Secţiuni » Arii de practică
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialCyberlawEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecomTransporturi
ProtectiveDrepturile omuluiData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiMalpraxis medicalProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: CyberlawDreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul muncii
Corporate
DezbateriCărţiProfesionişti
POPOVICI NITU STOICA & ASOCIATII
 

Nulitatea hotărârii Adunării Generale (1)
08.07.2016 | Sebastian BODU

JURIDICE - In Law We Trust

Rezumat

Prezentul articol tratează chestiunea nulității hotărârii Adunării Generale, propunându-și să realizeze o privire detaliată asupra unui subiect care, deși ar trebui să fie în afara oricărui echivoc, suferă de interpretări eronate care pun în pericol însăși stabilitatea raporturilor juridice. Principalele chestiuni care ridică astfel de probleme: calitatea procesuală activă a acționarilor în cazul cesiunii acțiunilor după data de referință, calitatea procesuală activă a acționarilor ale căror vărsăminte datorate sunt scadente, calitatea procesuală activă a asociatului care a votat „pentru” de a introduce acțiunea în constatarea nulității (absolute), interesul procesual al asociaților subsumat interesului social, colectiv („acțiunea socială“) la acțiunea în anulare, interesul procesual individual la acțiunea în constatarea nulității, (ne)calitatea procesuală a altor persoane decât asociații, în speță a celor chemați să execute nu să conteste hotărârea, tipul nulității – absolută sau relativă – cu o critică acerbă cu privire la însușirea mult prea ușoară a nulității absolute de către instanțele judecătorești și efectele nulității, inclusiv asupra actelor subsecvente, cu o clarificare a noțiunii de act subsecvent.

1. Chestiuni generale

Adunarea generală a asociaților (general meeting of shareholders) reprezintă o colectivitate anume organizată de lege care ia, sub rezerva legalității, hotărâri necesare existenței și funcționării societății[1]. Această colectivitate, ce are calitatea de organ societar, este formată din totalitatea persoanelor – fizice sau juridice – care sunt asociați într-o societate comercială, întrunită pentru a delibera cel puțin asupra problemelor importante ale societății. În cazul societății pe acțiuni, aceasta se numește adunare generală a acționarilor. În cazul societății cu răspundere limitată cu asociat unic, asociatul respectiv îndeplinește rolul adunării generale a asociaților[2]. Prima lege care a reglementat adunările generale a fost cea engleză (1862). Au urmat Franța, Germania, Italia, Belgia, etc.[3]

Adunarea generală este forul deliberativ al unei societăți comerciale și reprezinta voința sa supremă, iar peste hotărârile legale ale acesteia nu poate să treacă niciunul din celelalte organe ale societății, toate subordonându-i-se direct sau indirect ori raportându-i. Competențele adunării generale nu pot fi limitate decât de lege sau de actul constitutiv, dar cum acesta din urmă reprezintă tot emanația asociaților, fiind „legea internă” a societății[4], în final, numai prevederile legii (imperative sau, de la care nu s-a derogat, dispozitive) țărmuiesc hotărârile adunării. De exemplu, nici chiar actul constitutiv nu poate conține clauze nelegale, care vor fi considerate nescrise: suprimarea drepturilor societare[5], plata de dobânzi în schimbul aporturilor, stabilirea unor cote de fondator peste cele maxime legale[6], acceptarea de vărsăminte parțiale la societățile mixte sau de persoane ori a unor limite mai mici la cele de capitaluri, termene de plată mai lungi decât cele legale, un capital social sau o valoare nominală mai mici decât minimele legale prevăzute pentru fiecare formă societară, eliminarea priorității la dividende a acțiunilor preferențiale, existența unor clauze leonine[7] ș.a. Temeiul legal al nulității acestor clauze nu îl regăsim întotdeauna în legislația specială (precum la art. 1909 alin. (5) C. civ.), ci în dreptul comun: art. 11 C. Civ.[8]. Dacă drepturile au fost stabilite, chiar și de la constituirea societății, pe cale statutară, inclusiv prin derogări de la dispozițiile supletive ale legii, acestea pot fi modificate prin hotărârea adunării generale competente (extraordinară, la societatea pe acțiuni) deoarece reprezintă o simplă amendare a actului constitutiv. Excepție fac acele drepturi individuale, personale, ale unui asociat, care se consideră a fi rodul unui contract între respectivul asociat, pe de-o parte, și societate, pe de cealaltă parte, adică un drept extra-statutar, deși conținut de actul constitutiv, ca instrumentum probationis (drepturi de preempțiune, drepturi de tag-along, drepturi de drag-along sau opțiuni de cumpărare, de conversie etc.), drepturi la care numai beneficiarul poate renunța.

Hotărârile luate de adunarea generală trebuie puse în executare imediat după adoptarea lor și sunt obligatorii pentru toți asociații, inclusiv pentru cei absenți sau care au votat contra. Textul legal în speță, art. 132 alin. (1) din Legea societăților condiționează validitatea unei hotărâri de conformitatea ei cu dispozițiile imperative ale legii, cu cele dispozitive de la care actul constitutiv nu a derogat și cu cele statutare, validitate care poate face obiectul controlului instanței investite printr-o acțiune în anulare specific societară, reglementată la art. 132 alin. (2) și urm. din Legea societăților[9], alături de acțiunea de drept comun de constatare a nulității absolute. Adunarea generală reprezintă voința juridică a societății în limitele legii și a actului constitutiv (adică legea internă a societății), numai în aceste limite interesele individuale ale asociaților sunt absorbite de interesul colectiv al adunării generale. Odată ce adunarea generală iese din aceste limite, prin depășirea legii sau a actului constitutiv, legiuitorul intervine prin aceea că pune la dispoziția oricărui asociat, care a votat contra sau nu a participat, dreptul procesual de a cere nulitatea hotărârii astfel adoptate[10].

O hotărâre a adunării generale este o declarație de principii cu valoare virtuală[11] ce se bucură de o prezumție relativă de validitate, prezumție care poate fi răsturnată dovedind caracterul ei nelegal sau nestatutar, proba fiind în sarcina asociatului reclamant. Dacă nu poate fi dovedit caracterul nelegal sau nestatutar, acțiunea va fi respinsă oricât de vătămătoare ar fi pentru asociatul petent[12] (cu excepția situațiilor de abuz de drept). Deși voința colectivă se formează pe baza votului unei majorități, dreptul de a ataca hotărârea adunării generale este unul ut singuli[13], adică a oricărui asociat individual, indiferent câte titluri are[14], iar dacă fost introduse mai multe acțiuni, ele pot fi conexate pentru a evita pronunțarea unor hotărâri contradictorii[15]. Conexitatea a fost introdusă prin derogare de regulile generale de la acel moment, întrucât nu există identitate de părți, ci doar de obiect: anularea hotărârii adunării generale[16], dar justificabilă prin prisma fundamentului juridic bazat pe același titlu, izvorât din același act juridic[17]. O succesiune de procese cu același obiect și pentru aceleași motive ar duce la costuri administrative mari și inutile și ar expune societatea la riscul de a suporta efectele anulării hotărârii în baza unui singur proces pierdut, indiferent câte altele au fost câștigate (opusul nu este însă valabil, respingerea unei acțiuni nu influențează o altă acțiune). În lipsa conexității pe care am fi văzut-o chiar obligatorie[18], o hotărâre obținută de un asociat reclamant nu are autoritate de lucru judecat pentru alt asociat reclamant, acțiunile fiind independente și fiecare din reclamanți motivând cererea de anulare mai bine sau mai prost, motive pe baza cărora judecătorul este mai mult sau mai puțin convins[19].

Faptul că hotărârea a trecut, înainte de publicare, prin filtrul Oficiului registrului comerțului nu o face, deci, prezumată absolut ca valabilă și inatacabilă, verificarea respectivă fiind în prezent una pur administrativă[20]. Dreptul de a ataca hotărârea adunării asociaților considerată nelegală sau nestatutară este un drept societar, dar un drept extraordinar întrucât oferă unui singur asociat, posesor și al unui singur titlu de participare, dreptul „exorbitant” de a se opune hotărârii luate de o întreagă majoritate[21] pe ideea că nici măcar o majoritate nu poate decide împotriva legii.

Cauzele de nulitate sunt atât subiective (materiale), cât și obiective (formale)[22]. Cauzele subiective țin de capacitatea juridică sau consimțământul fiecărui asociat, dreptul la reprezentare, dreptul de vot și au fost denumite „condiții de sinceritate a votului exprimat“[23]. Lipsa capacității sau a consimțământului ori vicierea acestuia pot fi invocate numai de un asociatul respectiv, ca singurul interesat (îndeosebi eroare – inclusiv provocată – de informare asupra elementelor și documentelor – inclusiv frauduloase – care au stat la baza deciziei)[24] și nu atrag hoc ipso nulitatea hotărârii, în ansamblul ei (ca act colectiv de voință), ci doar sunt eliminate din alcătuirea cvorumului și majorității; dacă celelalte voturi valabil exprimate sunt suficiente pentru ca hotărârea adoptată să fie valabilă, aceasta nu va fi anulată[25]. Cauzele obiective țin de conținutul efectiv al fiecărei hotărâri, dacă respectă sau nu normele legale, exprese sau principiale, de modul de vot, precum și de respectarea ritualului convocării, acestea din urmă fiind denumite și „condiții extrinseci”[26].

Prin hotărâre nulă sau anulabilă a adunării se înțelege o deliberare (votare) și nu o dezbatere nefinalizată cu un vot[27]. De asemenea, se înțelege o deliberare asupra unui punct aflat pe ordinea de zi, nu a tuturor deliberărilor ce au avut loc într-o ședință și care sunt cuprinse în același înscris (proces-verbal și/sau hotărâre)[28]. Dacă, însă, prin acțiune se cere anularea mai multor deliberări, cererea de chemare în judecată trebuie privită ca un întreg, urmând ca numai odată cu soluționarea cauzei pe fond să se aprecieze care din hotărârile adunării adoptate este susceptibilă de nulitate și care nu[29]. Cauza de nulitate privește atât fondul deliberării, cât și modul (de exemplu nerespectarea condițiilor de cvorum și majoritate sau exprimarea unor voturi cu încălcarea legii, precum în situațiile de conflict de interese, dacă nu sunt afectate drepturile dobândite de terți de bună-credință[30]). Instanța nu va putea verifica oportunitatea hotărârii întrucât ar fi un amestec în politicile economice, operaționale sau administrative ale societății[31]. Chiar dacă actul constitutiv prevede posibilitatea unui scrutin al acestor politici, instanța nu va putea fi investită cu o astfel de atribuție ce depășește rolul și competența sa; acest raționament include și profitabilitatea unei operațiuni[32]. De aceea, avantajele pe care societatea le-ar obține în urma executării hotărârii sau dezavantajele pe care le-ar înregistra prin anularea ei nu au nicio influență asupra instanței[33]. De exemplu, nu este posibilă verificarea de către instanța sesizată cu o acțiune în anulare a unei hotărâri a adunării generale de aprobare a remunerațiilor membrilor consiliului de administrație, respectiv de supraveghere, considerată a se fi făcut cu încălcarea art. 153 ind. 18 alin. (4) din Legea societăților care cere ca acestea să fie în raport cu îndatoririle specifice ale membrilor acestor consilii în comitetele specializate și cu situația economică a societății deoarece s-ar analiza oportunitatea[34]; dacă însă membrii remunerați sunt și asociați, iar remunerațiile reprezintă dividende mascate, atunci instanța va fi pe tărâmul legalității.

2. Acțiunea în nulitate

Acțiunea în nulitate este cererea prin care se solicită pronunțarea, de către instanță, a nulității unei hotărâri a adunării generale. Când se invocă o cauză de nulitate relativă, acțiunea este una în anulare, iar când se invocă o cauză de nulitate absolută, acțiunea este una în constatarea nulității.

Nulitatea este o sancțiune care intervine atunci când legea prevede expres acest lucru. În afară de nulitățile exprese, nulitatea se poate pronunța atunci când sancțiunea nulității absolute, respectiv relative trebuie aplicată pentru ca scopul dispoziției legale să fie atins. Aceste din urmă situații, denumite nulități virtuale (art. 1253 C. civ.), sunt reglementate prin norme care, fără a prevedea expres sancțiunea nulității, aceasta rezultă în chip neîndoielnic fie din felul de exprimare al legiuitorului, fie din finalitatea dispoziției legale. Altfel spus, nulitatea este aplicabilă în toate cazurile în care efectele rezultate sunt contrare scopului în considerarea căruia s-a edictat norma juridică, deși aceasta nu menționează expres sancțiunea nulității[35]. Așadar nu orice normă încălcată atrage nulitatea hotărârii adunării generale, ci doar aceea pentru care lipsirea de efecte a actului rezultat din executarea hotărârii reprezintă un efect pe care legiuitorul îl respinge în mod învederat.

Nu orice normă încălcată, nici chiar una imperativă, nu atrage deci nulitatea hotărârii adunării generale, ci doar aceea pentru care lipsirea de efecte a actului rezultat din executarea hotărârii reprezintă un efect pe care legiuitorul îl repugnă în mod neechivoc. Există astfel situații când, deși norma încălcată este imperativă, sancțiunea nu este nulitatea. De exemplu omisiunea transmiterii unor rapoarte către autoritatea de supraveghere cu privire la convocare are un rol pur administrativ, drept urmare este sancționabilă doar pe cale contravențională[36]. De asemenea, termenul de 5 luni în care adunarea generală ordinară trebuie convocată, deși imperativ, nu atrage nulitatea hotărârii adoptate peste acest termen, ci doar sancțiuni administrative sau civile pentru membrii organului de administrare care ar fi trebuit să realizeze convocare în termen. Deși întocmirea și semnarea procesului-verbal al adunării de către membrii biroului este o dispoziție nederogabilă, lipsa unor mențiuni în procesul-verbal sau chiar a întregului proces-verbal ori nesemnarea lui sau semnarea de către alte persoane decât cele prevăzute de lege nu atrag nulitatea lui[37], deoarece valoarea probantă a procesului-verbal este oricum de început de dovadă scrisă și nu de înscris sub semnătură privată. În aceeași ordine de idei, alegerea unui birou sau prezidarea adunării sunt cerințe imperative, dar nu pentru legalitatea hotărârii adoptate[38], ci pentru ca ședința adunării să se deruleze ordonat și rezultatele ei să poată fi consemnate în procesul-verbal. Atâta timp cât însuși procesul-verbal este un simplu început de dovadă scrisă, cu atât mai mult viciile în numirea sau exercitarea atribuțiunilor persoanelor care au atribuții organizatorice nu sunt cauze de nulitate prin ele însele, ci doar atunci când rezultă o viciere a procesului deliberativ, care poate fi dovedită inclusiv împotriva procesului-verbal. De asemenea, participarea la adunarea generală a unor persoane care nu aveau dreptul nu este nici ea de natură să atragă nulitatea hotărârii[39], fiind greu de crezut că simpla lor prezență a fost de natură să vicieze deliberările. Nu în ultimul rând, simplele erori materiale nu pot duce la nulitatea hotărârii[40]. Față de toate aceste situații instanța noastră supremă a arătat[41] (deși formularea nu credem că este cea mai potrivită) că acțiunea în nulitate nu se analizează strict pe baza faptului că s-a încălcat o dispoziție legală aptă să atragă anularea sau nulitatea absolută a respectivei hotărâri, dacă această încălcare nu se constituie într-o cauză de anulare sau de nulitate, iar sancțiunea legală în ce o privește este de altă natură.

În unele cazuri, deși legea prevede expres altă sancțiune – în speță plata de daune-interese precum în cazul reglementat la art. 127 din Legea societăților – nulitatea se impune atunci când nu există drepturi sau interese legitime ale unor terți de bună-credință dobândite în urma sau în baza hotărârii adunării generale luate cu votul unor asociați aflați în conflict de interese cu societatea. În acest caz anularea este sancțiunea potrivită deoarece singurul interes protejat este cel al asociaților de bună-credință și, față de aceștia, reparația în natură rămâne cel mai bun remediu pentru acoperirea prejudiciului[42], cea mai adecvată cale de a repara prejudiciul încercat de societate (și, în final, de asociații săi de bună-credință) fiind, până la urmă, invalidarea efectelor nocive produse de voturile date într-o situație de interese contrare[43].

În alte cazuri, deși legea prevede expres sancțiunea nulității, norma trebuie interpretată restrictiv și/sau coroborată cu alte norme care stabilesc în mod pertinent o altă sancțiune. De exemplu, conform art. 241 din Legea pieței de capital, actul de dispoziție asupra unor active imobilizate cu valoare mai mare de 20% din totalul lor (mai puțin creanțele) încheiat de reprezentantul legal fără aprobarea adunării generale extraordinare a acționarilor este nul[44]. Așa cum am arătat cu altă ocazie[45], efectele inopozabilității, consacrate prin art. 1309 alin. (1) C. civ., sunt mai adecvate inclusiv în această situație[46] întrucât permit ratificarea (ratification)[47], în vreme ce confirmarea nulității (affirmation) este mult mai limitată, pe de-o parte și, pe de altă parte, nulitatea poate priva societatea de un act profitabil. Drept urmare, aplicând regulile interpretării restrictive, pentru a ajunge la rezultatul dorit în realitate de legiuitor, dispozițiile generale privind inopozabilitatea trebuie aplicate și situațiilor particulare care prevăd nulitatea deoarece sancțiunea prevăzută de Codul civil în această situație este inopozabilitatea, ca sancțiune tradițională în dreptul nostru, în condițiile în care nu reiese ca legiuitorul să fi urmărit în mod expres repunerea părților în situația anterioară, ci a urmărit protecția societății.

Tot o situație de inopozabilitate față de societate o reprezintă votul în baza unei convenții cu privire la dreptul de vot încheiată de un asociat cu conducerea societății[48] sau votul imoral (de exemplu, plătit), sancțiunea nulității lovind convenția de vot, respectiv votul imoral, nu hotărârea adunării generale cu excepția cazului când nulitatea hotărârii nu ar afecta terții de bună-credință[49], și doar dacă, fără aceste voturi nu s-ar fi obținut majoritatea necesară („testul relevanței“).

Acțiunea în nulitate este o acțiune civilă nepatrimonială specială, de drept material (substanțial)[50]. Cererea este neevaluabilă pecuniar[51], iar sarcina probei cade, conform regulii de drept comun, asupra reclamantului. Competența materială a soluționării cererii de anulare, respectiv de constatare a nulității hotărârii aparține, conform regulii generale societare de la art. 63 din Legea societăților, tribunalului. Din punct de vedere teritorial, competența aparține instanței de la locul unde societatea își are sediul principal la data introducerii acțiunii (art. 119 C. proc. civ.) și nu instanței de la locul unde societatea a fost înmatriculată. Prin sediu principal se înțelege sediul social, adică cel înregistrat (nu sediul real și nici un sediu secundar), singurul care poate fi cunoscut pe cale de publicitate[52]. Motivul este acela că instanța de la sediul societății este aptă să examineze, în condiții optime, interesele societății, precum și cele ale creditorilor sociali care, cei mai mulți, se află în aria teritorială a acestei instanțe, în acest fel putându-se cerceta cu mai multă ușurință, rapiditate și costuri mai mici raporturile juridice rezultate din activitatea ei. Așadar, dacă o societate își mută sediul social după înmatriculare, competența teritorială aparține instanței de la locul noului sediu întrucât urmărește sediul actual și nu cel inițial. Dacă însă acțiunea poartă chiar asupra hotărârii de mutare a sediului social, competența aparține tot instanței de la sediul actual.

Competența instanței de judecată este exclusivă, iar regulile privind competența, materială sau teritorială, sunt de ordine publică[53], astfel că o clauză derogatorie statutară va fi nulă, inexistentă, nescrisă[54]. O clauză arbitrală statutară nu și-ar putea de asemenea produce efectele[55]; deși nu este enumerată expres printre situațiile excluse arbitrajului, natura nepatrimonială a litigiului[56] și situarea lui în afara dreptului de dispoziție al părților[57] fac ca o astfel de clauză să fie inoperantă, respectiv să atragă nulitatea unei eventuale hotărâri arbitrale. Interdicția este valabilă nu doar pentru compromis, ci și pentru o tranzacție[58]. Nulitatea hotărârii adunării nu poate fi cerută pe calea ordonanței președințiale, deoarece sancțiunea ce se solicită a fi dispusă nu este vremelnică și prejudiciază fondul cauzei[59].

Termenul în care poate fi introdusă acțiunea împotriva hotărârii considerate nelegale sau nestatutare este de 15 zile de la data publicării in Monitorul Oficial, pentru societățile pe acțiuni (art. 132 alin. (2) din Legea societăților)[60], respectiv de la data la care asociatul-petent a luat cunoștință de ea, pentru societățile cu răspundere limitată (art. 196 din aceeași lege); chiar dacă hotărârea adunării generale a asociaților este publicată, publicarea singură nu credem că poate constitui dovada cunoașterii (art. 55 alin. 2 din Legea societăților, într-o interpretare a pari). Termenul este unul de prescripție extinctivă, special, după cum s-a pronunțat majoritatea doctrinei[61] și o parte a jurisprudenței[62], nu unul de decădere[63]. Când se invocă motive de nulitate absolută, dreptul la acțiune este imprescriptibil, iar cererea poate fi formulată de orice persoană interesată. Prin instituirea unui astfel de termen, special și derogatoriu, însăși procedura devine una specială[64], derogatorie de la dreptul comun, dar care se completează cu Codul de procedură civilă acolo unde Legea societăților nu dispune; asociatul nu poate alege între acțiunea în anulare grefată pe art. 132 și acțiunea în anulare din dreptul comun[65], o acțiune în anulare pe dreptul comun fiind inadmisibilă[66].

Conform art. 132 alin. (9) și (10) și art. 133 din Legea societăților, cererea, deși este contencioasă, pentru celeritate se judecă în camera de consiliu[67]. În doctrină s-a exprimat și opinia că motivul judecării în camera de consiliu ar fi confidențialitatea dezbaterilor[68]. Hotărârea judecătorească pronunțată este supusă numai apelului. Apelul credem că se judecă tot în camera de consiliu, motivele pentru care legea prevede această procedură derogatorie de la judecata în ședință publică menținându-se și pentru apel. Practica judiciară este însă împărțită în această ultimă privință[69], iar interesul practic este acela privind eventuala nulitate a hotărârii judecătorești pronunțate[70]. Hotărârea definitivă de anulare va fi menționată în Registrul Comerțului și publicată în Monitorul Oficial, de la acest moment fiind opozabilă tuturor: societate, asociați, terți. De asemenea, mențiunea hotărârii anulate se va radia din Registrul Comerțului[71].

Acțiunea în anulare a hotărârii adunării generale nu are ca alternativă o acțiune în pretenții, deși în doctrină s-a vehiculat și ideea opusă[72], argumentându-se că limitarea într-un timp scurt a posibilității de a cere anularea este dictată de imperativul securității juridice în timp ce efectele vătămătoare ale actului ilicit nu trebuie menținute, în ciuda prescrierii dreptului la de a cere anularea. Singura excepție când acest lucru este posibil este în cazul abuzului de majoritate, când nulitatea nu are la bază o încălcare, prin hotărârea adunării a cărei anulare se cere, a unei dispoziții legale sau statutare, ci abuzul de drept. Cum sancțiunea tradițională a abuzului de drept este acoperirea prejudiciului provocat prin încălcarea dreptului altei persoane sau nesocotirea unui interes legitim al acesteia, nulitatea nu este decât forma de reparare a prejudiciului în natură, de a face să înceteze vătămarea, care nu exclude, deci, alternativa unei acțiuni în pretenții.

Executarea hotărârii adunării generale fără publicare sau anterior publicării a dus uneori în practică la o imposibilitate a exercitării acțiunii în anularea ei, precum și a dreptului de retragere, în condițiile art. 132 alin. (2) și urm., respectiv 134 din Legea societăților. Este adevărat că, până la publicare, acționarul „este în termen pentru a o ataca”, după cum s-a decis în practica noastră judiciară[73], dar asta nu este un argument pertinent pentru a o ataca înainte ca termenul să fi început să curgă. Conform art. 132 alin. (1) din aceeași lege, hotărârile adunării generale luate în limitele legii sau ale actului constitutiv sunt obligatorii chiar și pentru asociații care au fost absenți sau au votat contra, iar nelegalitatea sau caracterul nestatutar se apreciază doar de către instanța sesizată cu o acțiune în nulitate care devine posibilă, conform unei prime interpretări a jurisprudenței, numai după publicare, până atunci acțiunea putând fi respinsă ca inadmisibilă[74], iar hotărârea rămânând considerată ca valabilă[75] și, deci, executabilă imediat. În aceste condiții, nepublicarea sau amânarea publicării hotărârii după termenul de 15 zile prevăzut de art. 22 din Legea registrului comerțului ar rămâne sancționată doar cu o amendă, conform art. 270 ind. 3 alin. (2) din Legea societăților și art. 44 alin. (2) din Legea registrului comerțului, cu consecința îngreunării sau imposibilității repunerii ulterioare în situația anterioară, mai ales când există terți care cu bună-credință au contractat cu societatea, în baza hotărârii prezumate a fi legală și statutară. Practica judiciară și apoi doctrina[76] au adoptat însă și poziția contară, adică de a considera admisibilă acțiunea introdusă înainte de publicare, pe motiv că (i) termenul de 15 zile este maximal[77], (ii) publicarea este o condiție doar de opozabilitate față de terți[78], (iii) publicitatea este o dovadă că asociații au fost informați, dar că informarea se poate face și anterior publicării, pe alte căi[79], (iv) prevederea privind publicarea nu are ca scop împiedicarea celor care au luat cunoștință de ea chiar de la data adoptării ei sau în orice moment anterior publicării să o atace[80] (de exemplu prin postarea pe pagina de Internet a societății) și (v) rolul publicării este acela de a lărgi sfera persoanelor ce pot lua cunoștință de conținutul hotărârii și nu acela de a limita accesul persoanelor interesate de a ataca[81]. Acceptând ultimele patru argumente[82], am mai adăuga la ele încă două. În primul rând, obligativitatea hotărârii prin suportarea efectelor sale pentru toți asociații, inclusiv pentru cei care nu au fost prezenți ori au votat contra, o face opozabilă de drept acestora din momentul adoptării, fără a fi necesară vreo formă de publicitate[83]. Nici măcar înscrierea ei în registrul ședințelor și deliberărilor adunării generale (ca și răspunsul la solicitarea unui acționar de a primi hotărârea) nu este o formă de publicitate, ci doar de evidență societară, lipsa acestei evidențe atrăgând doar sancționarea administratorilor, respectiv membrilor directoratului, pentru nerespectarea dispozițiilor art. 73 alin. (1) lit. c) din Legea societăților. În al doilea rând, interesul stabilității raporturilor juridice și a limitării prejudiciului cauzat de efectele unei hotărâri nule reclamă o acțiune în anulare cât mai rapidă, fără a fi nevoie ca formalitatea publicării să fie realizată, mai ales că societatea poate amâna publicarea până după executarea ei.

3. Suspendarea efectelor hotărârii atacate

Simultan sau ulterior intentării acțiunii în anulare, reclamantul poate cere, pe cale de ordonanță președințială, suspendarea executării hotărârii atacate. Prin această cale de atac, legiuitorul a pus la dispoziția asociaților opozanți un mijloc eficace de a contesta o decizie înainte de a aștepta recunoașterea lui deplină pe cale judecătorească, moment la care intervenția instanței ar putea fi tardivă[84]. Întrucât legiuitorul nu mai face alte precizări, dispozițiile legii speciale se vor completa cu cele ale legii generale privind încuviințarea ordonanței președințiale[85] (art. 996 și urm. C. proc. civ.), caracteristicile ordonanței fiind urgența, vremelnicia și neprejudicierea fondului[86], în acest fel asociatul putându-se folosi de acest instrument procesual pentru a păstra un drept care s-ar păgubi prin întârziere[87] sau pentru a preveni producerea o pagubă iminentă care nu s-ar putea repara. Atât dreptul ce se vrea a se păstra, cât și paguba iminentă s-ar reflecta în patrimoniul societății și doar implicit și indirect în patrimoniul asociatului-petent, prin efectele pe care executarea unei hotărâri nelegale sau nestatutare le-ar putea induce precum vânzarea unor active importante[88], dizolvarea societății, numirea sau revocarea unor administratori sau directori, emisiunea de noi acțiuni[89], modificarea unor drepturi de clasă ale acționarilor privilegiați fără acordul adunării speciale[90].

Oricât de urgentă ar fi situația de fapt reclamată de asociatul-petent prezumat lezat în interesele sale[91], prin derogare de la dreptul comun, cererea de suspendare a efectelor hotărârii adunării generale poate doar completa cererea pe fond (acțiunea în nulitate)[92]. Legislația noastră anterioară (art. 165 alin. (2) C. com.) nu făcea această mențiune („oricare asociat se poate opune la decisiunile care sunt într-un chip învederat contrarii actului constitutiv, statutelor sau legii; și președintele Tribunalului de comerciu, după ce va asculta pe administratori și pe censori, poate să suspende executarea printr-o ordonanță provisorie care se va încunoștința administratorilor”), considerându-se că suspendarea este suficientă întrucât poate determina adunarea generală reconvocată să revoce hotărârea anterioară[93], dar instanțele ajungeau uneori să intervină pentru ca ordonanța președințială să nu excludă acțiunea de fond[94]. Condiționarea admisibilității cererii de ordonanță de depunerea acțiunii pe fond a fost introdusă prin Codul Comercial Carol al II-lea (art. 231), de unde a fost preluată în Legea societăților.

Așadar cererea de suspendare poate fi introdusă cel mai devreme odată cu acțiunea principală sau oricând după (deci și peste termenul de 15 zile prevăzut pentru acțiunea în anulare[95]), dar până la soluționarea fondului, președintele instanței urmând a verifica existența cererii principale[96] în orice termen anterior soluționării cererii principale (termenul de 15 zile prevăzut pentru acțiunea în anulare nefiind aplicabil cererii accesorii[97]). Dacă efectele s-au produs, cererea de suspendare este tardivă, opozantului rămânându-i doar acțiunea pe fond. Așadar nu îmbrățișăm opinia conform căreia cererii de suspendare i se aplică același termen de prescripție de 15 zile prevăzut la art. 132 alin. (2) din Legea societăților[98].

Cererea se va introduce la instanța competentă să judece cererea de anulare (art. 997 C. proc. civ.), care va verifica, la rândul ei, dovada calității de asociat a petentului (exceptând situația când acțiunea principală nu este una în constatarea nulității), deoarece cererea sa, chiar accesorie, este o cerere de chemare în judecată[99]. Societatea va fi citată prin administratorii, respectiv directorii ei, înmânându-li-se și o copie după actele ce însoțesc cererea, procedura fiind în acest caz contencioasă, deși întâmpinarea nu este obligatorie. Fiind urgentă, ordonanța se poate da inclusiv în procedură grațioasă, fără citarea părților, în camera de consiliu (art. 998 alin. (2) C. proc. civ.) Apreciem că citarea nu este de plano incompatibilă cu urgența car, dacă se dă fără citare, suspendarea prin ordonanță a hotărârii adunării generale se comunică conducerii societății care astfel nu o va (mai) putea executa[100]. Dacă prin citare se poate produce schimbarea situației de fapt pe care judecătorul référéului e chemat să o ocrotească, ordonanța trebuie dată fără citarea părților[101].

Urgența este o situație de fapt pe care doar judecătorul o poate stabili în vederea admiterii sau respingerii cererii ori judecării ei în procedură contencioasă sau grațioasă[102]. Urgența în afaceri nu se confundă cu celeritatea, când legea permite a se acorda termene scurte[103]; urgența există atunci când cea mai mică întârziere, chiar și de câteva ore, poate să cauzeze cuiva un prejudiciu ireparabil[104]. Vremelnicia presupune că ordonanța subzistă până la soluționarea fondului, fără însă a-l prejudeca, ceea ce înseamnă că drepturile parțiale asupra fondului trebuie să rămână intacte. Totuși, judecarea cererii de ordonanță nu urmărește doar forma[105], ci poate urmări și fondul pe care însă doar îl pipăie[106], neputând rezolva chestiuni controversate sau subtilități juridice, care vor fi soluționate pe instanța ce judecă acțiunea pe fond[107], astfel că va putea, de exemplu, dispune suspendarea pentru chestiuni indubitabile precum lipsa convocării, lipsa ordinii de zi din convocator, neîntrunirea condițiilor de cvorum și majoritate și altele de genul acesta[108]. Nefiind o judecată pe fond, ci pe aparența lui, credem că nu se poate judeca în același dosar cu cererea principală, iar judecătorii cererii principale nu sunt ținuți de măsura luată prin ordonanță, o soluție identică cu cea dată prin ordonanță fiind o simplă posibilitate. Aceeași probă poate fi adusă și în cadrul judecării ordonanței și în cadrul judecării fondului, singura deosebire fiind că, în materie de ordonanță, proba trebuie să fie susceptibilă de administrare rapidă[109]. Invers, ordonanța va fi respinsă dacă cererea de anulare, deși introdusă, este inadmisibilă sau tardiv depusă[110]. Cu privire la cererile de intervenție de orice fel în cadrul procesului având ca obiect judecarea cererii de ordonanță doctrina a susținut admisibilitatea[111],  în timp ce practica judiciară s-a pronunțat împotrivă, dar pe motiv că se prejudecă fondul[112] sau că creditorii nu pot interveni în nume propriu deoarece aceștia au la dispoziție doar calea opoziției reglementate la art. 61-62 din Legea societăților[113]. Într-o opinie intermediară s-a susținut admisibilitatea doar în apel și doar în interes propriu[114]. În opinia noastră, intervenția este inadmisibilă celor care nu au la îndemână acțiunea în anulare[115].

Deoarece suspendarea este o măsură gravă întrucât hotărârea adunării generale se bucură încă de prezumția de legalitate sprijinită pe majoritatea care a aprobat-o[116], art. 133 din Legea societăților prevede că (președintele) instanței, încuviințând suspendarea, îl poate obliga pe reclamant la o cauțiune[117]. Cum legea prevede doar posibilitatea, nu obligativitatea, stabilirea cauțiunii și, a fortiori, cuantumul acesteia sunt lăsate la latitudinea judecătorului care va analiza de la caz la caz, în funcție de cum instanța consideră că cererea este neîntemeiată, șicanatorie sau introdusă cu rea-credință, caz în care o cauțiune are rolul de a descuraja cererea de suspendare abuzivă. Pe de altă parte, o cauțiune exagerat de mare va descuraja petentul în cererea sa, astfel încât judecătorul trebuie să vizualizeze întinderea prejudiciului, înainte de a stabili cuantumul cauțiunii. Chiar și sub garanția cauțiunii, președintele instanței nu poate lua măsuri ireversibile care ar produce societății prejudicii ireparabile fondului pentru că ar echivala cu o prejudecare a lui, chiar și pentru a conserva dreptul sau a evita prejudiciul reclamat de asociatul-petent. Judecătorul trebuie deci să conserve ambele situații aparente ale părților evitând schimburile prejudiciabile[118]; dacă acest lucru nu se poate, în doctrină s-a spus că fie trebuie să respingă cererea ca inadmisibilă[119], fie că trebuie să aleagă prejudiciul cel mai mic în raport de aparența drepturilor[120]. Dacă cererea principală este respinsă, societatea poate – în măsura dovedirii unui prejudiciu cauzat de întârzierea executării hotărârii adunării generale – să se îndestuleze din cauțiunea depusă, aceasta având așadar rolul unei garanții[121]. Hotărârea primei instanțe este supusă apelului, conform dreptului comun. Ca și anularea, suspendarea definitivă a hotărârii are efecte erga omnes, fiind de neconceput ca aceeași decizie să își producă efectele față de unii din asociați și față de alții nu[122].


[1] Stelian Ionescu, Noul regim al adunărilor generale în societățile pe acțiuni, în Revista de drept comercial și studii economice, anul 1940, p. 49.
[2] Societatea unipersonala poate fi văzută si ca o forma de evoluție a activității profesionistului-persoana fizica către o activitate protejata de răspunderea limitata (Camelia Stoica, Silvia Cristea, Drept societar. Editura Universitară, București, 2008, p. 98).
[3] M.A. Dumitrescu, Codul de comerciu comentat. Editura Librăriei Leon Alcalay, București, 1910-1915, vol. VI, p. 159.
[4] De aceea adunarea generală a fost numită si „organ legislativ” (Max Hacman, Drept comercial comparat. Editura Curierul Judiciar, București, 1932, vol. II, p. 253).
[5] Paul. I. Demetrescu, Organizarea adunărilor generale în societățile pe acțiuni, în Revista de drept comercial și studii economice, anul 1942, p. 592.
[6] Ibidem, p. 257.
[7] Pentru alte enumerări privind drepturile societare intangibile, a se vedea Marius Șcheaua, Legea societăților comerciale nr. 31/1990, comentată și adnotată, ed. 2, Editura Rosetti, București, 2004, p. 155; Sorin David, în Societățile comerciale. Reglementare, doctrină, jurisprudență, ed. 4, de Stanciu D. Cărpenaru, Sorin David, Cătălin Predoiu, Gheorghe Piperea, Editura C.H. Beck, București, 2009, p. 386.
[8] “Nu se poate deroga prin convenții sau acte juridice unilaterale de la legile care interesează ordinea publică sau de la bunele moravuri“.
[9] Aceste dispoziții au făcut obiectul scrutinului de constituționalitate, instanța constituțională considerându-le conforme cu legea supremă (CC, dec. nr. 178/2005, publicată în M.Of. nr. 525 din 21 iunie 2005).
[10] Dimitrie G. Maxim, Acționarul care a votat „cognita causa” într-o adunare generală a unei societăți pe acțiuni poate ataca în nulitate deciziunea unei atare adunări?, în Revista de drept comercial și studii economice, 1934, p. 264.
[11] Constantin C. Bălescu, Curs de drept commercial. Editat de Gh.I.T. Badea, București, 1946, vol. I, p. 446.
[12] Cas. Roma, dec. din 21 iulie 1920, în Revista societăților și dreptului comercial, 1924 p, 210.
[13] I.L. Georgescu, Drept comercial român, Editura All Beck, București, 2002, vol. II, p. 303.
[14] I.N. Fințescu, Drept comercial, Editat de Al. Th. Doicescu, București, 1929, vol. I, p. 262.
[15] Cristina Cucu, Marilena-Veronica Gavriș, Cătălin-Gabriel Bădoiu, Cristian Haraga, Legea societăților comerciale nr. 31/1990. Repere bibliografice, practică judiciară, decizii ale Curții Constituționale, adnotări. Editura Hamangiu, București, 2007, p. 278.
[16] I.L. Georgescu, op. cit., vol. II, p. 370.
[17] Paul. I. Demetrescu, art. cit., p. 538.
[18] Precum era în proiectul Codului Comercial Carol al II-lea (art. 232 alin. (4)). Pentru o opinie conform căreia, în ciuda textului legal, este și acum obligatorie, vezi Marius Șcheaua, op. cit., p. 183.
[19] M.A. Dumitrescu, op. cit., vol. VI, pp. 321 și urm.
[20] Chiar și în sistemul controlului de legalitate efectuat de judecătorul delegat, procedura era una grațioasă, deci lipsită de autoritatea lucrului judecat (M.A. Dumitrescu, op. cit., vol. VI, p. 307).
[21] Mihai P. Popescu, Abuzul de drept în societățile anonime, în Revista de drept comercial și studii economice, anul 1942, p. 157.
[22] Paul I. Demetrescu, Întreprinderile comerciale. Editura Cercetări Juridice, București, 1943, p. 301.
[23] Paul I. Demetrescu, Atacarea deciziunilor adunărilor generale ale acționarilor, în Revista de drept comercial și studii economice, anul 1941, p. 528.
[24] Stelian Ionescu, Dacă acționarul care a votat „cognita causa“ într-o adunare generală mai poate ataca în nulitate deciziunea acelei adunări?, în Revista de drept comercial și studii economice, anul 1934, p. 183.
[25] Stelian Ionescu, Noul regim al adunărilor generale în societățile pe acțiuni, în Revista de drept comercial și studii economice, anul 1940, p. 64; I.L. Georgescu, op. cit., vol. II, p. 364.
[26] Paul I. Demetrescu, Atacarea deciziunilor adunărilor generale ale acționarilor, Revista de drept comercial și studii economice, anul 1941, p. 529.
[27] Ap. Veneția, dec. din 1 decembrie 1893, în Codul comercial adnotat, de Eftimie Antonescu. Editura Librăriei Socec & Co./Minerva, București, 1908-1914, vol. II, p. 311.
[28] Ap. Ploiești, dec. nr. 1014/2001, în Culegere de practică judiciară 1999-2002, de Ministerul Justiției, p. 176.
[29] ÎCCJ, s. a II-a civ., dec. nr. 1572/2012, în Legea societăților adnotată, Editura Rosetti Internațional, București, 2014, p. 110.
[30] Sebastian Bodu, Tratat de drept societar. Editura Rosetti Internațional, vol. I, p. 484.
[31] CSJ, s. com., dec. com. nr. 6200/2001, în Buletinul Justiției, baza de date și în Curierul Judiciar nr. 9/2002, p. 55.
[32] ICCJ, s. com., dec. nr. 4476, în Pandectele Române nr. 1/2006, p. 50.
[33] ÎCCJ, s. a II-a civ., dec. nr. 1255 din 7 martie 2012, în Legea societăților adnotată, Editura Rosetti Internațional, București, 2014, p. 109.
[34] ÎCCJ, s. a II-a civ, dec. nr. 325/2012, în Legea societăților adnotată, Editura Rosetti Internațional, București, 2014, p. 109.
[35] Doru Cosma, Teoria generală a actului juridic civil. Editura Științifică, București, 1969, p. 329.
[36] Încălcarea acestei norme de informare a fostei CNVM de către o societate admisă la tranzacționare a fost sancționată uneori chiar cu nulitatea absolută (Ap. Brașov, s. com., dec. nr. 118 din 16 octombrie 2008, pe Jurindex).
[37] Ap. Cluj, s. com. și de cont. adm. și fisc., dec. nr. 1065 din 26 iunie 2002, în Buletinul Jurisprudenței, bază de date, 2002, p. 308.
[38] În mod criticabil, au fost instanțe care au dispus anularea unor hotărâri pentru că adunarea nu a fost prezidată, respectiv că nu a fost ales secretarul (Ap. Iași, s. com., dec. nr. 410 din 9 octombrie 2008, respectiv Ap. Timișoara, s. com., dec. nr. 92 din 5 martie 2009, ambele în Jurindex).
[39] Ap. București, s. com., dec. nr. 116 din 14 martie 2008, în Jurindex.
[40] Ap. Galați, s. com., dec. nr. 94 din 19 octombrie 2009, în Jurindex (în speță, convocatorul menționa ca dată de referință 11 august 2005 în loc de 11 august 2008).
[41] ÎCCJ, s. com., dec. nr. 4043 din 23 noiembrie 2010, în Legea societăților adnotată, Editura Rosetti Internațional, București, 2014, p. 111.
[42] O astfel de opinie (nuanțată) în favoarea nulității a fost exprimată de Marius Șcheaua, în op. cit., p. 281.
[43] Pentru detalii, a se vedea Sebastian Bodu, op. cit., vol. I, p. 484, inclusiv opinii pro și contra nulitate formulate de doctrină și jurisprudență.
[44] Nulitatea nu se referă, după cum vedem, la hotărârea adunării generale, dar exemplul a fost ales pentru a releva un caz în care, deși expres prevăzută, nulitatea nu este sancțiunea urmărită de legiuitor.
[45] Sebastian Bodu, Organele societății comerciale și reprezentarea sa legală, în „Pandectele săptămânale” nr. 3/2014.
[46] Legislația pieței de capital a deviat în mod constant, de-a lungul timpului, de la principiile noastre de drept, dezvoltând nu de multe ori un drept paralel, presărat cu idei originale sau importate din sisteme legislative puțin compatibile în domeniul dreptului civil.
[47] Ioan G. Grigoriu, Teoria aparenței, studiu jurisprudențial și doctrinar. Tipografia Muscanu, București, 1936, p. 85.
[48] În același sens, I.L. Georgescu, op. cit., vol. II, p. 284; Marius Șcheaua, op. cit., p. 176; Lucian Săuleanu, Societățile ;comerciale. Adunările generale ale acționarilor. Editura Hamangiu, București, 2008, p. 194; Maria Dumitru, Dreptul societăților comerciale, ed. 2, Editura Institutul European, Iași, 2012, p. 167; Lucian Bojin, Acțiunea în anularea hotărârii Adunării Generale a Acționarilor. Editura Universul Juridic, București, 2012, pp. 254-255. Pentru o opinie privind nulitatea, a se vedea Cristian Duțescu, Drepturile acționarilor, ed. 2. Editura C.H. Beck, București, 2007, p. 167; Radu N. Catană, Dreptul societăților comerciale. Probleme actuale privind societățile pe actiuni. Democrația actionarială. Editura Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2007, p. 91; Titus Prescure în Legea societăților comerciale nr. 31/1990, analize și comentarii pe articole, ed. 2, de Ioan Schiau, Titus Prescure. Editura Hamangiu, București, 2009, p. 361.
[49] Pentru detalii, a se vedea Sebastian Bodu, op. cit., vol. I, p. 484.
[50] Cristian Gheorghe, op. cit., pp. 123/132.
[51] Crenguța Leaua, Societăți comerciale. Proceduri speciale, ed. 2. Editura C.H. Beck, București, 2009, p. 177.
[52] Ibidem, p. 189.
[53] Trib. Ilfov, s. I com., ord. nr. 8149/26 iunie 1937, în Revista de drept comercial și studii economice, 1937, p. 573.
[54] Trib. Ilfov, s. I-a com., ord. nr. 8149 din 26 iunie 1937, în Revista de drept comercial și studii economice 1937, p. 573.
[55] Crenguţa Leaua, op. cit., p. 189; Cristina Cucu, Marilena-Veronica Gavriș, Cătălin-Gabriel Bădoiu, Cristian Haraga, op. cit., p. 278; Lucian Săuleanu, op. cit., p. 286.
[56] Ion Băcanu, Capitalul social al societăților comerciale. Editura Lumina Lex, București, 1999, p. 42.
[57] Ion Băcanu, op. cit., p. 49; Maria Dumitru, op. cit., p. 68, aceasta fiind şi poziţia vechii noastre instanţe supreme (Cas. III, dec.1371 din 9 decembrie 1921, în Codul comercial adnotat, ed. 2, de George T. Ionescu, I. Vasilescu Nottara. Editura Ancora, Bucuresti, 1927, p. 100).
[58] Ap. Milano, dec. din 28 februarie 1933, în Rivista del diritto commerciale e del dirrito generale delle obbligazioni, 1933, II, p. 174 și Paul. I. Demetrescu, Organizarea adunărilor generale în societățile pe acțiuni, în Revista de drept comercial și studii economice, anul 1942, p. 539.
[59] Trib. București, s. a VI-a com., sent. nr. 974/2005 în op. cit., de Cristina Cucu, Marilena-Veronica Gavriș, Cătălin-Gabriel Bădoiu, Cristian Haraga p. 274.
[60] Este inadmisibilă cererea de repunere în termen pe motiv că s-ar fi primit cu întârziere Monitorul Oficial (Ap Cluj, s. com. și de cont. adm., dec. nr. 170 din 29 februarie 2000).
[61] Marian Nicolae, Tratat de prescripție extinctivă. Editura Universul Juridic, București, 2010, p. 780; Crenguța Leaua, op. cit., p. 176; Cristina Cucu, Marilena-Veronica Gavriș, Cătălin-Gabriel Bădoiu, Cristian Haraga, op. cit., p. 267.
[62] Trib. Genova, dec. din 9 mai 1905, Trib. Torino, dec. din 3 august 1903 și Cass. Roma, dec. din 28 martie 1903, toate în op. cit., de Eftimie Antonescu, vol. II, p. 302. În prezent, Ap. București, s. com., dec. nr. 1979/2000, în Culegere de practică judiciară în materie comercială, 2000-2001, de Dan Lupașcu și colaboratorii. Editura Rosetti, 2002, p. 193; Ap. Cluj, s. com și cont. adm. și fiscal, dec. nr. 18/2005, în Revista de drept comercial nr. 4/2006, p. 169; CSJ, s. com., dec. nr. 249/1997, în Dreptul nr. 9/1997, p. 118 (instanța a motivat caracterul special al termenului prin faptul că acțiunea în anularea hotărârii adunării generale nu valorifică pretenții patrimoniale).
[63] Pentru o opinie în sensul decăderii, a se vedea Octavian Căpățînă, Societățile comerciale, ed. 2. Editura Lumina Lex, București, 1996, p. 323. De asemenea, CSJ, s. com., dec. nr. 4893 din 21 septembrie 2001, cu comentariu de Smaranda Angheni, în Curierul Judiciar nr. 4/2002, p. 80, CSJ, s. com., dec. nr. 198 din 19 ianuarie 2001, în Revista de drept comercial nr. 3/2002, p. 146; Ap. București, s. com., dec. nr. 3486/2000, în op. cit., de Dan Lupașcu și colaboratorii p. 196.
[64] Pentru o opinie în același sens, dar cu argumente generice, a se vedea Cristian Gheorghe, op. cit., p. 124.
[65] Crenguța Leaua, op. cit., p. 172.
[66] Din păcate, au fost instanțe care au admis acțiuni în anulare pe dreptul comun (ÎCCJ, s. com., dec. nr. 1115 din 19 martie 2008, în Legea societăților comerciale nr. 31/1990. Practică judiciară, de Simona Petrina Gavrilă. Editura Hamangiu, București, 2009, p. 303).
[67] I.L. Georgescu, op. cit., vol. II, p. 370. Într-o serie de decizii s-a statuat că judecarea ei în ședință publică este motiv de nulitate (CSJ, s. com., dec. nr. 198 din 19 ianuarie 2001, în Revista de drept comercial nr. 3/2002, CSJ, s. com.; dec. nr. 1741 din 8 martie 2002, în Pandectele Române nr. 2/2003, p. 83 sau Ap. Timișoara, s. com. și de cont. adm., dec. nr. 272/A din 20 aprilie 1999).
[68] Radu N. Catană, op. cit., p. 100 și Crenguţa Leaua, op. cit., p. 189.
[69] Pentru o soluție în favoarea judecării în camera de consiliu vezi ICCJ, s. com., dec. nr. 4220 din 28 octombrie 2004, în Revista de drept comercial nr. 1172006, p. 131. Pentru o soluție în favoarea judecării în ședință publică, pe motivul lipsei unei mențiuni legale exprese vezi ICCJ, s. com., dec. nr. 2884/2004, în Revista de drept comercial nr. 6/2006, p. 158.
[70] Pentru detalii, a se vedea Marius Șcheaua, op. cit., p. 183 și Crenguţa Leaua, op. cit., p. 193.
[71] Titus Prescure în op. cit., de Ioan Schiau, Titus Prescure p. 363.
[72] Lucian Bojin, op. cit., p. 208.
[73] Ap. București, s. com., dec. nr. 2158/1999 și dec. nr. 2268/1999.
[74] Trib. Constanța, dec. civ. nr. 859/1999, în Dreptul nr. 9/1999, p. 75; Ap. Iași, s. com., dec. nr. 1474 din 28 februarie 2002, în op. cit., de Simona Petrina Gavrilă p. 297; CSJ, s. com., dec. nr. 1474/2004, în op. cit. de Cristina Cucu, Marilena-Veronica Gavriș, Cătălin-Gabriel Bădoiu, Cristian Haraga, p. 265 ș.a.
[75] Gheorghe Piperea, Jurisprudență română. Comentariu, în Revista de drept comercial nr. 4/2000, p. 118, nota 1.
[76] Radu N. Catană, op. cit., p. 99; Freddy Gârbaci, Societăți comerciale deținute public, instrumente juridice de protecție a investitorilor. Editura Rosetti, București, 2003, p. 70; Crenguța Leaua, op. cit. pp. 178-179; Lucian Săuleanu, op. cit., p. 279; Smaranda Angheni, Iosif R. Urs, Funcționarea persoanei juridice, în Noul cod civil. Studii și comentarii, de Marilena Uliescu (coordonator). Editura Universul Juridic, București, 2012, vol. I, p. 513. Pentru o opinie contrară, a se vedea Dan Mircea Tăbâltoc, Aspecte teoretice și practice privind organizarea și funcționarea societăților comerciale. Adunarea generala a acționarilor. Statut juridic. Controlul legalității hotărârilor, în Revista de drept comercial nr. 1/2000, p. 49, care consideră acțiunea introdusă ca prematură.
[77] Trib. București, s. com., sent. com. nr. 7311/2004 și Ap. Cluj, s. com. și de cont. adm. și fisc., dec. nr. 18/2005; Trib. București, s. com., dec. nr. 1063/2005, în op. cit., de Cristina Cucu, Marilena-Veronica Gavriș, Cătălin-Gabriel Bădoiu, Cristian Haraga p. 265.
[78] Ap. București, s. com., dec. nr. 8315/2000, în op. cit., de Dan Lupașcu și colaboratorii p. 175 și Ap. București, s. com., dec. nr. 3486/2000, în op. cit., de Dan Lupașcu și colaboratorii p. 177.
[79] Ap. Brașov, dec. mr. 89/Ap/C/2000, în op. cit., de Cristina Cucu, Marilena-Veronica Gavriș, Cătălin-Gabriel Bădoiu, Cristian Haraga, p. 266.
[80] Ap. Timișoara, dec. civ. nr. 46/2000, în op. cit., de Cristina Cucu, Marilena-Veronica Gavriș, Cătălin-Gabriel Bădoiu, Cristian Haraga p. 266.
[81] CSJ, s. com., dec. nr. 4086/2002, în Revista Română de Drept al Afacerilor nr. 10/2003, p. 84.
[82] Primul argument nu îl putem accepta deoarece un termen „maximal“ presupune, totuși, ca acesta să înceapă să curgă
[83] “Opozabilitate = Calitate a unui contract sau alt act juridic, a situației juridice create prin aceasta ori a unui drept subiectiv de a produce efecte față de părțile raportului juridic […]“ (Mircea N. Costin, Mircea C. Costin, Dicționar de drept civil. Editura Lumina Lex, București, 2004, vol. III, p. 197).
[84] Laurențiu Preuțescu, Référéul în societățile anonime, în Revista de drept comercial și studii economice, 1934, p. 394.
[85] I.L. Georgescu, op. cit., vol. II, p. 374.
[86] Ap. București, s. a V-a com., dec. nr. 933/2004, în Curtea de Apel București, Culegere de practică judiciară, 2004, Editura Brilliance, București, 2005, p. 424.
[87] Trib. Ilfov, s. I-a com., ord. președ. nr. 5 din 14 martie 1942, în Revista de drept comercial și studii economice 1942, p. 399.
[88] Trib. București, s. com., sent. com. nr. 7681/2004, în op. cit., de Cristina Cucu, Marilena-Veronica Gavriș, Cătălin-Gabriel Bădoiu, Cristian Haraga, p. 283
[89] Cas., s.u., dec. nr. 257 din 19 august 1920, în Ordonanțele președințiale de referat. Tratat teoretic și practic, ed. 2, de Dimitrie D. Negulescu. Editura Juridica, București, 1947, vol. I, p. 29.
[90] Lucian Săuleanu, op. cit., p. 292.
[91] Constantin C. Bălescu, op. cit., vol. I, p. 446.
[92] ÎCCJ, s. com., dec. nr. 2016 din 1 aprilie 2003, în Revista de drept comercial nr. 2/2005, p. 226.
[93] Max Hacman, op. cit., vol. II, p. 267.
[94] Cas. s. III, dec. nr. 1321 din 10 iulie 1933, în Revista de drept comercial și studii economice, 1934, p. 61.
[95] Lucian Săuleanu, op. cit., p. 295.
[96] Ap. București, s. com., dec. 365/2000, în Culegere de practică judiciară în materie comercială, 2000-2001, de Dan Lupașcu și colaboratorii. Editura Rosetti, 2002.
[97] Trib. București, s. a VI-a com., sent. com. 1234/2005, cu notă de Cristina Cucu, Marilena-Veronica Gavriș, Cătălin-Gabriel Bădoiu, Cristian Haraga, op. cit., p. 284.
[98] Crenguţa Leaua, op. cit., p. 195.
[99] Trib. București, s. a VI-a com., sent. com. nr. 10975/2004, cu notă de Cristina Cucu, Marilena-Veronica Gavriș, Cătălin-Gabriel Bădoiu, Cristian Haraga, op. cit., p. 282.
[100] Într-o opinie (Sorin David, în op. cit., de Stanciu D. Cărpenaru, Sorin David, Cătălin Predoiu, Gheorghe Piperea, p. 510) s-a spus că citarea este necesară deoarece persoanele respective sunt chiar cele care execută respectiva hotărâre a adunării.
[101] Trib.Ilfov, s. I-a com., ord. președ. nr. 9694 din 16 mai 1934, în Revista de drept comercial și studii economice, 1934, p. 528.
[102] Laurențiu Preuțescu, art. cit., p. 401. Pentru o opinie contrară, conform căreia procedura este exclusiv grațioasă, vezi Lucian Săuleanu, op. cit., p. 295.
[103] Dimitrie D. Negulescu, op. cit., vol. I, p. 397.
[104] Nicolae Georgean, Studii Juridice. Atelierele Grafice Socec & Co., Societate Anonimă. București, 1930, vol. I, p. 297.
[105] Cas. s. III, dec. nr. 1321 din 10 iulie 1933, în Revista de drept comercial și studii economice, 1934, p. 61. Cităm din decizia pe care nu o împărtășim decât parțial: „Președintele Tribunalului de comerț nu are căderea să discute valabilitatea substanțială de fond a titlului sau, mai bine zis, a deciziunii Adunării Generale, făcând aprecieri și hotărând asupra valabilității sale din punct de vedere al viciilor de fond, ci are dreptul să examineze numai viciile de formă, aparența de regularitate a deciziunii“.
[106] Pentru o opinie la care nu achiesăm, conform căreia președintele trebuie să dispună suspendarea dacă se face dovada depunerii cererii de anulare, a se vedea Marius Șcheaua, op. cit., p. 185. Argumentul adus de autor este că, în textul legal anterior (art. 165 alin. 2 C. com.), suspendarea se putea pronunța doar dacă hotărârea era învederat contrarie legii și, prin eliminarea termenului „învederat”, judecătorul nu mai poate analiza cererea de suspendare. Menționăm că termenul învederat a fost eliminat încă odată cu proiectul Codului Comercial Carol al II-lea și el se referea nu doar la suspendarea hotărârii adunării ci și la însăși anularea ei, art. 165 alin. (2) C. com. fiind un text de lege ce reglementa împreună atât cererea de anulare cât și cererea de suspendare („Orice asociat de poate opune la decisiunile care, într-un chip învederat, sunt contrarii actului constitutiv, statutelor sau legii“).
[107] Nicolae Georgean, op. cit., vol. I, p. 302. Autorul citează și o serie de hotărâri ale instanței supreme: Cas., s. I, dec. nr. 701 din 29 decembrie 1920 și Cas., s. I, dec. nr. 29 din 22 ianuarie 1923.
[108] Anton Chemale, Jurisprudență adnotată, în Revista societăților și a dreptului comercial, anul 1924, p. 3019.
[109] Laurențiu Preuțescu, art. cit., p. 401.
[110] Lucian Săuleanu, op. cit., p. 293.
[111] Ion Deleanu, Tratat de procedură civilă. Editura Universul Juridic, București, 2012, vol. II, p. 658; Crenguţa Leaua, op. cit., p. 197.
[112] Trib. București, s. a VI-a com., sent. com. nr. 5188/2003, cu notă de Cristina Cucu, Marilena-Veronica Gavriș, Cătălin-Gabriel Bădoiu, Cristian Haraga, op. cit., p. 267.
[113] Ap. București, s. a V-a com., dec. nr. 899 din 22 mai 2003, în Revista română de drept al afacerilor nr. 5-6/2004, p. 105.
[114] Nicolae Georgean, op. cit., vol. I, p. 305.
[115] Pentru o opinie în același sens, conform căreia asociații pot face cerere de intervenție, a se vedea Crenguța Leaua, op. cit., p. 188. Instanța noastră supremă a decis însă contrariul (ÎCCJ, s. com., dec. nr. 311 din 25 ianuarie 2011, pe www.scj.ro), asupra căreia s-au exprimat rezerve în doctrină (a se vedea Lucian Bojin, op. cit., p. 353).
[116] Constantin C. Bălescu, op. cit., vol. I, p. 451.
[117] Pentru detalii privind unele aspecte procedurale privind cauțiunea, a se vedea Crenguţa Leaua, op. cit., pp. 198-199.
[118] „Procedura de suspendare a executării deciziunilor ilegale ale adunărilor generale are un caracter  eminamente conservator, acela de a împiedica ca deciziunea să nu schimbe starea de lucruri existentă în momentul introducerii cererii de suspendare. Președintele trebuie să examineze în primul rând, când este vorba de această procedură sumară, dacă mai este vreo dispozițiune susceptibilă de a mai produce vreun efect în viață. Altfel ar comite un exces de putere dacă prin ordonanța sa ar face să se schimbe situația existentă, aceasta fiind de resortul tribunalului, ca instanță de anulare“ (Trib. Ilfov, dec. din 1927, în Pandectele Române, III, 1927, p. 154)
[119] Dumitru Marcel Gavriș în Noul Cod de procedura civilă. Comentariu pe articole, de Gabriel Boroi și colaboratorii. Editura Hamangiu, București, 2013, vol. II, p. 576.
[120] Laurențiu Preuțescu, art. cit., p. 403.
[121] CC, dec. nr. 209/2005, publicată în M.Of. nr. 528 din 22 iunie 2005.
[122] Dimitrie D. Negulescu, op. cit., vol. I, p. 294.


* Articol extras din lucrarea Sebastian Bodu – Tratat de drept societar, vol. I-III. Editura Rosetti Internațional, București, 2014-2015, 1750 pagini, ISBN general 978-973-8270-1

** Articol publicat în Revista Română de Drept al Afacerilor nr. 1 și 2/2015

Dr. Sebastian Bodu, MBA
Academia de Studii Economice

A doua parte a articolului este disponibilă aici

PLATINUM+
PLATINUM Signature       

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                                

VIDEO STANDARD
Aflaţi mai mult despre , , , , , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici.
JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului.

Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!












Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
 Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill

Lex Discipulo Laus

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.