, a demisionat după care a început să livreze cabine telefonice Camerunului prin propria companie. Într-o speță similară (CMS Dolphin vs. Simonet[24]), judecătorul a motivat că „temeiul răspunderii civile a administratorului care exploatează, după demisie, o oportunitate de afaceri dezvoltată a unei companii este acela că oportunitatea va fi tratată ca și cum ar fi proprietatea societății față de care administratorul are obligații fiduciare. Prin exploatarea oportunității după demisie administratorul își apropriază această proprietate” [25].

În cazul societăților admise la tranzacționare, folosirea informațiilor confidențiale este considerată un abuz de piață, interzisă și chiar incriminată de Legea pieței de capital (insider trading). Conform art. 245 alin. (1) din această lege, se interzice oricărei persoane care deține informații privilegiate să le utilizeze pentru dobândirea sau înstrăinarea ori pentru intenția de dobândire sau înstrăinare, pe cont propriu sau pe contul unei terțe persoane, direct ori indirect, de instrumente financiare la care aceste informații se referă. Conform alineatului secund, prevederile primului alineat se aplică oricărei persoane care deține informații privilegiate: (i) în calitatea sa de membru al consiliului de administrație sau al structurilor manageriale sau de supraveghere ale emitentului; (ii) ca urmare a deținerilor acesteia la capitalul social al emitentului; (iii) prin exercitarea funcției, profesiei sau sarcinilor de serviciu (de exemplu avocații, consultanții, bancherii); (iv) în mod ilegal sau fraudulos, urmare a activităților infracționale. Conform alin. 3, în condițiile în care persoana menționată la primul alineat este persoană juridică, interdicția se va aplica și persoanei fizice care a luat parte la decizia de executare a tranzacției pe contul respectivei persoane juridice. Prevederile de la alin. (1)-(3) nu se vor aplica, conform celui de-al patrulea alineat al art. 245, tranzacțiilor efectuate, în condițiile în care persoana angajată în astfel de tranzacții avea o obligație contractuală de a dobândi sau înstrăina instrumente financiare, iar acest contract a fost încheiat înainte ca persoana respectivă să dețină informații privilegiate.

Interzicerea de către Securities and Exchange Commission (SEC), în 1942, a folosirii informațiilor confidențiale în raport cu acționarii, a plecat de la practica unor directori generali ai unor corporații americane de a-i vizita pe unii acționari în scopul de a le cumpăra acțiunile imediat ce corporația câștiga o procedură de achiziții publice, dar înainte ca acest fapt să fie cunoscut. Regula 10b-5 aplicabilă inițial pentru a-i proteja pe vânzători se aplică și cumpărătorilor, fiind interzis unei persoane ca, „în legătură cu vânzarea sau cumpărarea unor valori mobiliare, să facă o declarație falsă cu privire la un fapt important sau să omită să dezvăluie un astfel de fapt care, în lumina circumstanțelor situației, să nu fie înșelător“. În dosarul SEC vs. Texas Gulf Sulphur Co[26]., diverși membrii ai organului de administrare au cumpărat acțiuni ale corporației știind despre descoperirea unui zăcământ în Canada. În urma sancțiunilor impuse cu succes de SEC, a urmat o acțiune în răspundere civilă. Așadar au folosit o informație non-publică – descoperirea zăcământului – în interes personal. Mai mult, comunicatul înșelător al companiei a făcut ca mulți acționari să își vândă acțiunile în pierdere[27].

Un alt caz semnificativ a fost Basic, Inc. vs. Levinson[28], unde s-a stabilit o „fraudă la piață“ prin faptul că Basic Inc., deși ducea negocieri de fuziune, a negat într-un comunicat existența acestor negocieri. După ce fuziunea a avut loc, o serie de acționari care și-au vândut acțiunile în urma comunicatului au acționat în judecată corporația iar Curtea Supremă a SUA a avut de stabilit două chestiuni esențiale: (i) a fost conținutul înșelător al comunicatului un „fapt important”? (ii) pot acționarii să spună că vânzarea lor a fost determinată de anunțul înșelător al corporației? La prima întrebare răspunsul a fost simplu deoarece s-a considerat că speța SEC vs. Texas Gulf Sulphur a stabilit un standard că orice probabilitate, chiar mică, poate fi un fapt important dacă impactul lui după producere este mare. Deși unele instanțe au considerat că niște simple negocieri nu pot fi considerate un fapt important, instanța federală supremă a respins această interpretare, apreciind că orice informație care nu este dezvăluită sau este dezvăluită înșelător este un fapt important „dacă există o probabilitate însemnată ca un investitor rezonabil să o considere un fapt important”. În urma acestui caz, s-a născut regula „integrității prețului pieței” care spune că investitorii sunt îndreptățiți să considere că prețul pieței nu a fost contaminat de informații înșelătoare, inclusive informații date în presă. Curtea Supremă a considerat că a nu comenta (no comment) nu este un comunicat înșelător, deci poate fi folosit[29].

Art. 246 din Legea pieței de capital interzice oricărei persoane, subiect al interdicției prevăzute la art. 245 mai sus prezentat (i) să dezvăluie informații privilegiate oricăror altor persoane, exceptând situația în care dezvăluirea a fost făcută în exercitarea normală a activității, profesiei sau sarcinilor de serviciu sau (ii) să recomande unei persoane, pe baza unor informații privilegiate, să dobândească sau să înstrăineze instrumentele financiare la care se referă acele informații. Conform art. 247 din aceeași lege, prevederile art. 245 și art. 246 se aplică oricăror altor persoane care dețin informații privilegiate, în condițiile în care respectivele persoane cunosc sau ar fi trebuit să cunoască faptul că acele informații sunt privilegiate. Încălcarea prevederilor art. 245-247 constituie infracțiune și se pedepsește pedeapsa arătată la art. 277 alin. (1) din Legea pieței de capital.

 3. Aspecte penale cu privire la conflictul de interese

Conform art. 275 alin. (1) lit. a) din Legea societăților, se pedepsește cu închisoare de la o lună la un an ori cu amendă administratorul, directorul general, directorul, membrul consiliului de supraveghere sau al directoratului care încalcă, chiar prin persoane interpuse sau prin acte simulate, dispoziţiile art. 144 ind. 3. Conform alin. (2) al aceluiași articol, cu pedeapsa prevăzută la alin. (1) se pedepsește şi asociatul care încalcă dispoziţiile art. 127 sau ale art. 193 alin. (2). 

3.1.  Aspecte generale ale infracțiunilor reglementate la art. 275

Art. 275 din Legea societăților reglementează patru infracțiuni, și anume: (i) încălcarea, chiar prin persoane interpuse sau prin acte simulate, a dispozițiilor art. 144 ind. 3; (ii) neconvocarea adunării generale în cazurile prevăzute de lege sau încalcă dispoziţiile art. 193 alin. (2); (iii) începerea de operaţiuni în numele unei societăţi cu răspundere limitată înainte de a se fi efectuat vărsământul integral al capitalului social; (iv) emisiunea de titluri negociabile reprezentând părţi sociale ale unei societăţi cu răspundere limitată; (v) dobândirea de acţiuni ale societăţii în contul acesteia în cazurile interzise de lege, și (vi) încălcarea dispozițiilor art. 127 sau ale art. 193 alin. (2).  Infracțiunile reglementate la art. 275 sunt distincte, fără nicio legătură sau conexitate una cu cealaltă.

O parte din infracțiunile reglementate de art. 275 din Legea societăților – ca și marea majoritate a infracțiunilor ce fac parte din Titlul VIII al acestei legi – au ca element specific faptul că ipoteza normei juridice nu este conținută de textul incriminator ci de alte texte din respectiva lege, unele destul de complexe, la care textul incriminator face trimitere. Mai precis, art. 275 alin. (1) lit. a) trimite la art. 144 ind. 3, art. 275 alin. (1) lit. b) trimite la art. 193 alin. (2), iar art. 275 alin. (2) trimite la art. 127, respectiv art. 193 alin. (2).

3.2. Subiecții infracțiunii

Subiectul activ infracțiunilor reglementate de art. 275 alin. (1) este calificat, fiind, după caz, administratorul, directorul general, directorul, membrul consiliului de supraveghere sau al directoratului societăţii (inclusiv administratorul în fapt)[30]. Aceste persoane, ca membre într-un organ de administrare, sunt cele în competența cărora cad chestiunile legate de titlurile de valoare societare. Atunci când, conform formei de administrare a societății, există mai multe paliere de conducere (precum în cazul societăților pe acțiuni administrate în sistem unitar cu delegare a managementului sau administrate în sistem dualist), subiectul calificat este acel membru al unui astfel de palier în sarcina căruia cade efectiv chestiunea respectivă, conform legii și, acolo unde legea nu dispune, conform actului intern al societății (actul constitutiv, hotărârea adunării generale, regulamentul intern sau decizia organului de administrare). Cum administratorul sau membrul consiliului de supraveghere poate fi persoană fizică sau juridică, în cel de-al doilea caz se vor aplica regulile răspunderii penale a persoanei juridice.

Pentru infracțiunea de vot în conflict de interese de la art. 275 alin. (2), interzis de art. 127, respectiv art. 193 alin. (2) din Legea societăților, subiectul activ calificat este asociatul societății pe acțiuni, respectiv cu răspundere limitată care exercită votul, încălcând interdicția[31].

Faptele incriminate sunt, din punct de vedere penal, fapte proprii, răspunderea penală fiind personală. Drept urmare administratorii sau membrii consiliului de supraveghere nu răspund penal pentru infracțiunile comise de directori, respectiv de membrii directoratului, în temeiul obligației de supraveghere, de monitorizare, decât dacă au, la rândul lor, calitatea de inculpați pentru o faptă proprie precum nedenunțarea unor infracțiuni, favorizarea infractorului ș.a. De exemplu, o astfel de faptă infracțională ar contribui la prelungirea în timp a unor infracțiuni continue ori continuate ce ar adânci prejudiciul[32].

Infracțiunea reglementată la art. 275 din Legea societăților se aplică doar subiecților – calificați sau necalificați – prevăzuți în această lege, nefiind extinse la persoanele care exercită o funcție similară în alte entități-profesioniști, precum regiile autonome[33], societățile cooperative[34], grupurile de interes economic, entitățile economice fără personalitate juridică etc. Această concluzie se bazează pe faptul că norma penală este de strictă interpretare și aplicare și pe faptul că forma de organizare – acționariat/administrație/management – are specificul ei, diferit de forma de organizare a unei regii autonome sau a unei instituții publice, deși activitățile economice la care diferiții profesioniști participă pot fi similare. Așadar profesioniștilor – alții decât societățile – li se aplică normele generale și, desigur, normele speciale edictate pentru acele categorii de profesioniști. Nu trebuie însă confundați profesioniștii – societăți reglementate prin legi sau dispoziții speciale cu profesioniștii – alții decât societățile reglementate de Legea societăților. Sunt, de exemplu, societăți constituite sub Legea societăților instituțiile financiare, societățile de asigurare-reasigurare, societățile de servicii de investiții financiare sau societățile europene.

Subiectul pasiv este societatea (indiferent de forma juridică, modul de constituire, forma de proprietate a capitalului, cetățenia/naționalitatea asociaților și alte elemente care disting între ele societățile) – ca persoană juridică – prin diminuarea patrimoniului său și/sau asociații ori creditorii săi; subiectul pasiv nu este nici statul deoarece acesta nu este lezat prin aceste infracțiuni, dar rămâne cu postura de subiect pasiv general[35].

3.3. Obiectul juridic. Obiectul material. Latura obiectivă

Obiectul juridic special al infracțiunii reglementate la art. 275 alin. (1) lit. a) îl constituie relațiile sociale care protejează buna functionare a unei societăţi pe acțiuni, mai exact integritatea votului dat de un membru al unui organ de administrare, în cadrul unei ședințe a acestui organ. Așadar dispozițiile art. 1443 din Legea societăților se aplică, ca ipoteză a normei penale, doar societăților pe acțiuni, neputând constitui ipoteză a normei penale în cazul societăților cu răspundere limitată, câtă vreme dreptul penal exclude interpretarea prin analogie.

Această infracțiune nu are obiect material.

Latura obiectivă constă în participarea unui membru al unui organ de administrare, aflat într-o situație de conflict de interese, la procesul deliberativ al organului al cărui membru este[36]. Fapta este pedepsită penal atât când votul într-o astfel de situație de exercită direct, cât și prin persoane interpuse, adică prin mandatar (nu vedem însă cum ar putea fi săvârșită prin acte simulate). În cazul votului prin mandatar, având în vedere că acesta din urmă este autorul consimțământului, ca act de voință exprimat prin vot, conflictul de interese va fi analizat în persoana mandatarului (care nu poate fi decât tot un membru al respectivului organ de administrare, deci supus acelorași condiții privind conflictul de interese), cu excepția cazului când mandatul este expres, acordat printr-o procură nediscreționară (cu indicarea modului de vot la fiecare punct de pe ordinea de zi)[37], mai ales că procura trebuie să fie specială și să se refere la o singură ședință.

3.4. Punerea în mișcare a acțiunii penale

În condițiile în care, pentru infracțiunile reglementate în Legea societăților, plângerea prealabilă nu este cerută în mod obligatoriu, conform art. 16 alin. (1) lit. e) C. proc. pen. – acțiunea penală se poate pune în mișcare din oficiu; lucrând din oficiu, procurorul nu are nevoie să fie investit[38]. Drept urmare, în lipsa unui text expres în legea penală sau în cea societară, specială, acțiunea penală nu este supusă niciunei condiții precum votul adunării generale, în baza art. 155, sau decizia individuală a unor acționarii ce întrunesc condițiile de la art. 155 ind. 1, ambele din Legea societăților[39]. Asta nu exclude dreptul societății, al oricărui asociat, creditor sau terț de a face un denunț penal. Atunci când există contrarietate de interese, adică atunci când pentru aceeaşi faptă sau pentru fapte conexe s-a pus în mișcare acţiunea penală şi împotriva reprezentantului legal al persoanei juridice, aceasta îşi numește un mandatar pentru a o reprezenta. Dacă persoana juridică nu şi-a numit un mandatar, acesta este desemnat, după caz, de către procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, de către judecătorul de cameră preliminară sau de către instanţă, din rândul practicienilor în insolvență, autorizați potrivit legii[40].

3.5. Exercitarea acțiunii civile

Acțiunea civilă, accesorie sau ulterioară acțiunii penale, nu poate fi introdusă decât în condițiile art. 155 sau 155 ind. 1 din Legea societăților, adică din inițiativa societății, fie prin adunarea generală a asociaților, fie – în cazul societăților pe acțiuni – printr-un acționar minoritar. Doar în aceste două cazuri persoana desemnată de adunarea generală pentru exercitarea acțiunii civile sau reprezentantul legal al societății, dacă adunarea generală nu a desemnat un reprezentant special, respectiv acționarul sau acționarii care îndeplinesc condițiile arătate la art. 155 ind. 1 se pot constitui, pe seama societății, parte civilă. Valorificarea pretențiilor civile deodată cu acțiunea penală, prin constituirea de parte civilă sau ulterior, separat, în fața instanței civile, este opțiunea persoanei vătămate care, odată exercitată, nu mai poate părăsi o instanță pentru a o sesiza pe cealaltă. Principiul electa una via non datur recursus ad alteram suferă mai multe excepții, și anume: dacă prin hotărâre definitivă, instanța penală a lăsat nesoluționată acțiunea civilă[41], ori dacă procesul penal a fost suspendat. De asemenea, persoana vătămată sau succesorii acesteia, care au pornit acţiunea în faţa instanţei civile, pot să părăsească această instanţă şi să se adreseze organului de urmărire penală, judecătorului ori instanţei, dacă punerea în mișcare a acţiunii penale a avut loc ulterior sau procesul penal a fost reluat după suspendare. Părăsirea instanţei civile nu poate avea loc dacă aceasta a pronunțat o hotărâre, chiar nedefinitivă (art. 27 C. proc. pen).

3.6. Reprezentarea societății, ca parte civilă

În toate cazurile, reprezentantul legal al societății nu se poate constitui parte civilă, pe seama societății pe care o reprezintă, în lipsa aprobării acțiunii civile de către adunarea generală (mandatul special), conform art. 155 din Legea societăților, după cum nici un acționar individual nu o poate face în afara art. 155 ind. 1 din aceeași lege, nici chiar atunci când acțiunea penală s-a pus în mișcare din oficiu de către Ministerul Public deoarece constituirea de parte civilă nu este decât exercițiul, în materie penală și înaintea instanței penale, a acțiunii civile pentru daune-interese derivând din infracțiune, considerată ca delict civil, adică expresia acțiunii în răspundere civilă prevăzută la art. 155 – 155 ind. 1  din respectiva lege[42]. În aceste condiții, dacă organul de urmărire penală se sesizează în urma unui denunț, dar decide neînceperea urmăririi penale, cel care a făcut plângere nu are interes procesual de a ataca ordonanța procurorului deoarece nu este parte civilă[43]. De altfel, art. 155 – 155 ind. 1  din Legea societăților nu se ocupă de răspunderea penală, ci doar de cea civilă[44]. Dacă însă societatea s-a constituit parte civilă în condițiile art. 155 –155 ind. 1, clasarea urmăririi penale sau chiar achitarea inculpaților nu stinge acțiunea civilă[45], cu mențiunea că, atunci când procesul civil se judecă ulterior celui penal, societatea nu poate repune în discuție culpa inculpatului, invocând-o pe a victimei, decât în măsura în care nu ar aduce atingere faptelor stabilite de instanța penală[46].


[1] Paul L. Davies, Sarah Worthington – op. cit., p. 583.
[2] David Kershaw – op. cit., p. 503.
[3] Pentru o opinie privind incidența nulităţii absolute virtuale vezi Ioan Adam, Codruț Nicolae Savu – op. cit., p. 482; pe motiv de ordine publică, nulitatea absolută a fost menționată și în dreptul francez (Patrick Dalion, Jean-Pierre Pamoukdjian – op. cit., p. 147).
[4] Vasile V. Longhin – Responsabilitatea penală în societățile anonime după noua legislație „Carol II“, Institutul de Arte Grafice „Vremea”, București, 1938, pp. 31-32.
[5] Incriminarea acestei fapte a făcut prima dată obiectul art. 893 din Codul Comercial Carol al II-lea, justificarea din Raportul Consiliului Legislativ fiind aceea „de a sancționa abuzurile administratorilor și directorilor care profită de pozițiunea lor, contractând împrumuturi de la societatea pe care o administrează sau de la o societate controlată de aceasta” (Eugen Petit – op. cit., p. 270).
[6] Grigore V. Maniu – Dreptul comercial, vol. I, Editura Tipografiei Gutenberg, București, 1893, p. 221.
[7] William A. Klein, John C. Coffee, Jr. – op. cit., p. 163.
[8] Paul I. Demetrescu, I.L. Georgescu – Codul Comercial Carol al II-lea. Comentariu, Editura Cartea Românească, București, 1939, p. 176.
[9] David Kershaw – op. cit., p. 502.
[10] Paul L. Davies, Sarah Worthington – op. cit., p. 573.
[11] Sunt persoane implicate, conform art. 2 alin. 1 pct. 22 al Legii pieței de capital: (a) persoane care controlează sau sunt controlate de către un emitent sau care se găsesc sub un control comun; (b) persoane care participă direct sau indirect la încheierea unor acorduri în vederea obținerii sau exercitării în comun a drepturilor de vot, dacă acțiunile, obiect al acordului, pot conferi o poziție de control; (c) persoane fizice din cadrul societăţii emitente care au atribuţii de conducere sau control; (d) soţii, rudele şi afinii până la gradul al doilea ale persoanelor fizice menţionate la lit. a) – c); (e) persoane care pot numi majoritatea membrilor consiliului de administraţie în cadrul unui emitent.
[12] Sunt personae care acționează în mod concertat, conform art. 2 alin. 1 pct. 23 din Legea pieței de capital, două sau mai multe persoane, legate printr-un acord expres sau tacit, pentru a înfăptui o politică comună în legătură cu un emitent. Până la proba contrară, următoarele persoane sunt prezumate că acţionează în mod concertat: (a) persoanele implicate; (b) societatea-mamă împreună cu filialele sale, precum şi oricare dintre filialele aceleiași societăţi-mamă între ele; (c) o societate comercială cu membrii consiliului său de administraţie şi cu persoanele implicate, precum şi aceste persoane între ele; (d) o societate comercială cu fondurile ei de pensii şi cu societatea de administrare a acestor fonduri.
[13] Paul L. Davies, Sarah Worthington – op. cit., p. 562.
[14] Ibidem, p. 589.
[15] William A. Klein, John C. Coffee, Jr. – op. cit., p. 166.
[16] [1942] 1 All ER 378 [1967] 2 AC 134n (House of Lords), în Len Sealy, Sarah Worthington – op. cit., p. 345.
[17] [2007] EWCA Civ. 200, [2007] BCC 804 (Court of Appeal), în Len Sealy, Sarah Worthington – loc. cit., p. 366.
[18] [1973] 40 DLR (3d) 371, în Len Sealy, Sarah Worthington – loc. cit., p. 365.
[19] David Kershaw – op. cit., p. 564.
[20] Călina Jugastru – op. cit., p. 22.
[21] Allied Business and Financial Consultants lt. Vs. Shanaham [2009] EWCA Civ. 751, [2009] BCC 822 (Court of Appeal), în Len Sealy, Sarah Worthington – op. cit., p. 354.
[22] David Kershaw – op. cit., p. 584.
[23] [1986]BCLC 460.
[24] [2001]2 BCLC 704.
[25] David Kershaw – op. cit., p. 564.
[26] 40 SEC 907 (1961).
[27] William A. Klein, John C. Coffee, Jr. – op. cit., p. 155.
[28] 485 U.S. 224, 108 S.Ct. 978, 99 L.Ed, 2d 194 (1998)
[29] William A. Klein, John C. Coffee, Jr. – op. cit., p. 155.
[30] Cu privire la acesta din urmă vezi Sebastian Bodu – op. cit., vol. II, p. 228 și urm. Pentru o opinie conform căreia asociatul neadministrator care a folosit în interes personal o sumă de bani a societății, încasată în locul administratorului nu se încadrează în ipoteza de la art. 272 alin. 1 lit. b) deoarece asociatul nu se încadrează în categoria subiecților calificați vezi George Antoniu, Constantin Bulai (coordonatori) – Practică judiciară penală. Editura Academiei, București, 1988-1998, vol. V, p. 296 și Cosmin Balaban – Infracțiuni prevăzute de legi speciale care reglementează domeniul comerțului. Aspecte controversate din doctrina și practica judiciară. Editura Rosetti, București, 2004, p. 65, autorul din urmă citat considerând fapta ca fiind un abuz de încredere. În aceste condiții trebuie văzut, așa cum spuneam, dacă asociatul este sau nu un administrator în fapt.
[31] Radu Bodea – Infracțiuni prevăzute în legi speciale. Editura Hamangiu, București, 2011, p. 49.
[32] Constantin Stătescu – Răspunderea civilă delictuală pentru fapta altei persoane. Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1984, pp. 10-11.
[33] Augustin Ungureanu, Aurel Ciopraga – Dispoziții penale din legi speciale române. Comentate și adnotate cu jurisprudență și doctrină. Editura Șansa, București, 1996, vol. II, p. 197.
[34] Viorel Pașca – Discuții în legătură cu infracțiunile privitoare la societățile comerciale. Revista “Dreptul” nr. 9/1992, p. 28.
[35] Mihai Adrian Hotca, în Infracțiuni prevăzute în legi speciale. Comentarii și explicații, ed. 3, Editura C.H. Beck, București, 2013, p. 349, de Mihai Adrian Hotca (coordonator).
[36] Pentru o opinie la care nu achiesăm, conform căruia obligația încălcată ar fi una de non-concurență, vezi Gheorghe Piperea în Stanciu D. Cărpenaru, Sorin David, Cătălin Predoiu, Gheorghe Piperea – op. cit. p. 1036.
[37] O astfel de procură se întâlnește rar în practica ședințelor organelor de administrare deoarece, așa cum spuneam, deciziile reies în general din dezbateri și se adoptă prin consens.
[38] Vasile V. Longhin – op. cit., p. 51.
[39] I. Tanoviceanu – Acțiunea publică și acțiunea privată în materie de societăți pe acțiuni, în “Curierul Judiciar” din 22 iunie 1914, p. 23; I.N. Fințescu – Drept comercial, vol. I, editat de Al. Th. Doicescu, București, 1929, p. 254; Vasile V. Longhin – op. cit., p. 17; V.V. Dimian – op. cit., p. 109, St. D. Cărpenaru – op. cit., p. 227, Elena Cârcei – Societățile pe acțiuni. Editura All Beck, București, 1999, p. 297; Ioan Schiau, în Ioan Schiau, Titus Prescure – op. cit., p. 468; Ioana Alina Stanca – Administrarea societăților pe acțiuni. Editura Hamangiu, București, 2009, p. 308 ș.a. De asemenea, Cas. II, dec. nr. 3074 din 14 decembrie 1911, Ap. București, Camera de punere sub acuzare, dec. din 24 iunie 1921, ambele în Stelian Ionescu, Laurențiu Preuțescu – Codul comercial român adnotat. Editura M.O. Imprimeria Națională, București, 1933, p. 140; Ap. Galați, dec. din 5 octombrie 1912 și Ap. Craiova, dec. din 7 noiembrie 1914, ambele în M.A. Dumitrescu – op. cit., vol. I, p. 358, pct. 2675, respectiv pct. 2676. Au fost întâlnite însă și decizii contrare: Ap. București, III, dec. din 30 septembrie 1911, în Revista „Dreptul”, 1912, p. 42. Și în literatura de specialitate s-a opinat în câteva rânduri că, atunci când prejudiciul se înregistrează exclusiv în patrimoniul societății, acțiunea penală ar trebui să poată fi pornită numai la plângerea prealabilă a părții vătămate (Viorel Pașca – Considerații cu privire la infracțiunile prevăzute de Legea nr. 31/1990, în. Revista “Dreptul” nr. 1/1992, p. 52, Gheorghe Piperea, în Stanciu D. Cărpenaru, Sorin David, Cătălin Predoiu, Gheorghe Piperea-  op. cit., p. 652 și Dorin Ciuncan – Dreptul penal al afacerilor. Editura Universul Juridic, București, 2012, p. 85).
[40] În acest sens sunt dispoziţiile art.  491 C. proc. pen. Anterior noului Cod penal, desemnarea era o posibilitate (Ap. Oradea, s. pen. și min., dec. pen. nr. 479/R/2009, în Tudorel Toader – Infracțiunile prevăzute în legile speciale. Reglementare, doctrină, decizii ale Curții Constituționale, jurisprudență, ed. 6. Editura Hamangiu, București, 2014, p. 26.
[41] Vasile V. Longhin – op. cit., p. 55.
[42] A. Rocco – Condițiuni pentru exercitarea acțiunii în responsabilitate civilă și penală contra administratorilor societăților anonime (consultație), în “Revista de drept comercial și studii economice”, 1940, pp. 471-472 și Stanciu D. Cărpenaru – op. cit., p. 227.
[43] M.A. Dumitrescu – op. cit., vol. VI, p. 104-105. Vezi în acest sens practica judiciară (Ap. București, Camera de punere sub acuzare, dec. nr. 1090 din 24 decembrie 1936, în „Revista de drept comercial și studii economice”, 1937, p. 71 și Cas. II, dec. pen. nr. 1285 din 11 martie 1939, în „Revista de drept comercial și studii economice, 1939”, p. 563.
[44] Cas. II, dec. pen. nr. 726 din 15 octombrie 1940, în „Revista societăților și a dreptului comercial”, 1941, p. 248.
[45] Trib. Neapole, dec. din 12 martie 1924, în M.A. Dumitrescu – op. cit., vol. I, p. 350, pct. 2699.
[46] Cas. III, dec. nr. 738 din 24 aprilie 1936, în „Revista societăților și a dreptului comercial”, 1936, p. 598.


* Articol extras din lucrarea Sebastian Bodu – Tratat de drept societar, vol. I-III. Editura Rosetti Internațional, București, 2014-2015, 1750 pagini, ISBN general 978-973-8270-1

** Mulțumim Revistei Române de Drept al Afacerilor nr. 12/2015

Dr. Sebastian Bodu, MBA
Academia de Studii Economice

Cuvinte cheie: , , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă My Justice

JURIDICE CORPORATE
JURIDICE MEMBERSHIP
Juristi
JURIDICE pentru studenti









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

Secţiuni        Selected     Noutăţi     Interviuri        Arii de practică        Articole     Jurisprudenţă     Legislaţie        Cariere     Evenimente     Profesionişti