Limita dintre dreptul la viața privată și interesul public observată prin prisma jurisprudenței CEDO
13 iulie 2016 | Vasile SOLTAN
Dreptul la viață intimă este un drept fundamental garantat atît de legislația națională, cît și de cea internațională. Astfel, făcînd o sinteză a art. 12 din Declarația universală a drepturilor omului, art. 17 din Pactul universal cu privire la drepturile civile și politice, art. 8 din Convenția europeană a drepturilor omului (CEDO), art. 26, art. 27, art. art. 28, art. 29 și art. 30 din Constituția României, conchidem că orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale și nimeni nu va putea fi supus vreunor imixtiuni arbitrare sau ilegale în viaţa particulară. Mai întîi de toate, urmează să clarificăm noțiunea de „viață privată”. Pornind de la jurisprudența Curții europene a Drepturilor Omului (în continuarea Curtea Europeană), prin prisma unor hotărîri (Van Oosterwijk c. Belgia; Schüssel c. Austriei; Von Hannover c. Germaniei; Petrina c. României), s-a adus următoarea interpretare a noţiunii: dreptul la respectarea vieţii private este dreptul la intimitate, dreptul de a trăi așa cum dorești, protejat de publicitate. Noţiunea de viaţă privată cuprinde elemente care se raportează la identitatea unei persoane, precum numele, fotografia, integritatea fizică şi morală ale acesteia. Garanţia oferită la art. 8 din Convenţie este destinată, în esenţă, pentru a asigura dezvoltarea, fără ingerinţe externe, a personalităţii fiecărui individ în raport cu semenii săi.
Pentru a nu crea confuzii, urmează să menționăm că art. 8 din CEDO (care garantează dreptul la viața intimă) are un caracter orizontal, semnificînd că acesta protejează individul nu doar de ingerințele arbitrare ale autorităților publice, statele urmînd a fi considerate responsabile și de încălcările venite din partea persoanelor private. Astfel, statele pot adopta unele măsuri care vizează respectarea vieţii private chiar şi în ceea ce priveşte relaţiile dintre indivizi. Acest lucru este valabil şi pentru protejarea dreptului la imagine împotriva abuzurilor din partea terţilor (decizia în cauza Schüssel împotriva Austriei, nr. 42409/98 din 21 februarie 2002). În ceea ce priveşte fotografiile, CtEDO a subliniat că imaginea unei persoane este unul din principalele atribute ale personalităţii sale, având în vedere că exprimă originalitatea sa şi îi permite să se diferenţieze de ceilalţi. Dreptul persoanei la protejarea imaginii sale constituie, astfel, una din condiţiile esenţiale ale dezvoltării sale personale. Aceasta presupune, în principal, stăpânirea de către individ a imaginii sale, care include în special posibilitatea acestuia de a refuza publicarea sa.
Dreptul la viață intimă – absolut sau susceptibil de limitări?
Un alt aspect care prezintă interes reprezintă faptul dacă dreptul la viață intimă este unul absolut sau se admit și unele limitări ale acestuia. Art. 8 alin. (2) din CEDO stabilește că se admite un amestec în măsura în care acesta este prevăzut de lege şi constituie, într-o societate democratică, o măsură necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii, a moralei, a drepturilor şi a libertăţilor altora. De asemenea, art. 26 alin. (2) din Constituție prevede că persoana fizică are dreptul să dispună de ea insăși, dacă nu încalcă drepturile și libertățile altora, ordinea publică sau bunele moravuri.
Curtea europeană a menționat că orice ingerință asupra unuia dintre drepturile garantate de art. 8 trebuie să îndeplinească trei condiții și anume ca ingerința să fie: 1) legitimă și justificată; 2) în concordanță cu legea; 3) necesară într-o societate democratică. Conform jurisprudenței Curții, orice măsură de supraveghere trebuie să aibă o bază legală în legislația domestică. Deoarece o măsură de supraveghere poate reprezenta o amenințare serioasă pentru drepturile garantate de art. 8, pentru a fi considerată legală, o măsură de supraveghere trebuie să fie în mod special clară, precisă și detaliată. Un scop legitim se referă exhaustiv la „securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora”. Al treilea aspect se referă la necesitatea și proporționalitatea ingerinței într-o societate democratică. Această condiție solicită ca statul să demonstreze nu doar că ingerința corespunde unei nevoi sociale stringente, ci că aceasta este proporțională cu scopul său. Statul va fi condamnat dacă comite sau admite o ingerință asupra dreptului respectiv și nu poate justifica ingerința în baza criteriilor sus-menționate.
Sfera publică vs. Sfera privată
De regulă, cînd Curtea europeană este invitată să soluționeze un caz pe marginea ingerinței în viața privată, aceasta se axează pe următoarele criterii: sfera în care operează individul; notorietatea persoanei vizate şi obiectul reportajului; contribuţia la o dezbatere de interes general; comportamentul anterior al persoanei în cauză, conţinutul, forma şi repercusiunile publicării; circumstanţele în care au fost realizate imaginile. În mai multe cauze s-a pornit de la analiza mediului și anturajului în care s-a produs presupusa ingerință.
Dreptul la viață privată se aplică diferit, în dependență de spațiul în care se află persoana, făcînduse distincție dintre sfera privată și spațiul public. Noțiunea de spațiu public pare a fi una destul de largă și abstractă. Comisia europeană pentru democraţie prin drept (Comisia de la Veneția) definește într-o opinie spațiul public drept un spațiu care poate fi accesat, în principiu, de către orice persoană, în mod liber, oricînd și în orice circumstanță. Exemple de zone publice relevante pentru acest studiu includ: parcuri publice, străzile pietonale din centrele orașelor, spațiile publice pentru parcare, străzi rezidențiale din cartiere, arenele sportive, stațiile de metrou. Anumite zone publice, cum ar fi universitățile, discoteci sau cafenele, care pot fi considerate ca zone semi-publice, ar trebui, de asemenea, incluse. Prin urmare, pornind de la faptul că spațiul public poate fi accesat în mod liber de către oricine și oricînd, persoana nu mai poate conta pe o intimitate absolută. Dreptul la respectul vieţii private şi de familie nu se extinde asupra informaţiilor despre viaţa privată şi de familie obţinute în locurile publice cînd persoana nu poate conta, în mod rezonabil, pe intimitate (Cauza Von Hannover împotriva Germaniei, nr. 59320/00 din 24.06.2004). Cu toate acestea, nu se poate admite o privare totală a intimității persoanei chiar și în spațiile publice unde totuși persoana speră la un anumit grad minim de intimitate. În acest sens, este relevantă cauza Peck împotriva Regatului Unit (nr. 44647/98 din 28.01.2003). Obiectul cauzei îl constituie dezvăluirea de către mass-media a unor imagini surprinse cu o cameră de televiziune cu circuit închis (CCTV) instalată pe stradă, care îl înfăţişau pe reclamant cu un cuțit în mînă, încercînd să se sinucidă, fapt ce a condus la publicarea şi difuzarea pe scară largă a imaginii sale. Curtea a constatat încălcarea art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private) din Convenţie deși ingerinţa era prevăzută de lege şi viza un scop legitim, anume prevenirea infracţiunilor, apărarea ordinii, protecţia siguranţei publice şi protecţia drepturilor altora. Cu privire la necesitatea ingerinţei, Curtea a admis importanţa rolului CCTV în depistarea şi prevenirea infracţiunilor, rol cu atât mai eficace cu cât aceste fapte erau făcute publice, însă consideră că municipalitatea putea să găsească şi alte soluţii: să ceară consimţământul reclamantului, să fie cenzurate de o manieră adecvată imaginile şi să verifice şi modul în care mijloacele media realizează această operaţiune.
Într-o altă cauză (Minelli împotriva Elveţiei, decizia nr. 14991/02 din nr. 14991/02, 14 iunie 2005), Curtea a declarat capătul de cerere inadmisibil, menţionând, în special, că reclamantul nu putea solicita o respectare absolută a vieţii sale private, având în vedere că el însuşi s-a expus public. Speța se referă la apariţia într-o publicaţie săptămânală a unui articol în care domnul Minelli, avocat şi jurnalist care a luat parte în mod frecvent la dezbateri publice în mass-media, era calificat drept „braconier”, cu referire la activitatea sa de consilier în cadrul unui lanţ de supermarketuri. Invocînd art. 8, reclamantul s-a plâns că, prin utilizarea termenului „braconier” şi publicarea fotografiei sale în articolul în cauză, a fost încălcat dreptul său la respectarea vieţii private.
Pe de altă parte, Comisia de la Veneția a dat o definiție si spațiului privat. Astfel, în sens material/fizic, sfera privată reprezintă un spațiu la care accesul poate fi restricționat de lege sau de persoana care deține acest spațiu. În principiu, spațiile private nu sunt deschise publicului și nu pot fi accesate de orice, oricînd și în orice circumstanțe. Regulile care guvernează aceste spații țin de domeniul dreptului privat. De asemenea, Comisia de la Veneția a specificat că sfera privată acoperă aspectul intim al personalității unei ființe umane. Aceasta atrage după sine dreptul fiecărei persoane de a fi protejat împotriva intruziunilor nejustificate ale autorităților publice, mass-media, oricăror instituții sau persoane fizice. De aceea, viața privată este o sferă foarte largă, care nu este ușor de definit. Aceasta nu se limitează la un „cerc interior” în care individul poate trăi propria viața personală. Sfera privată include dreptul de a stabili și de a dezvolta relații cu alte ființe umane, integritatea fizică și morală a unei persoane, inclusiv viața ei sexuală. Prin urmare, obținerea unor imagini, informații din spațiul privat în care operează o persoană va constitui în marea majoritatea a cazurilor o ingerință în viața intimă a acesteia. De asemenea, s-a menționat că aspectele din viața privată care au fost capturate întîmplător cînd se opera în spațiul public tot se pot supune unei analize sub aspectul lezării vieții private.
Notorietatea persoanei
Un alt criteriu de la care pornește constatarea unei ingerințe în viața intimă constituie notorietatea persoanei. În această privinţă, este necesar să se facă distincţie între persoanele particulare şi persoanele care acţionează într-un context public, în calitate de personalităţi politice sau persoane publice. Astfel, în vreme ce o persoană de drept privat necunoscută publicului poate pretinde o protecţie deosebită a dreptului său la viaţa privată, acest lucru nu este valabil şi pentru persoanele publice (cauza von Hannover împotriva Germaniei (nr. 2), cererile nr. 40660/08 şi 60641/08).
Un reportaj care relatează fapte susceptibile să contribuie la o dezbatere într-o societate democratică, care priveşte personalităţi politice în exercitarea funcţiilor oficiale ale acestora nu poate fi asimilat, de exemplu, unui reportaj care priveşte detalii din viaţa privată a unei persoane care nu îndeplineşte astfel de funcţii. Dacă, în primul caz, rolul presei corespunde funcţiei sale de „cîine de pază” care are sarcina, în cadrul unei democraţii, să comunice idei şi informaţi privind probleme de interes public, acest rol pare mai puţin important în al doilea caz. Ca şi în cazul defăimării, există un standard diferit de protecţie a vieţii private şi de familie a persoanelor publice în raport cu cele particulare. Nu va constitui o ingerință în viaţă privată urmărirea modului în care persoana ce exercită funcţii publice îşi îndeplineşte atribuţiile de serviciu. Persoanele „publice” trebuie să accepte ingerinţe în viaţa lor privată în mai mare măsură decît persoanele obişnuite şi gradul accesibil de cercetare mai atentă urmează să fie cu atît mai mare cu cît figura publică în cauză şi informaţia ce se dezvăluie sunt mai importante.
De asemenea, lipsa consimţămîntului persoanei de a publica informaţii privind viaţa privată nu conduce automat la constatarea unui comportament ilegal. În cauza Mosley împotriva Marii Britanii (nr. 48009/08 din 15/09/2011), reclamantul, Max Mosley, fost preşedinte al Federaţiei Internaţionale a Automobilelor, o asociaţie nonprofit care se numără printre structurile de conducere ale campionatului mondial de Formula 1, s-a plîns pe marginea publicării în săptămînalul News of the World şi pe site-ul web al acestuia a unor articole, imagini şi clipuri video care dezvăluiau detalii referitoare la viaţa sexuală a domului Mosley. Acesta a contestat lipsa unei obligaţii legale impuse de Marea Britanie mass-mediei în legătură cu avertizarea prealabilă a persoanelor care fac obiectul unor reportaje cu privire la intenţia acestora de a le publica, astfel încât persoanele respective să dispună de posibilitatea de a împiedica publicarea acestora prin solicitarea pronunţării unei ordonanţe provizorii. Curtea a stabilit lipsa încălcării dispoziţiilor art. 8, menţionând că obligaţia impusă mass-mediei de avertizare prealabilă a persoanelor care urmează să facă obiectul unor articole nu este conţinută în textul Convenţiei.
Un rol special în acest sens îl are presa, care are sarcina de „cîine public de pază” al democraţiei. Adiţional, libertatea jurnalistică mai acoperă şi posibile recurgeri la exagerări sau chiar provocări (cauza De Haes și Gijsels împotriva Belgiei, 19983/92 din 24.02.1997). Atunci cînd persoana doreşte să răspîndească o informaţie, statul nu poate dicta sau critica forma în care această informaţie este răspîndită. Totuși, în pofida „rolului iminent” jucat de presă într-un stat de drept, aceasta trebuie să respecte anumite limite, în procesul de acumulare şi răspîndire a informaţiei, ea trebuind să respecte obligaţiile profesionale. Presa are un rol preeminent în informarea publicului asupra problemelor de interes public şi trebuie să aibă o anume libertate de decizie atunci cînd comentează unele chestiuni de interes politic sau public. Cele expuse se referă şi la chestiunile funcţionării justiţiei, instituţie care este esenţială pentru orice societate democratică. Deşi limitele criticii acceptabile la adresa personalităţilor politice şi a persoanelor care ocupă funcţii publice sînt mai largi decît pentru persoanele particulare, în privinţa judecătorilor gradul de toleranţă este mai redus. În acest context, în cauza Prager şi Oberschlis c. Austria (nr. 15974/90 din aprilie 1995), CtEDO a conchis că condamnarea unui jurnalist pentru defăimarea unui judecător, în urma publicării comentariilor critice, nu constituia o încălcare a art. 10 din Convenţia Europeană (libertatea de exprimare). Criticele foarte severe împotriva integrităţii personale şi profesionale ale magistratului, pe care le-a exprimat reclamantul, erau lipsite de bună-credinţă şi nu respectau regulile eticii jurnalistice. În asemenea condiţii, Curtea a considerat că sancţiunea aplicată nu a fost disproporţionată protecţiei reputaţiei altei persoane şi apărării autorităţii puterii judiciare.
Prin urmare, faptul că persoana dispune de o anumită notorietate nu presupune o ingerință absolută în viața intimă a acestuia. Dacă în circumstanţe speciale, dreptul publicului de a fi informat poate privi chiar aspecte din viaţa privată a persoanelor publice, în special atunci când este vorba despre personalităţi publice, acest lucru nu este valabil, chiar dacă persoanele vizate se bucură de o anumită notorietate, în cazul în care fotografiile publicate şi comentariile care le însoţesc se raportează exclusiv la detalii din viaţa lor privată sau au ca unic scop satisfacerea curiozităţii publicului în această privinţă. În acest ultim caz, libertatea de exprimare impune o interpretare mai strictă. Se va reţine că art. 10 al Convenţiei nu garantează o libertate de exprimare nelimitată chiar şi în ceea ce priveşte relatările presei cu privire la interes public deosebit. Exercitarea acestei libertăţi presupune obligaţii şi responsabilităţi, care, conform par. 2 al art. 10 din Convenţie, se aplică presei. Aceste obligaţii şi responsabilităţi pot avea însemnătate cînd există o întrebare cu privire la atacul asupra reputaţiei unor persoane private şi subminarea drepturilor altor persoane (cauza Goodwin împotriva Regatului Unit, 28957/95 din 27.03.1996).
Contribuția la o dezbatere de interes general
Un alt criteriu pe care Curtea îl analizează reprezintă contribuția informațiilor, fotografiilor, filmărilor la o dezbatere de interes general. Este necesar ca pe viitor să se acorde importanţă problemei de a stabili dacă reportajul în litigiu contribuia la o dezbatere factuală şi dacă conţinutul acestuia depăşea simpla dorinţă de a satisface curiozitatea publicului. În această privinţă, CtEDO a precizat, de asemenea, că, cu cît era mai mare valoarea informaţiei pentru public, cu atât interesul unei persoane de a fi protejată împotriva difuzării acesteia trebuia să devină mai puţin important şi invers. Remarcând că libertatea de exprimare includea şi reportajele de divertisment, aceasta a precizat totodată că interesul cititorilor de a se distra era, în general, mai puţin important decât protecţia sferei private. Spre exemplu, în cauza von Hannover împotriva Germaniei (nr. 8772/10 din 19 septembrie, 2013), CtEDO a recunoscut că fotografiile care aveau ca scop să scoată la lumină obiceiul persoanelor publice de a închiria vile pentru odihnă la prețuri exagerate, poate duce la o dezbatere de interes general. A fost menționat că un prim element esenţial este contribuţia pe care o are apariţia fotografiilor sau a articolelor din presă la o dezbatere de interes general. Definiţia a ceea ce constituie obiectul de interes general depinde de circumstanţele cauzei. Este util să reamintească faptul că CtEDO a recunoscut existenţa unui astfel de interes nu doar în cazul în care publicarea privea probleme politice sau crime săvârşite (Cauza White împotriva Suediei, nr. 42435/02 din 19 septembrie, 2006), ci şi în cazul în care privea probleme legate de sport sau artişti ai scenei (Nikowitz şi Verlagsgruppe News GmbH împotriva Austriei, nr. 5266/03 din 22/05/2007). În schimb, eventualele probleme conjugale ale unui preşedinte de republică sau dificultăţile financiare ale unui cântăreţ celebru nu au fost considerate probleme de interes general.
Este de competența instanțelor să constate în mod argumentat existența unei dezbateri de interes general, or, în unele cazuri această chestiune poate fi destul de fină. De exemplu, în cauza von Hannover împotriva Germaniei (nr. 2 – Cererile nr. 40660/08 şi 60641/08), boala prinţului care conducea principatul Monaco era un eveniment de interes general. În consecinţă, presa avusese dreptul să relateze în acest context şi felul în care copiii prinţului îşi împăcau obligaţiile de solidaritate familială cu nevoile legitime ale vieţii lor private, printre care se număra dorinţa de a pleca în vacanţă (în speță era vorba despre o fotografie care îi înfăţişează pe reclamanţi plimbându-se în timpul vacanţei de schi de la St. Moritz, pe cînd tatăl prințesei Caroline (una dintre reclamanți) era bolnav. Fotografia era însoţită de un articol intitulat în mod ironic: „Prinţul Rainier – nu este singur acasă” („Fürst Rainier – Nicht allein zu Haus”)).
Concluzii
La determinarea existenței unei ingerințe în viața intimă, instanțele naționale urmează să pornească de la următoarele criterii. Instanțele urmează să determine dacă fotografiile, informațiile au fost făcute/preluate într-un spațiu public sau privat. În cazul în care acestea au fost făcute într-un spațiu public, de regulă, nu are loc o ingerință în viața intima deoarece după cum a menționat Curtea, în spațiul public, intimitatea individului este echivalentă lipsei de intimitate. Totuși, se admite că art. 8 § 1 își poate găsi aplicabilitatea și în spațiul public, dacă în mod rezonabil, individul era îndreptățit să se aștepte la un anumit grad de intimitate.
Un alt aspect care urmează a fi determinat, este notorietatea persoanei care invocă încălcarea vieții private. În această privinţă, este necesar să se facă distincţie între persoanele de drept privat şi persoanele care acţionează într-un context public, în calitate de personalităţi politice sau persoane publice. Astfel, în vreme ce o persoană de drept privat necunoscută publicului poate pretinde o protecţie deosebită a dreptului său la viaţa privată, acest lucru nu este valabil şi pentru persoanele publice. Dacă, în primul caz, rolul presei corespunde funcţiei sale de „câine de pază” care are sarcina, în cadrul unei democraţii, să comunice idei şi informaţii privind probleme de interes public, acest rol pare mai puţin important în al doilea caz. Acest lucru nu este valabil, chiar dacă persoanele vizate se bucură de o anumită notorietate, în cazul în care fotografiile publicate şi comentariile care le însoţesc se raportează exclusiv la detalii din viaţa lor privată sau au ca unic scop satisfacerea curiozităţii publicului în această privinţă. În acest ultim caz, libertatea de exprimare impune o interpretare mai strictă.
Al treilea aspect care urmează a fi analizat de către instanțe cu acuratețe – Contribuţia la o dezbatere de interes general – a se stabili dacă reportajul în litigiu contribuia la o dezbatere factuală şi dacă conţinutul acestuia depăşea simpla dorinţă de a satisface curiozitatea publicului. În această privinţă, Curtea a precizat, de asemenea, că, cu cât era mai mare valoarea informaţiei pentru public, cu atât interesul unei persoane de a fi protejată împotriva difuzării acesteia trebuia să devină mai puţin important şi invers. Definiţia a ceea ce constituie obiectul de interes general depinde de circumstanţele cauzei. Curtea consideră totuşi că este util să reamintească faptul că a recunoscut existenţa unui astfel de interes nu doar în cazul în care publicarea privea probleme politice sau crime săvârşite, ci şi în cazul în care privea probleme legate de sport sau artişti ai scenei. În schimb, eventualele probleme conjugale ale unui preşedinte de republică sau dificultăţile financiare ale unui cântăreţ celebru nu au fost considerate probleme de interes general.
Criteriul următor se referă la comportamentul persoanei în cauză înainte de publicarea reportajului sau faptul că fotografia în litigiu şi informaţiile aferente acesteia au făcut deja obiectul unei publicări anterior reprezintă, de asemenea, elemente care trebuie să fie luate în considerare. Totuşi, simplul fapt că a cooperat cu presa anterior nu este de natură să priveze persoana în cauză de orice protecţie împotriva publicării fotografiei în litigiu.
Conţinutul, forma şi repercusiunile publicării se referă la modul în care sunt publicate fotografia sau reportajul şi maniera în care persoana în cauză este prezentată în fotografie sau reportaj pot, de asemenea, să fie luate în considerare. Amploarea difuzării reportajului şi a fotografiei poate fi, de asemenea, importantă, în funcţie de ce tip de ziar este vorba, cu tiraj naţional sau local, important sau puţin important.
Prin urmare, un răspuns univoc, uniform pentru toate cauzele unde se pretinde încălcarea dreptului la viață intimă nu există. În fiecare caz aparte urmează să se determine cu strictețe condițiile înaintate de Curtea europeană a drepturilor omului pentru luarea unei hotărîri corecte.
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
