Darea în plată. Încălcarea art. 16 din Constituție în sensul instituirii unui privilegiu
7 iulie 2016 | Victor DRĂGHICESCU
1. Introducere | Legea Dării în Plată instituie un privilegiu care încalcă art. 16 din Constituție
Deși a intrat recent în vigoare, Legea nr. 77/2016 („Legea privind Darea în Plată/Legea”) nu este un subiect nou. Aceasta a provocat dezbateri violente chiar înainte de a fi adoptată și numeroase critici de neconstituționalitate după intrarea în vigoare. Criticile de neconstituționalitate s-au referit la încălcarea dreptului de proprietate, neretroactivitatea legii și predictibilitatea legii[1]. Până la această dată, pe rolul Curții Constituționale au fost înregistrate numai 5 dintre numeroasele excepții de neconstituționalitate invocate de către bănci. Merită menționat că în 4 din cele 5 dosare instanțele au dispus suspendarea judecății cauzei în temeiul art. 413 NCPC până la soluționarea excepției de neconstituționalitate[2], în timp ce în unul dintre dosare judecarea cauzei a continuat[3].
Criticile de neconstituționalitate formulate (cu care sunt de acord) se referă la încălcarea drepturilor creditorilor. Totuși, chiar dacă Legea este analizată din perspectiva debitorilor, se dovedește că aceasta încalcă art. 16 din Constituție privind egalitatea în fața legii prin instituirea unui privilegiu.
Pentru această demonstrație: (i) voi arăta că în viziunea Curții Constituționale diferențierea între cetățeni este permisă numai atunci când este bazată pe un criteriu obiectiv și rațional prin raportare la scopul legii, (ii) voi demonstra că Legea Dării în Plată instituie o diferență de tratament între cetățeni; (iii) voi demonstra că diferențierea instituită prin Legea Dării în plată se bazează pe un scop neconstituțional și pe un criteriu lipsit de obiectivitate și, în final, (iv) voi demonstra că diferențierea nejustificată instituită de Legea Dării în Plată este un privilegiu și nu o discriminare.
Textul constituțional la care fac referire are următorul conținut:
„Egalitatea în drepturi
Articolul 16
(1) Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări. […]„
2. Concepția Curții Constituționale cu privire la discriminare și privilegii
În interpretarea art. 16 Curtea Constituțională a reținut că acesta este încălcat în momentul în care există o diferențiere între cetățeni nejustificată în raport cu scopul normei. Mai departe, Curtea distinge între diferențierile care sunt discriminări și cele care sunt privilegii. Într-o formulare care este deja consacrată, Curtea a precizat că[4]:
„Principiul egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit (s.n.), nu sunt diferite. De aceea el nu exclude ci, dimpotrivă, presupune soluții diferite pentru situații diferite. În consecință, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice rațional (s.n.), în respectul principiului egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice.”
Principiul justificării raționale sau obiective a diferențierii între subiecții de drept este afirmat mai apoi în mod constant de Curte[5]:
„De asemenea, nu se poate reţine existenţa vreunei discriminări între aceste persoane de drept public şi persoanele private, fie ele fizice sau juridice, deoarece cele două categorii se găsesc în situaţii juridice obiectiv diferite, unele fiind purtătoare ale prerogativelor de putere publică, exorbitante faţă de dreptul comun, iar celelalte urmărind numai realizarea unui interes privat. Aşadar, tratamentul juridic diferit al celor două categorii de persoane – publice şi private – este justificat de existenţa unui criteriu obiectiv şi raţional de diferenţiere, care este existenţa unei cauze de interes public (s.n.). Această soluţie este în concordanţă şi cu jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, conform căreia orice diferenţă de tratament, făcută între persoane aflate în situaţii analoage, trebuie să-şi găsească o justificare obiectivă şi rezonabilă (a se vedea cauza Marckx contra Belgiei, 1979).”
Și mai relevant pentru problema pusă în discuție, în cazurile în care se pune problema de clemență sau de a se oferi un ajutor unei categorii de cetățeni, criteriul în funcție de care se acordă dreptul trebuie să aibă legătură cu situația persoanelor vizate de normă, în niciun caz cu elemente externe[6]:
„Curtea Constituțională a statuat în mod constant în jurisprudența sa ca situațiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esență pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar aceasta deosebire trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv și rezonabil (s.n.) (a se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 423/2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 418 din 22 iunie 2007).
În cauza de față, tratamentul juridic de clemență opozabil învinuiților sau inculpaților care solicită reducerea pedepsei la jumătate, aplicarea unei pedepse cu amenda ori a unei sancțiuni cu caracter administrativ, nu este justificată de situația diferită în care s-ar afla făptuitorii, ci de celeritatea soluționării cauzei. Stabilirea unui asemenea criteriu, aleatoriu și exterior conduitei persoanei, este în contradicție cu principiul egalității în fața legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituție, conform căruia, la situații egale, tratamentul juridic aplicat nu poate fi diferit.
[…]
Spre exemplu, în cazul a doi coautori este posibil ca unul sa fie condamnat printr-o hotărâre judecătorească până la data publicării Legii nr. 543/2002 în Monitorul Oficial al României, Partea l, și să beneficieze astfel de grațiere; celalalt coautor, nefiind condamnat, din varii motive, printr-o hotărâre judecătorească definitivă, nu va putea beneficia de actul de clemență, ceea ce conduce la o inegalitate de tratament juridic*.
Pe cale de consecință, legiuitorul, prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 18/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 4 aprilie 2003, a pus de acord dispozițiile art. 8 din Legea nr. 543/2002 cu decizia mai sus menționată, sens în care a instituit un criteriu unitar cu privire la aplicabilitatea beneficiului grațierii, ținând seama nu de un anumit moment procesual, ci de data comiterii infracțiunii.„
De asemenea, privilegiul, care este aspectul mai rar întâlnit al diferenței de tratament, dar care este foarte relevant pentru analiza Legii Dării în Plată, a fost definit astfel[7]:
„25. Curtea constată că persoanele care au încheiat antecontracte de vânzare în formă autentică, pe de o parte, şi persoanele care au încheiat antecontracte de vânzare fie sub forma unui înscris sub semnătură privată, fie sub forma unui înscris atestat de către un avocat, pe de altă parte, având ca obiect terenuri agricole situate în extravilan, se află în aceeaşi situaţie juridică, întrucât natura juridică a actului – antecontract de vânzare, efectele produse de acesta – obligaţia de a încheia în viitor contactul de vânzare, precum şi momentul încheierii antecontractelor – anterior intrării în vigoare a Legii nr. 17/2014, sunt identice. Singura diferenţă ce poate fi reţinută între aceste două categorii de persoane se referă la forma încheierii antecontractului, aspect care nu este de natură de a crea situaţii juridice diferite pentru părţile acestor două tipuri de antecontract având în vedere faptul că, indiferent de forma acestuia, efectele produse sunt aceleaşi (s.n.).
[…]
27. Examinând textul legal criticat raportat la dispoziţiile art. 16 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 44 alin. (2) din Constituţie, Curtea constată că însuşi criteriul care a stat la baza aplicării unui tratament juridic diferenţiat, respectiv forma încheierii antecontractului, este unul subiectiv şi aleatoriu, criteriu care conferă, astfel, beneficiarului său un veritabil privilegiu în valorificarea dreptului său de creanţă (s.n.). De aceea, Curtea, consecventă rolului său de cvasi-legiuitor negativ (a se vedea, cu privire la înţelesul acestei sintagme, Decizia Curţii Constituţionale nr. 110 din 5 martie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 341 din 11 iunie 2013, sau Decizia nr. 378 din 24 septembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 723 din 25 noiembrie 2013), va elimina criteriul menţionat, constând în exceptarea de la exigenţele Legii nr. 17/2014 a antecontractelor încheiate în formă autentică, încetând, astfel, situaţia de inegalitate creată prin acordarea privilegiului astfel reglementat.”
Trebuie subliniat că în deciziile Curții Constituționale, raportarea criteriului obiectiv și rațional la scopul legii pleacă de la premisa în general corectă că scopul legii este el însuși constituțional și conform cu art. 16. În deciziile citate, scopul legilor analizate era constituțional și putea fi folosit ca element al analizei de constituționalitate al criteriului obiectiv. Ar fi cu totul absurd să se accepte că un criteriu de diferențiere este constituțional chiar și dacă este conform unui scop neconstituțional. Într-o astfel de interpretare, un legiuitor neconstituțional și cinic ar trebui doar să aibă grijă să formuleze un scop neconstituțional suficient de clar și un criteriu corespunzător de diferențiere. Chiar dacă aparent criteriul este conform scopului legii, legea este viciată de faptul că scopul în sine este neconstituțional. Prin urmare, în analiza noastră trebuie analizată constituționalitatea atât prin raportare la scopul legii, cât și prin raportare la criteriul de diferențiere.
Așadar, sintetic, din deciziile citate mai sus, rezultă pe scurt faptul că (i) pentru determinarea încălcării art. 16 din Constituție este analizat atât scopul normei, cât și adecvarea criteriului de diferențiere prin raportare la scop, (ii) pentru justificarea unei diferențieri este necesară existența unui criteriu obiectiv și rațional de departajare prin raportare la scop și (iii) pentru aplicarea sancțiunii constituționale specifice, respectiv acordarea unui drept sau eliminarea unui privilegiu, este relevantă departajarea între discriminării și privilegii. Voi demonstra mai departe că Legea Dării în Plată instituie o diferențiere între cetățeni, că această diferențiere nu este justificată de un scop constituțional, că diferențierea nu se bazează pe un criteriu obiectiv prin raportare la scop și, în final că diferențierea reprezintă un privilegiu și nu o discriminare.
3. Diferențierea instituită prin legea dării în plată
În cele ce urmează voi demonstra că Legea Dării în Plată instituie o diferențiere față de restul cetățenilor. Dreptul comun aplicabil tuturor persoanelor în materia plății și a garanției executării obligațiilor îl constituie prevederile art. 1492 și 2324 NCC.
Conform art. 1492 NCC darea în plată este posibilă în orice situație dacă există consimțământul creditorului. Ca atare, Legea Dării în Plată instituie o diferențiere având în vedere că debitorul nu mai are nevoie de consimțământul debitorului pentru a se libera de obligație.
Art. 2324 NCC stabilește că debitorul obligat personal răspunde cu toate bunurile sale mobile și imobile, prezente și viitoare pentru îndeplinirea obligațiilor asumate. Și în acest caz, Legea Dării în Plată instituie un tratament diferit în sensul în care, în urma procedurii descrise în Lege, obligația se stinge indiferent de valoarea bunului dat în plată. Debitorul nu mai garantează, deci, îndeplinirea obligației cu toate bunurile mobile și imobile, prezente și viitoare, ci, până la urmă, numai cu bunul ipotecat. Prin ipoteză, apelarea la mecanismul Legii Dării în Plată presupune faptul că bunul ipotecat a ajuns să aibă o valoare inferioară creditului contractat.
Așadar, Legea Dării în Plată instituie o dublă derogare de la dreptul comun: (i) suplinirea consimțământului creditorului și (ii) regimul juridic al limitării răspunderii debitorului la valoarea bunului ipotecat este posibil numai pentru persoanele cărora Legea le este adresată, restul persoanelor nebeneficiind de aceste prevederi. În cele ce urmează, voi demonstra că diferențierea instituită de Legea Dării în Plată este justificată de un scop constituțional, iar criteriul de diferențiere între cetățeni este obiectiv și adecvat scopului.
4. Analiza modului de diferențiere între cetățeni prin raportare la scop și la criteriu
4.1. Scopul Legii Dării în Plată este neconstituțional
Conform expunerii de motive, scopul Legii Dării în Plată este protejarea debitorilor persoane fizice care au datorează o sumă de bani garantată ipotecar către o instituție de credit, instituție financiară nebancară sau un cesionar al creanței (denumite în continuare pentru simplitate „Bănci”)[8]. Deși argumentele expunerii de motive par să sugereze un scop social de protecție a tuturor debitorilor, Legea nu protejează orice debitor aflat în dificultate de efectele prevederilor art. 2324 NCC, ci numai debitorii care au contractat un credit ipotecar de la Bănci. Deși scopul legii este restabilirea echilibrului contractual și protejarea locuinței de familie ca o derogare specifică de la „principiul răspunderii nelimitate”, reglementat de art. 2324 NCC, normă considerată nerealistă pentru consumatorii debitori supra-îndatorați[9], protecția oferită nu se raportează la situația persoanei vizate, ci la calitatea creditorului.
Voi ilustra scopul mai degrabă vindicativ decât defensiv al Legii printr-un exemplu. A a contractat un credit ipotecar de 250 000 Euro de la o instituție de credit, iar B a contractat un credit ipotecar de 250 000 Euro de la un particular. Să spunem că în prezent ambii sunt în dificultate de plată pentru soldul de 100 000 Euro, efectele fiind identice și scopul legii referindu-se la ambii debitori. Totuși, conform Legii Dării în Plată, numai A are dreptul de a se elibera de obligațiile contractuale prin dare în plată. Din perspectiva acestui exemplu, rezultă că legea este redactată nu pentru consumatori, ci împotriva băncilor. În orice caz, este evident că prin prisma efectelor, A are un privilegiu față de B, aspect asupra căruia vom reveni în secțiunea 4.2 de mai jos.
În cauza de față scopul legii nu este protejarea unei categorii defavorizate (cum ar fi fost de exemplu debitorii aflați în dificultate), ci protejarea unei categorii de debitori care au contractat cu Băncile. Așadar, nu are relevanță situația persoanei, ci entitatea care a oferit creditul adică un element aleatoriu și exterior care nu ține de condiția persoanei vizate. În speța deja citată,[10] Curtea a reținut că într-un astfel de caz norma este neconstituțională. Ca atare, scopul legii, așa cum este acesta enunțat în expunerea de motive și cum reiese din cuprinsul legii este el însuși neconstituțional.
4.2. Diferențierea instituită de Legea Dării în Plată nu se bazează pe un criteriu obiectiv și rațional prin raportare la scopul legii
În secțiunea anterioară am demonstrat că însuși scopul urmărit de lege este unul care contravine art. 16 din Constituție. Existența unui criteriu obiectiv de diferențiere prin raportare la scop este o condiție suplimentară pentru determinarea constituționalității.
Prin ipoteza lor (ca element de logică juridică) normele presupun o diferențiere între cetățenii cărora li se aplică. Raționamentul Curții Constituționale urmărește să analizeze dacă modul de diferențiere dintre cetățeni este unul bazat pe un criteriu obiectiv prin raportare la scop.
În cazul nostru, dacă luăm ca punct de referință cetățenii și nu băncile, legea se adresează cetățenilor care îndeplinesc cumulativ următoarele criterii:
1. sunt consumatori, așa cum sunt definiți de OG nr. 21/1992 – art. 1 alin. (1) și (2);
2. au contractat un credit ipotecar de la o instituție de credit – art. 2;
3. creditul contractat nu face parte din programul „prima casă” art. 1 alin. (3);
4. suma împrumutată (deci inițială și fără dobânzi și comisioane, nu suma scadentă) nu depășește suma 250 000 Euro – art. 4 alin. (1) lit. b);
5. creditul este destinat realizării sau achiziționării unei locuințe – art. 4 alin. (1) lit. c);
6. consumatorul nu a fost condamnat penal în legătură cu credit respectiv art. 4 alin. (1) lit. d)[11];
Din cele ce preced, reiese că diferențierea nu se bazează pe un criteriu obiectiv. Voi ilustra lipsa de relevanță a criteriilor menționate de Legea Dării în Plată prin trei exemple.
Într-un prim exemplu, în baza criteriilor enumerate mai sus, reiese că dacă există doi debitori A și B dintre care A are un credit de 250 000 Euro (principal fără dobânzi și comisioane) și B un credit inițial de 250 001 Euro (principal fără dobânzi și comisioane) și în prezent fiecare dintre aceștia înregistrează la bancă un sold de 100 000 Euro, A va beneficia de prevederile legii în timp ce B nu. Deși, efectele creditului asupra celor doi sunt identice prin raportare la sold și la scopul legii (așa cum a reținut și Curtea Constituțională), criteriul folosit de lege nu se referă la efecte ci la valoarea inițială a creditului. Dacă se acceptă că scopul legii este protecția debitorilor aflați în dificultate, Legea Dării în Plată aplică un tratament diferit unor persoane care se află în exact aceeași situație – imposibilitatea plății unui sold de 100 000 Euro.
Al doilea exemplu se referă la situația în care A are un credit ipotecar inițial de 250 000 Euro de la o instituție de credit, B are un credit ipotecar inițial de 250 000 Euro. La momentul actual și A și B au un sold de 200 000 Euro. A dispune de fondurile necesare pentru achitarea creditului, dar vrea să se folosească de darea în plată pentru că valoarea imobilului este inferioară soldului. B a fost concediat și nu își mai poate permite să plătească creditul. Legea îi permite lui A să se folosească de darea în plată, deși conform scopului nu are nevoie. În cazul lui B, care, conform expunerii de motive, ar avea nevoie de dare în plată, nu beneficiază de aceste prevederi. Așadar, și în această situație, A are un privilegiu față de B.
Al treilea exemplu se referă la situația în care A și B au fiecare câte un credit de 70 000 Euro. Soldul creditului pentru ambii este de 50 000 Euro. Singura diferență între cei doi este că B s-a împrumutat în cadrul programului „Prima Casă”. Prin ipoteză, persoanele care au îndeplinit formalitățile pentru a lua parte la programul „Prima Casă” au făcut acest lucru pentru a beneficia de o dobândă mai mică. Statistic este improbabil ca persoanele care au participat la programul „Prima Casă” să aibă posibilități financiare mai bune decât persoanele care au contractat un credit pur și simplu. Prin urmare, deși scopul legii era mai degrabă să ajute persoanele aflate în situația lui B, legea îl apără de fapt pe A care este mai probabil să dispună de resursele financiare pentru plata creditului. Și acest exemplu demonstrează existența unui privilegiu al lui A față de B.
Exemplele 1 și 2 nu sunt disjuncte, deci pot fi combinate rezultând situația în care A contractat un credit de 250 000 Euro și B un credit de 250 001 Euro, iar în prezent soldul este de 200 000 pentru A și 50 000 pentru B. De asemenea, A nu mai vrea să plătească în timp ce B nu mai poate să plătească. Cu toate acestea, în continuare, legea îl protejează pe A de efectele dreptului comun instituind un privilegiu față de B.
Exemplele de mai sus demonstrează că, și dacă s-ar accepta că scopul legii este unul de protecție a debitorilor aflați în imposibilitate de plată, criteriul folosit de lege pentru diferențierea între aceștia nu se referă la posibilitatea de plată și sold, ci la elemente irelevante, respectiv la valoarea inițială a creditului și la entitatea care l-a acordat. Așa cum am precizat în secțiunea 2, instituirea unor criterii aleatoare și irelevante reprezintă o încălcare a art. 16 din Constituție.
5. Diferențierea instituită de Legea Dării în Plată reprezintă un privilegiu al beneficiarilor și nu o discriminare a persoanelor excluse
Lipsa acestui criteriu obiectiv implică existența unei discriminări sau a unui privilegiu. Prin urmare, mai trebuie determinat dacă legea analizată instituie o discriminare sau un privilegiu. Consecințele calificării într-un sens sau în altul sunt radical diferite. Dacă norma analizată instituie o discriminare, atunci se impune ca, cel puțin categoriile de persoane din cele 4 exemple să beneficieze de prevederile dării în plată. Dacă norma instituie un privilegiu pentru persoanele cărora li se adresează, atunci aceasta trebuie declarată neconstituțională în întregime și eliminată sub ipoteza întâi a art. 16 – fără privilegii.
Sunt patru argumente care demonstrează că această normă instituie un privilegiu și nu o discriminare.
În primul rând, dreptul comun este cel instituit de art. 2324 NCC, prin urmare situația de bază de la care se pleacă în evaluare este cea în care debitorul răspunde cu toate bunurile și veniturile sale prezente și viitoare. Dreptul acordat debitorilor care îndeplinesc cele 6 cerințe este unul exorbitant față de situația în care se află restul debitorilor, precum și față de Bănci. Derogarea aceasta de la dreptul comun instituie un avantaj pentru persoanele vizate de Legea Dării în Plată și este un privilegiu față persoanele care nu se bucură de prevederile Legii.
În al doilea rând, prin raportare le decizia nr. 775/2015 a Curții Constituționale reiese că efectele unui credit se pot manifesta identic în cele 4 exemple din secțiunea anterioară și totuși legea acordă dreptul dării în plată numai unei categorii de cetățeni. Strict prin raportare la efecte (conform deciziei nr. 775/2015), cele 4 exemple relevă existența unui privilegiu și nu a unei discriminări. În esență, și în decizia citată Curtea a reținut că exceptarea de la prevederile de drept comun reprezintă un privilegiu pentru beneficiari și nu o discriminare pentru persoanele cărora li se aplică dreptul comun.
În al treilea rând, prin reducere la absurd (raționament care poate fi aplicat dacă toți pașii demonstrației se bazează pe inferența dacă și nu mai dacă) dacă am fi în prezența unei discriminări, ar însemna că situația regulă este cea în care obligația de plată poate fi stinsă prin dare în plată, urmărirea tuturor veniturilor și a bunurilor prezente și viitoare fiind o discriminare. Curtea Constituțională ar trebui atunci să declare neconstituționale nu numai prevederile legii 77/2016 care stabilesc condiții pentru darea în plată, ci chiar prevederile art. 2324 NCC, întrucât orice alt debitor ar fi discriminat față de beneficiarii legii 77/2016. Din nou, orice diferențiere între debitorii care au credite ipotecare și alți debitori este una artificială și nu are în vedere efectul împrumutului. În concret, soldul unui împrumut pentru o mașină, pentru studii sau pentru un tratament medical poate fi mai mare decât soldul unui împrumut pentru o locuință, iar situația persoanei respective cel puțin la fel de gravă. Odată eliminate criteriile artificiale și imposibil de justificat, darea în plată devine regula, iar art. 2324 NCC excepția. Prin urmare, dacă se acceptă că persoanele care nu pot să dea în plată bunuri pentru a se libera de obligațiile asumate sunt discriminate, consecința logică este că eliminarea discriminării înseamnă posibilitatea de folosire a dării în plată de către toate persoanele. Ducând până la ultimele consecințe raționamentul care stă în spatele adoptării legii dării în plată, se ajunge la situația în care dreptul de proprietate este încălcat în condițiile în care creanțele sunt considerate bunuri în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului,[12] întrucât pentru nicio creanță garantată nu ar mai exista posibilitatea executării, ci numai darea în plată.
În al patrulea rând, privilegiul reiese din compararea unui debitor obișnuit cu un debitor care a obținut un credit ipotecar. Prin ipoteză, indiferent de valoarea soldului sau de posibilitatea de plată, creditele garantate au o valoare mai mare a soldului și totuși debitorul obișnuit va plăti cu toate bunurile și veniturile prezente și viitoare întregul sold în timp ce debitorul căruia i se aplică Legea Dării în Plată beneficiază de privilegiul de a stinge întreaga datorie prin darea în plată.
6. Concluzie
În concluzie, Legea Dării în Plată este în contradicție cu art. 16 din Constituție prin aceea că instituie un privilegiu în favoarea subiecților de drept cărora această Lege li se aplică întrucât: (i) în jurisprudența Curții Constituționale are relevanță scopul normei analizate și adecvarea criteriului de diferențiere la acest scop, (ii) Legea Dării în Plată instituie o diferențiere între cetățeni prin derogare de la dreptul comun instituit de Codul Civil, (iii) această diferențiere nu se bazează pe criterii obiective cum ar fi soldul creditului sau posibilitatea de plată, ci pe valoarea inițială și pe tipul de instituție care a acordat creditul și, în final, (iv) această diferențiere nu reprezintă o discriminare pentru persoanele cărora nu li se aplică, ci un privilegiu pentru persoanele cărora li se aplică. Din punctele i-iv anterioare, reiese că Legea Dării în Plată instituie un privilegiu pentru persoanele cărora i se adresează și din acest motiv este neconstituțională prin raportare la art. 16, teza întâi din Constituție.
[1] Dan Popa, Oficial din sistemul bancar: Excepțiile de neconstituționalitate invocate de bănci privind darea in plată țin de neretroactivitate, respectarea dreptului la proprietate și predictibilitatea legii.
[2] Dosarele în care s-a dispus suspendarea judecății în temeiul art. 413 NCPC: 838/310/2016; 9406/303/2016; 7721/180/2016; 2682/258/2016.
[3] Dosarul în care s-a continuat judecata: 2789/285/2016.
[4] Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994 privind liberul acces la justiție al persoanelor în apărarea drepturilor, libertăților și intereselor lor legitime, publicată în M. Of. nr. 69/16 mar. 1994 și disponibilă aici.
[5] Decizia nr. 476 din 8 iunie 2006 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 302 ind. 1 alin. (1) şi art. 322 pct. 6 din Codul de procedură civilă, publicată în M. Of. 599 din 11 iulie 2006, disponibilă aici.
[6] Decizia nr. 573 din 3 mai 2011 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 74 ind. 1 din Codul penal, publicată în M. Of. 363/25 mai 2011, disponibilă aici.
[7] Decizia nr. 755/2014 referitoare la admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 20 alin. (1) teza privitoare la antecontracte din Legea nr. 17/2014 privind unele măsuri de reglementare a vânzării-cumpărării terenurilor agricole situate în extravilan şi de modificare a Legii nr. 268/2001 privind privatizarea societăţilor comerciale ce deţin în administrare terenuri proprietate publică şi privată a statului cu destinaţie agricolă şi înfiinţarea Agenţiei Domeniilor Statului, publicată în M. Of. nr. 101/9 februarie 2015, disponibilă aici.
[8] Expunere de motive pentru Legea nr. 77/2016, p. 1 para. 1, disponibilă aici.
[9] Expunere de motive pentru Legea nr. 77/2016, p. 2, para. 2, disponibilă aici.
[10] Decizia nr. 573 din 3 mai 2011 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 74 ind. 1 din Codul penal, publicată în M. Of. 363/25 mai 2011, disponibilă aici.
[11] Este interesant că un consumator care a fost condamnat penal în legătură cu n bănci, va putea în temeiul prezentei legi să „tragă clapa” și ultimei bănci, de această dată în mod legal.
[12] Cauza Șandor c România, para. 27.
Avocat Victor Drăghicescu
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
