“Aşa să-mi ajute Dumnezeu!” – prescripție morală sau realitate psihologică? Despre rolul depunerii jurământului în procesul civil
4 iulie 2016 | Andreea Claudia AGAPIE
Considerent:
Rolul depunerii jurământului în procesul civil. O intervertire pătrunsă de formalism, menită să ateste sinceritatea martorului?
În raport de Noul Cod de procedură civilă, înainte de a fi ascultat, martorul depune următorul jurământ: “Jur că voi spune adevărul şi că nu voi ascunde nimic din ceea ce ştiu. Aşa să-mi ajute Dumnezeu”. În timpul depunerii jurământului, martorul ţine mâna pe cruce sau pe Biblie. Normele de procedură instituie schimbarea referirii la divinitate în funcţie de credinţa religioasă a martorului. Astfel, martorul fără confesiune va jura pe onoare şi conştiinţă, iar martorii care nu depun jurământ din motive de conştiinţă sau confesiune se vor obliga să spună adevărul. Important de remarcat este faptul că prezentul Cod reglementează şi modalitatea prin care persoanele mute, surdo-mute ştiutoare de carte vor depune jurământ: prin transcrierea formulei şi prin semnare. Persoanelor hipoacuzice li se aplică rostirea jurământului, iar celor care nu ştiu să scrie li se va asigura un interpret pentru a fi ajutaţi să jure prin semne. După depunerea jurământului, preşedintele instanţei va pune în vedere martorilor că săvârşesc infracţiunea de mărturie mincinoasă în cazul în care nu vor spune adevărul.[1]
Făcând referire la mărturia mincinoasă, una dintre formele de simulare (sau disimulare) o constituie minciuna, atunci când aceasta este comunicată prin limbaj. Rousseau sublinia: “a minţi înseamnă a ascunde un adevăr ce trebuie dat în vileag”, afirmând totodată că trecerea sub tăcere a acestor adevăruri, pe care nu ai obligația de a le face cunoscute, nu înseamnă “a minţi”. Sinceritatea este o prescripție morală care nu poate fi întotdeauna o realitate psihologică.[2] Jurământul, având ca sorginte dreptul canonic, instituia o prezumţie asupra aceluia care îl depunea, anume că invocarea divinităţii asigura sinceritatea, în egală măsură ca prescripţie morală şi realitate psihologică.
Actualmente, este depunerea jurământului în procesul civil, o intervertire pătrunsă de formalism, menită să ateste sinceritatea martorului?
Dat fiind faptul că legătura omului cu Divinitatea s-a degradat în decursul timpului, depunerea jurământului prin invocarea formulei religioase pare un act desuet (act care uneori este însoţit de însăşi nesinceritatea martorului). Putem discuta despre o mărturisire sinceră atunci când martorul alege, sub aspect formal, să se oblige ca va spune adevărul, iar nu să depună jurământ religios? Pornind de la considerentul legal, martorul se bucură de posibilitatea de a depune jurământul în formele prevăzute de Codul de procedură civilă. Prin adăugarea argumentului de ordin moral, adesea menţionat drept act desuet în raport cu evoluţia socială, depunerea jurământului religios poate să confere martorului credibilitate în raport cu simpla mărturie de a se obliga să spună adevărul. Deşi condiţia interioară a omului nu coexistă fără o forţă superioară sieşi, condiţia sa exterioară poate să reflecte un adevăr ce îşi poartă vălul pe chip. Deşi legătura omului cu Divinitatea a fost una inseparabilă la sorginte, acum aceasta este presărată pe alocuri cu neadevăr şi lipsă de moralitate. Şi, după cum susţine Tolstoi, oamenii au imaginat adesea o viaţă mai bună decât asta, dar n-au putut inventa nimic altceva în afară de raiul nerod.[3]
Sub masca aparentă a credibilității, martorul invocă Divinitatea, uneori dintr-un act de vădită religiozitate, alteori pur ceremonios, protocolar. Posibilă intervertire pătrunsă de formalism, depunerea jurământului pare să își mai poarte o parte din origini pe dedesubtul adevărului împământenit, acela conform căruia depunerea jurământului strâmb atrage pedeapsa divină. Sub pecetea adevărului sau a neadevărului, depunerea jurământului pare să ateste o aparentă credibilitate a martorului și, la limita dintre normă și morală, acest act desuet raportat la evoluția socială poate să fie oricând demontat (drept pură plastografie) câtă vreme judecătorul își respectă îndatorirea de a stărui prin toate mijloacele legale pentru aflarea adevărului în cauză.
[1] A se vedea prevederile art. 319, Noul Cod de procedură civilă.
[2] Tudorel Butoi, Ioana-Teodora Butoi, Psihologie judiciară. Tratat universitar.Volumul I, Editura Fundației România de mâine, București, 2001, p. 290.
[3] În Despre Dumnezeu şi om din jurnalul ultimilor ani.
