TOP LEGAL
 1 comentariu | 
Print Friendly, PDF & Email

Încercare de deslușire a raportului dintre fiscal și penal cu privire specială asupra raportului dintre justiție și adevăr în ceea ce privește lămurirea acestei relații
19.07.2016 | Mădălin NICULEASA


A. Întrebări care deschid și nu răspunsuri care închid

Dacă dreptul este un scop de atins sau un instrument necesar atingerii unui anumit ideal este o discuţie ce subzistă de 2000 de ani şi va continua să existe şi după noi. Personal, achiesez la punctul de vedere care face din drept un mijloc, un instrument de salvgardare a anumitor valori perfect compatibile cu o anumită organizare socială, ceea ce înseamnă că dreptul trebuie să fie de asemenea contemporan respectivei organizări sociale.

Mai importante decât răspunsurile sunt întrebările, întrucât acestea din urmă ajută sfânta „sfială a gândirii” vorba lui Heidegger, lucru de asemenea valabil şi în materie juridică unde vastitatea dreptului nu permite un răspuns care să închidă definitiv materia, ci cere, solicită „închideri care deschid” vorba lui Noica, Liiceanu sau Heidegger. Materia supusă analizei nu solicită un răspuns definitiv şi categoric, ci are nevoie cu întâietate de întrebări care să desluşească criteriile de soluţionare a disputei astfel încât imensitatea discuţiei să fie amenajată în mod corespunzător din perspectivă juridică. Astfel că în ceea ce ne priveşte scopul analizei este acela de a deschide o discuţie, cu argumente suficient de temeinice ce pot păstra acest dialog viu şi nestrămutat în contextul dezbaterii juridice relative la dreptul pozitiv. Preferăm bogăţia dialogului temeinic şi argumentat, ce înavuţeşte patrimoniul Dreptului decât parvenirea monologului ce împuţinează gândul Dreptului şi Justiţiei.

Pentru aceste motive prezenta analiză se va structura în două părţi. Prima parte priveşte încercarea de poziţionare principială a penalului faţă de fiscal aflând instrumentele necesare unei poziţionări corecte, în timp ce partea a doua va încerca sa interpreteze dreptul pozitiv plecând de la aceste realităţi substanţiale.

B. Succintă contextualizare constituțională a discuției

Art. 1 alin. (3) din Constituţie vorbeşte despre faptul că România este un stat de drept în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme. În continuare alin. (4) al aceluiaşi articol dispune că statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor în cadrul democraţiei constituţionale, pentru ca alin. (5) să vorbească despre faptul că respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie. Art. 124 din acelaşi act normativ dispune că Justiţia se înfăptuieşte în numele legii şi este unică, imparţială şi egală pentru toţi.

La nivel infraconstitutional, art. 1 alin. (2) C. pr. civ. dispune că în procedura de înfăptuire a justiţiei, instanţele judecătoreşti îndeplinesc un serviciu de interes public, asigurând respectarea ordinii de drept, a libertăţilor fundamentale, a drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor fizice şi persoanelor juridice, aplicarea legii şi garantarea supremaţiei a acesteia. În plus, faţă de textul constituţional, art. 22 C. pr. civ. stabileşte rolul judecătorului în aflarea adevărului în procesul civil.

La acelaşi nivel legislativ, dar în materie penală, art. 1 alin. (2) C. pr. pen. dispune că normele de procedură penală urmăresc asigurarea exercitării eficiente a atribuţiilor organelor judiciare cu garantarea drepturilor părţilor şi ale celorlalţi participanţi în procesul penal, astfel încât să fie respectate prevederile Constituţiei, ale tratatelor constitutive ale Uniunii Europene în materie procesual penală, precum şi ale pactelor şi tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte. În continuare, art. 5 C. pr. pen. canonizează principiul aflării adevărului şi în materie penală, şi faptul că organele judiciare au obligaţia de a stabili adevărul cu privire la faptele, împrejurările şi persoanele cauzei.

În materie fiscală, art. 2 C. pr. fisc. dispune că legea de procedură fiscală reglementează drepturile şi obligaţiile părţilor din raporturile juridice fiscale privind administrarea creanţelor fiscale datorate bugetului general consolidat. Art. 7 alin. (2) C. pr. fisc. dispune că organul fiscal are obligaţia, în cadrul procedurii de administrare a creanţelor fiscale, să examineze starea de fapt în mod obiectiv şi în limitele stabilite de lege.

Din punctul nostru de vedere, în contextul prezentei analize, plecând de la dreptul pozitiv mai sus menţionat apreciem că următoarele delimitări se impun:

1. În ordine descrescătoare, din perspectivă funcţională avem Dreptul, ca sumă a dispoziţiilor legale, general şi abstract aplicabile la un moment dat într-o societate dată, Justiţia ca formă concretă de aplicare a Dreptului într-o societate dată, Adevărul ca fiind specificul unei anumite situaţii de fapt asupra căreia se aplică o anumită situaţie de drept. Art. 1 din Constitutie dă expresie formei statice a statului de drept, în timp ce art. 124 din același act normativ reflectă forma dinamică a statului de drept. Dreptul este forma statică, amorfă şi latentă în timp ce Justiţia este forma concretă, şi în mişcare a Dreptului înţeles ca o întruchipare perfect compatibilă a drepturilor cetăţeanului cu funcţionarea formei de organizare statale.

2. Art. 1 din Constituţie delimitează scopul de atins pentru Drept respectiv Justiţie; conţinutul substanţial al Dreptului trebuie să se subsumeze ţelurilor menţionate în articolul cu pricina. Acest scop urmăreşte atât drepturile şi libertăţile cetăţenilor, dar şi funcţionarea statului. Echilibrul dintre drepturile cetăţeanului şi funcţionarea Statului trebuie să se reflecte atât la nivelul stării abstracte, adică a Dreptului, cât şi la nivelul concret, adică al Justiţiei şi Adevărului.

3. Legile de procedură civilă respectiv penală aşază alături de Justiţie şi Adevărul, în timp ce legea de procedură fiscală privită în afara legii de contencios administrativ, nu vorbeşte nici despre Justiţie, nici despre Adevăr, ci se raportează la drepturile părţilor analizate în mod obiectiv. În ciuda acestei realităţi normative, apreciem că şi în materie fiscală, prin aplicarea în completarea legii de procedură fiscale, a Codului de procedură civilă, Codului de procedură penală şi a Legii nr. 554/2004, legea contenciosului administrativ, îşi găsesc aplicare ideea de Justiţie respectiv de Adevăr. De altfel, cerinţa analizării în mod obiectiv a situaţiei de fapt fiscale constituie tot o formă particulară de aflare a Adevărului. Legea penală şi legea fiscală sunt cele care delimitează sfera de aplicare a Adevărului doar asupra situaţiei de fapt dedusă judecăţii (lato sensu).

4. Analiza raportului dintre fiscal şi penal presupune cu necesitate inclusiv stabilirea unicităţii sau multiplicităţii Justiţiei şi Adevărului în cele două zone juridice. Există un singur Adevăr şi o singură Justiţie atât pentru materia fiscală, cât şi pentru materia penală, sau fiecare din cele două arii de reglementare cuprind înţelesuri proprii cu privire la Justiţie respectiv Adevăr? Din punctul nostru de vedere, astfel cum vom arăta la momentul potrivit, unicitatea Dreptului atrage unicitatea Justiţiei, după cum spune art. 124 din Constituţie, dupa cum ar trebui să atragă si unicitatea Adevărului, deşi nu există nicio prevedere constituţională în acest sens.

5. Prin unicitatea Dreptului, Justiţiei şi Adevărului nu avem în vedere ideea de mimetism juridic, ci ne referim la acea stare de lucruri în care fiscalul este continuat de penal, sau penalul este prelungit de fiscal, după caz, astfel cum vom arăta în continuare, cele doua zone nefuncţionând paralel şi independent pentru aceeaşi situaţie de fapt dedusă judecăţii. În măsura în care aceeaşi relaţie socială are vocaţia de a se supune deopotrivă atât dreptului fiscal, cât şi dreptului penal, unicitatea Justiţiei respectiv a Dreptului privite ca instrumente, trebuie să determine o întrepătrundere a procedurilor astfel încât Adevărul relevat să fie unic atât pentru Penal, cât şi pentru Fiscal, iar ţelul de atins să fie atins şi cu ajutorul Adevărului.

6. Dreptul, Justiţia şi Adevărul sunt instrumente ce înlesnesc atingerea scopurilor cuprinse în mod esenţial în art. 1 din Constituţie. Unicitatea celor 3 instrumente asumă ideea de continuitate a procedurilor şi repugnă principiul independenţei procedurale. Dezideratul unicităţii instrumentelor mai sus menţionate presupune identificarea şi decelarea în mod armonios a criteriilor de armonizare a celor 3 proceduri aplicabile – civilă, penală, fiscală – astfel încât idealurile constituţionale din art. 1 să fie pe deplin şi cu supra măsura atinse. Evident că ţelurile constituţionale acolo menţionate constituie premisa fundamentală a unicităţii, însă alături de acestea există şi instrumente infraconstituţionale ce trebuie să concure la realizarea acestui deziderat deopotrivă procedural, dar şi substanţial.

7. Colaborarea inter-procedurală nu înseamnă lipsa de autonomie juridică pentru dreptul fiscal sau dreptul penal, ci dimpotrivă presupune respectarea specificităţii fiecărei materii juridice astfel încât ţelul suprem stabilit de art. 1 din Constituție să fie atins în mod nemijlocit.

C. Sumară contextualizare procedurală a obiectului discuției

Deşi principial problema pare complexă, cel puţin din perspectiva ipotezelor în care se pune întrebarea acestei relaţii (fiscal – penal), acestea sunt limitate putându-se ivi în ambele sensuri: fie dinspre fiscal spre penal, fie dinspre penal spre fiscal.

În prima situaţie, dinspre fiscal spre penal, premisa esenţială este dată de declanşarea Inspecţiei fiscale de către organele fiscale finalizată cu un Raport de Inspecţie fiscală sau Proces-Verbal de control, împotriva cărora se formulează, de principiu, Contestaţie administrativă. În timpul Inspecţiei fiscale, după finalizarea Inspecţiei Fiscale, sau în timpul soluţionării Contestaţiei administrative, organele fiscale (lato sensu) sesizează organele de urmărire penală având dubii cu privire la respectarea legii penale de către contribuabil. Urmare a sesizării penale efectuate şi în baza acesteia, organul de soluţionare a Contestaţiei administrative procedează la suspendarea soluţionării contestaţiei administrative până la soluţionarea dosarului penal.

În această ipoteză problema se iveşte atunci când organul de urmărire penală dă curs sesizării primite, începe urmărirea penală, trimite dosarul în judecată pentru ca acesta în final să se finalizeze cu pronunţarea unei hotărâri penale asupra situaţiei fiscale sesizate.

Tot aici mai trebuie adăugat şi faptul că Raportul de Inspecţie fiscală şi Decizia de impunere emise înainte de sesizarea organului de urmărire penală, sau după această sesizare, sunt puse în executare silită de către organele fiscale, respectiv nu sunt verificate pe fondul problemei de nicio instanţă judecătorească, întrucât accesul la justiţie cu privire la fondul problemei nu este permis în condiţiile în care nu există decizia de soluţionare a contestaţiei pe fond.

În cea de-a doua situaţie, tot dinspre fiscal spre penal, Direcţia Antifraudă din cadrul ANAF emite un proces-verbal de control prin care sesizează aparente neregularităţi fiscale cuantificând aceste aparenţe, act prin care sesizează şi organele de urmărire penală care dispun deschiderea procedurii penale cu privire la acele constatări de natură preliminară.

De această dată problema apare tot din perspectiva accesului la justiţie, întrucât procesul-verbal cu pricina nu este considerat act administrativ (aceasta deşi în baza acestuia se emit decizii de măsuri asigurătorii respectiv sesizarea organelor penale) neputând astfel fi atacat în faţa instanţelor de judecată, chiar dacă organele de urmărire penală îşi bazează concluziile şi susţinerile pe acesta.

Iar pentru ca problema să fie şi mai nuanţată, de foarte multe ori procesul-verbal de control, act preparatoriu în accepţiunea instanţelor de judecată, este infirmat total sau parţial de Raportul de Inspecţie Fiscală ce se efectuează ulterior acestui moment.

În cea de-a treia situaţie, raportul este dinspre penal spre fiscal în sensul că organele de urmărire penală se sesizează din oficiu asupra anumitor ilegalităţi de natură fiscală cu consecinţe penale, deschid procedura penală, iar pe parcursul acestei proceduri sau la sfârşitul acesteia organele fiscale demarează procedura fiscală în baza căruia emit un Raport de Inspecţie Fiscală care confirmă sau nu susţinerile organelor penale.

Prima dilemă ce trebuie soluţionată juridic în această ipoteză priveşte competenţa organului de cercetare penal de a analiza situaţia de fapt fiscală cu conotaţii penale fără concursul organelor fiscale pe deplin competente asupra materiei fiscale. Limitele în care poate acţiona organul fiscal după ce instanţa judecătorească de drept penal a soluţionat situaţia fiscală este de asemenea o altă problemă ce trebuie analizată.

O altă problemă care se pune în acest context priveşte eventuala echivalenţă a sancţiunilor, în sensul că ar trebui analizat în ce măsură sancţiunea fiscală nu ţine loc şi de sancţiune penală, după cum ar trebui analizată ideea de prejudiciu penal versus prejudiciu fiscal.

Faţă de ipotezele mai sus menţionate, apreciem că următoarele aspecte ar trebui analizate:

1. Poate fi continuată procedura fiscală după data sesizării de către inspectorii fiscali a organelor de urmărire penală astfel încât să se ajungă la emiterea Raportului de Inspecţie Fiscală şi Deciziei de Impunere, acte cu vocaţia de a fi puse eventual şi în executare silită respectiv de a fi valorificate penal?

2. Poate fi dispusă suspendarea procedurii de soluţionare a contestaţiei administrative după momentul emiterii Raportului de Inspecţie Fiscală şi a Deciziei de Impunere, executarea silită a creanţelor acolo constatate respectiv sesizarea organelor de urmărire penală?

3. Care este consecinţa juridică a faptului că se dispune sesizarea organelor de urmărire penală în cadrul unei proceduri ce se finalizează printr-un act ce nu are natura juridică a unui act administrativ, act ce nu poate fi atacat în faţa instanţelor judecătoreşti cu privire la fondul constatărilor, dar care însă stă la baza concluziilor organelor de urmărire penală?

4. Pot organele de urmărire penală să stabilească efectele fiscale ale unei situaţii de fapt supusă analizei în procedura penală sau trebuie să se adreseze organelor fiscale în acest sens, eventual confirmate de instanţa de contencios fiscal?

5. Pot organele de urmărire penală să continue procedura penală după data suspendării procedurii fiscale cu privire la actele administrativ fiscale emise în cadrul acesteia din urmă faţă de care accesul la justiţie cu privire la fondul cauzei este obstrucţionat?

6. Se poate aplica atât sancţiunea penală, cât şi sancţiunea fiscală faţă de aceeaşi situaţie de fapt? Sau cu alte cuvinte se pot aplica pentru aceeaşi situaţie de fapt calificată juridic sancţiuni din planuri juridice diferite?

7. Care sunt limitele şi cum ar trebui să se raporteze instanţa penală la actele administrativ-fiscale (Raport de inspecţie fiscală, Decizie de Impunere, proces-verbal de control) aduse în cadrul procedurii penale?

8. Efectivitatea dreptului de acces la justiţie împietează în vreun fel asupra specializării instanţelor judecătoreşti? Sau altfel spus, poate fi inversat principiul penalul ţine în loc civilul de ideea accesului efectiv la justiţie, adică la un judecător specializat?

9. Caracterul de excepţie al dreptului penal, înţeles ca intervenţie excepţională în cadrul relaţiilor juridice, atrage şi o atotcuprinzătoare competenţă în ceea ce priveşte analiza situaţiilor şi actelor ivite în contextul penal chiar dacă acestea presupun o calificare non-penală, sau din contră ideea de acces efectiv la justiţie subordonează desluşirea penală cele civile (a se citi fiscale)?

10. Cum concură procedurile fiscale, penale şi civile la atingerea ţelurilor cuprinse în art. 1 din Constituţie, atât în ceea ce priveşte drepturile contribuabilului, dar şi relativ la interesele Statului? Poate fi sancţionată constituţional o procedură, pentru că protejează doar Statul nu şi contribuabilul?

D. Delimitări metodologice cu privire la noțiunea de procedură fiscală și procedură penală

Învecinarea şi convieţuirea celor 3 proceduri mai sus menţionate impune cu necesitate lămurirea sferei de aplicare a fiecăreia dintre acestea, în condiţiile în care în accepţiunea legiuitorului european atât mijloacele civile, cât şi cele fiscale dar şi cele penale constituie mecanisme general echivalente în ceea ce priveşte combaterea evaziunii fiscale, spre exemplu; „statele membre sunt competente să aleagă sancţiunile care le par adecvate[1].

Astfel, prin Procedură fiscală avem în vedere situaţia juridică reglementată de Codul de procedură fiscală împreună cu Codul de Procedură Civilă şi Legea Contenciosului Administrativ. Plecând de la specificul contenciosului fiscal, împărţit în faza administrativă (inclusiv de emitere a actului şi nu doar de soluţionare a disputei) şi faza judecătorească, la rândul său procedura fiscală este reglementată în primă etapă, cu privire la faza administrativă, de Codul de procedură fiscală, ca drept comun completat cu Legea contenciosului administrativ, ca lege specială, iar în faza litigioasă se aplică Legea contenciosului administrativ, ca lege generală, completată cu Codul de procedură civilă, ca drept special. Caracterul de drept comun atât pentru Codul de procedură fiscală, cât şi pentru Legea contenciosului administrativ rezultă din prevederile art. 3 C. pr. fisc., respectiv art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, legea contenciosului administrativ.

O astfel de reglementare multiplă şi variabilă în ceea ce priveşte sediul materiei atrage consecinţe nu doar din perspectivă strict procedurală (cerinţe de formă, etc.), ci şi ţinând seama de cele substanţiale, în sensul că instituţii ca act administrativ fiscal, nulitate fiscală, etc. îşi vor găsi reglementarea în legile cu pricina. Cu alte cuvinte, procedura fiscală (lato sensu) înţeleasă ca suma aspectelor de formă şi de fond aplicabile în materie fiscală, cuprinde atât etapa administrativă relativă la gestionarea juridică a raportului juridic de drept substanţial, cât şi faza administrativă respectiv cea judecătorească aplicabile soluţionării disputei atunci când aceasta intervine între contribuabil şi organele fiscale.

Procedura civilă cu consecinţe în ceea ce priveşte procedura fiscală este reglementată de Codul de procedură civilă şi priveşte aplicarea legii de procedură în completarea şi în măsura compatibilităţii asupra procedurii fiscale. Caracterul complementar respectiv compatibilitatea procedurii civile cu cea fiscală sunt definitorii pentru disputa fiscală, în condiţiile în care există aspecte ce îşi găsesc temeiul juridic, pe segmente diferite, în ambele legii. De exemplu, problema capacităţii de folosinţă sau a calităţii procesuale este reglementată atât de legea de procedură fiscală, cât şi de legea de procedură civilă, punându-se problema la sfârşitul zilei asupra modalităţii de îngemănare a celor două proceduri[2].

Delimitarea sferei de acţiune a procedurii penale ţine de natura accidentală a dreptului penal, adică a unui drept ce intervine în sfera relaţiilor sociale pe cale de excepţie, atât din perspectiva incidenţei (infracţiunile sunt totuşi excepţii într-o societate orice s-ar spune), cât şi din perspectiva aplicării normelor juridice în condiţiile în care desluşirea ipotezelor cuprinse în legile penale se realizează de principiu cu dreptul non-penal şi doar pe cale de minoritate cu normele dreptului penal.

Mai mult, jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie plecând de la posibilitatea de echivalare a sancţiunilor fiscale cu cele penale a pus în discuţie inclusiv oportunitatea intervenţiei organelor penale într-un raport fiscal în situaţia în care organele fiscale au atât mijloacele de cercetare deplină a situaţiei de fapt, cât şi sancţiunile necesare ce se ridică la nivelul eficienţei cerute de dreptul penal[3].

Art. 325 TFUE obligă statele membre să combată activităţile ilegale care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii prin măsuri care să descurajeze fraudele şi să ofere o protecţie efectivă[4].   În acest sens, jurisprudenţa[5] Curţii de Justiţie a Uniunii Europene dispune că „deşi statele membre dispun, desigur, de libertatea de alegere a sancţiunilor aplicabile, care pot să îmbrace forma unor sancţiuni administrative, a unor sancţiuni penale sau a unei combinaţii a celor două, pentru a garanta perceperea integralităţii încasărilor din TVA (…)sancţiunile penale pot totuşi să fie indispensabile pentru a combate în mod efectiv şi disuasiv anumite cazuri de fraudă gravă în materie de TVA.

Acest caracter al procedurii penale va determina în mod semnificativ şi raportul dintre fiscal şi penal pe subiectul în discuţie.

E. Criteriile vehiculate legislativ și jurisprudențial cu privire la deslușirea aspectelor mai sus menționate

Cu privire la criteriile legislative disponibile să contribuie la soluţionarea aspectelor de mai sus, trebuie să distingem între:

1. Constituţia enunţă principiul cuprins în art. 126 relativ la garantarea accesului la instanţa de contencios administrativ pentru atacarea actelor administrative.

2. Codul de procedură fiscală oferă ca soluţii legislative art. 132 şi art. 277 cu privire la suspendarea fiscalului până ce se soluţionează penalul, dar doar sub aspectul soluţionării contestaţiei administrative.

3. Legea nr. 554/2004, legea contenciosului administrativ, pune în dezbatere pe acest temei art. 28 alin. (2) în acord cu care instanţa de contencios administrativ nu va dispune suspendarea cauzei atunci când s-a început urmărirea penală cu privire la o infracţiune săvârşită în legătură cu actul administrativ atacat, dacă persoana vătămată de actul administrativ atacat nu solicită acest lucru.

4. Codul de procedură penală încearcă să reglementeze situaţiile mai sus menţionate prin art. 28 atunci când stabileşte raportul dintre hotărârea penală şi hotărârea civilă, inclusiv din perspectiva autorităţii de lucru judecat.

5. Codul de procedură civilă pune în discuţie art. 413 alin. (2) cu privire la suspendarea cauzei în situaţia în care s-a început urmărirea penală pentru o infracţiune ce are înrâuire asupra dosarului civil.

Din perspectivă jurisprudenţială trebuie să distingem între jurisprudenţa Curţii Constituţionale, jurisprudenţa CEDO şi Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.
1. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale[6]
2. Jurisprudenţa CEDO[7]
3. Jurisprudenţa CJUE[8].

Diluând ipotezele rezultate din lege respectiv din jurisprudenţă, în sensul conceptualizării acestora, putem conchide următoarele principii menite să contribuie la desluşirea acestei relaţii de multe ori antagonică din perspectivă tehnică:

1. principiul întâietăţii penalului faţă de fiscal ţinând seama de principiul penalul ţine în loc civilul.

2. principiul plenitudinii de competenţă a organelor fiscale asupra efectelor fiscale determinate de actele administrativ fiscale.

3. principiul absorbţiei fiscalului de către penal ţinând seama de puţinul pericolul social fiscal faţă de grandoarea pericolului social penal.

4. principiul accesului efectiv la justiţie ceea ce presupune definitivarea actului administrativ fiscal inclusiv prin verificarea fondului problemei de către instanţa de contencios administrativ înainte ca acesta (actul administrativ) să poată fi folosit într-o altă procedură, fie ea şi penală.

F. Sumară identificare a standardelor ce ar trebui respectate în deslușirea acestei relații aparent contradictorii

Apreciem că nicio soluţie, fie că aceasta este jurisprudenţială sau doctrinară, nu se poate impune per se fără a se raporta la cerinţele minimale ce rezultă din piramida constituţională mai sus menţionată ca fiind imperios necesare să fie aplicate în ascendenţa concluziei.

i) Dreptatea Justiţiei

Înainte de a purcede la enumerarea standardelor minimale mai sus menţionate, credem că o discuţie ar trebuie să se poarte cu privire la raportul dintre Drept, Justiţie, Adevăr şi Dreptate. După cum arătam anterior, dreptul pozitiv, fie că vorbim despre dispoziţiile constituţionale, fie că vorbim despre cele procedurale, nu menţionează nimic despre Dreptate ci se menţionează doar primele 3 idei deschizătoare: Justiţia, Dreptul şi Adevărul. Doar cu titlu de exemplu menţionăm prevederile art. 22 C. pr. civ. intitulat Rolul Judecătorului în aflarea adevărului.

Precizarea cu privire la Dreptate nu este întâmplătoare şi apreciem că nu este lipsită de consecinţe practice, inclusiv la nivel juridic.

În acest sens, art. 5 alin. (3) C. pr. civ. dispune că „în cazul în care o pricină nu poate fi soluţionată nici în baza legii, nici a uzanţelor, iar în lipsa acestora din urmă, nici în baza dispoziţiilor legale privitoare la situaţii asemănătoare, ea va trebui judecată în baza principiilor generale ale dreptului, având în vedere toate circumstanţele acesteia şi ţinând seama de cerinţele echităţii.

După cum rezultă din aceste dispoziţii legale, pentru a evita denegarea de dreptate, legea impune ordinea de aplicare a standardelor normative în demersul aflării adevărului, iar sub acest aspect ordinea normativă, impusă la nivelul mentalului colectiv, fie prin forţa legii, înţeleasă ca act adoptat de puterea publică, are întâietate şi consistenţă temeinică faţă de ordinea morală, rezultată din ideea de echitate. Standardele morale echipolente cu echitatea şi în final cu dreptatea se aplică doar în circumstanţierea ordinii normative, obiectiv impusă.

Fără a intra în dezbaterea neţărmurită a raportului dintre justiţie şi dreptate, vrem doar să spunem că prima se raportează la o realitate obiectivă impusă prin forţa normativă a legilor şi uzanţelor, în timp ce cea din urmă se relaţionează cu ideea de moralitate şi echitate determinate în mod abstract şi general aplicabil. Nu înseamnă că Justiţia este incompatibilă cu Dreptatea ci doar că Justiţia aplică pricinii deduse judecăţii dreptatea ce rezultă din lege, dreptatea pe care ordinea publică a încorporat-o în actul normativ, iar cel care aplică legea neputând completa eventuala puţinătate a dreptăţii cuprinsă în actul normativ pe cale de interpretare, după cum nu poate filtra eventualul exces de dreptate.

Democraţia presupune o ordine publică normată în mod apriori şi în mod abstract bazându-se pe Justiţie ca o realitate ordonatoare în mişcare şi dinamică, în timp ce Dreptatea are aceeaşi funcţie de cenzură şi normare însă în mod static şi lipsit de orice alt context obiectiv, procedural sau substanţial. Justiţia este şi despre drepturi şi libertăţi respectiv despre modalitatea de exercitare a acestora, în timp ce Dreptatea priveşte doar dreptul în dispută privit în mod static, fără nicio învecinare cu procedura de exercitare a respectivului drept. Justiţia este forma educată a Dreptăţii, aceasta neînsemnând că educaţia este totdeauna cea mai bună.

Consecinţa este că organul împuternicit să aplice legea pe toată durată aflării Adevărului nu va putea aplica decât dreptatea care este cuprinsă în legea incidentă în cauză, dând astfel valoare ideii de Justiţie. Dreptatea este mai mult decât Justiţie şi nu toată fiinţa sa este totdeauna cuprinsă în actul normativ, aceasta neînsemnând că judecătorul poate completa actul normativ pentru a întregi ideea de dreptate. Judecătorul poate să facă tot ceea ce poate pentru a afla Adevărul asupra căruia să aplice Dreptul determinat ca fiind aplicabil. Spre exemplu, ideea de Dreptate nu permite aşa numită răspundere obiectivă construită pe o prezumţie general obligatorie impusă de lege, prezumţie ce nu este totdeauna contemporană realităţii concrete. În schimb ideea de Justiţie este perfect compatibilă cu un astfel de mecanism în care realitatea este privită într-un mod mai special de către legiuitor[9] contextualizând specificitatea acesteia.

Concluzia intermediară, chiar dacă aparent defavorabilă demersului nostru, este aceea că judecătorul, inclusiv în cursul determinării raportului dintre penal şi fiscal, va trebui să ţină seama de faptul că nu face Dreptate ci face Justiţie, adică aplică acea situaţie obiectiv-normativă reprezentată de Drept la o situaţie concretă pusă sub deschiderea Adevărului.

Judecătorul face Dreptate în vederea aflării Adevărului cu Justiţia pusă la îndemână de Stat.

ii) Standardele general obligatorii menite să desluşească discuţia

Întrucât menţionam şi anterior că nu urmărim să închidem discuţia pe acest subiect, aceasta şi pentru că nu deţinem înţelepciunea necesară lămuririi în mod definitiv a disputei, apreciem ca fiind imperativ necesar să identificăm punctele ce pot concura la soluţionarea ulterioară, fie pe cale de aplicare a legii, fie pe cale legislativă, a problemei. Această stare de neascundere, vorba lui Heidegger poate fi atinsă doar prin identificarea standardelor general obligatorii aplicabile obiectului discuţiei.

În acest sens, în ceea ce ne priveşte apreciem că referinţa trebuie să fie dată de următoarele standarde:

1. Unicitatea Dreptului, Justiţiei şi Adevărului atât în procedura fiscală, cât şi în cea penală respectiv civilă, în sensul că nu este admisibilă o coexistenţă de adevăruri, justiţii şi drepturi pe acelaşi raport juridic.

2. Autonomia procedurală impune, de această dată, nu întâietatea unei proceduri în faţa alteia, ci aplicarea uneia în continuarea alteia astfel încât atât unicitatea triadei de mai sus (Drept, Justiţie, Adevăr) să fie respectată cât şi efectivitatea de mai jos (a accesului la Justiţie) să fie atinsă în mod deplin.

3. Accesul la justiţie trebuie să fie efectiv şi total, în sensul că fiecare element al raportului juridic dedus cenzurii trebuie să fie analizat de instanţa competentă în mod corespunzător, neexistând aşa-numita extindere de competenţă de la una la alta, pentru îmbogăţirea uneia şi sărăcirea alteia.

iii) Unicitatea Dreptului, Justiţiei şi Adevărului în orizontul acestei dispute

Nu doresc să reiau în niciun fel cele spuse până acum cu privire la elementele Tripticului anterior menţionat. Ceea ce poate fi menţionat în plus, la acest moment este faptul că Justiţia şi Adevărul sunt unice inclusiv atunci când vorbim despre concursul procedurilor.

Chiar dacă aceeaşi situaţie de fapt este supusă unde duble calificări juridice, penale şi fiscale în cazul de faţă, rezultatul acestor calificări nu trebuie să afecteze natura de monolit a Adevărului şi Justiţiei. Mijloace, măsuri şi sancţiuni diferite nu înseamnă o Justiţie şi un Adevăr multiple. Justiţia este unică după cum Adevărul este de asemenea unic, inclusiv în materie juridică, chiar dacă atingerea acestui rezultat este condiţionat de parcurgerea mai multor proceduri.

Vrem să spunem că efectivitatea justiţiei, element esenţial al dreptului de acces la justiţie, este condiţionată de efectivitatea procedurilor intermediar parcurse. Efectivitatea, legalitatea şi caracterul democratic al procedurilor înşirate pe parcursul activităţii de înfăptuire a Justiţiei întregesc sau împuţinează la final principiul Justiţiei.

În mod concret, după cum am arătat anterior Statul şi Judecătorul pot decide dacă pentru combaterea ilicitului fiscal (înţeles ca activitatea de nesocotire a dispoziţiilor legale fiscale) este cercetat şi sancţionat atât cu mijloace civile cât şi cu mijloace administrative sau penale. Chiar daca toate cele 3 mijloace şi planuri juridice anterior menţionate îşi găsesc în mod contemporan aplicabilitatea, unicitatea şi efectivitatea justiţiei cer ca fiecare din cele 3 mijloace şi sancţiuni să poată fi cenzurate până la capăt în planul în care acţionează.

Dacă se doreşte aplicarea unei sancţiuni fiscale cu mijloacele procedurale fiscale spre exemplu, concomitent cu o sancţiune penală însoţită de un mijloc procedural penal, este fundamental ca instanţele judecătoreşti competente din perspectivă fiscală respectiv cele competente penal să poată analiza fiecare pe zona sa de competenţă respectivele mijloace şi sancţiuni. Abandonarea sancţiunilor fiscale în sfera competenţei penale, sau a celor penale în sfera competenţei fiscale constituie o înfrângere a ideii de unicitatea şi efectivitate a Justiţiei.

Această din urmă idee diriguitoare este unică nu pentru că într-un sistem de referinţă este singulară, ci pentru că este completă, întregită din toate perspectivele astfel încât Adevărul să se poată întrona în cadrul Dreptului Aplicat.

Nu ideea de singularitate conferă unicitate Justiţiei ci caracterul ei complet şi pe deplin săvârşit. Or aceasta înseamnă că fiecare instanţă îşi respectă sfera sa de competenţă astfel încât să contribuie cât mai semnificativ la întregirea caracterului total al Justiţiei. „Totalitarismul” Justiţiei, înţeles în acest context, poate fi înfrânt fie prin faptul că sancţiunile fiscale nu sunt supuse cenzurii instanţei de contencios administrativ, în mod deplin şi complet, fiind livrate voluntar instanţei penale în stare incompletă, iar aceasta din urmă îşi bazează concluziile penale pe această stare, fie prin faptul că instanţa penală analizează mijloacele şi sancţiunile fiscale, fără a avea „deschiderea” instanţei fiscale.

Plinătatea Justiţiei este perfect compatibilă cu ceea ce urmează să spunem relativ la autonomia procedurală, în condiţiile în care fiecare instanţă competentă trebuie să acţioneze în mod complementar şi nu concurenţial.

iv) Autonomia procedurală

Menirea acestui standard este să respecte specificul şi particularitatea fiecărei proceduri în parte, fără a plasa respectivele proceduri în stare de concurenţă, ci după cum am spus şi mai sus doar în stare de complementaritate.

Procedurile sunt asemenea cărămizilor ce contribuie la edificarea unei construcţii, în cazul nostru Justiţia. Procedura fiscală ar trebui să completeze procedura penală, dacă cea din urmă a fost declanşată cu întâietate, în timp ce procedura penală trebuie să continue procedura fiscală dacă aceasta din urmă este cea dintâi. După cum vom arăta la momentul potrivit aşa se şi întâmplă lucrurile în condiţiile în care până la un punct procedura penală continuă procedura fiscală, cu amendamentul că aceasta din urmă nu este finalizată în mod definitiv şi complet.

Autonomia procedurală nu se opune ca asupra aceleiaşi situaţii de fapt să se declanşeze în acelaşi timp ambele proceduri, adică şi cea fiscală dar şi cea penală. Ceea ce trebuie lămurit este dacă cele două proceduri se exercită în mod paralel sau una aşteaptă pe cealaltă, şi tot aşa până la rezultatul final dat de întregirea Justiţiei. Apreciem că această din urmă abordare este în spiritul tuturor celor 3 standarde mai sus menţionate, în sensul că doar dacă fiecare procedură acţionează respectând specificul celeilalte proceduri, preluând eventual rezultatul acesteia, Justiţia va fi şi efectivă dar şi completă.

Diferenţa dintre cele două categorii de proceduri spre exemplu este dată în principal de mijloacele folosite în identificarea Adevărului respectiv de sancţiunile folosite. Aceste două diferenţe specifice dau natură autonomiei procedurale, însă situaţia de fapt calificată juridic este unică în cadrul ambelor proceduri, aceasta ţinând seama şi de natura accidentală a dreptului penal după cum am arătat anterior. Or sub acest aspect, tot autonomia procedurală impune ca suveranitatea de competenţă a fiecărei proceduri să fie respectată, adică procedura penală să respecte spre exemplu întâietatea procedurii fiscale în ceea ce priveşte calificarea juridică a situaţiei de fapt. Această poziţionare a procedurii fiscale faţă de procedura penală rezultă cu suficientă rezonabilitate şi din caracterul incidental al procedurii penale.

Concluzia este că în cadrul autonomiei procedurale specificul procedurilor se manifestă pe deplin atât cu plusurile inerente cât şi cu minusurile aferente, ceea ce face ca spre exemplu procedura penală să ţină seama de caracterul accidental al intervenţiei sale, lâsând spaţiul de acţiune pentru procedura fiscală, după cum procedura fiscală trebuie să înţeleagă că în anumite situaţii sancţiunile şi mijloacele penale trebuie să se adauge celor fiscale.

v) Efectivitatea justiţiei

După cum arătam anterior, efectivitatea Justiţiei înţeleasă ca o modalitate concretă şi particulară de protejare a drepturilor şi intereselor în dispută, trebuie privită şi din perspectiva întregitoare a acesteia.

Justiţia nu poate să fie efectivă pe bucăţi, sau în etape, ci trebuie să fie eficace în totalitate, adică prin raportare la toate procedurile ce concură la înfăptuirea sa. Cu alte cuvinte, eventuala verificare a mijloacelor fiscale de către instanţa penală nu constituie o dovadă a eficacităţii justiţiei, întrucât se omite plenitudinea de competenţă a instanţei fiscale în ceea ce priveşte calificarea fiscală spre exemplu.

Justiţia este eficace în totalitate sau nu mai este în niciun fel. O dovadă suplimentară a acestei susţineri este şi ceea ce spune Curtea de Justiţie a Uniunii Europene cu privire la două aspecte: procedura fiscală poate împrumuta mijloacele procedurii penale doar dacă mijloacele sale nu sunt suficiente pentru aflarea Adevăului, respectiv faptul că sancţiunea fiscală poate avea natura juridică a unei sancţiuni penale dacă anumite criterii şi cerinţe sunt respectate. Echivalarea sancţiunii fiscale cu cea penală, precum şi solicitarea ajutorului procedurii penale de către procedura fiscală contribuie de asemenea la ideea de unicitate a Justiţiei.

Eficacitatea mijloacelor şi a sancţiunilor sunt cenzurate de proporţionalitate, adică de nevoile şi principiile unei societăţi democratice în sensul că valorile democratice sunt limite de acţiune atât pentru mecanismele fiscale şi penale cât şi pentru sancţiunile incidente. Profunzimea Justiţiei este un criteriu ce permite atât menţinerea valorilor democratice, dar şi măsurarea gradului democratic al anumitor proceduri.  


[1] Hotărârea Curţii 2 iunie 2016, în cauza C-81/15.
[2] Hotărârea CEDO Engel şi alţii împotriva Ţărilor de Jos, 8 iunie 1976, seria A nr. 22.
[3] Concluziile Avocatului General Melchior Wathelet prezentate la 16 septembrie 2015, Cauza C-419/14 WebMindLicenses Kft. împotriva Nemyeti Ado-es Vamhivatal Kiemelt Ado- es Vam Foigazgatosag.
[4] Hotărârea Curţii 8 septembrie 2015, în cauza C-105/14.
[5] Hotărârea Akerberg Fransson, C617-10, EU:C:2013:105,
[6] Cu titlu de exemplu, Decizia nr. 1237 din 18 noiembrie 2008 publicată în M. Of. nr. 841 din 15 decembrie 2008.
[7] CEDO, nr. 25129/06, decizie pronunţată la 21 octombrie 2014, Lungu şi alţii c. României.
[8] Cu titlu de exemplu, Hotărârea C-617/10 Fransson.
[9] A se vedea discuţia cuprinsă în Concluziile Avocatului General Yves Bot prezentate la 28 ianuarie 2016, Cauza C-81/15, Kapnoviomichania Karelia AE împotriva Ypourgos Oikonomikon cu privire la admisibilitatea răspunderii juridice bazată pe prezumţii legale în contextul respectării dreptului contribuabilului de acces la justiţie.


Avocat dr. Mădălin Irinel Niculeasa
NICULEASA LAW OFFICE

Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Aflaţi mai mult despre , , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

Până acum a fost scris un singur comentariu cu privire la articolul “Încercare de deslușire a raportului dintre fiscal și penal cu privire specială asupra raportului dintre justiție și adevăr în ceea ce privește lămurirea acestei relații”

  1. La punctul C inspectia fiscala nu se finalizeaza cu proces verbal ci cu RIF. Contestatia administrativa nu se formuleaza impotriva RIF sau proces verbal, care sunt acte premergatoare actului administrativ DECIZIE DE IMPUNERE. Actele administrative fiscale şi procedurale prevăzute la art. 1 din ORDIN nr. 1155/2016 din 7 aprilie 2016, sunt următoarele:
    1. titlu executoriu;
    2. somaţie;
    3. decizie referitoare la obligaţiile fiscale accesorii reprezentând dobânzi şi penalităţi de întârziere;
    4. decizie referitoare la obligaţiile fiscale accesorii reprezentând penalităţi de nedeclarare;
    5. înştiinţare privind stingerea obligaţiilor fiscale;
    6. adresă de înfiinţare a popririi asupra disponibilităţilor băneşti;
    7. adresă de înfiinţare a popririi asupra disponibilităţilor băneşti pentru sedii secundare;
    8. adresă de înştiinţare privind înfiinţarea popririi;
    9. decizie de ridicare a măsurilor de executare silită asupra disponibilităţilor băneşti;
    10. decizie de impunere anuală pentru veniturile realizate din România de persoanele fizice;
    11. decizie de impunere anuală pentru veniturile realizate din străinătate de persoanele fizice;
    12. decizie de impunere din oficiu a veniturilor persoanelor fizice;
    13. înştiinţare de compensare;
    14. înştiinţare de restituire;
    15. document de restituire;
    16. decizie de impunere privind recalcularea impozitului pe veniturile din salarii;
    17. decizie privind restituirea sumelor reprezentând cheltuieli cu bursele private;
    18. decizie de impunere din oficiu pentru impozitele, taxele şi contribuţiile cu regim de stabilire prin autoimpunere sau reţinere la sursă;
    19. notificare privind îndeplinirea condiţiilor pentru declararea ca inactiv potrivit prevederilor art. 92 alin. (1) lit. a) şi lit. f)/g) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare;
    20. notificare privind neconcordanţe între documentele furnizate şi evidenţa fiscală;
    21. notificare privind înregistrarea, din oficiu, în scopuri de TVA, potrivit prevederilor art. 316 alin. (10)/art. 317 alin. (4) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare;
    22. decizie privind anularea, din oficiu, a înregistrării în scopuri de TVA, potrivit prevederilor art. 316 alin. (11)/art. 317 alin. (9) sau (11) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare;
    23. decizie privind radierea, din oficiu, din Registrul operatorilor intracomunitari;
    24. notificare privind nedepunerea în termen a declaraţiilor fiscale;
    25. notificare privind modul de completare a declaraţiilor fiscale;
    26. decizie de impunere privind plăţile anticipate cu titlu de impozit pe venit/contribuţii de asigurări sociale de sănătate/contribuţii de asigurări sociale;
    27. decizie de impunere privind plăţile anticipate cu titlu de contribuţii de asigurări sociale de sănătate pentru veniturile din cedarea folosinţei bunurilor;
    28. decizie de impunere anuală pentru stabilirea contribuţiei de asigurări sociale de sănătate;
    29. notificare privind obligaţiile fiscale restante.

    Creanțele fiscale se stabilesc astfel:

    a) prin declarație de impunere, în condițiile art. 95 alin. (4) și art. 102 alin. (2);

    b) prin decizie de impunere emisă de organul fiscal, în celelalte cazuri.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereEvenimenteProfesioniştiRLWCorporate