Secţiuni » Arii de practică » Litigation » Drept penal
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti

Din nou despre camera preliminară: posibila neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 346 alin. (4) CPP
04.07.2016 | Cătălin LUNGĂNAȘU

Secţiuni: Drept constitutional, Drept penal, RNSJ, Selected, Studii
JURIDICE - In Law We Trust

Prezentul articol are ca punct de plecare o situaţie concretă din practica judiciară ce are toate premisele să nu rămână un caz izolat.

Situaţia de fapt avută în vedere poate fi sintetizată astfel: instanţa de judecată a fost sesizată prin rechizitoriu, fiind acuzat de săvârşirea mai multor infracţiuni. În termenul legal, inculpatul a invocat mai multe cereri şi excepţii cu privire la legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, potrivit art. 344 alin. (2) C. proc. pen. Judecătorul de cameră preliminară a soluţionat cererile şi excepţiile formulate de inculpat dispunând, printre altele, excluderea probei administrate în faza de urmărire penală constând în declaraţia de martor dată de inculpat (în temeiul art. 118 coroborat cu art. 102 alin. (2) C. proc. pen.), excluderea tuturor probelor administrate în faza de urmărire penală, cu excepţia declaraţiei martorului ND şi a martorului MI.

De asemenea, în baza art. 345 alin. (1) coroborat cu art. 328 C. proc. pen., judecătorul de cameră preliminară a respins ca nefondată excepţia neregularităţii actului de sesizare a instanţei şi imposibilitatea stabilirii obiectului sau limitelor judecăţii.

Pentru a pronunţa această soluţie, s-a reţinut că, deşi nu suntem în prezenţa ipotezelor expres prevăzute de art. 101 C. proc. pen. referitoare la întrebuinţarea de violenţe, ameninţări sau alte mijloace de constrângere ori alte metode sau tehnici care să conducă la intimidarea persoanei audiate, nu se poate omite faptul că principiul loialităţii administrării probelor este mult mai cuprinzător decât situaţiile expres amintite mai sus, fiind o practică neloială ca o persoană să fie audiată iniţial ca martor într-un proces penal în condiţiile în care audierea poartă exclusiv sau în mare parte asupra unor aspecte care o învinovăţesc, pentru ca ulterior să se dispună faţă de aceasta efectuarea în continuare a urmăririi penale, punerea în mişcare a acţiunii penale şi sesizarea instanţei de judecată. La această concluzie se ajunge având în vedere că suspectul este un subiect procesual principal, în timp ce martorul este un simplu subiect procesual, calităţi care atrag roluri distincte în structura procesului penal, precum şi o sumă de drepturi şi obligaţii specifice fiecăruia în parte. În privinţa martorului, cu mici excepţii, acesta este obligat să declare tot ceea ce ştie şi conform realităţii, putând fi sancţionat pentru mărturie mincinoasă (art. 120-122 C. proc. pen.), depoziţia sa fiind sub prestare de jurământ. În schimb, suspectul, chiar înainte de prima declaraţie, are dreptul la tăcere (art. 108 al. 2 şi art. 83 C. proc. pen.), iar în cazul în care nu înţelege să îşi exercite acest drept, nu este expus sancţiunii incidente pentru mărturie mincinoasă în cazul în care declaraţiile sale nu sunt conforme cu realitatea. Aceste deosebiri se corelează şi cu regimul diferit al drepturilor procesuale, observându-se în cazul suspectului o serie de drepturi (chiar şi cel prevăzut de art. 307 C. proc. pen.) pe care dispoziţiile C. proc. pen. nu le recunosc martorului, diferenţe care rezultă din însăşi poziţia procesuală distinctă a celor două categorii. Astfel, suspectului trebuie să-i fie comunicate toate drepturile prevăzute de art. 83 C. proc. pen., la fel cum înainte de prima sa audiere, trebuie să-i fie aduse la cunoştinţă calitatea de suspect, fapta pentru care este suspectat şi încadrarea juridică a acesteia. Mai mult, suspectul are întotdeauna dreptul de a avea un avocat ales, iar în anumite cazuri asistenţa juridică este obligatorie (art. 90 C. proc. pen.), precum şi dreptul de a studia dosarul şi a-şi pregăti apărarea, inclusiv prin propunerea de probe şi formularea de cereri şi excepţii. Toate aceste drepturi ale suspectului amintite sumar mai sus vin ca o garanţie a respectării standardelor minime impuse prin CEDO, cu precădere în privinţa dreptului la un proces echitabil. În antiteză, martorul nu beneficiază de toate drepturile menţionate, deoarece, în procesul penal, declaraţia sa este un mijloc de probă, iar martorul este un subiect procesual ce trebuie să ajute organele judiciare la aflarea adevărului şi la justa soluţionare a cauzei, nefiind supus niciunui risc de a resimţi forţa coercitivă a statului în materie penală.

Comparând diferenţele de mai sus, judecătorul de cameră preliminară observă că, în cauzele în care încă de la sesizarea organelor de cercetare penală există o minimă suspiciune cu privire la autorul infracţiunii, practica organelor de cercetare penală de a audia în calitate de martor o persoană faţă de care (chiar înainte de acea audiere) există suspiciuni că ar fi participat la săvârşirea infracţiunii, nu doar a asistat în calitate de martor, constituie o practică nelegală şi neloială deoarece conduce la anihilarea tuturor drepturilor pe care legea le recunoaşte în favoarea unei persoane acuzate de săvârşirea unei fapte penale.

Chiar şi în ipoteza în care inculpatul, după ce a fost audiat ca martor, în calitate de suspect şi/sau inculpat a dat aceeaşi declaraţie sau chiar a recunoscut acuzaţiile aduse, aceste manifestări de voinţă ulterioare audierii sale în calitate de martor, în niciun caz nu pot constitui o ratificare a primei declaraţii dată în calitate de martor sau o remediere a nelegalităţii acestei declaraţii.

Ca atare, apreciem că nerespectarea drepturilor procesuale ale suspectului şi ulterior ale inculpatului prin audierea acestuia în calitate de martor atrage nelegalitatea probei constând în declaraţia de martor a acestuia, motiv pentru care va interveni sancţiunea prevăzută de art. 102 al.2 C. proc. pen. referitoare la excluderea probelor obţinute în mod nelegal.

Cu privire la excluderea celorlalte probe administrate în faza de urmărire penală, având în vedere aplicarea sancţiunii nulităţii declaraţiei de martor dată de inculpat, precum şi corelaţiile de ordin cronologic în cauză, s-a observat că se impune aplicarea dispoziţiilor art. 280 alin. 2 C. proc. pen. cu privire la toate probele administrate în faza de urmărire penală, cu excepţia declaraţiilor martorilor ND şi MI, întrucât toate aceste probe au o legătură directă chiar cu declaraţia de martor a inculpatului. Practic, toate probele rezultă din declaraţia în discuţie, fiind imposibil de obţinut altfel. Acest aspect rezultă chiar şi din cronologia faptelor, având în vedere că organele de urmărire penală s-au sesizat din oficiu după aproximativ 5 ani de la data săvârşirii infracţiunilor, de unde rezultă că dacă ar fi existat alte probe sau le-ar fi obţinut în alt mod, acest lucru s-ar fi realizat înainte de data la care inculpatul a fost audiat în calitate de martor.

Se observă astfel că singurele probe ce au o existenţă relativ de sine stătătoare sunt declaraţiile martorilor ND şi MI, motiv pentru care acestea nu au fost afectate de sancţiunea nulităţii prevăzute de art. 280 alin. 2 C. proc. pen., fiind astfel menţinute.

În condiţiile în care judecătorul de cameră preliminară a exclus aproape toate probele (cu excepţia a două declaraţii de martori), rezultă că dosarul de urmărire penală este format, în final, sub aspectul mijloacelor de probă, numai din declaraţiile acelor doi martori, fiind excluse inclusiv declaraţiile de suspect şi de inculpat date de către inculpat. Ca atare, dispoziţia de trimitere în judecată se bazează exclusiv pe acele două declaraţii. Deşi acest aspect ţine practic de temeinicia acuzaţiilor aduse inculpatului, pentru a sublinia consecinţele ce se pot produce în această situaţie, amintim că respectivii martori au declarat că nu cunosc nimic legat de săvârşirea respectivelor infracţiuni, dosarul de urmărire penală fiind efectiv golit de conţinut. Chiar dacă potrivit art. 374 alin. 10 C. proc. pen. nu doar participanţii pot cere administrarea de probe noi, ci chiar şi instanţa de judecată din oficiu, se observă că, în cazul în care prezenta cauză nu ar fi trimisă Parchetului s-ar ajunge în situaţia încălcării dispoziţiilor art. 285 alin. (1) şi ale art. 327 C. proc. pen. referitoare la soluţionarea cauzei în faza de urmărire penală şi la aflarea adevărului, cât şi a încălcării dispoziţiilor art. 3 alin. (3) C. proc. pen. Astfel, se reţine principiul separării funcţiilor judiciare, în procesul penal exercitarea unei funcţii judiciare fiind incompatibilă cu exercitarea altei funcţii judiciare, iar funcţia de urmărire penală şi funcţia de judecată sunt două asemenea funcţii judiciare incompatibile. Or, prin absurd, dacă nu s-ar dispune trimiterea cauzei la Parchet, în condiţiile date de excludere a tuturor probelor relevante, funcţia de judecată ar presupune, în concret, exercitarea şi a funcţiei de urmărire penală. Întrucât o asemenea abordare este vădit nelegală, fiind expres prohibită de art. 3 alin. (3) C. proc. pen., este evident că singura soluţie ce s-ar putea da în cauză este aceea de trimitere a cauzei la Parchet, pentru a fi refăcută urmărirea penală în acord cu prevederile legale aplicabile, urmând a se da o soluţie, după caz, conform art. 327 C. proc. pen.

Cu toate acestea, se observă că, ulterior momentului procesual prevăzut de art. 345 C. proc. pen. referitor la soluţionarea cererilor şi excepţiilor invocate în faza de cameră preliminară, la finalul procedurii de cameră preliminară – în condiţiile în care s-au invocat şi admis asemenea cereri şi/sau excepţii – soluţiile ce pot fi dispuse sunt reglementate de art. 346 alin. (3) şi alin. (4) C. proc. pen., după caz. Astfel, potrivit art. 346 alin. 3 C. proc. pen., «judecătorul de cameră preliminară restituie cauza la parchet dacă:
a) rechizitoriul este neregulamentar întocmit, iar neregularitatea nu a fost remediată de procuror în termenul prevăzut de art. 345 alin. (3), dacă neregularitatea atrage imposibilitatea stabilirii obiectului sau limitelor judecăţii;
b) a exclus toate probele administrate în cursul urmăririi penale;
c) procurorul solicită restituirea cauzei, în condiţiile art. 345 alin. (3), ori nu răspunde în termenul prevăzut de aceleaşi dispoziţii.»

Întrucât în speţa prezentată nu este incidentă niciuna dintre ipotezele limitativ prevăzute de art. 346 alin. (3 C. proc. pen., singura soluţie prevăzută de C. proc. pen. pentru finalizarea fazei procesuale a camerei preliminare este cea cuprinsă în art. 346 alin. (4) C. proc. pen., conform căruia «în toate celelalte cazuri în care a constatat neregularităţi ale actului de sesizare, a exclus una sau mai multe probe administrate ori a sancţionat potrivit art. 280-282 actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii, judecătorul de cameră preliminară dispune începerea judecăţii».

Expunerea stării de fapt mai sus analizată, deşi extinsă, este necesară pentru evidenţierea neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 346 alin. (4) C. proc. pen. pe mai multe paliere, după cum urmează:

1. Într-o primă analiză, apreciem că prevederile art. 346 alin. (4) C. proc. pen. sunt neconstituţionale în condiţiile în care legiuitorul impune ca soluţia finală în faza de cameră preliminară să fie aceea de începere a judecăţii, limitând cazurile în care se poate dispune restituirea dosarului la parchet strict la ipotezele expres prevăzute de art. 346 alin. 3 C. proc. pen. Dispoziţia legală în discuţie prin care judecătorul de cameră preliminară este obligat a dispune începerea judecăţii încalcă prevederile art. 1 alin. (5) şi ale art. 126 alin. (2) din Constituţia României, în contextul dispoziţiilor art. 346 alin. (3), art. 2, art. 3 alin. (1) lit. a) şi lit. d), art. 3 alin. (3), art. 285 alin. (1) şi art. 327 C. proc. pen. Astfel, într-o primă fază se observă încălcarea principiului legalităţii procesului penal, reglementat la art. 2 C. proc. pen. şi, prin urmare, a prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituţie, care prevăd obligativitatea respectării în România a Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor. Mai mult, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie, «competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege», dispoziţie care readuce în discuţie principiul legalităţii procesului penal.

În raport de cele de mai sus, se observă că prevederea cuprinsă în art. 346 alin. (4) C. proc. pen. încalcă dispoziţiile constituţionale amintite sub aspectul principiului legalităţii procesului penal în condiţiile în care impune judecătorului de cameră preliminară începerea judecăţii, deşi acesta a exclus mai multe probe şi a sancţionat potrivit art. 280-282 C. proc. pen. actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii, fiind astfel încălcat principiul separaţiei funcţiilor judiciare în procesul penal. În speţa de faţă se observă că, în condiţiile în care judecătorul de cameră preliminară a exclus aproape toate probele (cu excepţia a două declaraţii de martori), rezultă că dosarul de urmărire penală este format, în final, sub aspectul mijloacelor de probă, numai din declaraţiile acelor doi martori, fiind excluse inclusiv declaraţiile de suspect şi de inculpat date de către inculpat; ca atare, dispoziţia de trimitere în judecată se bazează exclusiv pe acele două declaraţii. Deşi acest aspect ţine practic de temeinicia acuzaţiilor aduse inculpatului, iar potrivit art. 374 alin. (10) C. proc. pen., nu doar participanţii pot cere administrarea de probe noi, ci chiar şi instanţa de judecată din oficiu, se observă că, în ipoteza în care legiuitorul – prin norma cuprinsă în art. 346 alin. (4) C. proc. pen. – nu permite restituirea cauzei la Parchet se ajunge în situaţia încălcării dispoziţiilor art. 285 alin. (1) şi ale art. 327 C. proc. pen. referitoare la soluţionarea cauzei în faza de urmărire penală şi la aflarea adevărului, cât şi a încălcării dispoziţiilor art. 3 alin. (3) C. proc. pen. Astfel, se reţine principiul separării funcţiilor judiciare, în procesul penal exercitarea unei funcţii judiciare fiind incompatibilă cu exercitarea altei funcţii judiciare, iar funcţia de urmărire penală şi funcţia de judecată sunt două asemenea funcţii judiciare incompatibile. Or, în condiţiile legale actuale, prin aplicarea art. 346 alin. (4) C. proc. pen., nefiind posibilă trimiterea cauzei la Parchet, în raport de soluţia de excludere a tuturor probelor relevante, funcţia de judecată ar presupune, în concret, exercitarea şi a funcţiei de urmărire penală. Întrucât o asemenea abordare este vădit nelegală – implicit, neconstituţională prin raportare la art. 1 alin. (5) din Constituţie – fiind expres prohibită de art. 3 alin. (3) C. proc. pen., este evident că limitarea judecătorului de cameră preliminară de a dispune trimiterea cauzei la Parchet doar în ipotezele prevăzute de art. 346 alin. (3) C. proc. pen. conduce la încălcarea prevederile legale aplicabile, nesocotindu-se în mod evident rolul Ministerului Public în cauzele penale, conform art. 327 C. proc. pen.

În situaţia expusă mai sus, în care dosarul de urmărire penală este efectiv golit de conţinut – fiind excluse inclusiv toate declaraţiile suspectului sau inculpatului trimis în judecată – se observă că, în realitate, cauza penală este practic lipsită de o fază procesuală esenţială, aceea a urmăririi penale efective. Problema pusă în discuţie nu vizează doar încălcarea dispoziţiilor legale referitoare la rolul urmăririi penale în procesul penal, aşa cum este expus în art. 285 alin. 1, dar şi în art. 327 C. proc. pen., ci chiar rolul şi competenţa funcţională a instanţei în faza de judecată. Astfel cum s-a reţinut şi în considerentele Deciziei nr. 23 din 20.01.2016 a Curţii Constituţionale a României (publicată în Monitorul Oficial al României nr. 240/31.03.2016), «spre deosebire de urmărirea penală, etapa judecăţii, reglementată prin art. 349-4771 C. proc. pen., are ca finalitate soluţionarea fondului cauzei penale. Aceasta este realizată de către instanţele de judecată, ale căror competenţe sunt prevăzute la art. 35-52 C. proc. pen. Conform art. 349 alin. (1) C. proc. pen., rolul instanţei de judecată este cel de soluţionare a cauzelor deduse judecăţii, cu garantarea respectării drepturilor subiecţilor procesuali şi asigurarea administrării probelor, pentru lămurirea completă a împrejurărilor cauzei în scopul aflării adevărului, cu respectarea deplină a legii. Instanţa de judecată soluţionează cauzele numai pe baza probelor administrate în faza urmăririi penale, potrivit alin. 2 al aceluiaşi art. 349». Ca atare, astfel cum aminteam mai sus, împrejurarea că dispoziţiile art. 374 alin. (6) şi alin. 8-10 C. proc. pen. permit participanţilor procesuali şi instanţei de judecată readministrarea probelor din faza de urmărire penală, dar şi administrarea unor probe noi nu constituie o subrogare a instanţei de judecată în funcţia de anchetă penală exercitată de organele de urmărire penală în faza procesuală a urmăririi penale, ci reprezintă o aplicare a principiului aflării adevărului (art. 5 alin. 1 C. proc. pen.), cu atât mai mult cu cât rolul instanţei – aşa cum a observat şi Curtea Constituţională – este, printre altele, de a asigura administrarea probelor pentru lămurirea completă a împrejurărilor cauzei, iar nicidecum pentru a efectua ancheta penală în cauză. Dacă s-ar fi dorit o reglementare în acest sens, atunci în mod corespunzător normele procesuale nu ar mai fi reglementat distinct faza de urmărire penală, fapt evident contrazis de întreaga reglementare a procesului penal. Mai mult, în raport de conţinutul Codului de procedură penală, se constată că instanţei de judecată nici nu îi sunt reglementate mijloacele specifice prin care să realizeze o anchetă penală efectivă – astfel cum trebuie să se procedeze în faza de urmărire penală – tocmai pentru că reprezintă o funcţie judiciară incompatibilă cu faza de judecată, în condiţiile în care art. 371 C. proc. pen. dispune că «judecata se mărgineşte la faptele şi la persoanele arătate în actul de sesizare a instanţei».

Se observă, încă din faza de reglementare a principiilor procesului penal, că legiuitorul a prevăzut în mod distinct funcţiile judiciare care se exercită în cadrul procesului penal, art. 3 alin. (1) C. proc. pen. făcând o deosebire clară între funcţia de urmărire penală şi funcţia de judecată, în timp ce alin. (3) al aceluiaşi articol stabileşte în mod expres că exercitarea unei funcţii judiciare este incompatibilă cu exercitarea unei alte funcţii judiciare. De altfel, Curtea Constituţională, prin aceeaşi decizie amintită mai sus, a reţinut în acest sens următoarele: «C. proc. pen. realizează o delimitare clară a funcţiilor judiciare, prin reglementarea în mod distinct a etapelor procesului penal şi a competenţei organelor implicate în realizarea lor. Aceasta reprezintă o aplicare directă a dispoziţiilor art. 3 alin. (1) C. proc. pen., dar şi a prevederilor art. 126 alin. (1) şi alin. (2) din Constituţie, care prevăd realizarea justiţiei prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege. În acelaşi timp, prevederile art. 131 din Legea fundamentală reglementează rolul Ministerului Public, potrivit cărora, în activitatea judiciară, acesta reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor».

În raport de cele de mai sus, în condiţiile în care urmărirea penală este golită de conţinut prin excluderea aproape în întregime a probelor administrate în faza de urmărire penală, inclusiv a declaraţiilor de suspect şi de inculpat date de persoana trimisă în judecată, acuzată de săvârşirea unor infracţiuni, dispoziţiile art. 346 alin. 4 C. proc. pen. care impun judecătorului de cameră preliminară să dispună începerea judecăţii, interzicând practic trimiterea cauzei la Parchet, apreciem că încalcă principiile legalităţii şi al separaţiei funcţiilor judiciare în procesul penal şi, pe cale de consecinţă, se încalcă dispoziţiile art. 1 alin. (5) şi ale art. 126 alin. (2) din Constituţie.

2. Pe de altă parte, apreciem că neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 346 alin. (4) C. proc. pen. rezultă şi din încălcarea prevederilor art. 20 alin. (2) şi ale art. 21 alin. (3) din Constituţie, dar şi din încălcarea jurisprudenţei constante a Curţii Europene a Drepturilor Omului, după cum urmează:

2.1. Sub un prim aspect se observă nesocotirea jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului în condițiile în care norma națională în discuție interzice judecătorului de cameră preliminară să dispună restituirea cauzei la parchet, deși urmărirea penală este golită de conținut sau nu a fost una efectivă, anulându-se acte de urmărire penală sau excluzându-se mijloacele de probă administrate. În prezenta cauză, se reține că, în mod repetat, instanța europeană a drepturilor omului a constatat că lipsa unei anchete penale efective contravine principiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului, reprezentând o nerespectare a garanțiilor Convenției de către Statele membre, semnatare ale Convenției. Spre exemplu, în cauza Blumberga vs. Lituania (Cererea nr. 70930/01), prin Hotărârea din 14.10.2008, Curtea a reținut că în cazul unei ingerințe de natură penală a unui terț în dreptul de proprietate al altei persoane, statul are obligația unei anchete efective. Aceasta obligație este una de mijloace și nu de rezultat, iar statul va răspunde în caz de deficiențe flagrante și serioase ale anchetei. De altfel, Curtea subliniază că obligația ce revine autorităților este aceea de a asigura că are loc ancheta penală adecvată și că autoritățile implicate au acționat într-un mod competent și eficient. În raport de această jurisprudență a Curții, în mod limpede se observă că, indiferent de sistemul de drept național, statele membre ale Convenției – prin autoritățile abilitate –  au obligația efectuării unei anchete penale efective cu ocazia investigării faptelor de natură penală. În sistemul de drept român ancheta penală avută în vedere nu poate fi altceva decât urmărirea penală, având în vedere dispozițiile art. 285 alin. 1 C. proc. pen. unde este reglementat obiectul urmăririi penale, ca o fază distinctă a procesului penal.

În același sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat și în cauza C.A.S. și C.S. vs. România (Cererea nr. 26692/05) prin Hotărârea din data de 20.03.2012, reținând în paragraful 70 al Hotărârii că deși «sfera de aplicare a obligațiilor pozitive ale statului ar putea diferi între cazurile în care tratamentul contrar art. 3 a fost aplicat prin implicarea agenților statului și cazurile în care violența este aplicată de persoane fizice care nu au legătură cu statul, cerințele privind ancheta oficială sunt similare. Pentru ca ancheta să fie considerată „efectivă”, trebuie, în principiu, să fie aptă să ducă la stabilirea faptelor cauzei și la identificarea și pedepsirea celor vinovați. Aceasta nu este o obligație de rezultat, ci de mijloace. Autoritățile trebuie să fi luat măsurile rezonabile de care dispuneau pentru a asigura probele cu privire la incident, inclusiv, printre altele, mărturiile martorilor oculari, probele biologice și altele. Orice nereguli ale anchetei care afectează posibilitatea de a stabili cauza vătămării sau identitatea persoanelor vinovate riscă să contravină acestui standard, iar cerința de promptitudine și de termen rezonabil este implicită în acest context. În cazurile prevăzute la art. 2 și 3 din Convenție, în care caracterul efectiv al anchetei oficiale a fost în discuție, Curtea s-a pronunțat adeseori cu privire la faptul dacă autoritățile au reacționat prompt la plângerile formulate la momentul respectiv. A fost acordată relevanță momentului de începere a anchetei, întârzierii în luarea declarațiilor și duratei de timp necesare cercetării inițiale (a se vedea Denis Vasilyev, citată mai sus, pct. 100 cu referințele ulterioare; și Stoica împotriva României, nr. 42722/02, pct. 67, 4 martie 2008)».

Curtea s-a pronunțat în același sens și anterior, în cauza Sandru și alții vs. România (Cererea nr. 22465/03), respectiv prin Hotărârea din 08.12.2009. În această cauză s-a reținut, la paragraful 73 din Hotărâre, exact acelaşi principiu al anchetei penale efective, redactat în aceeaşi manieră.

Din hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului amintite mai sus, precum și din jurisprudența conexă la care se face referire rezultă că respectarea garanțiilor Conveției de către Statele membre implică și asigurarea, prin autoritățile naționale competente, a unei anchete penale efective în cazul săvârșirii unei fapte penale. Ca atare, pentru ca obligația pozitivă a statului să poată fi îndeplinită, fiind în prezența unei obligații de mijloace, iar nu de rezultat, concluzionăm că trebuie să fim în prezența unor demersuri efective pe care organele statului trebuie să le efectueze cu ocazia anchetării faptei penale și a soluționării cauzei penale, chiar dacă nu în toate cazurile rezultatul este cel scontat, de identificare a făptuitorului și de tragere la răspundere penală a acestuia. Esența principiului amintit de către Curtea Europeană este, în opinia noastră, aceea că statul are obligația exercitării unei anchete penale efective – adică a unei urmăriri penale efective – chiar dacă nu în toate situațiile cauzele penale pot fi soluționate complet, din diverse motive. Or, în speța de față, se observă nu doar că urmărirea penală – adică ancheta penală – este cvasi-inexistentă, însă din punct de vedere legislativ nu există posibilitatea legală pentru remedierea acestei situații juridice, legiuitorul obligând judecătorul de cameră preliminară să dispună începerea judecății în ciuda faptului că solicitarea de restituire a cauzei la parchet ar fi întemeiată, în condiţiile în care dosarul penal este lipsit de o anchetă penală efectivă. Tocmai din aceste considerente, opinăm în sensul că, la modul în care este reglementat în prezent art. 346 alin. 4 C. proc. pen., impunându-se soluția de începere a judecății deși cauzei penale în discuție îi lipsește faza esențială și prealabilă a urmăririi penale, dispoziția legală în discuție este neconstituțională și prin raportare la prevederile art. 20 alin. (2) din Constituția României, dar și în raport de jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului în materia dreptului la o anchetă efectivă.

2.2. În raport de încălcarea jurisprudenţei constante a Curţii Europene a Drepturilor Omului privind dreptul la o anchetă penală efectivă, astfel cum am arătat mai sus, apreciem că dispozițiile art. 346 alin. 4 C. Proc. pen. sunt neconstituționale și din prisma nesocotirii prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituția României. În acest sens, apreciem că dispoziția legală în discuție, prin impunerea soluției de începere a judecății deși a fost exclusă cvasi-totalitatea mijloacelor de probă administrate în faza de urmărire penală și lipsește o anchetă penală efectivă constituie o încălcare a garanției constituționale a dreptului la un proces echitabil pentru toți participanții la un litigiu penal. Astfel, inculpatul, în calitate de persoană acuzată de săvârșirea unei fapte de natură penală, ajunge să fie trimis în judecată fără a cunoaște acuzația ce îi este adusă, din moment ce cvasi-totalitatea probelor a fost exclusă, inclusiv declarațiile sale. Mai mult, inculpatul ajunge să fie acuzat – prin actul de trimitere în judecată – de săvârșirea unor fapte ce nu au fost efectiv anchetate, cauza nefiind deloc lămurită, dar nici garanțiile procesuale ale inculpatului nu au fost respectate – cum ar fi dreptul la apărare, dreptul la tăcere, dreptul de a nu se autoacuza etc. Or, prin raportare la dispozițiile art. 371 C. proc. pen. prin care se arată că «judecata se mărgineşte la faptele şi la persoanele arătate în actul de sesizare a instanţei», inculpatul ajunge să fie acuzat în materie penală și trimis în judecată pentru fapte care, în fond, nu doar că nu sunt lămurite și că nu s-a aflat adevărul în faza de urmărire penală, dar nici nu au fost efectiv cercetate.

Pe de altă parte, dispoziția legală în discuție încalcă, în opinia noastră, în aceeași măsură și dreptul persoanei vătămate sau al părții civile la un proces echitabil, având în vedere că fapta penală cărora le-au fost victime (indiferent dacă există sau nu și consecințe de natură patrimonială ca urmare a comiterii infracțiunii) nu este anchetată în mod efectiv și, pe cale de consecință, acțiunea penală (și o eventuală acțiune civilă alăturată) nu poate fi exercitată corespunzător împotriva autorului faptei penale. Se observă aici că, fiind obligația statului de a exercita acțiunea penală – care presupune și cercetarea corespunzătoare, efectivă și cu celeritate a cauzei penale – prin omisiunea autorităților statului de a asigura condițiile minime impuse de Conveția Europeană, subiecții procesuali principali și părțile unei cauze penale nu au asigurat dreptul la un proces echitabil. Mai mult, în atare condiții, singurul remediu ce poate fi dispus este acela al reluării (al refacerii) actelor nelegale sau necorespunzătoare, inclusiv prin refacerea întregii urmăriri penale. Or, în condițiile în care art. 346 alin. 4 C. proc. pen. interzice o asemenea soluție, se observă că dispoziția legală în cauză nu face altceva decât să impună o soluție judecătorească la finalul procedurii de cameră preliminară care, în funcție de datele concrete ale speței (cum este cazul de față), nu constituie altceva decât o încălcare a dreptului la un proces echitabil pentru toți participanții din procesul penal respectiv, cum este cazul de față.

În final, trecând peste discuţia legată de eventuala neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 346 alin. 4 C. proc. pen., credem că este firesc a fi neplăcut surpinşi de soluţia legislativă aleasă pentru finalul procedurii de cameră preliminară, cu atât mai mult cu cât soluţia – odată definitivă – nu mai suportă, în principiu, modalităţi de reformare sau retractare. Chiar şi în condiţiile în care putem accepta scopul reglementării procedurii de cameră preliminară şi a soluţiei de începere a judecăţii în cazul în care nu au fost excluse toate probele – fiind evidentă dorinţa de asigurare a celerităţii procedurii – nu ne putem ascunde uimirea cu privire la criteriul pueril ales de judecător pentru a face diferenţa: strict cantitatea de probe eliminate. Dacă judecătorul de cameră preliminară exclude toate probele administrate în faza de urmărire penală, va restitui cauza la Parchet. În schimb, dacă din toate probele, una singură rămâne, restul fiind excluse (şi cea rămasă cuprinde, ca în cazul de faţă, declaraţia prin care un martor arată că nu cunoaşte nimic legat de infracţiunile cercetate), legiuitorul impune a se începe judecata în cauză. Retoric ne întrebăm care o fi diferenţa, în fond, ca substanţă, între un dosar de urmărire penală în care au fost excluse toate probele administrate în faza de urmărire penală şi un alt dosar în care a fost menţinută o singură probă, inutilă cauzei? Chiar dacă temeinicia probelor nu se analizează decât odată cu fondul cauzei, în faza de judecată, iar verificarea efectuată în camera preliminară vizează legalitatea administrării probelor, precizările cu privire la inutilitatea singurei probe rămase sunt de menţionat pentru a evidenţia consecinţa lipsită de logică a prevederilor art. 346 alin. 4 C. proc. pen., respectiv aceea că judecătorul de cameră preliminară va trebui, în calitate de instanţă de judecată, să soluţioneze un dosar gol din punct de vedere juridic. Evident că dosarul ar putea fi soluţionat, însă în mod cert soluţia ar suferi teribil fie sub aspectul legalităţii, fie al temeiniciei, în oricare din ipoteze existând o victimă colaterală: fie inculpatul, în caz de condamnare, fie persoana vătămată/partea civilă, în caz de achitare, ambele ipoteze pentru lipsa unei anchete efective şi a aflării adevărului în cauză.

Având în vedere toate cele de mai sus, considerăm că dispozițiile art. 346 alin. (4) C. proc. pen. încalcă în mod flagrant dispozițiile constituționale amintite, precum și practica judiciară constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului.

Judecător Cătălin Lungănașu
Judecătoria Drobeta-Turnu Severin

Cuvinte cheie: , , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă My Justice

JURIDICE CORPORATE
JURIDICE MEMBERSHIP
Juristi
JURIDICE pentru studenti









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

Secţiuni        Selected     Noutăţi     Interviuri        Arii de practică        Articole     Jurisprudenţă     Legislaţie        Cariere     Evenimente     Profesionişti