Neconstituţionalitatea penalului fiscal – art. 28 CPP
11 iulie 2016 | Daniel UDRESCU
* A se vedea și dezbaterea Suprapunerea penal-fiscal. Cauza Lungu ș.a. vs. România
Din 2003, legile fiscale au fost strânse în Codul fiscal (Legea nr. 571/2003) şi Codul de procedură fiscală (OG nr. 92/2003, aprobată cu Legea nr. 174/2004), acum modificate şi renumite Legea nr. 207/2015 şi Legea nr. 227/2015 pentru care a fost creată prin Legea nr. 554/2004 Instanţa de Contencios Administrativ şi Fiscal. Realitatea acestor noi legi, modifică realitatea CP şi CPP în sensul în care schisma dată de Parlament o dată cu crearea ANAF a dat Contenciosului Administrativ şi Fiscal domeniul asupra AUTORITĂŢII FISCALE cu responsabilitate diferită faţă de Instanţa penală, care judecă în continuare domeniul penal. Între cele două, se află zona gri a infracţiunilor economico-fiscale. Aceasta este REALITATEA de azi, impusă de noile cerinţe de drept.
Între art. 28 CPP, sensul de interpretare al Cauzelor Lungu (CEDO)/Fransson (CJUE) şi art. 28 (2) din Legea nr. 554/2004 astăzi este o zonă de neconstituţionalitate. Soluţia dată de CEDO în cauza Lungu împotriva Romaniei este de natură a justifica o schimbare a art. 28 din CPP, evident în cadrul unei propuneri de modificare legislativă. Textul citat anterior are actuala configuraţie:
“(1) Hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o. Instanţa civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite.
(2) Hotărârea definitivă a instanţei civile prin care a fost soluţionată acţiunea civilă nu are autoritate de lucru judecat în faţa organelor judiciare penale cu privire la existenţa faptei penale, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia.”
Din interpretarea primului alineat ar rezulta că o eventuală soluţie în materia penală de achitare sau de încetare a procesului penal pentru cauze de genul că fapta penală nu ar exista sau că nu ar fi fost săvârşită de către inculpat ar putea fi ignorată, ulterior, de instanţa civilă care ar putea concluziona că subiectul fiscal (ce anterior a fost subiect penal) ar putea datora la plată creanţa fiscală. Apreciem că această teză este o încălcare a principiului ne bis in idem.
De asemenea, din interpretarea art. 28 alin. (2) CPP ar rezulta că dacă o instanţă civilă ar concluziona că o creanţă fiscală nu este datorată, aceasta ar putea fi ignorată de instanţa penală, ce ar putea concluziona că persoana subiect penal (de această dată) este vinovată şi ar datora creanţa fiscală (prejudiciul penal). Astfel cum am arătat anterior, această interpretare este contrară principiului dreptului la un proces echitabil, în viziunea CEDO, pentru că între prejudiciul penal compus din taxe şi impozite şi creanţa fiscală din contencios există un mare semn de egalitate, ambele fiind taxe şi impozite ce ar fi datorate de contribuabil. Diferenţa dintre ele este că numai ANAF are autoritate de stabilire, deci parchetul trebuie să solicite ANAF stabilirea lor, ceea ce astăzi se întâmplă foarte rar în instanţele penale, care se erijează fără competenţă şi stabilesc nelegal prejudiciul fiscal.
În baza art. 28 din Legea nr. 554/2004 – Completarea cu dreptul comun, acesta intră în conflict direct cu art. 28 CPP, în sensul în care civilul ţine în loc penalul, care poate duce la o decizie definitivă şi posibilitatea lui ne bis in idem:
(1) Dispoziţiile prezentei legi se completează cu prevederile Codului civil şi cu cele ale Codului de procedură civilă, în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de putere dintre autorităţile publice, pe de o parte, şi persoanele vătămate în drepturile sau interesele lor legitime, pe de altă parte.
(2) Instanţa de contencios administrativ nu poate suspenda judecarea pricinii când s-a început urmărirea penală pentru o infracţiune săvârşită în legătură cu actul administrativ atacat, dacă reclamantul – persoana vatămată – stăruie în continuarea judecării pricinii.
Un prim pas în corectarea sintagmei “penalul ţine în loc civilul” este Art. 28 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, care arătă că partea civilă în dosarul penal poate solicita continuarea judecăţii în faţa instanţei de contencios administrativ în cauza în care a fost învestită cu verificarea existenţei creanţei fiscale, chiar dacă există o cauză penală în curs.
Art. 214 (fost CPF), respectiv art. 277 (din noul CPF) arată că în cazul în care împotriva unei decizii izvor de creanţă fiscală s-a formulat contestaţie (adică există o decizie de impunere), organul învestit cu soluţionarea contestaţiei poate suspenda soluţionarea contestaţiei până la soluţionarea cauzei penale cu privire la aspecte legate de naşterea creanţei fiscale. Fără decizie de impunere însă nu se poate suspenda soluţionarea contestaţiei pentru că ANAF este singura autoritate care poate determina creanţe fiscale.
Personal, consider că neconstituţionalitatea şi aplicarea eronată a art. 28 CPP au dus la încălcări ale drepturilor şi libertăţilor pentru care ar fi normală formarea unei comisii pentru anchetarea aspectului activităţii nelegale atât a instanţelor, cât şi a parchetelor, dând ca exemplu Departamentul Naţional Anticorupţie care s-a implicat părtinitor în anchetarea a a mii de dosare fără a respecta atribuţiile ANAF, cauzând prejudicii Bugetului Public Naţional, prin calcule de creanţe fiscale pentru care nu are competenţă, dar şi prejudicii împotriva a mii de societăţi comerciale, privind zeci de mii de oameni, cu concursul unor instanţe penale ce încă trăiesc în trecut, privând contribuabilii de drepturile garantate de Legea Contenciosului fiscal, singura autoritate desemnată să judece stabilirea de către ANAF a creanţelor fiscale.
Principiile statului de drept ne obligă să respectăm decizia oricărei instanţe judecătoreşti. Totuşi, remarc o încălcare a legii aşa cum PARLAMENTUL a promulgat-o, ce are loc generalizat şi care prejudiciază şi statul şi contribuabilul. Tot Parlamentul deţine cheia unui echilibru al celorlalte două puteri în stat. De exemplu, Parlamentul are autoritate să ancheteze existenţa presiunilor PARCHETELOR, şantajul şi influenţarea de către acestea a instanţelor inclusiv cu privire la egalitatea armelor, unde avocatul TREBUIE să aibă un semn de egalitate cu procurorul în faţa instanţei. De regulă, cu precădere atunci când este vorba de decizii definitive, împotriva deputaţilor, senatorilor, aleşilor partidelor politice şi ale cetăţenilor români oameni de afaceri, care sunt epuraţi sistematic în favoarea corporaţiilor, instanţa priveşte parchetul privilegiat, inclusiv prin lucrurile simple, precum intratul pe aceeaşi uşă, diferit de uşape care intră avocatul. Avem dreptul şi chiar obligaţia să exprimăm un punct de vedere pentru apărarea democraţiei si a pluralismului, aflate de mai multă vreme în România într-un pericol vizibil şi notoriu, dar şi pus în faţa unui asalt al unor forţe ce afectează interesul naţional exprimat prin interesul corporaţiilor sau ONG-urilor finanţate de organizaţii străine gen Soroş şi alţii.
Aduc în discuţie cazul Voiculescu unde este dovedită duplicarea de active la baza unui calcul incorect al parchetului şi instanţei, cazul Sârbu unde activităţile independente sunt retrate, dar declarate fictive chiar dacă baza lor impozabilă este reală, cauza Păcuraru contra Loteria Română/Poşta Română, cauza Mazăre unde înviniurile sunt zvonuri, cauza Oprişan unde un judecător curajos a arătat că DNA nu are competenţă să anuleze acte administrative, cauza transferurilor în fotbal unde nu sunt decizii de impunere, cauza Blejnar unde nu sunt inspecţii fiscale şi unde actele de constatare au fost ilegal anulate prin rechizitoriu, dar şi numeroşi alţi politicieni, oameni de afaceri, mii de societăţi comerciale, epuraţi în folosul unor candidaţi Sorosişti sau a intereselor corporaţiilor. Legăturile judecătorilor şi procurorilor cu ONG-urile Soroş, trebuie analizate, pentru că aceleaşi ONG-uri tip Soroş se găsesc în spatele unor finanţări de partide ale unor presupuşi candidaţi ”curaţi” gen Nicuşor Dan, care însă nu fac decât să preia puterea economică din România, drumul fiindu-le deschis cu ajutorul procurorilor sau judecătorilor finanţaţi de aceleaşi ONG-uri.
În războiul economic asupra României, interese economice majore, segmente din industrie, MEDIA INDEPENDENTĂ împreună cu unii reprezentanţi politici au fost desfiinţaţi de justiţia care trebuia să fie imparţială (vezi efectele războiului economic din acest articol). Tranziţia a născut şi oameni foarte dotaţi care au acumulat averi imense, care acum sunt atacaţi de valul distrugerii planificate de sistemul financiar internaţional. Acest capital autohton a devenit prea puternic şi contrar interesului corporativ, pe care sistemul financiar internaţional îl promovează ca unealtă de cucerire a pieţelor colonizate. Cea mai falsă impresie este că bursele, unde se tranzacționează supraevaluat, ar dicta economia mondială. Corporaţiile, bula de săpun, adică bursa, reprezintă între 10 şi 35% din economia oricărei ţări, restul fiind afacerile de familie. De regulă, afacerile de familie nu sunt influenţate de bursă, fiind stabile pe timp de criză. Afacerile de familie sunt afectate de schimbările de legislaţie, impozite şi taxe şi, foarte rar, de speculaţiile bursiere.
Prin recrutarea unor oameni relativ bine educaţi, înregimentarea lor în instituţii cu regim de „sanitari ai sistemului”, de genul ANAF, instanţe sau procuratură, cu transformarea lor, de genul Hollywood, în eroi cărora li s-au dat puteri absolute, a apărut pe fondul unei legislaţii confuze, faza de eliminare a capitalului autohton. Efectul imediat a fost economic, de creştere a preţurilor. ANAF a fost transformat în organ represiv ce nu respectă legea fiscală. Preşedintele ANAF a recunoscut public pe postul Realitatea TV că 60% din procesele contra ANAF au fost câştigate de contribuabili, existând 16.000 de plângeri penale împotriva inspectorilor, ceea ce înseamnă represiune fiscală. DNA este un alt organ represiv, care a iniţiat sub instruirea FBI şi procuraturii americane metode contrare legii, arestând oameni pe prezumţii şi închizând mii de societăţi comerciale. Ca exemple putem da:
– Propaganda băieţilor deştepţi din energie, care şi-au permis să se războiască cu corporaţiile care controlează utilităţile. Utilităţile, ”vaca bună de muls”, sunt toate pe mâinile corporaţiilor, dar DNA nu a investigat preluarea lor.
– Industria zahărului, a cărei licenţă a fost luată cu japca de Agrana deţinută de Südzucker AG, o corporaţie germană, de la Lemarco, care se află în urmărire penală. S-au eliminat sute de societăţi comerciale. Consiliul Concurenţei a autorizat operaţiunea de concentrare economică prin care Agrana Zucker GmbH a preluat activele companiilor SC Zahărul Lieşti SA şi SC Lemarco Cristal SRL, cu condiţia respectării unor angajamente unde şi-a asumat obligaţia, ca pe o perioadă de cinci ani, să nu achiziţioneze nicio altă fabrică de zahăr de la alţi jucători din România.
– Chep, altă corporaţie, şi-a permis, printr-un directoraş, să participe flancat de doi poliţişti economici la o conferinţă de logistică şi să afirme că toţi participanţii sunt evazionişti. S-a demarat imediat arestarea. Miza a fost preluarea industriei paleţilor de la independenţi, de către corporaţia americană.
– Industria cărnii a fost decimată. Fermele Avicola, distruse. Abatoarele distruse. DNA şi ANAF, însă, au demarat operaţiuni ample de destabilizare.
– Sistemul bancar a fost preluat în totalitate tocmai pentru ca finanţarea să se facă de interesele străine. Tot ce a însemnat capital autohton a fost regizat şi distrus. DNA nu a investigat nicio preluare de bănci.
– Asigurările urmează acelaşi curs ca şi băncile.
– Petrom a fost preluat de austrieci, pentru mai puţin decât terenurile din jurul sediului din Bucureşti. DNA nu a investigat preluarea Petrom.
– Industria lemnului se opreşte la cumpărătorul final, corporaţia, unde DNA nu a investigat.
– Supermarket-urile, deţinute de corporaţii au distrus zeci de mii de afaceri de familie, promovând produsele corporaţiilor. DNA nu a investigat.
Atitudinea acestui articol are la bază observaţia că atât ANAF, cât şi parchetele, prin măsuri nelegale, au închis sau trimis în faliment mii de societăţi comerciale, distrugând zeci de mii de locuri de muncă. De fapt, măsurile sunt diametral scopului economic de lărgire a bazei de impunere, căci prin sechestre sau popriri nu se colectează resurse la bugetul de stat, ci se diminuează capitalul de lucru, care aduce contribuţii, taxe şi impozite în sistem. Urmarea este o diminare a încasărilor şi restrângerea bazei impozabile, care face jocul băncilor ce finanţează ANAF. Parchetul şi ANAF nu fac analize, de exemplu unei firme cu 200 de locuri de muncă, din perspectiva impozitului, a TVA sau a contribuţiilor şi care este impactul colectării imediate cu consecinţa închiderii, comparat cu eşalonarea şi continuarea activităţii. De ce se micşorează baza de impunere şi de ce se permit ANAF şi parchetelor să ia decizii contrare intereselor României?
Războiul poate fi văzută ca o creștere a concurenței economice într-un sistem internațional competitiv. Nu este însă niciodată aşa, România pierzând importante resurse financiale prin repatrierea profiturilor. Germanii, olandezii, britanicii, francezii, japonezii şi coreenii au practici de repatriere a profitului, chinezii de destabilizare şi eliminare a concurenţei prin preţuri, având o producţie de serie la scară mondială care le permite eliminarea concurenţei. Americanii promovează interesele corporaţiilor şi protecţia materiei prime.
Comisia de anchetă a Parlamentului este o unealtă puţin folosită pentru apărarea dreptului constituţional la liberă exprimare, care este un control de legalitate asupra măsurilor şi procedurilor asupra instituţiilor justiţiei, dar şi Guvernului posibil în baza art. 44 alin (1) din Regulamentul Senatului României:
Senatul îşi constituie comisii permanente şi poate institui comisii de anchetă, comisii speciale, inclusiv comisii paritare de mediere, sau comisii comune cu Camera Deputaţilor.
Coroborat cu art. 40 alin (1) din Regulamentul Camerei Deputaţilor:
Camera Deputaţilor constituie comisii permanente şi poate institui comisii de anchetă sau alte comisii speciale.
Nu contest că inspecţia fiscală nu ar putea avea în vedere elemente de fapt reţinute într-un Rechizitoriu, însă, indicarea creanţei fiscale şi a izvorului său (decizia de impunere şi raportul de inspecţie fiscală) este obligatorie pentru parchet. O teza contrară este de natură a goli de semnificaţie, în bună măsură, dispoziţiile legale anterior citate (art. 85 și art. 86 (vechi Cod de procedură fiscală) respectiv art. 93 şi 95 (noul Cod de procedură fiscală) care reglementează competenţa exclusivă a ANAF în determinarea creanţelor fiscale.
Codul de procedură penală indică competenţa procurorului la art. 56 (noul CPP), respectiv art. 209 (vechiul CPP), care nu indică că acesta ar avea competenţe de stabilire a obligaţiilor fiscale. Nici expertul contabil nu are astfel de competenţe, nici specialistul parchetului, nici DGAF. Art. 14 alin. (3) lit. a) din Vechiul CPP, respectiv art. 19 alin. (5) din noul cod arată că „Repararea prejudiciului material şi moral se face potrivit dispoziţiilor legii civile. Acest aspect arată că pe lângă aspectul penal, care este apanajul strict al procurorului, există latura civilă ce trebuie judecată strict conform legii civile. Atunci când Statul reprezentat de ANAF solicită constituirea ca parte civilă, pentru prejudiciu compus din accize, taxe contribuţii şi impozite, legea civilă este Legea nr. 554/2004 a Contenciosului Administrativ, dedicate specific administrării creanţelor bugetare conforme cu CF şi CPF.
Există clar aspecte de nelegalitate cu privire la COMPETENŢA de stabilire a creanţelor fiscale pe care Parchetele le consideră certe, care de fapt sunt nişte estimări ce nu au fost judecate de instanţa de Contencios, care este delegată pentru a da certitudinea legală creanţelor fiscale. În principiu, pentru a putea fi solicitată reparaţia, prejudiciul trebuie să fie cert, direct, personal, să rezulte din încalcarea sau lezarea unui drept sau interes legitim. Prejudiciul cert presupune atât existenţa lui sigură, cât şi posibilitatea evaluării lui în prezent. Dacă prejudiciul nu este sigur, nu se poate şti dacă s-a născut dreptul la reparaţie, iar dacă incertitudinea priveşte întinderea lui, obiectul creanţei în despăgubire nu poate fi stabilit.
În timpul expertizelor din numeroase cauze, am observat existenţa unor vicii esenţiale în rechizitoriile din care lipsesc actele administrativ fiscale, compuse din Raport de inspecţie fiscală, decizie de modificare a bazei de impunere şi decizie de impunere (exemplu dosarul Blejnar). Ca urmare, consecinţa firească este că ANAF, constituită ca parte civilă, avea responsabilitatea prezentării actelor de anulare integrală, în baza art. 11 Cod fiscal, a actelor atacate pentru situaţia de fapt fiscală. Nelegal, fără a avea COMPETENŢĂ în stabilirea accizelor, TVA şi a impozitului, Parchetul prezintă, fără probe contabile şi fiscale, o expertiză de PRESUPUS prejudiciu a unui expert numit, care nici acesta nu are COMPETENŢĂ de stabilire a creanţelor fiscale. Ceea ce este special în domeniul fiscal este faptul că Parlamentul a desemnat O SINGURĂ AUTORITATE – ANAF să stabilească creanţe fiscale, pentru care a desemnat INSTANŢA DE CONTENCIOS, pentru a judeca aspectele fiscale. În acest fel, dacă se aplică corect CPF, arătăm că parchetele nu au calitate de a modifica un act administrativ fiscal, ANAF fiind singura autoritate, deoarece LEGEA spune că stabilirea obligaţiei fiscale este atributul EXCLUSIV al organului fiscal. Atribuţia de stabilire a obligaţiei fiscale este în competenţa exclusivă a organelor fiscale (art. 7 alin. (2), art. 23, art. 32, art. 41 Cod procedură fiscală), de unde rezultă că nu se poate calcula prejudiciu fiscal, fără ca ANAF să modifice baza de impunere. În baza principiilor certitudinii juridice şi conform jurisprudenţei (extensive), CEDO şi CJUE se motivează claritatea şi coerenţa rezonabilă a legii, ANAF având obligaţia de a-şi defini în mod clar exigenţele pentru ca legea să fie previzibilă. Judecătorul de Contencios Administrativ anulează actul administrativ, dar NU RECALCULEAZĂ baza de impunere, acest calcul fiind apanajul exclusiv al ANAF. Cert este că LEGEA este clară – atribuţia de stabilire a obligaţiei fiscale este în competenţa exclusivă a organelor fiscale.
Pentru a exemplifica, chiar dacă să presupunem că a existat o infracţiune de spălare de bani sau fraudă fiscală, fostul art 84, noul art. 105 din CPF permite sub corectarea de eroare, plata şi ca atare stingerea prejudiciului fiscal, ce ar duce şi la stingerea faptei penale. Ca urmare diferenţa de atitudine este una de colectare a creanţei fiscale şi pedepsire cu caracter penal prin dobânzi şi penalităţi contrară cu cea de pedepsire a CP prin privare de libertate. Ori tocmai această zonă gri este cea care necesită o atenţie a Parlamentului pentru a avea o legislaţie coerentă fiscalo-penală.
În lumina deciziei date de CEDO în cauza Lungu împotriva Romaniei, este necesar ca textul să fie modificat în sensul că, „în cadrul procedurii penale, are autoritate de lucru judecat hotărârea pronunţată în materie civilă prin care s-a reținut că nu ar exista o creanţă fiscală”.
În acest sens pentru a nu se abate de la legi fundamentale, precum Codul civil și Constituția, Codurile fiscal şi penal împreună cu Codurile de procedură fiscală şi penală trebuie să renunţe la folclor şi să se alinieze modificărilor la care au fost supuse pentru noua ordine economică din România, cu consecinţa plasării într-un spațiu juridic în care conceptele și constantele dreptului au forme noi. Aplicarea și interpretarea unei legi presupune așezarea în unele tipare raționale care țin de aplicarea practică.
Autorul se întreabă dacă poate ANAF să se constituie parte civilă şi Parchetul să trimită în judecată contribuabilul fără modificarea bazei de impunere, atâta timp cât Legea i-a conferit ANAF statutul de SINGURĂ AUTORITATE care stabileşte creanţe fiscale?
Prin neemiterea unei decizii de impunere în cursul urmăririi penale se îngrădeşte dreptul constituţional la apărare în Contenciosul Fiscal, neputându-se contesta actul administrativ fiscal, un drept al contribuabilului garantat de LEGE.
În sensul acestei interpretări este și practica CJUE, în cauza Fransson. CJUE a arătat că se aduce atingere principiului prezentat de art. 4 din Protocolul nr. 7 anexat la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnat la Strasbourg la 22 noiembrie 1984 (denumit în continuare „Protocolul nr. 7 la CEDO”), intitulat „Dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori” sau ne bis in idem. Atât în raporturile de drept fiscal, cât şi în raporturile de drept penal, părţile sunt aceleaşi: statul şi contribuabilul, cu excepţia că angajarea răspunderii fiscale presupune o sancțiune prin plata unor obligaţii, iar angajarea răspunderii penale adaugă şi o formă specifică de sancţiune în materie penală: privarea de libertate, decăderi etc.
În acest context, arăt că, în ceea ce privește asigurarea resurselor financiare ale Statului Român, există o diferență de viziune între:
– CPF (cu dispoziţiile relevante ale Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ), unde accentul se pune pe colectarea impozitelor, taxelor și a contribuţiilor, pe de o parte. În acest sens, este de subliniat că nerespectarea dispoziţiilor în materie fiscală atrage plata de dobânzi şi penalităţi, ce au caracterde sancţiune penală: în sensul în care orice abatere de la plata taxelor şi impozitelor cade sub incidenţa art. 173 alin. (1) CPF – Dispoziţii generale privind dobânzi şi penalităţi de întârziere, în sensul în care “pedeapsa” pentru neplata la termen sunt dobânzile şi penalităţile de întârzire: „Pentru neachitarea la termenul de scadenţă de către debitor a obligaţiilor fiscale principale, se datorează după acest termen dobânzi şi penalităţi de întârziere.”
– CPP (alături de dispoziţiile relevante din Legea nr. 39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate, Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor şi Legea nr. 241/2005, pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale), unde accentul se pune pe angajarea răspunderii penale (deci, pe pedepsire).
Între aceste două interpretări se află un larg tărâm neexplorat de NECONSTITUŢIONALITATE, atunci când sunt coroborate prevederile art. 221 alin. (1) fost CPF (Constatarea contravenţiilor şi aplicarea sancţiunilor se fac de către organele fiscale competente), cu cele ale art. 84 fost CPF ((1) Declarațiile fiscale pot fi corectate de către contribuabil, din proprie inițiativă, pe perioada termenului de prescripție a dreptului de a stabili obligații fiscale şi (2) Declarațiile fiscale pot fi corectate ori de câte ori contribuabilul constată erori în declarația inițială, prin depunerea unei declarații rectificative. Curios, dar medierea aplicată corect poate face caduc efectul unor consecinţe ale unor Legi penale (Legea nr. 656/2002, Legea nr. 39/2003, Legea nr. 241/2005) şi poate fi invocată foarte uşor cu aplicare următoarelor articole din fostul CPF, atunci când contribuabilul alege calea plăţii şi a art 84 fost CPF, permis de legea fiscală:
Art. 219 alin. (1) Contravenţii – Constituie contravenţii următoarele fapte:
a) nedepunerea la termenele prevăzute de lege a declaraţiilor de înregistrare fiscală sau de menţiuni;
b) neîndeplinirea la termen a obligaţiilor de declarare prevăzute de lege, a bunurilor şi veniturilor impozabile sau, după caz, a impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume, precum şi orice informaţii în legătură cu impozitele, taxele, contribuţiile, bunurile şi veniturile impozabile, dacă legea prevede declararea acestora;
Art. 219^1 (1.b) Contravenţii în cazul declaraţiilor recapitulative – Constituie contravenţii depunerea de declaraţii recapitulative incorecte ori incomplete.
Sensul corect de interpretare este acela că “numai în situaţia în care determinarea corectă a situaţiei fiscale ar presupune administrarea de mijloace de probă inaccesibile organului fiscal (însă, accesibile celui penal), atunci se aşteaptă soluţia în cadrul procedurii penale”. Deci, sunt de subliniat două teze:
– în primul rând, ipoteza textului legal are în vedere “bănuiala legată de săvârşirea unor infracţiuni” în domeniul de interes al inspecţiei fiscale;
– în al doilea rând, ipoteza textului legal are în vedere o “imposibilitate” a organului fiscal de a continua analiza sa, în temeiul competenţelor şi mijloacelor de probă ce îi sunt accesibile.
În acest context, concluzia este că numai anumite categorii de infracţiuni pot justifica “suspendarea soluţionării contestaţiei”. Spre exemplu, infracţiunile de fals material. Infracţiunea de evaziune fiscală, indiferent de natura ei nu poate justifica “suspendarea”, întrucât, indiferent de angajarea răspunderii penale sau nu, organul fiscal poate aprecia dacă au fost sau nu respectate condiţiile art. 21 Cod fiscal, care reglementează cerinţele deductibilităţii. Aceasta nu înseamnă că organul fiscal nu ar putea sesiza organele penale dacă aprecieză că s-ar fi săvârşit infracţiuni de evaziune fiscală. Dar simpla sesizare nu justifică şi suspendarea activităţii de soluţionare a contestaţiei. Trebuie subliniat că simpla calificare a unor cheltuieli ca fiind nedeductibile nu înseamnă că s-ar întruni condiţiile infracţiunii de evaziune fiscală incriminată de art. 9 lit. c) din Legea nr. 241/2005 (“evidenţierea, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive;”). Altfel spus, nu se poate pune semnul de egalitate între “fictivitate” şi “nedeductibilitate”, aşa cum de altfel Cauza CJUE 277/14 evidenţiază. Mai mult, CJUE a spus în Cauza Mahageben/David C80/11 şi C142/11 că: „este de competența autorităților fiscale să efectueze controalele necesare asupra persoanelor impozabile pentru a detecta nereguli și fraude privind TVA‑ul, precum și să aplice sancțiuni persoanei impozabile care a săvârșit aceste nereguli sau aceste fraude.”
Este obligaţia ANAF să analizeze situaţia de fapt conform art. 5 alin. (1) CPF:
Aplicarea unitară a legislaţiei. Organul fiscal este obligat să aplice unitar prevederile legislaţiei fiscale pe teritoriul României, urmărind stabilirea corectă a impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume datorate bugetului general consolidat.
De regulă, condiţiile materiale comune pentru deductibilitatea TVA şi a cheltuielilor pe care Art 11.1.^2 le anulează beneficiarilor, care corespunde cu natura şi dimensiunea operaţiunilor, sunt existenţa/realitatea operaţiunii şi dovedirea necesităţii acelei operaţiuni. Chiar şi în condiţiile în care organul de soluţionare a contestaţiilor/sau organul de inspecţie fiscală va aprecia că nu îi revine atribuţia constatării validităţii unei norme juridice, considerăm că, în virtutea rolului său activ conferit de CPF, este obligat şi totodată îndreptățit să utilizeze toate pârghiile de care dispune, inclusiv prin solicitarea de puncte de vedere sau sesizarea Comisiei fiscale, pentru ca aspectele menţionate să fie clarificate, iar conflictele înlăturate.
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
