Secţiuni » Arii de practică
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialCyberlawEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecom
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: CyberlawDreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul muncii
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti
 


Print Friendly, PDF & Email

Conflictul de competență în materie penală
07.07.2016 | Mihai MAREȘ

1) Conflictul de competență în cadrul procesului penal român

În desfășurarea activității de judecată, pot interveni anumite „situații procesuale inadmisibile”[1], constând fie în respingeri succesive ale excepției de necompetență, când două sau mai multe instanțe se recunosc competente a judeca aceeaşi cauză, determinând apariția litispendenței (conflict pozitiv de competență), fie în declinări de competență reciproce, ca urmare a refuzului succesiv al instanțelor de a judeca respectiva cauză (conflict negativ de competență).

Conflictele de competență produc efecte negative asupra activității de înfăptuire a justiției penale prin prelungiri nejustificate ale rezolvării cauzei penale și cheltuieli judiciare suplimentare[2].

Condițiile legale pentru existența conflictului de competență au fost sistematizate în doctrină[3] astfel:

a) conflictul să intervină între două sau mai multe instanțe; în acest sens, este important de remarcat că nu poate interveni un conflict de competență între secțiile aceleiași instanțe judecătorești[4] și, totodată, nici între o instanță judecătorească și un organ de urmărire penală, ci doar între organe judiciare care desfășoară aceeași activitate procesuală[5];

b) instanțele să se considere concomitent fie competente, fie necompetente de a judeca respectiva cauză, cu precizarea că în cazul conflictului negativ de competență, declinările de competență succesive trebuie să fie și reciproce, sub forma unui circuit închis;

c) chestiunea competenței să privească aceeași cauză la toate instanțele aflate în conflict, și anume să se refere la aceeași faptă/aceleași fapte, indiferent de încadrarea juridică, și la aceeași persoană/aceleași persoane.

Același incident de ordin procesual poate interveni și în situația în care două sau mai multe organe de urmărire penală se declară competente, respectiv refuză reciproc să efectueze urmărirea penală în cauză.

Deși în Codul de procedură penală nu se prevede în mod explicit, în literatura de specialitate[6] s-a arătat că poate apărea un conflict de competență inclusiv între judecătorii de drepturi și libertăți sau între judecătorii de cameră preliminară, caz în care competența de soluționare a conflictului va aparține judecătorului de drepturi și libertăți, respectiv judecătorului de cameră preliminară din cadrul instanței ierarhic superioare comune.

Într-o cauză[7], s-a constatat un conflict negativ de competență creat între judecătorul de drepturi și libertăți din cadrul Tribunalului Cluj și judecătorul de drepturi și libertăți din cadrul Curții de Apel Cluj, într-o cauză având ca obiect plângere împotriva măsurii controlului judiciar, întemeiată pe dispozițiile art. 213 CPP, raportat la dezacordul cu privire la competența personală.

Astfel, Tribunalul Cluj a reținut că, în cauză, se efectuează cercetări și față de o persoană, cetățean maghiar, care, la data săvârșirii pretinselor infracțiuni, avea calitatea de avocat. Întrucât competenţa de soluţionare în primă instanţă a cauzelor privind infracţiuni săvârşite de avocaţi revine Curţii de Apel, iar textul art. 38 alin. 1 lit. d) CPP nu face distincţie în funcţie de naţionalitatea avocatului sau a statului în care acesta a dobândit calitatea în discuţie, s-a dispus declinarea competenței în favoarea judecătorului de drepturi și libertăți din cadrul Curții de Apel Cluj, aceasta fiind instanța competentă să soluţioneze cauza în fond, cu privire la toate persoanele faţă de care au fost formulate acuzaţii penale.

Curtea de Apel Cluj a apreciat, în schimb, că dispozițiile care vizează competenţa după calitatea persoanei privind infracţiunile săvârşite de către făptuitorii menţionaţi la literele c)-g) din cuprinsul art. 38 CPP şi art. 40 CPP se referă la cetățeni români, iar o interpretare contrară, în sensul că instanțele române ar fi competente să judece magistrați, șefi ai cultelor religioase, membri ai Curților de Conturi etc., din alte state, ar fi de neconceput. Mai mult, cercetările efectuate față de respectivul suspect sunt incipiente, nefiind stabilit cu certitudine dacă la data comiterii faptelor avea sau nu calitatea de avocat, cu atât mai mult cu cât informațiile în acest sens au provenit doar din sursele publice oferite de platformele de internet și nu pe cale oficială, din partea autorităților maghiare. Pe cale de consecință, dosarul a fost înaintat instanței supreme pentru soluționarea conflictului de competență.

Un alt exemplu jurisprudențial[8] relevă un circuit procesual complex creat ca urmare a sesizării formulate de Parchet privind luarea măsurii de siguranță a internării medicale provizorii față de o persoană față de care se dispusese clasarea cauzei.

Inițial, propunerea Parchetului de luare a măsurii a fost înaintată Tribunalului Vâlcea, care, în temeiul art. 315 alin. (2) lit. e) CPP (conform acestui text de lege, în forma anterioară modificării aduse prin O.U.G. nr. 18/2016, printre mențiunile cuprinse în ordonanța de clasare este prevăzută și aceea de sesizare a instanţei competente potrivit dispoziţiilor legii speciale în materia sănătăţii mintale, în vederea dispunerii internării nevoluntare) și al Legii sănătății mintale și a protecției persoanelor cu tulburări psihice nr. 487/2002, a înaintat în mod subsecvent dosarul Judecătoriei Râmnicu-Vâlcea, care a dispus declinarea competenței de soluționare a propunerii în favoarea Tribunalului Vâlcea. În motivarea soluției, Judecătoria a reținut că, potrivit art. 248 CPP, în cursul urmăririi penale sau al procedurii de cameră preliminară, procurorul înaintează propunerea motivată de luare a măsurii internării medicale provizorii față de suspect sau inculpat către judecătorul de drepturi și libertăți sau judecătorul de cameră preliminară de la instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță, iar, raportat la infracțiunea de tentativă la omor pentru care a fost cercetat intimatul-suspect, competența ar aparține Tribunalului Vâlcea, căruia i-ar fi revenit competența să judece cauza în primă instanță.

Tribunalul Vâlcea a reținut, însă, că este exclusă atât (i) competența judecătorului de drepturi și libertăți, întrucât activitatea acestuia este circumscrisă fazei urmăririi penale, care a încetat prin dispunerea unei soluții de către procuror, și (ii) a judecătorului de cameră preliminară, nefiind formulată nicio plângere împotriva soluției de clasare, cât și (iii) a instanței de judecată, întrucât nu a existat vreo trimitere în judecată sau vreo sesizare cu acord de recunoaștere a vinovăției. În consecință, în baza dispozițiilor Legii nr. 487/2002, Tribunalul a constatat că Judecătoria Râmnicu-Vâlcea (conform textelor menționate competența aparține instanței civile) este competentă pentru a dispune internarea medicală a intimatei. În consecință, a fost sesizată Curtea de Apel Pitești pentru soluționarea conflictului negativ de competență.

De lege lata, ulterior modificărilor aduse art. 315 alin. (2) lit. e) CPP prin dispozițiile O.U.G. nr. 18/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, în situația clasării, va fi sesizat judecătorul de cameră preliminară cu propunerea de luare ori, după caz, de confirmare, de înlocuire sau de încetare a măsurilor de siguranță.

1.1. Soluționarea conflictului de competență în faza urmăririi penale

În ceea ce privește organele de urmărire penală, în conformitate cu dispozițiile art. 58 alin. (1)-(3) CPP, acestea sunt datoare să realizeze o verificare inițială a competenței imediat după sesizare. Dacă procurorul constată că nu este competent să efectueze sau să supravegheze urmărirea penală, dispune de îndată, prin ordonanţă, declinarea de competenţă şi trimite cauza procurorului competent, iar dacă organul de cercetare penală constată că nu este competent să efectueze urmărirea penală, trimite de îndată cauza procurorului care exercită supravegherea, în vederea sesizării organului competent. De asemenea, în cursul urmăririi penale poate fi invocată excepția de necompetență materială, personală sau teritorială de către subiecții procesuali principali sau de către părți.

În măsura în care intervine un conflict de competență în cursul urmăririi penale, acesta se soluționează potrivit dispozițiilor art. 63 alin. (4) CPP, regulile procedurale fiind similare celor prevăzute în art. 45 alin. (6) din legea veche. Deși art. 63 CPP cuprinde „dispozițiile comune”, respectiv cele care se aplică în mod corespunzător și în cursul urmăririi penale, se poate observa că acest text nu face trimitere și la dispozițiile art. 51 CPP care reglementează conflictul de competență în cursul judecății.

Astfel, conflictul de competenţă dintre doi sau mai mulţi procurori se rezolvă de către procurorul ierarhic superior comun acestora. Când conflictul se iveşte între două sau mai multe organe de cercetare penală, competenţa se stabileşte de către procurorul care exercită supravegherea activităţii de cercetare penală a acestor organe. În cazul în care procurorul nu exercită supravegherea activităţii tuturor organelor de cercetare penală între care s-a ivit conflictul, competenţa se stabileşte de către prim-procurorul parchetului în circumscripţia căruia se află organele de cercetare penală.

Potrivit art. 1 alin. (3) din Legea nr. 508/2004 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea în cadrul Ministerului Public a Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism și art. 2 din Ordinul Ministerului Justiției nr. 1226/2009 pentru aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie conduce Direcția prin intermediul procurorului şef al acesteia și soluţionează conflictele de competenţă ivite între Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism şi celelalte structuri sau unităţi din cadrul Ministerului Public, potrivit legii. Potrivit art. 20 alin. (5) din Legea nr. 508/2004, conflictul de competenţă ivit între structurile din cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism se soluţionează de către procurorul-şef al Direcţiei.

În mod similar, în art. 1 alin. 31) din O.U.G. nr. 43/2002 privind Direcția Națională Anticorupție și art. 2 din Ordinul Ministerului Justiției nr. 1643/C/2015 pentru aprobarea Regulamentului de ordine interioară al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, se prevede că procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care conduce Direcţia Naţională Anticorupţie prin intermediul procurorului şef al acestei direcţii, soluţionează conflictele de competență apărute între Direcţia Naţională Anticorupţie şi celelalte structuri sau unităţi din cadrul Ministerului Public, potrivit legii.

1.2. Soluționarea conflictului de competență în faza judecății

În faza judecății, verificarea competenței de către instanța de judecată se realizează din oficiu sau la cerere, cu ocazia analizării vreunei excepții de necompetență ridicate de către persoana vătămată, de părți sau de procuror, în condițiile art. 47 alin. (4) CPP.

Regulile procedurale prin care este soluționat conflictul de competență sunt, în esență, similare celor din reglementarea anterioară cuprinsă în art. 43 CPP din 1969[9].

Astfel, în situația în care se ivește un conflict  pozitiv sau negativ de competenţă, conform art. 51 alin. (1) CPP, acesta se soluţionează de instanţa ierarhic superioară comună. Astfel, legiuitorul român a adoptat sistemul plural de rezolvare a conflictelor de competență, spre deosebire de sistemul unitar, care presupune rezolvarea acestora de către o singură instanță, și anume de instanța supremă[10]. Criteriile de determinare a instanței superioare comune sunt gradul, raza teritorială și categoria instanțelor aflate în conflict[11]:

a) tribunalul soluționează conflictele de competență ivite între judecătoriile din circumscripția sa [art. 36 alin. (2) CPP];

b) curtea de apel soluționează conflictele de competență ivite între instanțele din circumscripția sa, altele decât cele prevăzute în art. 36 alin. (2) CPP, respectiv cele ivite între judecătoriile din raza sa teritorială aflate în circumscripția unor tribunale diferite, precum și între judecătoriile și tribunalele sau între tribunalele aflate circumscripția sa teritorială[12] [art. 38 alin. (3) CPP];

c) curtea militară de apel soluționează conflictele de competență ivite între tribunalele militare din circumscripția sa [art. 39 alin. (3) CPP];

d) Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează conflictele de competență în cazurile în care este instanța ierarhic superioară comună celor aflate în conflict [art. 40 alin. (4) CPP], cum ar fi conflictele de competență ivite între judecătoriile, între judecătoriile și tribunalele sau între tribunalele aflate în circumscripția unor curți de apel diferite, ori cele ivite între două curți de apel[13]; de asemenea, deși în actuala reglementare nu s-au preluat textual dispozițiile art. 43 alin. (2) CPP din 1969 cu privire la instanța competentă să soluționeze conflictele de competență dintre o instanță civilă și una militară, conform doctrinei[14], s-a menținut opțiunea legiuitorului anterior, în sensul că aceasta este Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția Penală.

Sesizarea instanței ierarhic superioare comune se realizează, potrivit art. 51 alin. (2) și (3) CPP, în caz de conflict pozitiv, de către instanţa care s-a declarat cea din urmă competentă, iar în caz de conflict negativ, de către instanţa care şi-a declinat cea din urmă competenţa, în toate cazurile putându-se face şi de procuror sau de părţi.

Se ăoate observa că persoanei vătămate nu i s-a acordat de către legiuitor posibilitatea de a sesiza instanța ierarhic superioară comună în vederea soluționării conflictului de competență, „ceea ce creează o inegalitate procesuală și reprezintă o încălcare a principiului enunțat la art. 8”[15] privind caracterul echitabil al procesului penal. Având în vedere că, urmare a modificărilor aduse Codului de procedură penală prin O.U.G. nr. 18/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, paleta de cereri pe care le poate formula persoana vătămată a fost semnificativ diversificată, fiind introdusă inclusiv posibilitatea acesteia de a solicita reunirea cauzelor sau strămutarea[16], de lege ferenda, pentru a conferi coerență reglementării drepturilor persoanei văătmate în cadrul procesului penal, această omisiune a legiuitorului se impune a fi remediată.

În situația în care instanţa sesizată cu soluţionarea conflictului de competenţă constată că acea cauză este de competenţa altei instanţe decât cele între care a intervenit conflictul şi faţă de care nu este instanţă superioară comună, trimite dosarul instanţei superioare comune, astfel cum prevede art. 51 alin. (7) CPP.

Efectele sesizării sunt înscrise în art. 51 alin. (4) și (5) CPP: instanţa care şi-a declinat competenţa ori care s-a declarat competentă cea din urmă va lua măsurile şi efectua actele ce reclamă urgenţă (de exemplu, cele privitoare la măsurile preventive sau măsurile asiguratorii[17]). Până la soluţionarea conflictului pozitiv de competenţă, intervine suspendarea judecății cauzei, legea neprevăzând o atare măsură în ipoteza conflictului negativ de competență.

Instanţa ierarhic superioară comună se pronunţă asupra conflictului de competenţă, de urgenţă, prin încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac [art. 51 alin. (6) CPP], această hotărâre purtând denumirea de „regulator de competență[18]. Caracterul definitiv al hotărârii regulatoare de competență se justifică prin faptul că este „pronunțată de o instanță superioară celor aflate în conflict” și este „rezultatul unui control judiciar parțial purtat exclusiv asupra competenței”[19]. Având în vedere că Înalta Curte de Casație și Justiție este instanța supremă, hotărârea prin care aceasta își declină competența de soluționare a cauzei „reprezintă atât declinator de competență, cât și regulator de competență”[20].

În comparație cu vechea reglementare, care, în art. 43 alin. (7) CPP din 1969 prevedea că instanţa ierarhic superioară comună hotărăşte asupra conflictului de competenţă cu citarea părţilor, în art. 51 alin. (6) din actualul Cod nu se mai face vreo referire la citare, indicându-se, în schimb, caracterul urgent al pronunțării. Urgența este pe deplin justificată, luând în considerare că judecata se suspendă până la soluţionarea conflictului pozitiv de competenţă, întrucât, în caz contrar, ar putea conduce la pronunțarea unor hotărâri ireconciliabile, iar conflictul negativ de competență determină întreruperea cursului justiției[21]. În lipsa unor dispoziții legale exprese, în doctrină s-au avansat puncte de vedere diferite cu privire la acest aspect: potrivit unei opinii[22], soluționarea are loc în ședință publică, cu citarea părților, iar, în sens contrar, se argumentează[23]părțile nu sunt citate tocmai în scopul accelerării procedurii, cu atât mai mult cu cât acestea au avut posibilitatea să-și exprime opinia cu ocazia dezbaterii excepției de necompetență în fața instanței pe rolul căreia s-a aflat cauza.

Art. 51 alin. (8) CPP prevede regula conform căreia „sesizarea instanței de trimitere prin hotărârea de soluționare a conflictului este atributivă de competență”[24], astfel încât instanţa căreia i s-a trimis cauza prin hotărârea de stabilire a competenţei nu se mai poate declara necompetentă, exceptând situațiile în care apar elemente noi care atrag competenţa altor instanţe. Formularea din actualul Cod este mai generală, în comparație cu dispozițiile art. 43 alin. (9) CPP din 1969, care făceau referire la posibilitatea instanței de trimitere de a se declara necompetentă doar dacă, în urma noii situaţii de fapt ce rezultă din completarea cercetării judecătorești, se constată că fapta constituie o infracțiune dată prin lege în competența altei instanțe[25].

În practica judiciară dezvoltată sub imperiul reglementării anterioare s-a decis că, dacă instanța de trimitere nu a mai efectuat niciun act de completare a cercetării judecătorești, aceasta nu poate proceda la schimbarea încadrării juridice cu consecința declinării competenței de soluționare a cauzei în favoarea altei instanțe, întrucât aceasta ar echivala cu încălcarea autorității de lucru judecat a regulatorului de competență[26]. Conform unei alte soluții[27], în situația rămânerii neschimbate a stării de fapt, competența este determinată definitiv, ceea ce înseamnă că nu poate fi cenzurată nici în calea de atac declarată împotriva soluției pronunțate de prima instanță asupra fondului pricinii.

Conform dispozițiilor art. 51 alin. (9) raportat la art. 50 alin. (2) și (3) CPP, dacă declinarea a fost determinată de competența materială sau după calitatea persoanei, instanţa de trimitere poate menține, motivat, probele administrate, actele îndeplinite și măsurile dispuse anterior, ceea ce constituie o excepție de la reglementarea nulității absolute[28], iar în cazul declinării pentru necompetență teritorială, probele administrate, actele îndeplinite și măsurile dispuse se vor menține în mod obligatoriu.

1.3. Soluționarea conflictului de competență în fața instanțelor de executare

Regulile procedurale privind soluționarea conflictelor de competență în faza judecății se vor aplica și conflictelor de competență ivite în fața instanțelor de executare, cu luarea în considerare a specificului acestor din urmă proceduri, în conformitate cu art. 597 alin. (5) CPP, care prevede că dispozițiile cuprinse în Titlul III al Părții speciale a Codului privind judecata care nu sunt contrare dispozițiilor art. 597 și următoarele CPP, se aplică în mod corespunzător.

Jurisprudența în materie este una consistentă, majoritatea conflictelor de competență izvorând din dezacordul instanțelor cu privire la aplicarea dispozițiilor care stabilesc competența teritorială. De exemplu, într-o cauză[29], Judecătoria Piatra-Neamț a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei având ca obiect contestație la executare în favoarea Judecătoriei Bacău, reținându-se în esență că este competentă instanța în a cărei rază se află locul de deținere al contestatorului, care era încarcerat în Penitenciarul Bacău. Judecătoria Bacău a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Iași, arătându-se în motivarea sentinței pronunțate că instanța care este competentă să soluționeze cauza este cea în a cărei circumscripție se află locul de deținere la momentul la care se formulează contestația la executare și nu cel tranzitoriu, când la un moment dat, datorită unor afaceri judiciare, petentul s-a aflat încarcerat la Penitenciarul Bacău. Judecătoria Iași a declinat, la rândul său, competența de soluționare a cererii în favoarea Judecătoriei Bacău, reținând că, în cadrul stabilirii competenței teritoriale în soluționarea cauzei, se are în vedere data formulării cererii de către persoana condamnată, împrejurare certă, iar în raport de această împrejurare se poate constata că petentul se afla în acea dată la Penitenciarul Bacău, loc stabilit pentru executarea pedepsei și nu doar un penitenciar de tranzit, lucru cu atât mai evident cu cât petentul s-a aflat în această unitate de detenție timp de 6 luni. În consecință, în baza art. 51 CPP, a constatat existența unui conflict negativ de competență, întrucât Judecătoria Bacău s-a declarat, de asemenea, necompetentă în soluționarea cauzei, și a sesizat cu soluționarea acestui conflict instanța ierarhic superioară comună, respectiv Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția Penală.

Într-un alt dosar, dezacordul cu privire la calificarea obiectului cererii a determinat ivirea conflictului de competență[30]: Judecătoria Slatina a admis excepția de necompetență teritorială invocată de instanță din oficiu și a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei avand ca obiect contestație la executare în favoarea Judecătoriei Craiova. Pentru a pronunța această soluție, s-a reținut că petentul-condamnat era, la data formulării cererii, încarcerat în cadrul Penitenciarului de maximă siguranță Craiova, situat în raza teritorială a Judecătoriei Craiova, iar competența soluționării contestației la executare întemeiate pe dispozițiile art. 598 alin. (1) lit. d) CPP aparține, ca regulă, instanței de executare, însă dacă petentul se află în executarea pedepsei, aceasta revine instanței în a cărei rază teritorială se află locul de deținere, competența în acest caz fiind exclusivă și nu alternativă. La rândul său, Judecătoria Craiova a constatat că cererea petentului a fost încadrată în mod greșit în contestație la executare, din moment ce nu s-a invocat vreun caz  dintre cele prevăzute în art. 598 CPP, calificând-o ca fiind o contestație în anulare. În consecință, Judecătoria Craiova a admis excepția de necompetență materială invocată de instanță din oficiu și a declinat soluționarea contestației în anulare în favoarea Judecătoriei Slatina. În temeiul art. 51 alin. (1) CPP, a constatat ivit conflictul negativ de competență, iar în baza art. 51 alin. (2) CPP, a sesizat Curtea de Apel Craiova în vederea soluționării conflictului negativ de competență.

2. Conflictul de competență în cadrul procedurilor penale desfășurate la nivelul Uniunii Europene

Cooperarea judiciară în materie penală în cadrul Uniunii Europene, întemeiată pe principiul recunoașterii reciproce a hotărârilor judecătorești și a deciziilor judiciare, presupune, printre altele, adoptarea unor măsuri privind prevenirea și soluționarea conflictelor de competență între Statele Membre, astfel cum se prevede în art. 82 alin. (1) lit. b) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene. În acest sens, la nivel unional au fost adoptate numeroase instrumente juridice în vederea consolidării spaţiului european de libertate, securitate și justiție.

În anul 2005, a fost întocmită Cartea verde privind conflictele de competență și principiul ne bis in idem în cadrul procedurilor penale[31], ce a marcat lansarea consultărilor privind soluțiile care se impun pentru evitarea conflictelor de competență, în special a celor pozitive, ce decurg din faptul că, în anumite cazuri, competența de efectuare a urmăririi penale poate reveni mai multor State Membre, ceea ce determină desfășurarea unor proceduri penale paralele.

Decizia-Cadru 2009/948/JAI privind prevenirea și soluționarea conflictelor referitoare la exercitarea competenței în cadrul procedurilor penale (transpusă în legislația română prin dispozițiile Legii nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, republicată) are ca obiectiv „prevenirea situațiilor în care aceeași persoană face obiectul unor proceduri penale desfășurate în paralel în diferite state membre cu privire la aceleași fapte, ceea ce ar putea conduce la pronunțarea unor hotărâri definitive în două sau mai multe state membre, constituind, în consecință, o încălcare a principiului ne bis in idem”, precum și „ajungerea la un consens cu privire la orice soluție eficientă menită să evite consecințele negative care ar putea decurge din desfășurarea de astfel de proceduri paralele” [art. 1 alin. (2) lit. a)-b) din Decizia-cadru 2009/948/JAI].

Conform art. 50 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene[32], „nimeni nu poate fi judecat sau condamnat pentru o infracțiune pentru care a fost deja achitat sau condamnat în cadrul Uniunii, prin hotărâre judecătorească definitivă, în conformitate cu legea”. Principiul ne bis in idem se aplică atât în cadrul jurisdicției aceluiași stat, cât și în cazul jurisdicțiilor mai multor State Membre[33].

În cadrul jurisdicției aceluiași stat, corespondentul acestui drept este cel consacrat în art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului[34], care conține trei garanții referitoare la dreptul unei persoane de a nu fi urmărită penal și de a nu fi judecată de două ori pentru aceeași faptă, respectiv de a nu fi condamnată de două ori pentru aceeași faptă[35].

În cazul jurisdicțiilor mai multor State Membre, principiul ne bis in idem este în concordanță cu acquis-ul, respectiv cu art. 54-58 din Convenţia privind punerea în aplicare a Acordului Schengen şi jurisprudența relevantă a Curţii de Justiţie (hotărârea din 11 februarie 2003 pronunțată în cauza C-187/01 Gözütok), art. 7 din Convenţia privind protejarea intereselor financiare ale Comunităţii şi art. 10 din Convenţia privind lupta împotriva corupţiei[36].

Potrivit art. 2 din Decizia-cadru anterior, măsurile prevăzute în acest instrument vizează, pe de o parte, „procedura prin care se stabilește contactul între autoritățile competente ale statelor membre, în vederea confirmării existenței unor proceduri penale paralele cu privire la aceleași fapte care implică aceeași persoană” și, pe de altă parte, „schimbul de informații, prin consultări directe, între autoritățile competente a două sau mai multor state membre care desfășoară proceduri penale în paralel cu privire la aceleași fapte și care implică aceeași persoană, în situația în care au deja cunoștință de existența unor proceduri penale paralele, în vederea ajungerii la un consens cu privire la orice soluție eficientă menită să evite consecințele negative care ar putea decurge din desfășurarea de astfel de proceduri paralele”.

Eurojust are un rol important în domeniu, printre atribuțiile sale înscrise în art. 85 alin. (1) lit. c) TFUE, fiind prevăzută și aceea de a consolida cooperarea judiciară, inclusiv prin soluționarea conflictelor de competență.

În acest sens, Eurojust a stabilit anumite linii directoare[37] în scopul prevenirii conflictelor pozitive de competență. Astfel, ar trebui să se pornească de la prezumția preliminară conform căreia, în măsura în care este posibil, urmărirea penală ar trebui să se desfășoare în jurisdicția statului în care a fost comisă în mare parte activitatea infracțională sau unde se susține că s-a produs în mare parte vătămarea. Printre criteriile ce ar trebui luate în considerare pentru stabilirea în concret a competenței, se numără următoarele: locul unde se află persoana acuzată, posibilitatea extrădării sau predării, necesitatea împărțirii activităților de urmărire penală între jurisdicțiile mai multor state (în special, în cauzele complexe de criminalitate transfrontalieră), prezența și protecția martorilor, durata procedurilor, interesele victimelor infracțiunii, reglementarea probelor, cerințele legale incidente, sancțiunile penale aplicabile, recuperarea produselor infracțiunii, precum și resursele și costurile pe care le presupune urmărirea penală.

Deși conflictele negative de competență – care cuprind atât situațiile în care niciuna dintre Statele Membre nu deține competența de a efectua urmărirea penală, cât și cazurile în care, deși sunt competente, decid să nu desfășoare urmărirea penală, din rațiuni ce decurg din aplicarea principiului oportunității – se întâlnesc mai rar în practică, acestea sunt dificil de soluționat, principiul teritorialității dovedindu-se deseori un obstacol insurmontabil[38].

Astfel cum în mod judicios s-a afirmat în literatura de specialitate[39], prin crearea spațiului european de libertate, securitate și justiție, stabilirea competenței în materie penală a căpătat noi dimensiuni, în sensul că nu mai este limitată la sfera executivă a Statelor Membre, ci privește în egală măsură organele judiciare, cetățenii Uniunii Europene și însăși Uniunea Europeană în ansamblul său.


[1] V. Dongoroz, S. Kahane, G. Antoniu, C. Bulai, N. Iliescu, R. Stănoiu, Explicații teoretice ale Codului de procedură penală român. Partea generală, Vol. V, ed. a II-a, Ed. Academiei Române și Ed. All Beck, București, 2003, p. 142.
[2] I. Neagu, Tratat de procedură penală. Partea generală, ed. a 3-a,  Ed. Universul Juridic, București, 2013, p. 425, în I. Neagu, M. Damaschin, Tratat de procedură penală. Partea generală: în lumina noului Cod de procedură penală, ed. a II-a, Ed. Universul Juridic, București, 2015, p. 385.
[3] Gh. Mateuț, Tratat de procedură penală. Partea generală, Vol. I, Ed. C.H. Beck, București, 2007, pp. 480-481.
[4] Î.C.C.J., Secția Penală, încheierea nr. 70/19.01.2009, Buletinul Jurisprudenței 2009, Ed. C.H. Beck, 2010, p. 826, apud M. Udroiu, Procedură penală. Partea generală. Noul Cod de procedură penală, Ed. C.H. Beck, București, 2014, p. 162.
[5] M. Udroiu, op.cit., p. 162.
[6] M. Udroiu, op.cit., pp. 161-162, 164.
[7] Curtea de Apel Cluj, Secția Penală, încheierea nr. 73/17.06.2016.
[8] Tribunalul Vâlcea, sentinţă penală nr. 23/25.02.2015.
[9] Material Noul Cod de procedură penală – Material de analiză redactat de Grupul de lucru constituit la nivelul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Ordin al procurorului general pentru asigurarea unui instrument de lucru în cadrul Ministerului Public în scopul interpretării și aplicării unitare a dispozițiilor noilor coduri, penal și de procedură penală, disponibil aici, p. 57.
[10] Gh. Mateuț, op.cit., p. 482.
[11] V. Dongoroz ș.a., op.cit., p. 142.
[12] M. Udroiu, op.cit., p. 137.
[13] M. Udroiu, op.cit., p. 138.
[14] I. Neagu, M. Damaschin, op.cit., p. 386; M. Udroiu, op.cit., p. 163.
[15] N. Volonciu (coord.), Al. Vasiliu, R. Gheorghe, Noul Cod de procedură penală adnotat. Partea generală, ed. a II-a, Ed. Universul Juridic, București, 2016, p. 115.
[16] M. Mareș, Drepturile persoanei vătămate în cadrul procesului penal.
[17] V. Dongoroz ș.a., op.cit., p. 144; M. Udroiu, op.cit., p. 163.
[18] V. Dongoroz ș.a., op.cit., p. 144.
[19] C.S.J., Secția Penală, decizia nr. 600/11.03.1997, în Buletinul Jurisprudenței 1997, Ed. Argessis, Curtea de Argeș, 1997, pp. 383-384, apud G. Antoniu (coord.), A. Vlășceanu, A. Barbu, Codul de procedură penală. Texte, jurisprudență, hotărâri C.E.D.O., ed. a 2-a, Ed. Hamangiu, București, 2008, p. 108.
[20] M. Udroiu, op.cit., p. 162.
[21] Gh. Mateuț, op.cit., p. 482; N. Volonciu (coord.), Al. Vasiliu, R. Gheorghe, op.cit., p. 115.
[22] M. Udroiu, op.cit., p. 163.
[23] N. Volonciu, A.S. Uzlău (coord.), Noul Cod de procedură penală comentat, Ed. Hamangiu, București, 2014, p. 125.
[24] V. Dongoroz ș.a., op.cit., p. 144.
[25] N. Volonciu, A.S. Uzlău (coord.), op.cit., p. 125.
[26] Curtea de Apel București, Secția I Penală, decizia nr. 113/12.10.2004, în Practică judiciară penală 2003-2004, Ed. Brilliance,  Piatra Neamț, 2006, pp. 254-256, apud G. Antoniu (coord.), A. Vlășceanu, A. Barbu, op.cit, p. 108, și apud M. Udroiu, op.cit., p. 163.
[27] Curtea de Apel București, Secția a II-a Penală, decizia nr. 1572/2005, apud M. Udroiu, op.cit., p. 163.
[28] M. Udroiu, op.cit., p. 161.
[29] Judecătoria Iași, Secția Penală, sentința nr. 1130/03.04.2015.
[30] Judecătoria Craiova, Secția Penală, sentința nr. 2102/04.06.2015.
[31] Green Paper on Conflicts of Jurisdiction and the Principle of Ne Bis In Idem in Criminal Proceedings {SEC(2005) 1767} /* COM/2005/0696 final */.
[32] Jurnalul Oficial al Uniunii Europene C 202, 7 iunie 2016, p. 404.
[33] Explicații cu privire la Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, Jurnalul Oficial al Uniunii Europene C 303, 14 decembrie 2007, p. 31.
[34] Explicații cu privire la Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, op.cit., p. 31.
[35] C.E.D.O., cauza Nikitin c. Rusiei, hotărârea din 20 iulie 2004, parag. 36, C.E.D.O., cauza Sergey Zolotukhin c. Rusiei, parag. 34, apud M. Udroiu, O. Predescu, Protecția europeană a drepturilor omului și procesului penal român. Tratat, Ed. C.H. Beck, București, 2008, p. 929.
[36] Explicații cu privire la Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, op.cit., p. 31.
[37] Eurojust Annual Report 2003, p. 62 și urm.
[38] Report of Eurojust’s Casework Experience in the Field of Prevention and Resolution of Conflicts of Jurisdiction.
[39] M. Luchtman, Choice of Forum in an Area of Freedom, Security and Justice, Utrecht Law Review, Vol. 7, nr. 1, ianuarie 2011, p. 100.


Av. drd. Mihai Mareș
Managing Partner „MAREȘ / DANILESCU / MAREȘ

* Articolul va apărea în Caiete de Drept Penal nr. 4/2016


Aflaţi mai mult despre , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!







JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill
JURIDICE GOLD pentru studenţi foarte buni, free
Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.