Dreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilCyberlaw
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecom
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
 
Drept civil
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti
STOICA & Asociatii
 
4 comentarii | 
Print Friendly, PDF & Email

România la CEDO: cauza pendinte Manolea. Constituire ca parte civilă în cauză penală, acțiune civilă separată, termenul de prescripție și articolul 6
04.07.2016 | Mihaela MAZILU-BABEL, Adina MIHALACHE


CONFERINTA VALERIU STOICA 2019

Secția a patra, CEDO

Cererea nr. 58162/14
Maria MANOLEA împotriva României
depusă la data de 14 august 2014 și comunicată la 9 februarie 2016

1. Situația de fapt (precum a fost prezentată de către reclamantă, rezumată de Curte, și tradusă de noi)

Reclamanta, dna Maria Manolea, este cetățean român, născută în 1975 și locuiește în București.

1.1. Procedura penală

La 31 martie 2006 în jurul orelor 21, soțul reclamantei și-a pierdut viața într-o coliziune între o motocicletă condusă de C.A. și o mașină condusă de R.M. Soțul reclamantei a fost pasager pe motocicleta. Soțul reclamantei și C.A. au fost transportați imedit la un spital de urgență. Au decedat câteva ore mai târziu.

O anchetă penală pentru a stabili cauzele accidentului a fost imediat deschisă.
Reclamanta și cei doi copii minori au introdus plângeri civile în cadrul procedurii penale demarate împotriva lui R.M.

La data de 20 septembrie 2010, Judecătoria București (nu se precizează din care sector – n.n.) l-a condamnat pe R.M. pentru ucidere din culpă la un an și cinci luni de închisoare. Instanța a considerat că ambii conducători erau răspunzători pentru accident. De asemenea, instanța a remarcat că ambii aveau asigurare. Instanța a mai admis parțial plângerile civile depuse de reclamantă și de copiii ei și a ordonat societăților de asigurare a ambelor conducători auto să le plătească 7.753,5 lei românești („RON”) cu titlu de prejudiciu material, și 25.000 de euro reclamantei, precum și 50.000 de euro pentru fiecare dintre ei copiii minori, cu titlu de prejudiciu moral.

R.M. și societățile de asigurare au introdus apel.

Printr-o decizie din data de 14 martie 2011, Tribunalul București a admis parțial apelurile introduse de R.M. și societățile de asigurare. Menținând condamnarea la daune morale a lui R.M., această instanță a scăzut totuși cuantumul lor la 10.000 EURO pentru reclamantă, și la 15.000 EURO pentru fiecare dintre copiii ei.

R.M. și părțile civile au introdus recurs.

Printr-o decizie irevocabil din data de 8 iunie 2011, Curtea de Apel București a admis recursul formulat de R.M. și a respins recursurile părților civile. Instanța l-a achitat pe R.M. pentru motivul că numai șoferul motocicletei, C.A., decedat, a fost răspunzător pentru accident. Curtea de Apel București a respins acțiunile civile introduse de reclamantă și copiii ei împotriva companiei de asigurări a R.M. ca fiind nefondate, și împotriva companiei de asigurări a C.A. ca inadmisibilă, fără a furniza motive suplimentare.

1.2. Acțiunea civilă formulată separat de către reclamantă și copiii ei

La data de 3 noiembrie 2011, reclamanta și copiii ei au depus o acțiune civilă separată împotriva companiei de asigurări a lui C.A.

S-a solicitat despăgubiri pentru daune morale în legătură cu suferința cauzată de moartea soțului și a tatălui copiilor. Ei au afirmat că au încercat să rezolve problema pe cale amiabila, chemând compania de asigurări la o conciliere în data de 21 octombrie 2011, dar aceasta din urmă nu a dat curs invitației.

Printr-o sentință din 20 septembrie 2012, Tribunalul București a respins acțiunea civilă ca fiind prescrisă. Curtea a constatat că accidentul a avut loc în data de 31 martie 2006 și că reclamanții au introdus pretențiile civile numai la 3 noiembrie 2011, dată ulterioră expirării termenului de prescripție de trei ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958.

Instanța a respins susținerea reclamanților potrivit căreia termenul de trei ani ar fi început să curgă numai de la data în care Curtea de Apel București a pronunțat decizia irecovabilă din data de 8 iunie 2011. Tribunalul București a considerat că termenul de prescripție a început să curgă de la data accidentului, acela fiind momentul din care reclamanții au devenit conștienți de faptul că C.A. a fost vinovat de producerea accidentului și de pagubele astfel create.

Reclamanta și copiii săi minori au introdus apel. S-a susținut că nu aveau cum să fie conștienți de cine era răspunzător pentru accident înainte de data de 9 iunie 2011 dată la care Curtea de apel București a pronunțat decizia finală.  Mai mult, s- a susținut că s-au constituit ca parte civilă în procesul penal încă din etapa inițială a investigației penale.

Printr-o decizie din data de 19 februarie 2013, Curtea de Apel București a respins apelul, menținând sentința dată în primă instanță. Aceasta a considerat că urmărirea penală este pusă în mișcare din oficiu, și că faptul că reclamanții s-au constituit parte civilă în procesul penal nu poate fi considerat drept temei pentru o întrerupere a curgerii termenului legal de prescripție.

Reclamanta și copiii săi au introdus recurs. S-a susținut că instanțele inferioare nu au respectat prevederile legale aplicabile. La 27 februarie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins recursurile formulate, menținând deciziile instanțelor inferioare.

2. Dreptul și practica națională relevante

Articolul 19 (1) și (2) din Codul de procedură penală român, în vigoare la momentul respectiv, stabilea că victimele care solicită despăgubiri pentru daunele cauzate ca urmare a unei infracțiuni și care s-au constituit părți civile în proces penal, ar putea introduce un set separat de acțiuni civile în fața instanțelor civile. Acțiunea începută în fața unei instanțe civile urmând să fie suspendată în așteptarea rezultatului procedurii penale.

Articolele 1, 3 și 8 din Decretul-Lege nr. 167/1958, abrogat prin Legea nr. 71/2011, stabileau că acțiunile de natură pecuniară sunt prescrise în termen de trei ani de la data în care victima cunoștea sau ar fi trebuit să cunoască întinderea prejudiciului și identitatea persoanei care l-a provocat.

Printr-o decizie din 11 iunie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat că o victimă care solicită despăgubiri pentru daune cauzate ca urmare a unei infracțiuni, și care s-a constituit ca parte civilă în cadrul procedurilor penale pendinte, are dreptul să introducă o acțiune civilă separată în cazul în care urmărirea penală împotriva presupusului făptuitor este întreruptă. Într-un astfel de caz, curgerea termenului legal de prescripție a răspunderii civile începe să curgă atunci când victima a devenit conștientă de faptul că plângerea sa civilă nu a fost examinată de instanța penală.

3. Capăt de cerere

Reclamanta se plânge, în temeiul articolelor 6 § 1 și 13 din Convenție, că nu a avut acces la o instanță deoarece acțiunea sa civilă nu a fost examinată pe fond, fiind considerată prescrisă.

4. Întrebare adresată părților

Având în vedere deciziile instanțelor naționale potrivit cărora acțiunea civilă pentru daune cauzate de uciderea accidentală a soțului ei devenise prescrisă, a beneficiat reclamanta de dreptul de acces la o instanță în sensul articolului 6 § 1 din Convenţie?

dr. Mihaela Mazilu-Babel

Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Aflaţi mai mult despre , , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

Au fost scrise până acum 4 de comentarii cu privire la articolul “România la CEDO: cauza pendinte Manolea. Constituire ca parte civilă în cauză penală, acțiune civilă separată, termenul de prescripție și articolul 6”

    • Teribil de trist. Teribil de trist că trebuie Curtea de la Strasbourg să adreseze o atare întrebare mai ales într-o astfel de situație de fapt (…Doamne Dumnezeule Mare!)

      Apoi, eu stiam ca normele de interpretare se aplica de la momentul intrarii in vigoare a normei interpretate (parcă așa învățasem la teoria generală a dreptului). De ce limităm efectele unui RIL doar pentru viitor nu voi intelege prea curand. Mai ales ca efectele unei hotarari la fel de interpretative a Curtii de Justitie se aplica – cu exceptia situatiei exceptionale cand Curtea limiteaza aplicarea – si retroactiv (tot retroactiv e si cu interpretarea CEDO – ori de cate ori acea interpretare reprezinta o interpretare inovativa si evolutiva).

      De când un anumit – posibil exagerat – grad de securitate juridică prevalează în fața asigurării unui standard – posibil exagerat de mic – de dreptate? Cum să te bucuri că ai securitate juridică în nedreptate? Și de ce să dorești să susții un atare sistem, și nu să-l reformezi?

      Macar RIL-urile care privesc drepturi fundamentale, precum accesul in instanta (si curgerea termenului de prescriptie – etc) sa aiba un efect retroactiv. Altfel, vine condamnarea la CEDO, se revizuieste hotararea si de facto tot efect retroactiv e. Numai ca e cu bani mai multi cheltuiti, efort mai mare, timp mai mult, si scaderea increderii in justitia romana.

      Evident că ÎCCJ putea aplica direct art. 6 CEDO și să admită respectiva acțiune. Sau măcar să spună de ce art. 6(1) CEDO nu este încălcat. Sau măcar să trimită din oficiu o excepție de neconstituționalitate pentru a obține o decizie interpretativă a Curții Constituționale.

  1. Darius MARCU spune:

    CEDO nu acordă o prioritate absolută principiului securității juridice în practica sa, în cazul defectelor fundamentale. Doar în România principiul se invocă abolutist de către judecători.

    Noțiunea de ”defect fundamental”: erori judiciare sau a unor încălcări grave ale normelor de procedură, abuzuri de putere, erori vădite în aplicarea dreptului material sau orice alte motive fundamentale care decurg din interesele justiției, indica prezența unui defect fundamental în cadrul procedurii precedente (Radchikov c.Rusiei 2007).
    Alte cauze: Ryabykh contra Rusiei,Lenskaya c. Rusiei

    Si în cauza Giuran împotriva României 2011, CEDO a considerat că se poate încălca principiului securității juridice.
    30. Competenţa instanţelor superioare de a casa şi de modifica hotărâri judecătoreşti obligatorii şi executorii ar trebui exercitată pentru corectarea erorilor judiciare.
    36. Curtea a subliniat că cerinţele certitudinii juridice nu sunt absolute, în special în procesele penale. … În Recomandarea C. de M. nr. R (2000)2 privind reexaminarea ori redeschiderea anumitor cauze la nivel intern ca urmare a hotărârilor CEDO, acesta a încurajat părţile contractante să-şi revizuiască sistemul juridic intern, asigurându-se că oportunitatea adecvată pentru reexaminarea unei cauze, incluzând redeschiderea procesului, există în instanţele în care Curtea a stabilit o încălcare a Convenţiei.
    39. ..în principiu, Convenţia permite casarea unei hotărâri definitive pentru a permite statului să corecteze erorile judiciare penale. Un verdict care ignoră probe cheie poate cu uşurinţă să constituie o astfel de eroare (a se vedea Vedernikova împotriva Rusiei, nr. 25580/02, pct. 25, 12 iulie 2007).
    40. Casarea hotărârii definitive în cauză a fost singurul mijloc de despăgubi persoana condamnată pentru greşelile din administraţia justiţiei.

    CEDO contestă chiar și administrarea echitabilă a probelor, uneori.
    Cauza Khamidov c. Rusia par. 170 CEDO a subliniat că va interveni atunci când aprecierea probelor administrate se realizează într-o manieră evident injustă şi arbitrară. (În aces caz Curtea s-a considerat perplexă, consternată)

    Recomandarea (2004) 6 a Comitetului de Miniştri către statele membre privind îmbunătăţirea recursurilor interne (adoptată la data de 12 mai 2004), care, printre altele, recomandă statelor membre „să se asigure, printr-o revizuire constantă, în lumina jurisprudenţei Curţii, că există recursuri interne pentru orice persoană care reclamă, într-o manieră credibilă, o încălcare a Convenţiei şi că aceste recursuri sunt efective în măsura în care pot conduce la o decizie pe fondul plângerii şi la un remediu adecvat pentru fiecare încălcare constatată”.

    Având în vedere practica CEDO, recomandările CM și art. 13 din Convenție, ar fi benefică reintroducerea procedurii recursului în anulare, bineînțeles în altă concepție și procedură decât cea abrogată acum peste 10 ani.
    Un asemenea recurs, menit să repare încălcări ale Convenției, ar scuti justițiablii de surplus de stres, pierderea de timp, bani, etc.

    • Mie aici mi se pare că principiul este invocat absolutist în primul rând de către legiuitor: când refuză să confere efect retroactiv RIL-urilor, când refuză să confere efect retroactiv deciziilor CCR (inclusiv la nivel de Constituție – articolul 147 alin. (4) ultima teză tot creația legiuitorului a fost), et cetera. În alte țări precum Germania regula e retroactivitatea când e vorba de încălcarea drepturilor fundamentale, și excepția este non-retroactivitatea. Și nu pricep de ce la noi e diferit. Deloc nu pricep. Mai ales că România ocupă locul 3 în topul condamnărilor la CEDO, „fruntașă” după Rusia și Turcia.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereEvenimenteProfesioniştiRLWCorporate