Secţiuni » Sistemul judiciar » Alegeri CSM
Alegeri CSM

Un membru CSM trebuie să stea la dispoziţia corpului judiciar, iar nu invers, ca în prezent
18.07.2016 | Bogdan MATEESCU

Secţiuni: Alegeri CSM, Opinii, Selected, Sistemul judiciar
JURIDICE - In Law We Trust

Stimaţi colegi,

Ţin să precizez încă de la început că am conceput acest proiect nu pentru a înşirui cuvinte fără conţinut, nici pentru a cuprinde vreun soi de retorică pur electorală de sorginte politicianistă, nu este gândit să corespundă vreunui standard formal de management ori de altă natură, ci pentru a sintetiza ideile esenţiale pe care le-am afirmat de-a lungul timpului, în virtutea cărora am acţionat de fiecare dată şi în care am crezut şi cred în fiecare zi.

El este cadrul care conţine liniile directoare, principalele obiective asumate în ipoteza în care dumneavoastră, colegii judecători de la Judecătorii, celor care vă este adresat în primul rând,  îmi veţi încredinţa, prin votul dumneavoastră, calitatea de membru al Consiliului  Superior al Magistraturii.

Eu cred că obiectivele  pe care le voi asuma  se subsumează ideii de normalitate în sistem. Şi de evoluţie. Ele vizează aspecte cunoscute sistemului, în jurul cărora el a manifestat solidaritate de fiecare dată, nu sunt chestiuni irealizabile, ci pe deplin posibile. Dinamismul realităţilor sociale, nevoile şi aşteptările dumneavoastră le vor îmbunătăţi, adapta şi pot determina noi direcţii de acţiune pentru un membru CSM în permanenţă conectat la realităţile sistemului din care provine şi în care, cu siguranţă, se va întoarce, aşa cum îmi propun să devin cu sprijinul dumneavoastră.

În niciun caz ideile exprimate de-a lungul timpului de noi toţi nu au reprezentat cauza apariţiei situaţiei actuale din interiorul profesiei, semnificativ perfectibilă – să folosim un termen agreat –  obiectivele afirmate de către actuali şi foşti reprezentanți ai sistemului judiciar au fost uneori excepţionale. Ci modul în care aceiaşi reprezentanții sistemului judiciar au înţeles să le respecte, modul în care ei au ales să se implice pentru realizarea lor, măsura în care ei au rămas ancoraţi în realităţile sistemului şi respectul acordat necesităţilor sistemului prin raportare la interesele proprii.

Sunt conştient că activitatea membrilor actualului Consiliu a adâncit, fără îndoială justificat, o criză de încredere în interiorul sistemului judiciar. Că, astfel cum spuneam, unele dintre obiectivele pe care mi le propun au fost susţinute, probabil, de actualii membrii în trecut şi că, pe bună dreptate, veţi privi extrem de rezervat un coleg care vă va cere votul. Într-adevăr, golul pe planul încrederii sistemului în reprezentanții săi este greu de surmontat.

Activitatea mea neîntreruptă, de aproape 10 ani, exclusiv de judecător la Judecătorie, atât în funcţie de execuţie, cât şi de conducere, rezultatele (şi ele perfectibile) obținute în activitatea judiciară şi în cea temporară de conducere a unei instanţe, legătura permanentă cu colegii din tară, implicarea – de multe ori cu succes – în demersuri asumate deschis, dincolo de orice risc, demersuri în care am crezut, referitoare la îmbunătăţirea statutului judecătorului, independenţa sa, chiar la vulnerabilităţile sistemului venite cu precădere din exteriorul său, fără vreunui soi de avantaj personal (pot spune chiar că dimpotrivă),  toate acestea au contribuit la cunoaşterea sistemului judiciar, cu precădere la acest nivel – al temeliei ierarhiei instanţelor judecătoreşti, a dificultăţilor cu care acesta se confruntă dar şi a atitudinilor care se pot traduce în adevărate ameninţări la adresa sa.

Întreaga mea activitate într-o profesie pe care o respect enorm, toate atitudinile mele întotdeauna deschise iar nu ascunse – astfel încât colegii judecători le pot cunoaşte foarte bine – toate acestea îmi dau tăria să pot  privi în ochi fiecare coleg şi să le pot cere onest votul lor, fără temerea de a fi calificat drept făţarnic.

Obiectivele pe care mi le asum sunt schiţate, aşadar, din perspectiva restabilirii încrederii în Consiliu, în primul rând, din interiorul profesiei, încredere serios afectată prin modul de acţiune al actualilor membri, scop în care consider că atribuţiile prevăzute de lege şi regulament trebuie îndeplinite pornind de la trei principii de bază care guvernează, de altfel, activitatea fiecărui judecător: bună credinţă, responsabilitate, integritate.

Atribuţiile esenţiale ale Consiliului Superior al Magistraturii, astfel cum sunt ele reglementate de lege, vizează trei direcţii principale: independenţa puterii judecătoreşti, cariera magistraţilor şi organizarea şi funcționarea instanţelor, astfel încât obiectivele propuse vor fi structurate în funcţie de aceste planuri esenţiale. De asemenea, nu trebuie omisă nici sfera responsabilităţilor Consiliului pe plan intern, respectiv plan extern şi, în niciun caz, legătura permanentă unui membru CSM cu corpul judiciar întrucât întreaga activitate trebuie subsumată interesului superior al acestuia.

I. Garantarea independenţei reale a judecătorului

Rolul constituţional, raţiunea de a fi a Consiliului Superior al Magistraturii în viziunea Legii Fundamentale, este acela de a garanta independenţa justiţiei.

Nu cred ca este cazul să fac trimitere la multiplele documente internaţionale care cuprind dezvoltări ale conceptului de independenţă a puterii judecătoreşti. Le cunoaştem cu toţii.

Independenţa puterii judecătoreşti trebuie văzută în dubla sa semnificaţie: independenţa individuală, a fiecărui judecător şi independenţa sistemului însuşi, ca tot unitar, existând, în continuare, mai ales într-o ţară într-o continuă tranziţie şi într-o lentă aşezare a principiilor democraţiei autentice ca România, multiple ameninţări la adresa fiecărei componente a acestei noţiuni. Aferentă fiecăreia dintre acestea, independenţa financiară a sistemului şi a fiecărui magistrat în parte reprezintă o garanţie fundamentală.

Ab initio trebuie subliniată o anormalitate de reglementare. Menţinerea pârghiilor bugetare vizând instanţele, pornind de la semnarea ordinelor de salarizare pentru judecători şi până la achiziţia de consumabile-în mod indirect, la  Ministerul Justiţiei, reprezintă o absurditate în raport cu spiritul Legii supreme. Nu poate fi, astfel, de înţeles cum Ministerul Public care, potrivit normei constituţionale, îşi desfăşoară activitatea sub autoritatea ministrului justiţiei, să aibă autonomie bugetară, iar sistemul instanţelor judecătoreşti, independent de legislativ şi executiv, să fie dependent bugetar de ministrul justiţiei.

Îmi asum deschis, cu întreaga responsabilitate, să tratez o problemă reală a judecătorului român încă de la începutul acestui proiect: independenţa materială a judecătorului. Probabil cel mai exigent statut din perspectiva raportului între responsabilitatea muncii și interdicţii/incompatibilităţi se regăseşte, dintre toate profesiile existente, în cazul judecătorului. Cu toate acestea, salarizarea magistratului devine subiect de discurs populist de natură politică, inducând în spaţiul public ideea de “nemeritat”, de “exagerat”, cu epitete puse absolute injust, vădit incorecte, idei preluate consecvent de unele instituţii media.

Teama de acutizare a mesajelor de acest tip în spaţiul public a determinat o inhibiţie dăunătoare sistemului chiar reprezentanţilor săi: aceea de a nu vorbi despre indemnizaţii, de a nu întreprinde nimic pentru a asigura, pe de-o parte predictibilitate şi stabilitate financiară fiecărui judecător, iar pe de altă parte independenţă financiară sistemului instanţelor în ansamblul său.

Da, putem înţelege constrângerile bugetare, nivelul de trai general în România, însă nu putem să nu constatăm că nemulţumirea publică legată de cuantumul veniturilor este dirijată intenţionat numai spre segmentul “justiţiei”, deşi, în realitate, numărul judecătorilor nu depăşeşte 5000, iar investiţiile în dotarea instanţelor sunt incomparabil mai puţin semnificative faţă de alte investiţii în sectorul public, a căror utilitate este extrem de discutabilă uneori şi, de ce să nu recunoaştem, chiar faţă de investiţiile efectuate în privinţa parchetelor.

Acest context, acest tip de atitudini a avut drept consecinţă apariţia unui sentiment de frustrare în cazul judecătorului cu precădere de la nivelul judecătoriei, pe de-o parte legat de lipsa de siguranţă cu privire la cuantumul unicului său venit – salariul, la stabilitatea lui, iar pe de altă parte, legat de inechităţile adâncite în mod iresponsabil chiar în interiorul sistemului.

a) Trecerea de îndată a bugetului instanţelor la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Dispoziţia cuprinsă în art. 136 din Legea nr. 304/2004, rep., care prevede preluarea bugetului instanţelor de către ÎCCJ, a fost succesiv suspendată, prin prorogarea termenului. Din nefericire, nu a existat voinţă reală de predare, din partea ministerului, dar nici de preluare, din partea Înaltei Curţi. În acest subiect, Consiliul a rămas pasiv, în mod absolut regretabil.

Se mai impune a fi menţionat faptul că în mediul judiciar a circulat şi ipoteza preluării bugetului instanţelor de către Consiliul Superior al Magistraturii, ipoteză care poate fi luată în calcul doar în limita cheltuielilor de personal, dacă politica publică ar tinde spre limitarea numărului ordonatorilor de credite din justiţie, doar pentru uniformizare.

Personal, după o analiză atentă, optez pentru preluarea bugetului instanţelor de către instanţa supremă. Într-adevăr, deşi rolul său constituţional este înfăptuirea justiţiei şi unificarea practicii judiciare, Înalta Curte poate crea şi dezvolta, inclusiv prin preluare de personal de la Ministerul Justiţiei o direcţie internă economică financiară competentă. În plus, a contrario, s-ar adânci o anormalitate legată de autonomia financiară în interiorul profesiei: Parchetul General ar rămâne ordonator principal de credite, bugetul fiind administrat sub autoritatea Procurorului General, însă bugetul instanţelor ar rămâne gestionat de Consiliu, din a cărei componenţă fac parte şi procurori, fapt care nu apare conform cu spiritului legii supreme.

Justificarea acestei măsuri este de domeniul evidenţei. Numai dacă ne reamintim de diferenţele de aplicare a Legii nr. 71/2015 de către ordonatorii de credite din domeniul justiţiei, de întârzierile repetate ale ministrului de a emite ordinele de salarizare la promovarea în grad sau în altă tranşă de vechime, de prioritizarea incorectă a investiţiilor din sistemul judiciar, de greutăţile instanţelor cu personalitate juridică vizând accesarea unor fonduri nerambursabile, de întârzierea defalcării fondurilor bugetare pe ordonatori secundari sau terțiari cu consecinţe nefaste pe planul achiziţiilor ori vizând plăţi întârziate ale facturilor de utilităţi, ne facem o imagine suficientă a ceea ce înseamnă hipercentralizarea bugetară la nivelul ministerului coordonat de un om politic şi de ce instanţele ar trebui gestionate material de un aparat tehnic profesionist situat în structura administrativă a instanţei supreme.

Dificultăţile de preluare a bugetului reprezintă un argument fals. Aşa cum Ministerul Public poate gestiona economic şi administrativ sistemul propriu de parchete, cu atât mai mult instanţa supremă poate să o facă. Incidentă este doar o chestiune de voinţă.

Sigur, în principiu, remedierea acestei situaţii anormale ţine mai degrabă de voinţă politică – din partea forului legislativ, aşadar – dar şi de voinţă reală de preluare din partea ÎCCJ.

Ca măsuri concrete, Consiliul Superior al Magistraturii trebuie să se poziţioneze constant, vizibil, vocal, în mod public şi în relaţiile inter-instituţionale în favoarea stabilirii unui calendar cert de preluare a bugetului, care să implice şi propunerile de adaptare a actelor normative incidente. Un prim pas, vizând preluarea de îndată doar a cheltuielilor de personal, care, de lege lata, sunt cuantificabile, exclusiv pentru judecători în această etapă, este la îndemână.

Nu trebuie exclusă nici posibilitatea Preşedintelui CSM de sesizare a Curţii Constituţionale cu un conflict juridic de natură constituţională între puterea judecătorească şi cea legislativă decurgând din acțiunea celei din urmă de temporizare îndelungată a aplicării unei dispoziţii legale, obligatorii potrivit art. 1 alin. (5) din Legea Supremă, dispoziţie care dă expresie infraconstituţională principiului fundamental al independenţei celei dintâi.

b) Stabilitatea indemnizaţiei judecătorului

Am considerat dintotdeauna că salarizarea şi drepturile judecătorilor trebuie să fie reglementate prin lege specială. Din nefericire, nu a existat voinţă politică în acest sens, legiuitorul ordinar sau excepţional optând pentru o lege comună de salarizare, pentru întreg personalul plătit din fonduri publice.

Din nefericire, lipsa de acţiune a actualului Consiliu a contribuit la menţinerea salarizării judecătorilor într-o anexă din legea unică de salarizare, cu tot cu discriminările astfel create, iar indemnizaţiile au stagnat (cu excepţia din decembrie 2015), deşi în alte sectoare (de exemplu sectorul de ordine publică şi siguranţă naţională) au fost aduse îmbunătăţiri de condiţii de salarizare în mod particular, dincolo de reglementările din legea unică.

Chiar şi în aceste condiţii, la fiecare discuţie privind adoptarea unei noi legi a salarizării, indemnizaţiile judecătorilor sunt preluate drept repere pentru alte categorii profesionale, judecătorii nebeneficiind de o reprezentare corespunzătoare a intereselor lor. Opţiunea de a aduce judecătorii români la aceeaşi masă de negociere pe teme salariale cu sindicatele trebuie să înceteze.

Judecătorul de judecătorie a devenit ocupantul unei trepte inferioare în sistemul judiciar, în sens larg, din punct de vedere al salarizării, deşi toate rapoartele oficiale îi recunosc cea mai severă încărcătură a muncii.

În plus, discuţiile repetate despre posibilitatea înlăturării unor sporuri sau limitarea lor la 30% şi despre posibilitatea reducerii indemnizaţiilor de încadrare sunt, de fiecare dată, de actualitate, ca şi situaţia pensiei speciale.

Cred că, în concret, un membru CSM trebuie să explice în mod ferm specificul muncii unui judecător, ce presupune ea, care sunt condiţiile de muncă ale unui judecător, care sunt atribuţiile şi restricţiile unei atari profesii, responsabilitățile şi răspunderea, fără false menajamente. El trebuie să transmită datele pe care le deţine sau le procură corpului judiciar, pentru a nu alimenta o stare de temere şi trebuie să solicite sprijinul întregului corp al judecătorilor în vederea recunoaşterii importanţei sale în stat şi din perspectiva salarizării.

Trebuie să fie convingător explicând factorilor decidenţi că perpetuarea discuţiilor referitoare la salarizarea magistraţilor în sens larg creează nesiguranţă în sistem, fapt care poate afecta chiar calitatea actului de justiţie şi, astfel, gradul de satisfacţie a justiţiabilului de bună credinţă. Că nu corespunde standardelor unei democraţii reale afectarea drepturilor judecătorilor şi astfel determinarea sistemului spre acţiuni atipice, precum protestul din anul 2009, dintre toate, sistemul judiciar trebuie în mod special, cu cea mai mare pondere în raport cu celelalte, să fie stabil din toate punctele de vedere.

c) Înlăturarea discriminărilor salariale din sistem

Un subiect de o importanţă capitală, din nefericire alimentat tot de starea de pasivitate a Consiliului, o stare chiar de acceptare, de firesc, este reprezentată de inechităţile salariale din interiorul sistemului de justiţie.

Judecătorul este, în prezent, discriminat din acest punct de vedere, din mai multe perspective: în raport cu colegii lui (problema fiind, astăzi, în curs de rezolvare pe parcursul anului 2016, ca urmare a adoptării OUG nr. 20/2016 aflată în etapa aprobării parlamentare), în raport cu procurorii, în raport cu personalul auxiliar (de exemplu specialiştii IT) şi în raport cu personalul de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor încadrat în instituţiile sistemului.

Pe scurt, deşi devin repetitiv, judecătorul, cu precădere cel de judecătorie, a ajuns doar element de referinţă pentru alte categorii profesionale chiar din interiorul sistemului judiciar.

Personalul inventat să deservească munca magistratului, pe plan auxiliar, are de multe ori un venit salarial cel puţin similar cu cel pe care îl deserveşte, cu actorul principal din actul de justiţie, cu cel care îl efectuează nemijlocit.

Înlăturarea acestei inechităţi se impune nu pe un temei vizând vreun soi de infatuare, ci pe temeiul normalităţii. Locul şi rolul judecătorului  nu poate fi recunoscut la adevărata sa importanţă dacă, în interiorul sistemului, este pus semnul egalităţii din perspectivă salarială cu alte ocupaţii, oricât de strânsă ar fi legătura lor cu actul judiciar.

Responsabilitatea judecătorului, modalităţile de promovare, răspunderea lui sunt cu totul specifice. Dacă salariul este recunoaşterea muncii, a restricţiilor, a responsabilităţilor, atunci o egalizare salarială cu alte profesii din interiorul sistemului este lipsită de temei.

Un membru al Consiliului şi Consiliul însuşi trebuie să înţeleagă pe deplin gradul de frustrare acumulat în sistem pe această temă şi să îşi asume iniţierea unei sesizări a ministrului justiţiei cu un proiect legislativ care să răspundă obiectiv acestor cerinţe normale: condiţii egale de grad şi vechime-salariu egal, salariul judecătorului de judecătorie să fie mai mare decât cel mai mare salariu din plan conex ori nonjudiciar chiar din sistemul de justiţie.

În paralel, îmi asum, ca până acum, menţinerea acestui demers în plan public şi susţinerea lui în mod insistent în faţa factorilor decidenţi. Am convingerea că situaţiile menţionate de discriminare nu ar fi persistat în condiţiile unei opoziţii asumate, iar nu acceptări implicite, a Consiliului Superior al Magistraturii şi în condiţiile unei susţineri ferme şi insistente, aşa cum îmi propun pe viitor.

d) Eficientizarea procedurii de apărare a independenţei sistemului judiciar în ansamblul său ori în cazuri individuale.

1. Din perspectivă externă sistemului judiciar

Principala vulnerabilitate decurgând din situaţia actuală o vizează direcţionarea discursului public înspre activitatea justiţiei. Ameninţările externe traduse prin atacurile localizate, de-a lungul timpului, de către CSM, ca afectând independenţa sistemului au vizat cu precădere declaraţii publice ale politicienilor, dar şi iniţiative legislative  discutabile – să ne amintim de cea mai recentă iniţiativă vizând răspunderea magistraţilor ori de permanentele discuţii despre modificarea regimului pensiei de serviciu.

Din nefericire, Consiliul a reacţionat palid la atitudinile din prima categorie, procedura apărării independenței sistemului judiciar fiind una extrem de greoaie si lipsită de eficienţă. Deşi Consiliul a solicitat arogarea legală a dreptului de a aplica sancţiuni de natură contravenţională, solicitarea sa a rămas fără ecou pe plan politic.

Ca măsuri concrete, consider că este de datoria fiecărui membru al CSM să reacţioneze public, de îndată, faţă de orice atitudine de natură a afecta independenţa justiţiei.

Caracterul colegial al Consiliului nu semnifică pierderea legitimităţii sau a individualităţii niciunui membru. Un membru CSM nu este doar titularul unui vot, ci este un exponent al sistemului, fiind, astfel, de datoria lui să îl apere.

Deşi în acest caz riscul de mesaj disipat poate deveni actual, totuşi consider că un membru al Consiliului nu poate rămâne pasiv în faţa unor atacuri în condiţiile evidente ale lipsei de eficienţă a procedurii apărării independenţei sistemului, procedură care implică în mod suplimentar şi o analiză din partea Inspecţiei Judiciare, deşi uneori, mai ales în cazul declaraţiilor politice, lucrurile sunt clare, iar procedura aplicabilă nu face altceva decât să întârzie o poziţie previzibilă.

Iniţierea şi menţinerea unui dialog deschis cu toate instituţiile media, fără discriminări şi fără păreri preconcepute poate contribui la îmbunătăţirea percepţiei publice a Consiliului însuşi dar poate crea şi contextul optim unei comunicări adecvate din partea fiecărui membru inclusiv pe aceste teme. Un membru al CSM nu trebuie să devină un obişnuit al platourilor media, nici element central al subiectelor de can-can, însă o lipsă totală a oricărei poziţii publice este dăunătoare. Un echilibru din perspectiva comunicării externe mi-l asum ca obiectiv permanent şi, în acest context, reacţia publică oportună poate conduce la o apărare corespunzătoare a independenţei sistemului, iar nu sterilele comunicate de presă venite după o procedură greoaie şi, în orice caz, tardiv.

2. Din perspectivă internă

Trebuie să recunoaştem că au existat situaţii care pot fi discutate prin prisma respectării principiului independenţei puterii judecătoreşti   provenite din interiorul profesiei. Au existat, pe de-o parte, reacţii pe care le consider inadecvate din partea parchetelor cu referire la unele hotărâri judecătoreşti definitive calificate ca ”nelegale şi netemeinice” în rapoarte oficiale ori sesizări ale inspecţiei după o soluţie de respingere a unei propuneri, formulată împotriva judecătorilor, iar pe de altă parte atitudini publice ale Inspecţiei Judiciare care au pus probleme referitoare la respectarea aceluiaşi principiu.

a) În primul rând, ca membru CSM îmi propun să acţionez, pentru cenzurarea asumată, potrivit legii, a acestui tip de atitudini care se pot traduce în ameninţări la adresa prestigiului justiţiei, indiferent de la cine provin. Astfel de fapte nu trebuie să se mai repete, întrucât vulnerabilizează sistemul din interiorul său. Magistraţii, fie că sunt judecători ori procurori, trebuie să respecte aceleaşi obligaţii unii în raport cu alţii şi să răspundă de aceeaşi manieră, neputând fi primite derapaje din logica statului de drept pe considerentul poziţiei emitentului sau a rezultatelor sale.
b) În al doilea rând, îmi propun iniţierea unei dezbateri publice referitoare la locul, rolul şi activitatea, inclusiv cea instituţională de comunicare, a Inspecţiei Judiciare prin prisma eficienţei sale şi a respectării independenţei judecătorilor.

Consider şi activitatea acestei instituţii, fără îndoială extrem de importantă pentru sistemul judiciar, drept semnificativ  perfectibilă prin prisma eficienţei şi a respectării independenţei judecătorului.

Recrutarea inspectorilor judiciari în condiţiile lipsei derulării activităţii judiciare efective un interval semnificativ de timp, uneori 10 ani, aspect care a contribuit de multe ori la o cunoaştere insuficientă a realităţilor curente ale sistemului, lipsa unui mecanism eficient, iar nu formal de răspundere a acestora, activitatea de comunicare a inspecţiei dată de lege în responsabilitatea inspectorului şef, care a determinat reacţii ample de temere în sistem, măsura în care se intră cu ocazia verificărilor sferei disciplinare în raţionamentul judiciar, diferenţele de apreciere în cazuri similare, toate acestea sunt doar unele aspecte care determină  cu necesitate o analiză atentă, obiectivă şi asumată responsabil la nivelul Consiliului, cu implicarea întregului corp judiciar, inclusiv a asociaţiilor profesionale.

Inspecţia judiciară trebuie să gestioneze onest vulnerabilităţile din interiorul profesiei, ea nu poate tinde sub nicio formă a se transforma într-un organ de tip represiv, de cenzură a actului de judecată, iar Consiliul Superior al Magistraturii, ca garant al independenţei justiţiei, nu se poate transforma într-un spectator fără remedii efective în caz de derapaje, auditul extern prevăzut de lege drept temei de analiză a eficienţei fiind, din nefericire, doar formal şi în mod evident el însuşi neeficient.

De aceea îmi propun această dezbatere,  urmând ca acţiunile  concrete şi punctuale să fie asumate în amănunt după analiză, menţionând doar că apreciez deja necesare unele măsuri vizând modificări legislative a Legii nr. 317/2004 care:

– să confere dreptul Plenului CSM de revocare a inspectorului şef şi a adjuncţilor în cazul în care respinge raportul de audit/control, precum şi acelaşi drept secţiilor Consiliului referitor al conducătorul Direcţiei de Inspecţie aferente în aceleaşi condiţii şi
– să permită plenului să desemneze echipă de control a activităţii Inspecţiei judiciare, fie ca atare, fie alături de auditorii externi, al cărei raport să poate permite Plenului luarea unor măsuri inclusiv de revocare din funcţie a inspectorilor judiciari, nu doar pentru săvârşirea abaterilor disciplinare, conform unor criterii clare şi previzibile, cuprinse în legislaţia secundară care va fi edictată de Plen.

II. Cariera judecătorilor

Din nefericire, situaţia actuală din perspectiva carierei magistratului este şi ea deficitară. Pornind de la recrutare – şi aici pot aminti situația regretabilă iniţiată chiar de actualul Consiliu prin propunerile sale de modificare a legilor justiţiei– legată de modificarea regulilor prin permiterea accesului în profesie pe bază de interviu, continuând cu promovarea bazată pe concursuri care par mai degrabă episoade de tip loterie şi despre care, cu toată responsabilitatea, afirm că mai degrabă umilesc magistraţii, în loc să reprezinte veritabile oportunităţi de verificare reală a competenţelor lor profesionale şi de progres pe acelaşi plan şi terminând cu lipsa de consecvenţă în aprecierea criteriilor referitoare la transfer, detaşare şi delegare în funcţii de execuţie la instanţe, toate acestea demonstrează o lipsă de evoluţie în sistem, alimentată de activitatea actualului Consiliu şi o îndepărtare de principiul meritocraţiei, care ne dorim cu toţii să guverneze întreaga carieră a judecătorilor.

Apreciez, tot din perspectiva situaţiei actuale, drept perfectibilă şi procedura de numire în funcţii de conducere, care a determinat reacţii de nemulţumire în sistem.

Obiectivul principal din perspectiva carierei judecătorului pe care mi-l asum este respectarea reală a principiului meritocraţiei în pe parcursul întregii cariere a judecătorului a cărui menire este şi trebuie să rămână înfăptuirea actului de justiţie.

Măsurile pe care mi le propun în cele ce urmează se subsumează, fără îndoială, acestui deziderat.

1. Recrutarea

a) Sub acest aspect, este salutară activitatea actualului Consiliu de uniformizare a dificultăţilor subiectelor aferente probelor scrise în ambele modalităţi de accedere în magistratură. Diferenţa, în trecut, între gradul de dificultate aferent subiectelor la examenul de admitere la Institutul Naţional al Magistraturii faţă de cele de la examenul de admitere direct pe post susţinut de către persoanele cu vechime de 5 ani în profesii juridice, a creat premisele unui nou tip de conflict în sistemul judiciar la acest nivel şi de aceea cred că uniformizarea subiectelor de admitere trebuie menţinută.

b) Se impune, însă, o eficientizare a cursului de perfecţionare de 6 luni urmat de colegii recrutaţi prin modalitatea alternativă care să fie desfăşurat în cadrul Institutului Naţional al Magistraturii prin stagii practice la instanţe, respectiv parchete. Recenta hotărâre a Consiliului, vizând propunerea de introducere şi a registratorilor de carte funciară (propunere care sper să nu fie adoptată) printre profesiile acceptate în această modalitate de recrutare, împreună cu specificul fiecărei profesii juridice în parte care nu oferă mereu certitudinea familiarizării cu activitatea caracteristică unei instanţe judecătoreşti, demonstrează necesitatea acestei măsuri.

c) De asemenea, sunt adeptul evitării pe cât posibil a reluării în amănunt a pregătirii teoretice în cadrul programului de formare iniţială prin Institutul Naţional al Magistraturii. Cunoştinţele teoretice au fost verificate cu ocazia examenului de admitere, astfel încât un an întreg destinat, în concret, aceluiaşi tip de pregătire, pare excesiv.

Este adevărat că pregătirea scolastică, tipică facultăţilor, nu oferă o perspectivă largă asupra imaginii de ansamblu a activităţii complexe a instanţelor şi parchetelor, însă consider că o perioadă de maxim şase luni este suficientă perfecţionării pregătirii teoretice şi familiarizării cu structura diverselor acte judiciare. Optez mai degrabă pentru majorarea stagiului de practică la instanţe şi parchete în dauna hiperteoretizării în programul de formare iniţială care, astfel, se impune a fi modificat. În acest sens, este salutară decizia INM şi CSM de desemnarea mai multor instanţe din ţară, inclusiv cele situate în localităţi unde nu există Curţi de apel, drept centre de practică, auditorii având oportunitatea de a se familiariza cu specificul unor instanţe din această categorie.

d) Astfel cum am susţinut şi cu ocazia însuşirii memoriului judecătorilor şi procurorilor – reacţie la propunerile de modificare a modului de recrutare – mă declar oponent categoric al introducerii unor forme alternative de admitere în profesie precum interviul, întrucât îl consider subiectiv, discriminatoriu şi nu corespunde ideii de meritocraţie în carieră, în care cred cu toată convingerea.

e) Consider că încalcă raţiunea legii posibilitatea acordată la efectuarea opţiunilor după absolvirea examenului de capacitate judecătorilor de a fi numiţi procurori definitivi şi procurorilor de a fi numiţi judecători definitivi. Formarea iniţială, stagiul efectuat, au avut în vedere un specific al profesiei, pregătirea s-a desfăşurat pentru exercitarea optimă a acelei profesii, iar numirea în cealaltă, chiar dacă în condiţii mai restrictive nu corespunde, aşadar, raţiunii legii, punând sub semnul ineficienţei întreaga activitate de formare iniţială.

2. Promovarea judecătorilor în funcţii de execuţie

Sunt un susținător declarat al regândirii sistemului de promovare în funcţii de execuţie. Astfel cum am arătat, modul în care se desfăşoară concursurile se îndepărtează de ideea de meritocraţie, imprimă un nedorit caracter aleatoriu promovării şi umileşte magistraţii.

a) Voi pleda în cadrul Consiliului pentru schimbarea modalităţii de promovare pe loc astfel încât acesta să se raporteze la o medie minimă, iar nu la un număr prestabilit de locuri, cu iniţierea demersurilor pentru finanţarea corespunzătoare a locurilor nu a priori, ci a posteriori derulării examenului, în funcţie de numărul candidaţilor care au obţinut cel puţin media minimă.

Concursul de promovare în funcţii de execuţie reprezintă un excelent prilej de actualizare şi aprofundare a cunoştinţelor profesionale.

Este un câştig enorm nu numai pentru calitatea actului de justiţie, dar şi pentru activitatea instanţelor superioare existenţa unui corp stabil de judecători temeinic pregătiţi profesional la instanţele de la baza în ierarhiei judiciare.

Satisfacţia obţinerii gradului profesional superior, dincolo de aspectul material, este în primul rând de natură profesională, dincolo de situaţia punctuală a colegilor care nu au tribunale sau Curţi de apel în imediata apropiere a localităţii în care locuiesc.

Nu este justificată temerea vizând efortul bugetar – el nu este deloc semnificativ prin raportare la promovările în clase/trepte de salarizare a unor categorii întregi de funcţionari publici. Nici cea vizând riscul depopulării instanţelor superioare nu este reală, judecătorii vor avea fie opţiunea promovării efective, fie pe cea a transferului şi o vor face din considerente de evoluţie profesională.

Această din urmă temere este doar afirmată, neexistând un studiu de impact al măsurii propuse şi nu ia în calcul nevoia de evoluţie, de împlinire profesională a judecătorului care, deşi deţine gradul aferent instanţei superioare, va face de cele mai multe ori pasul către funcţionarea efectivă la acea instanţă, iar transferurile realizate în această modalitate de-a lungul timpului confirmă în integralitate această teorie. De altfel, art. 3 din HCSM nr. 193/2006 conţine suficiente criterii de departajare a solicitanţilor de transfer în această manieră, iar procedura existentă deja implică şi instanţa de destinaţie care, prin avizul său, poate motiva suficient o opţiune sau alta şi, în condiţiile analizei oneste a unor cereri de transfer, riscul de arbitrariu este înlăturat.

În plus, reducerea semnificativă a locurilor la instanţe superioare determină o concurenţă acerbă şi eşecuri ale unor colegi cu note foarte mari. Stabilitatea, deja, la nivel macrosistemic din perspectiva personalului şi dinamismul din ce în ce mai redus al circuitului promovare-pensionare sunt argumente care contribuie la susţinerea acestei idei legate de promovarea pe loc limitată la medie minimă şi se traduce într-un factor de satisfacţie profesională în cadrul sistemului cu consecinţe benefice pe planul calităţii acului de justiţie.

b) Cu toate acestea, se impune şi menţinerea concursului de promovare în funcţii de execuţie pe de-o parte, pentru a reprezenta tocmai o variantă de rezervă care să reducă riscul afirmat de susţinătorii variantei vizând lipsa de personal în instanţele superioare ca urmare a promovării pe loc la medie minimă şi, pe de altă parte, pentru a oferi celor care vor să facă o schimbare reală în viaţa lor profesională să promoveze efectiv.

c) Din punctul meu de vedere vechimea minimă pentru promovare prevăzută de legislaţia actuală trebuie menţinută, neexistând argumente temeinice şi suficiente pentru a determina o altă concluzie adoptată de actualul Consiliu prin recentele propuneri de modificare a legilor justiţiei. Avantajele sunt numeroase şi ţin de majorarea bazei de selecţie şi de acordarea în mod efectiv a oportunității magistraţilor tineri de a promova efectiv sau pe loc, menţinându-se, astfel, în termeni optimi un grad adecvat de pregătire profesională.

d) Din perspectiva promovării, apreciez că se impune modificarea legislativă a dispoziţiilor care permit promovarea directă a procurorilor în funcţia de judecător al Instanţei Supreme. Chiar dacă o astfel de măsură ar determina reactivarea Deciziei Curţii Constituţionale care a determinat o astfel de situaţie, apreciez că există suficient fundament decurgând din practica recentă a instanţei constituţionale care să determine un reviriment jurisprudențial al acesteia. Consider, cu tot respectul pentru colegii procurori, că este inacceptabil ca o persoană care nu a fost niciodată magistrat de scaun să ocupe direct una dintre cele mai înalte demnităţi în sistemul judiciar.

e) Deşi optez, astfel cum am arătat, pentru eliminarea totală a categoriei „asimilaţilor” şi includerea lor în corpul funcţionarilor publici, până atunci voi propune ca promovarea pe loc a acestor persoane să se realizeze în cadrul aceluiaşi examen susţinut de judecători şi după aceleaşi subiecte. De asemenea, pentru a se înlătura inechitatea între judecători, pe de-o parte şi procurori şi personal asimilat, pe de altă parte, apreciez că se impune interdicţia promovării pe loc aferent gradului PICCJ şi limitarea acesteia la nivelul gradului de Curte de apel. Consider că este principial ca gradul aferent Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să fie obținut doar prin promovare efectivă.

f) Susţin o transparenţă totală a criteriilor avute în vedere în ceea ce priveşte componenţa comisiilor de elaborare a subiectelor şi de soluţionare a contestaţiilor şi evitarea desemnării unor membri în condiţiile eşecului demonstrat al activităţii lor la un concurs anterior.

În plus, îmi voi asuma votul pentru invalidarea examenului/concursului ori de câte ori activitatea acestor comisii afectează rezultatele. Consiliul, după cum am subliniat, nu reprezintă un soi de spectator, iar responsabilitatea sa nu trebuie limitată la momentul desemnării comisiilor de concurs, ci are îndrituirea legală şi obligaţia legală de a interveni ori de câte ori aceste comisii determină vicierea rezultatelor.

3. Transferul, delegarea şi detaşarea

a) Din perspectiva transferului, actualul Consiliu a adus modificări binevenite ale procedurii, edictând o serie de criterii rezonabile şi o ordine de priorităţi acceptabilă. Problema pe care am localizat-o nu a fost, aşadar, existenţa unei legislaţii secundare adecvate, ci modul de apreciere a incidenţei criteriilor în cazuri concrete. Au existat cereri de transfer respinse după o motivare stereotipă şi pe aceleaşi posturi cereri admise şi astfel transferuri dispuse, deşi din conţinutul motivării alta părea ordinea de preferinţă.

Pe de-o parte, se impune a fi respectat interesul general al justiţiei prin prisma stabilităţii colectivelor de judecători, însă pe de altă parte trebuie înţeles că îndepărtarea judecătorului de locul natal, de familia sa, afectează calitatea actului său de judecată.  

Un echilibru se impune şi el poate fi realizat, în concret, prin analiza obiectivă, cu bună credinţă  a cererilor de transfer, iar nu părtinitoare şi în contextul realizării, de către Consiliu, a unei strategii pe termen lung de resurse umane întemeiată pe o analiză realistă a complexului de factori care determină fluctuaţia de personal, atât la nivelul naţional, cât şi la nivel descentralizat, pe fiecare curte de apel.

În acelaşi timp, pentru a răspunde necesităţilor concrete din sistem, militez  pentru acordarea avizului anual de menţinere în funcţie după împlinirea vârstei de 65 de ani în condiţii extrem de restrictive.

b) Aceleaşi consideraţii se impun şi în ceea ce priveşte detaşarea judecătorilor în funcţii de execuţie de la instanţe.

c) În ceea ce priveşte, însă, detaşarea judecătorilor la alte instituţii, chiar din interiorul sistemului judiciar, consider că practicile existente în prezent trebuie să înceteze.

Există o varietate de funcţii fără nicio legătură cu actul de judecată în care sunt detaşaţi numeroși judecători, cu consecinţe nefaste atât în planul organizării eficiente a instanţei de la care provin, cât şi în planul propriei competenţe profesionale, existând  riscul real al deprofesionalizării judecătorilor astfel detaşaţi. Funcţiile nonjudiciare ocupate, prin detaşare, cu drepturi salariale suplimentare şi cu activitate redusă, variază de la consul din cadrul Ministerul afacerilor externe la consilier al procurorului general/şef, de la funcţia de consilier juridic din cadrul instituţiilor sistemului judiciar şi până la funcţia de funcţionar coordonator al serviciilor de registratură şi arhivă.

Consiliul actual, deşi format din critici fervenţi ai acestui tip de practici promovate în mod revoltător de vechiul Consiliu, a persistat într-o atitudine dăunătoare, aşadar, judecătorului detaşat însuşi, precum şi instanţei de la care provine şi frustrantă pentru judecătorii care efectuează nemijlocit acte de judecată.

Acest tip de comportament a determinat diminuarea locurilor suplimentare finanţate, prevăzute de art. 134 ind. 1 din Legea nr. 304/2004, rep., cu consecinţe, aşa cum voi arăta, inclusiv în procesul de echilibrare prin majorare a schemelor de personal deficitare, afectându-l.

Detaşarea judecătorilor în alte funcţii decât cele de judecător trebuie dispusă doar în cazuri excepţionale şi doar acolo unde experienţa judecătorului se impune cu necesitate absolută.  Aparatul propriu al Consiliului, al INM, al SNG trebuie format dintr-un corp de funcţionari publici competenţi şi formaţi pe specificul sistemului judiciar şi numai acolo unde se impune cu necesitate experiența unui judecător, detaşarea să se materializeze.

De aceea, se impun măsuri concrete pe termen scurt vizând:
– Identificarea exactă a tuturor detaşărilor dispuse în funcţii non judiciare,
– Identificarea exactă şi în termeni foarte restrictivi a funcţiilor care presupun cu necesitate experienţa unui judecător,
– Demararea procedurilor de ocupare a tuturor celorlalte cu personal calificat,
– Încetarea detaşărilor judecătorilor începând cu data ocupării funcţiei, pentru a nu afecta nici activitatea instituţiei respective,
– Încetarea de îndată a tuturor detaşărilor care au depășit termenul de 6 ani în aceeaşi instituţie sau a celor prelungite deja chiar pe un termen mai scurt, conform art. 58 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, rep. şi analiza în condiţii extrem de restrictive a cererilor de detaşare a judecătorului în alte instituţii cu precădere în condiţiile existenţei, deja, în trecut, a unei detaşări epuizate. În acest caz, nu mai este nevoie de o modificare legislativă, ci de o aplicare corectă a dispoziţiei legale menţionate care, prin interdicţia referitoare la durată îşi dezvăluie şi raţiunea: evitarea riscului deprofesionalizării şi respectarea interesului superior al justiţiei faţă de cel individual.

4. Numirea în funcţii de conducere

Disfuncţiile actuale din perspectiva procedurii de numire în funcţii de conducere se traduc, din punctul meu de vedere, în  lipsa de consonanţă a naturii examenului/concursului cu specificul fiecărui grad de jurisdicţie, în lipsa unui acord de principiu având forţa juridică a unui aviz consultativ din partea colectivului de judecători pentru ocuparea funcţiilor de preşedinte şi vicepreşedinte şi în lipsa de control real şi efectiv din partea Consiliului cu privire la modului de desfăşurare a probei interviului, mai ales că au existat situaţii în care au fost respinşi candidaţi la o sesiune în urma susţinerii proiectului şi au fost admişi, pe baza aceluiaşi proiect, la o alta.

a) Pledez pentru modificarea legii în sensul de a face parte din comisia de examinare unul sau doi judecători de la nivelul instanţei unde se solicită numirea şi pentru adaptarea probei scrise teoretice privind managementul şi organizarea pe specificul fiecărui palier jurisdicțional.

b) Consider oportună introducerea măcar a avizului consultativ al adunării generale sau al colegiului de conducere, motivat de un judecător anume desemnat în aceeaşi şedinţă, după depunerea proiectului privind exercitarea atribuţiilor manageriale de către candidaţii la funcţia de preşedinte/vicepreşedinte al instanţei, pentru a se putea observa gradul de deschidere a colectivului de judecători noilor propuneri de organizare şi a se evita conflictele în cadrul instanţei.

c) Apreciez necesară implicarea adecvată a plenului CSM, chiar cu consecinţa invalidării parţiale a examenului/concursului, în ipoteza în care sunt indicii de depăşire a atribuţiilor de către comisiile de examen ori abuz de drept din partea acestora.

d) Sub aspectul numărului mandatelor, pledez pentru menţinerea limitării la două şi, în condiţiile în care propunerea de majorare a duratei de la 3 la 4 ani va fi adoptată, consider că trebuie să se ia în considerare şi mandatele anterioare.

III. Organizarea instanţelor

Din perspectiva acestui plan, apreciez că, în prezent, sistemul se confruntă cu dezechilibre semnificative sub aspectul volumului de muncă pe instanţă dar şi în cadrul aceleiaşi instanţe.

Existenţa multiplelor centre decizionale cu competenţe diferite asupra carierei şi răspunderii unor categorii de personal afectează şi ea buna desfăşurare a activităţii instanţelor, iar exemplul administrării bazei de date informatizate de către minister şi subordonarea specialiştilor IT Direcţiei de specialitate din cadrul acestuia nu corespunde principiului unei organizări eficiente.

De asemenea, problematica păstrării bugetului la Ministerul Justiţiei a condus la adâncirea problemelor legate de logistică judiciară (sedii, dotări, spaţiu, consumabile etc.), traduse în reali factori de insatisfacţie. Din nefericire, niciun membru al Consiliului nu a explicat decidenţilor că ignorarea necesităţilor elementare ale instanţelor semnifică ignorarea unor drepturi fundamentale ale cetăţeanului şi că actul de justiţie de calitate nu se poate înfăptui în medii insalubre.

1. Echilibru real în activitatea judiciară

a) Situaţia actuală se caracterizează prin dezechilibre manifeste de încărcătură între instanţe de acelaşi tip, fie că aceasta este calculată pe schemă sau pe judecător efectiv în activitate. Rapoartele privind starea justiţiei demonstrează acest aspect astfel încât, recent, Consiliul a demarat şi finalizat proceduri de reducere/majorare a schemelor de personal (redistribuiri), mai ales după respingerea proiectului de lege privind desfiinţarea unor instanţe mici.

Consider că echilibrarea activităţii se impune ca o măsură cu caracter permanent. Cu toate acestea, cred că analiza schemelor trebuie făcută în continuare prin prisma complexităţii dosarelor, iar nu a numărului acestora şi, în primul rând prin suplimentări de posturi care se impun a fi finanţate conform angajamentelor luate de Statul Român odată cu intrarea în vigoare a noilor coduri precum şi din posturile de rezervă prevăzute de art. 136 ind. 1 din Legea nr. 304/2004. Acest obiectiv este în legătură cu cel privind reducerea detaşărilor care diminuează numărul de posturi de rezervă şi, în condiţiile majorării acestuia din urmă prin finanţare corespunzătoare, echilibrarea activităţii îşi capătă sensul firesc pur pozitiv, de remediu, iar nu sensul actual mixt de sancţiune/remediu insuficient.

Nu sunt adeptul lipsei de predictibilitate în structura schemelor, văzută din prisma posibilităţii de reducere şi doar după o analiză restrânsă a fluctuaţiei de încărcătură. Deşi este absolut evident că acei colegi de la instanţele încărcate trebuie ajutaţi prin suplimentări de posturi bazate pe criterii transparente şi verificabile, iar nu prin unele obscure, trebuie manifestată prudenţă în acţiunea de reducere de posturi la instanţe unde activitatea a fost variabilă, în urma analizei temeinice a fluxului de dosare şi a complexităţii lor măcar pe ultimii doi ani şi în cazuri de dezechilibru vădit.

Suplimentarea de posturi la judecătoriile cu un volum mare de activitate, necesară, fără nicio îndoială, se poate face, în al treilea rând, şi prin transfer de posturi pe verticală, de sus în jos. Onest, trebuie să recunoaştem că noile coduri au determinat o diminuare semnificativă a activităţii secţiilor civile pure ale Curţilor de apel şi o constanţă, chiar majorare, a volumului de activitate în primul rând al judecătoriilor, dar şi al tribunalelor, excepţie făcând mai ales instanţele din Capitală, în permanenţă încărcate.

Previziunea pe termen scurt denotă o majorare a încărcăturii instanţelor de prim grad de jurisdicţie prin prisma intrării în vigoare a legii dării în plată şi a legii insolvenţei persoanei fizice, iar aceste cauze, ca de altfel toate cele din materie nonpenală de competenţa judecătoriilor, nu ajung la Curţile de apel. Disfuncţiile legate de organizarea secţiilor unor Curţi de apel, unele fiind mai încărcate, altele mai puţin încărcate, sunt determinate de activitatea propriilor Colegii de conducere, or o astfel de atitudine nu poate determina afectarea altor instanţe prin reduceri de scheme în condiţii de situare sensibilă la nivelul mediei naţionale.

O asemenea ordine de preferinţă – finanţări de posturi suplimentare, alocarea unor posturi din rezervă, iar abia în subsidiar redistribuiri prin transfer pe verticală de sus în jos şi în ultimul rând transfer pe orizontală în cazul judecătoriilor – consider că reflectă o manieră echilibrată de a reduce efortul colegilor din instanţele încărcate, cu precădere din Bucureşti şi din reşedinţele de judeţ, fără a afecta în mod semnificativ instanţele cu o încărcătură rezonabilă.

În plus, trebuie menţionată ca variantă viabilă rearondarea unor unităţi administrativ teritoriale din circumscripţia unor instanţe mai aglomerate în circumscripţia instanţelor mai puţin aglomerate din vecinătatea imediată fără ajustări de scheme de personal, aspect care implică o modificare a HG nr. 337/1993, de către Guvern. Consiliul trebuie să se implice în identificarea situaţiilor concrete care se pot preta obiectiv şi rezonabil unei astfel de măsuri şi să facă propuneri fundamentate Guvernului, desigur să insiste pentru materializarea lor.

b) Echilibrarea încărcăturii pe completuri de judecată

Deşi acest aspect vizează modul de organizare specific fiecărei instanţe, consider că este de datoria Consiliului să se implice proactiv în găsirea unei soluţii unitare pentru configurarea sistemului de repartizare aleatorie informatizată care, respectând criteriul aleatoriu, să conducă la o uniformizare a încărcăturii pe fiecare complet de acelaşi tip şi să evite diferenţe semnificative de încărcătură care generează în sistem nemulţumiri pe deplin întemeiate.

Un asemenea program de uniformizare l-am implementat cu succes la instanţa în care funcţionez, este pe deplin posibil aşadar fie în varianta deja aplicată fie într-o alta, iar dacă administratorul Ecris se implică în mod real, poate fi generalizat la nivel naţional ori măcar la nivel de Curte de apel fără alte intervenţii suplimentare, care pun la încercare imaginaţia colegiilor judecători şi a specialiştilor IT.

Uniformizarea încărcăturii pe completuri de judecată reprezintă o reflectare a principiului echităţii în munca judiciară, serios pus la încercare în sistemul judiciar. Ea nu trebuie înţeleasă ca o ameninţare la caracterul aleatoriu al repartizării, existând în mod real, chiar şi în prezent, diverse soluţii tehnice de egalizare a încărcăturii pe complete de judecată din perspectiva complexităţii fără afectarea caracterului pur aleatoriu al repartizării dosarelor.

2. O infrastructură adecvată funcţionării optime a instanţelor

Menţionam în cuprinsul acestui proiect necesitatea trecerii de îndată a bugetului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi o făceam mai ales din considerente principiale legate de înlăturarea factorului politic în cuantificarea infralegală a indemnizației judecătorului.

Dar o viziune corectă nu se poate opri la momentul preluării bugetului de către ICCJ şi nici doar la perspectiva salarială. Situaţia actuală precară a sistemului din acest punct de vedere este notorie: există încă destule instanţe care îşi desfăşoară activitatea în spaţii nepotrivite, echipamentul IT este învechit şi depăşit, există o criză permanentă de materiale consumabile.

În plus, nu există spaţii pentru camere de consiliu, nici dotări aferente, iar dispoziţia legală vizând desfăşurarea procesului civil este suspendată doar până la 1 ianuarie 2017, impunându-se, în mod evident, un demers de abrogare sau de temporizare suplimentară din motive evidente.

Consider că funcţionarea optimă a instanţelor din perspectiva infrastructurii presupune stabilirea unei politici bugetare multianuale sub aspectul investiţiilor în sistemul judiciar, întrucât condiţiile precare de muncă, atât de cunoscute cu precădere la nivelul judecătoriilor,  se traduc în factori de insatisfacţie şi afectează însăşi calitatea actului de justiţie. Ca direcţii principale din această perspectivă, pe termen scurt şi mediu se impun următoarele:
– identificarea reală, prin prezenţă efectivă, a tuturor instanţelor care îşi desfăşoară activitatea în condiţii inadecvate (sedii, lipsă aparatură, lipsă dotări, lipsă spaţiu),
– cuantificarea reală a costurilor necesare,
– prioritizarea adecvată a investiţiilor şi achiziţiilor de echipament IT performant,
– întocmirea unor prognoze realiste cu privire la nevoile reale ale sistemului judiciar şi încadrarea acestor prognoze în politica publică naţională,
– identificarea unor surse de finanţare alternative ori suplimentare, prin sprijin extern (bunăoară, mecanismele de cooperare cu alte ţări ar avea o eficienţă sporită dacă acele contribuţii concrete şi punctuale s-ar integra într-un fond utilizabil  conform unei strategii pe termen mediu şi lung, respectată în amănunt).

Poate fi criticată o astfel de abordare întrucât se iveşte o aparentă contradicţie: prin ipoteză, administrarea bugetului va fi realizată de Înalta Curte, iar CSM nu ar avea, astfel, atribuţii de natură bugetară. Opinia mea este că nu există o atare contradicţie, Consiliul având competenţe legale în privinţa organizării instanţelor, concept în care se poate integra şi aspectul legat de investiţii şi dotare, iar independenţa financiară este, fără îndoială o componentă a independenţei pe care Consiliul o garantează. Un astfel de mod de acţiune prioritizează investiţiile în întregul sistem judiciar şi le face astfel pe deplin posibile în termeni previzibili.

De aceea, pentru predictibilitatea investiţiilor în sistemul judiciar şi aşezarea lor pe priorităţi reale, pentru rezolvarea optimă a acestor probleme, cronice în sistemul judiciar,  consider că este necesară crearea unui grup de lucru interinstituţional, robust şi funcţional, format din reprezentanţii ordonatorilor principali de credite din sistemul judiciar, inclusiv ai Consiliului Superior al Magistraturii, ai Ministerului Finanțelor  Publice, cu asistenţă de specialitate inclusiv internaţională, care să propună o strategie de investiţii pe termen lung, parte a unui buget multianual în sistemul justiţiei. În acest fel, atribuţia legală a Consiliului de avizare conformă a bugetului instanţelor nu ar fi doar formală, ci reală şi eficientă, cu rezultate concrete.

3. Preluarea administrării sistemului electronic de evidenţă şi repartizare aleatorie (ECRIS) de către Consiliul Superior al Magistraturii

Responsabilitatea împărţită a organizării şi funcţionării instanţelor nu poate determina progres. În cazul sistemului Ecris, el este administrat de Direcţia Tehnologia Informaţiei din cadrul Ministerului Justiţiei, existând, însă un Birou de informatică şi în cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, cu proiecte proprii.

De asemenea, specialiştii IT din cadrul instanţelor au o dublă subordonare, iar dispoziţiile primite dinspre Ministerul Justiţiei fac imposibilă punerea în practică, la nivel local, a unor acţiuni adoptate la nivelul instanţelor, obţinând, astfel, un statut privilegiat în raport cu întregul personal auxiliar.

Multe din măsurile dispuse de Consiliu, în virtutea atribuţiei legale de organizare a instanţelor, care vizează configurarea sistemului Ecris sunt  puse în aplicare cu întârziere sau deloc. Consiliul este nevoit să se rezume la sesizări ale Ministerului Justiţiei şi în acest domeniu, deşi elaborează regulamentul de ordine interioară al instanţelor şi are rol primordial în gestionarea optimă a activităţii instanţei.

În plus, îmbunătăţiri ale sistemului se pot face din surse interne, însă se preferă, la nivel de executiv, contractări (care fac şi obiectul unor cercetări penale cu măsuri preventive dispuse) de societăţi comerciale private.

Toate acestea justifică obiectivul asumat, de preluare administrării bazei de date de către Consiliul Superior al Magistraturii. Şi din această perspectivă opţiunea poate fi criticată în raport cu cea pentru preluarea bugetului la ÎCCJ, însă consider că în bugetul propriu al consiliului poate fi menţionat distinct un capitol referitor la administrarea şi îmbunătăţirea bazei de date informatice, iar organigrama Consiliului permite preluarea unor specialiști (de altfel foarte bine pregătiţi) de la DTI din cadrul Ministerului Justiţiei.

În aceste condiţii, accesul de la distanţă la conţinutul dosarelor instanţelor judecătoreşti poate fi generalizat la nivel naţional şi revine în sarcina exclusivă a Consiliului, Ministerul optând la un moment dat pentru o variantă sortită ab initio eşecului de parteneriat public-privat cu contribuţie financiară exclusiv privată (şi acces contra cost).

4. Întărirea autonomiei organizatorice a instanţelor. Încurajarea managementului participativ, cu responsabilitate.

a) Apreciez că sistemul de management participativ prin implicarea colegiilor de conducere şi a întregului corp de judecători în procesul decizional este salutară.

Deşi sunt, în prezent, titular al unei funcţii de conducere, consider inadecvată propunerea actualului Consiliu preluată în pachetul de modificări ale legilor justiţiei vizând stabilirea completurilor de judecată şi componenţei secţiilor exclusiv de către preşedintele instanţei.

Colegiile de conducere alese de colectivele de judecători trebuie să aibă îndrituirea de a stabili compunerea completurilor de judecată, existând un risc enorm de arbitrariu în conferirea acestei atribuţii exclusiv preşedintelui. Deşi este adevărat că legea nu prevede modalităţi de tragere la răspundere a membrilor colegiilor, totuşi ei răspund în faţa judecătorilor care i-au ales, iar acest aspect reprezintă garanţia  exercitării cu responsabilitate a atribuţiilor inclusiv în această privinţă.

b) Pe de altă parte, în ultimul timp, s-a constatat o tendinţă de subordonare administrativă a instanţelor inferioare în ierarhia judiciară de către curţile de apel, respectiv de tribunale. Concepţia exprimată public de un preşedinte de Curte de apel din ţară cu ocazia unei întâlniri oficiale a vizat in terminis un astfel de tip de subordonare.

Consider că o astfel de concepţie este fundamental greşită şi transformă instanţele în parchete, fapt ce nu poate fi admis.

Este de înţeles o conjugare a eforturilor pe teme principale la nivel de Curţi de apel şi chiar la nivel naţional, însă fiecare instanţă are specificul său, iar organele de conducere şi întregul colectiv au dreptul de a aprecia cu privire la eficientizarea activităţii proprii în funcţie de specificul de acelei instanţe, de încărcătura şi personalul propriu.

Voi acţiona de fiecare dată pentru respectarea autonomiei de organizare a judecătoriilor în limitele permise de lege şi regulament, fapt care nu înseamnă încurajarea refuzului de plano manifestat faţă de orice propuneri ori discuţii, dar care nu îndreptăţeşte bunăoară Curţile de apel sau tribunalele să reglementeze în amănunt activitatea judecătoriilor.

5. Optimizarea activităţii judiciare. Eficienţa actului de justiţie

a) Fără îndoială, judecătorul, într-un stat de drept, are menirea constituţională de a înfăptui actul de justiţie. El trebuie să se dedice activităţii judiciare, activităţile de natură administrativă nu trebuie să afecteze misiunea sa fundamentală. El nu trebuie încorsetat în circuite de natură administrativă sau să se piardă în rutina unor cauze numeroase dar de complexitate scăzută.

Este salutară opţiunea manifestată prin noul Regulament de Ordine Interioară al Instanţelor Judecătoreşti prin care s-a renunţat la implicarea judecătorilor în amănunt în funcţionarea sectoarelor administrative ale instanţei şi s-a limitat rolul judecătorilor delegaţi sau desemnaţi la activităţi de supraveghere, îndrumare şi control asupra grefierilor delegaţi.

Apreciez  că se impune, ca măsură de eficientizare a acestor aspecte de natură pozitivă, stabilirea, în parteneriat cu Şcoala Naţională de Grefieri, a unor programe de formare continuă descentralizate pentru grefieri, care să aibă ca obiectiv însuşirea şi aprofundarea competenţelor specifice activităţii în sectoarele administrative ale instanţei. De asemenea, se impune stabilirea unui set de programe de formare în aceleaşi condiţii care să conducă la perfecţionarea abilităților grefierilor de a întocmi proiecte de hotărâri cu precădere în cazuri de complexitate redusă.

În plus, schemele de personal auxiliar trebuie majorate, astfel încât să asigure raportul de un judecător la cel puţin doi grefieri.

 Cu toate părţile lui bune, noua concepţie a actualului Consiliu transpusă în noul Regulament, referitoare la programul de lucru al judecătorilor este condamnabilă.

Reintroducerea expresă a programului flexibil  de îndată este un obiectiv cert pe care mi-l asum cu toată responsabilitatea. Activitatea judiciară este o muncă de creaţie, judecătorul trebuie să aibă libertatea de a aprecia asupra gestionării resursei timp, în limita legii şi cu responsabilitate. Judecătorul nu este un funcţionar de drept comun, el are o indemnizație iar nu salariu. Dacă au existat derapaje ori cazuri de încălcare a noţiunii de flexibilitate a programului aşa cum este ea înţeleasă potrivit bunei credinţe, ele au fost izolate şi puteau fi remediate în aceeaşi manieră, chiar cu implicarea Consiliului, iar nu înlăturat cu totul un câştig al normalităţii, aşa cum a procedat actualul consiliu şi comisia de elaborare a noului ROI.

b) Din cealaltă perspectivă, calitatea actului judiciar şi nici eficienţa unei instanţe sau a unui sistem de instanţe nu se poate măsura în patru culori şi indicatori rigizi. Din nefericire, în ultimul timp se sacrifică ideea de calitate în beneficiul cantităţii, se pune preţ pe celeritate în dauna analizei temeinice. Judecătorii nu trebuie să acţioneze sub presiunea unor indicatori de eficienţă nerealişti.

Este adevărat că stabilirea unor  indicatori de performanţă, prin Hotărârea nr. 1305/2014 a CSM, a avut rezultate bune, legate de monitorizarea mai atentă a tipului de cauze care necesită un interval mai îndelungat de timp pentru soluţionare, a determinat un aplomb suplimentar în gestionarea corectă a stocurilor de dosare şi a restanţelor în redactări.

Însă un act de justiţie de calitate presupune realizarea unui echilibru între, pe de-o parte, temeinicia analizei, administrarea probelor necesare, motivarea corespunzătoare a soluţiei şi, pe de altă parte, ideea de celeritate întrucât toate sunt componente şi garanţii deopotrivă de însemnate ale dreptului de acces la o instanţă.

De aceea apreciez să se impune ajustarea valorică în termeni realişti a indicatorilor de eficienţă şi, în eventualitatea alegerii în  CSM, îmi asum acest obiectiv. Indicatorii de eficienţă trebuie să corespundă realităţilor existente la nivelul sistemului şi să înlăture aspecte aberante, cunoscută fiind situaţia instanţelor cu stoc redus de dosare care, deşi ele sunt foarte eficiente în înţelesul comun al termenului, sunt doar eficiente sau satisfăcătoare în paradigma restrictivă a indicatorilor de performanţă.

IV. Relaţiile interinstituţionale ale Consiliului Superior al Magistraturii

Consiliul nu este un organism izolat ci este parte integrantă a sistemului democratic de instituţii fundamentale ale Statului Român.

De asemenea, Consiliul trebuie să colaboreze cu entităţi ale profesiilor liberale din domeniul justiţiei dar şi cu societatea civilă pentru creşterea încrederii în politicile publice de competenţa sa.

În plus, contextul extern în continuă schimbare determină o poziţionare adecvată a consiliului pe plan internaţional.

a) Colaborarea Consiliului cu Parlamentul şi Guvernul trebuie să fie una instituţional corectă şi neapărat transparentă (iar nu obscură precum recenta demonstraţie invalidată de Curtea Constituţională referitoare la durata membrilor aleşi), în limitele competenţelor şi numai în scopul satisfacerii interesului legitim corpului judiciar. Un blocaj de comunicare interinstituţională este întotdeauna dăunător, dar o colaborare adecvată specificului atribuţiilor fiecărei instituţii trebuie să fie construită. Numai astfel devin realiste toate obiectivele legate de modificări legislative, de alocări suplimentare de fonduri.

b) În ceea ce priveşte colaborarea cu profesiile implicate în realizarea actului de justiţie, militez pentru deschidere reală în acelaşi scop. Cu toate acestea, Consiliul trebuie să se comporte cu demnitate în acest tip de relaţionare, să nu lase impresia acţiunii exagerate în cazuri concrete doar pentru satisfacerea colaboratorului. O colaborare onestă, demnă, însă întotdeauna în limitele legii este, fără îndoială, calea spre progres şi spre creşterea încrederii în actul de justiţie şi din această perspectivă.

c) Poziţionarea Consiliului şi a fiecărui membru în raport cu asociaţiile profesionale şi societatea civilă trebuie să îndeplinească aceleaşi rigori, de respect şi încredere reciprocă. Din nefericire, criza de încredere din sistemul judiciar a cuprins, în suficientă măsură justificat, şi asociaţiile profesionale. Cu toate acestea, cel puţin recent, unele asociaţii profesionale ale judecătorilor au iniţiat cu succes demersuri salutare, principial corecte şi în consonanţă cu aşteptările corpului judiciar şi, din nefericire, în opoziţie cu interesele unor membri ai Consiliului. De aceea se impune stabilirea unui calendar de întâlniri constructive cu reprezentanţii acestora, întâlniri la care voi participa de fiecare dată şi care să se desfăşoare cu o frecvenţă sporită.

d) Relaţia consiliului în cadrul Reţelei Europene a Consiliilor Judiciare, în cadrul grupului de state împotriva corupţiei (GRECO) şi în cadrul altor forme asociative constituite la nivel internaţional trebuie să continue în parametri optimi. În aceste cazuri, se impune cu necesitate definirea unui mesaj unitar din partea Consiliului şi întocmirea de rapoarte care să fie supuse analizei Plenului în vederea adoptării tuturor măsurilor care se impun pentru îndeplinirea unor obligaţii asumate la nivel extern. De asemenea, o relaţie permanentă cu autoritățile judiciare din alte state cu tradiţie democratică se impune pentru identificarea continuă a bunelor practici şi pentru obţinerea de sprijin în chestiuni concrete.

V. Legătura permanentă cu judecătorii. Responsabilitatea membrului ales

Membrul CSM este ales de judecători şi trebuie în permanenţă să fie conectat la nevoile acestuia. Toate acţiunile sale trebuie subsumate scopului satisfacerii acestor nevoi. Îndepărtarea membrilor aleşi de corpul judiciar manifestată în prezent şi lipsa remediilor de responsabilizare au adâncit o criză de încredere greu surmontabilă în sistem şi extrem de dăunătoare acestuia.

În întreaga sa activitate, un membru al Consiliului trebuie să fie ancorat în realităţile sociale existente la nivel general, dar în mod special în realităţile sistemului judiciar a cărei independenţă o garantează.

Dacă opţiunea legiuitorului, cu tot caracterul său discutabil, vizează caracterul permanent al activităţii unui membru ales în cadrul Consiliului pe parcursul unui mandat destul de îndelungat, atunci se impune cu necesitate păstrarea unei legături permanente a acestuia cu colegii judecători din instanţe. Astfel:

– Îmi propun păstrarea în termeni optimi a unei legături reale cu colegii judecători din instanţe, prin întâlniri frecvente, prin vizite lunare la instanţe, prin intermediul grupurilor online destinate acestora, prin orice modalitate de comunicare inclusiv dincolo de caracterul oficial. Consider că un membru CSM trebuie să stea la dispoziţia corpului judiciar, iar nu invers, ca în prezent. Feed-back-ul obţinut va contribui la îmbunătăţirea activităţii în Consiliu şi la actualizarea obiectivelor propuse. Întâlnirile frecvente cu judecătorii se vor traduce şi în excelente oportunităţi de explicare a deciziilor luate şi ale strategiilor publice asumate, dar şi de transmitere de informaţii legate de evoluţia unor acţiuni punctuale legate de statut, dinamică legislativă şi alte aspecte importante pentru colegi.

– Întâlnirile astfel organizate vor trebui să fie eficiente iar nu sterile, întemeiate pe  dialog, iar nu pe monolog.  De aceea voi înştiinţa  de îndată judecătorii despre stadiul implementării angajamentelor luate în faţa lor prin prezentul proiect dar şi în urma întâlnirilor, atât prin  raportul anual al activităţii mele în Consiliu dar şi punctual, faţă de specificul fiecărei situaţii.

– De asemenea, mărturisesc că voi renunţa, în acord cu practica unor membri ai actualului Consiliu, la caracterul secret al votului în plen sau secţii, pe care îl apreciez drept un beneficiu personal, considerând că decizia luată trebuie cunoscută corpului judiciar şi explicată corespunzător în încercarea de a surmonta criza de încredere atât de acută în interiorul sistemului.

– Se impune accelerarea procedurii de adaptare a instituţiei revocării membrilor aleşi cu decizia instanţei de contencios constituţional, deja iniţiată în pachetul de modificări propuse. Ea reprezintă o garanţie a păstrării legitimităţii şi se impune a fi reglementată într-un mod robust, care să îi asigure finalitatea.

În loc de concluzii,

Rolul constituţional fundamental al Consiliului, acela de garant al independenţei justiţiei, esenţial într-un stat de drept, presupune că toate acţiunile fiecărui membru şi ale Consiliului însuşi trebuie subsumate scopului de asigurare a unei bune funcţionări a sistemului judiciar în ansamblul său, de apărare a judecătorilor de orice atac venit din exteriorul profesiei, de identificare şi gestionare onestă a vulnerabilităţilor interne, de respectare şi îmbunătăţire permanentă a statutului judecătorului.

Sintetizând, Consiliul trebuie să contribuie decisiv la conturarea unui cadru propice desfăşurării activităţii judiciare în parametri optimi, de către judecători cu adevărat independenţi şi care se supun numai legii, al cărui statut trebuie să impună respect din toate perspectivele posibile.

Toate obiectivele, toate direcţiile de acţiune, întreaga activitate desfăşurată în calitate de membru al Consiliului Superior al Magistraturii presupun implicare, bună credinţă, asumare, viziune, respect pentru judecătorul român şi onestitate faţă de acesta.

Iar acestea sunt valorile în care cred cu toată convingerea.

Judecător Mihai Bogdan Mateescu
Judecătoria Râmnicu Vâlcea

Cuvinte cheie: , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă My Justice

JURIDICE CORPORATE
JURIDICE MEMBERSHIP
Juristi
JURIDICE pentru studenti









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

Secţiuni        Selected     Noutăţi     Interviuri        Arii de practică        Articole     Jurisprudenţă     Legislaţie        Cariere     Evenimente     Profesionişti