Restituiri. Discursul preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la deschiderea anului judecătoresc 1899-1900. Istorie şi actualitate

Recent, am avut ocazia să lecturez discursul preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Grigore Ioan Lahovari[1] – la deschiderea anului judecătoresc 1899-1900[2].

Mi-au atras atenţia în acest discurs o serie de nemulţumiri ale sistemului judiciar, exprimate prin vocea preşedintelui celei mai înalte instanţe, care se regăsesc şi în dezbaterile profesionale publice din zilele noastre.

Sunt de remarcat, astfel, nemulţumirile exprimate în legătură cu existenţa unor norme legale contradictorii şi dificultatea în care sunt puşi magistraţii din această cauză, nu doar prin aceea că trebuie să soluţioneze cauzele cu care sunt învestiţi în acest cadru legal, generator al unei practici judiciare neunitare, dar şi prin aceea că partea care pierde, convinsă că există o normă legală favorabilă ei, acuză magistratul de nedreptate, neputând înţelege soluţia pronunţată.

În legătură cu aceste contradicţii şi necorelări între diferite texte legale, discursul cuprinde chiar o analiză care depăşeşte limitele obişnuite ale unui astfel de text.

În continuare, sunt de remarcat nemulţumirile legate de inaplicabilitatea unor texte legale şi ineficienţa unor mijloace alternative de soluţionare a litigiilor (la acea vreme arbitrajul) care ar fi putut reduce numărul de cauze aflate pe rolul instanţelor, precum şi cele legate de faptul că nu fuseseră construite încă clădiri speciale destinate derulării anumitor proceduri judiciare, dar şi aceeaşi speranţă într-o viitoare şi grabnică modificare a legislaţiei care nu stă în puterea magistraţilor.

Un discurs despre nou şi vechi în reglementarea procesual civilă şi despre necesitatea de a urmări respectarea principiilor de dreptate, liberate şi echitate, exprimat cu mai mult de 115 ani în urmă, când se discuta despre o necesară modificare a Codului de procedură civilă de la 1865, înlocuit, în cele din urmă, de noul Cod de procedură civilă din anul 2010 (intrat în vigoare la 15 februarie 2013).

Reproducem în continuare, fără comentarii, în exprimarea și grafia acelor vremuri, un fragment relevant din acest discurs public:

«D. ministru al justițieĭ doresce să modifice codicele de procedură civilă și ne-a comunicat și noĕ acéstă dorință a d-sale.

‘Mĭ voiŭ permite dar astăḑĭ a face d’inaintea d-vóstre un studiŭ succinct despre unele disposițiunĭ ale acestuĭ codice.

Acest codice, opera savanților juriștĭ, frațiĭ Boeresciĭ, promulgat în anul 1865, a fost atuncĭ un adevĕrat progres pentru justiție, în comparațiune cu procedura civilă anterióră, care se compunea pe atuncĭ din câte-va articole din codul Caragea, din câte-va disposițiunĭ din Regulamentul Organic din câte-va circulărĭ ministeriale.

Astădĭ însă, dupe 35 de anĭ de practică, dupe ce s’a constatat că conține maĭ multe defectuositățĭ, este indispensabil să fie supus uneĭ noul revisuirĭ.

Actualul ministru al justițieĭ, acest bărbat, pe cat de patriot, pe atât de savant, va avea de sigur acea stăruință de a’șĭ termina opera începută și de a dota țéra cu un codice de procedură perfecționat.

Contradicțiunile între diferite texte ale aceleiașĭ legĭ, controversele la care ele daŭ loc, tóte aceste antinomiĭ, sunt fórte dăunătóre pentru justiție.

Judecătorul este silit de lege să judece negreșit procesul și, prin urmare, în fața a duoĕ texte contradictóre, este silit să alégă pe unul ; între duoĕ teoriĭ este silit să dea preferența uneia din ele, pe care își va basa în urmă hotărîrea.

Pe de altă parte fie-care împricinat la rêndul lui își întemeiază pretențiunile sale pe un text de lege și partea rĕmasă de judecată nu se póte convinge nicĭ o-dată că a putut perde procesul atuncĭ când avea chiar un text de lege pentru dênsa; ea crede din contra că a perdut pe nedrept și acusă pe magistrați de nedreptate.

Antinomiile dintr’o legislațiune sunt tot ce póte fi maĭ nenorocit intr’o societate.

Aceste antinomiĭ trebue să dispară în noul codice de procedură.

‘Mĭ voiŭ permite a cita astăḑĭ pe scurt câte-va din aceste antinomiĭ.

La licitațiunile benevole pentru eșire din indivisiune în care figuréză și minorĭ, dupe art. 689 din procedura civilă, ordonanțele de adjudecare nu pot fi atacate cu recurs, de óre-ce art. 558 și 559, dupe care recursul este admisibil la licitațiunĭ, nu sunt menționate și în art. 689, care prescrie procedura de observat la aceste licitațiunĭ benevole.

Pe de altă parte însă la vînḑarea imobilelor minorilor, art. 403 și 404 din codicile civil ordonă să se observe tóte formalitățile prescrise pentru vînḑérile silite ; la aceste vînḑĕrĭ silite există dreptul de recurs, de óre-ce aceste articole 403 și 404 din cod, nu interḑic recursul în casațiune.

Antinomia între aceste duoĕ disposițiunĭ legislative este evidentă și a dat loc la controverse și la multe procese străgănitóre și dăunătóre pentru părițĭ.

O altă antinomie găsim la supralicitărĭ.

Pentru supralicitare art. 546 din procedura civilă dice că tribunalul va anunța pe părțĭ ca peste 8 ḑile să vină iarășĭ la tribunal. Dupe art. 729 din procedura civilă aceste ḑile urméză să fie înțelese libere, ast-fel că părțile trebue sa vină în diua a ḑecea.

Pe de altă parte însă art. 549 din procedura civilă prescrie ca în ḑiua a 8-a dupe adjudecare tribunalul să pună imobilul din noŭ în licitare.

Antinomia este și aicĭ evidentă; controversa s’a iscat dacă aceste 8 ḑile ale supralicităreĭ trebue să fie libere saŭ simple, contraversă care a produs multe procese și multe pagube părților.

O altă antinomie există la vînḑerile silite și astă dată părțile se cértă adesea pentru sume însemnate.

Dupe art. 1305 din codul civil, spesele vînḑĕreĭ cad în sarcina cumpérătoruluĭ, când nu există stipulațiune contrarie.

Pe de altă parte însă, dupe art. 579 din procedura civilă, taxele și cheltuelile urméză a fi oprite cu preferință din prețul adjudecațiuneĭ de către judecătorul-comisar.

Și aci antinomia este evidentă, și controversa se ridică maĭ la tóte vîndĕrile, dacă taxele de transmitere către Stat urméză a fi plătite de adjudecatar peste prețul adjudecațiuneĭ, saŭ  dacă urméză a fi reținute din acel preț.

Controversa, dacă lipsa de la înfățișare urméză a fi justificată de partea judecată în lipsă, saŭ dacă oposițiunea eĭ trebue să fie primită fără justificare, se ridică fórte des d’inaintea înstanțelor judecătorescĭ, și este fórte cunoscută.

Acéstă controversă a luat nascere din textele contraḑicĕtóre ale procedureĭ.

In procedură mai există disposițiunĭ carĭ nu ‘șĭ-aŭ avut nicĭ o-dată aplicațiune în practică, nisce disposițiunĭ superflue, carĭ ar trebui suprimate.

Ast-fel cerințele art. 100 din procedura civilă, carĭ daŭ facultate părților, în causele lor de divorț, de a fi însoțite, pe lângă advocați, de treĭ rude saŭ amicĭ, nu ‘șĭ-aŭ avut aplicarea.

Asemenea alin. I al art. 330 din procedura civilă, care prescrie d’a se chema un advocat titrat dupe ordinea tablouluĭ pentru a complecta o curte, nu ‘șĭ-a avut aplicarea, fiind-că la noĭ nu s’a putut face tabloul advocaților dupe vechime.

Asemenea prescripțiunea edictată de art. 442 și 538 din procedura civilă, ca vîndĕrile publice să se facă cu ușile deschise, n’a putut să ‘șĭ aibă aplicațiunea în practică, maĭ vêrtos pe gerul bobotezeĭ.

In practică nu s’a putut asemenea introduce prescripțiunea art. 147 din procedura civilă, de a se da duoĕ hotărîrĭ deosebite, una asupra fonduluĭ și alta asupra cheltuelilor de judecată.

Ceea-ce însă a fost mai regretabil este că cartea a IV-a din procedură, despre arbitri, nu ‘șĭ-a găsit aplicațiunea în practică.

Eŭ cred că restricțiunea ce s’a pus la arbitragiŭ de art. 344 din procedura civilă, de a nu se constitui un tribunal arbitral de cat cu voința ambelor părțĭ, este adevĕrata causă că numĕrul litigielor tranșate prin arbitragiŭ a fost atât de restrîns.

Otelul special pentru vinḑĕrĭ, prevĕḑut de art. 432 din procedură, așéptă încă pe meșteriĭ zidarĭ ca să ‘l construiască[3].

Ultimele cuvinte din art. 454 din procedură : „Se va înscri, în josul hotărîreĭ dată în lipsă, primirea saŭ respingerea oposițiuneĭ”, nu s’a putut aplica în practică, pentru că asupra oposițiuneĭ se pronunță o nouă hotărîre, și pentru că prima hotărîre, pronunțată în lipsă, nu se maĭ află în grefă, ci în mâinile părților.

Asemenea și lacunele într’un codice daŭ rezultate deplorabile în aplicarea legilor și în judecarea diferitelor cause.

O lacună regretabilă există la licitațiuni.

La licitațiunile carĭ se urméză dupe art. 553 din procedura civilă, atuncĭ când adjudecatarul n’a depus prețul, (licitațiunĭ carĭ se numesc în limba franceză sur folles enchères), primul adjudecatar insolvabil, care n’a depus prețul, se consideră cu drept cuvînt ca liberat, când un noŭ adjudecatar a dat acelașĭ preț saŭ unul maĭ mare, de óre-ce, dupe principiile de drept art. 1128, se consideră că s’a operat o novațiune în persóna debitorilor, substituindu-se un noŭ debitor celuĭ vechiŭ.

In practica lucrurilor s’a întêmplat, ca maĭ mulțĭ adjudecatarĭ să nu depue prețul și imobilul să fie scos în vînḑare de mal multe ori (sur folles enchères). Rĕspunḑĕtor de plata diferențeĭ este numaĭ ultimul adjudecatar.

De multe orĭ un debitor, ca să opréscă vînḑarea irnobiluluĭ sĕŭ urmărit, punea să concureze amatorĭ de complesență, riscând a plăti numaĭ o mică diferență a ultimulul adjudecatar, și prelungind ast-fel, în infinit, vînḑarea imobiluluĭ sĕŭ ipotecat.

Este dar indispensabil, dacă legiuitorul vrea să înlăture șicanele și să dea un efect sigur prescripțiunilor de la vînḑĕrile silite, să edicteze că toțĭ adjudecatarii rĕmân rĕspunḑĕtorĭ până la definitiva adjudecare.

O altă lacună intâlnim la recursurile în casațiune contra ordonanțelor de adjudecare.

La recursurile ce se fac în casațiune, dupe procedura civilă și dupe legea curțeĭ de casațiune, actele atacate trebuesc alăturate pe lângă recurs.

Dupe art. 559 din procedura civilă însă termenul de recurs de 40 de ḑile contra ordonanțelor de adjudecare curge de la data ordonanțeĭ, iar nu de la comunicare.

Adesea ordonanțele se daŭ cu mult maĭ târḑiŭ de 40 de ḑile din causa nedepunereĭ prețuluĭ și a nescótereĭ din noŭ în vînḑare a imobiluluĭ; este dar indispensabil a se adăoga la acest articol: „fără alăturarea actului de adjudecare”.

O altă lacună.

Părțile litigante, ca să’șĭ dovedéscă acțiunea, cer adesea o cercetare la fața loculuĭ.

Părțile de multe orĭ cer o cercetare locală și atuncĭ când vĕd că vor perde procesul pentru ca să amâne judecarea condamnarea lor.

Acest mod de probațiune ar trebui să nu fie admis de instanțele judecătorescĭ de cât dupe ce partea va fi depus suma trebuinciósă pentru tóte cheltuelile de făcut. Alt-fel acest mod de probațiune devine o adevĕrată șicană și un desastru tocmaĭ pentru partea care este de bună credință.

O altă lacună.

La art. 196 și 244 din procedura civilă, se ḑice ca forma jurămîntuluĭ să se modifice dupe cum prescrie religiunea martoruluĭ.

Acest articol a dat loc la multe controverse și este necesar a se prescrie pe viitor, chiar în procedură, modificările jurămintelor ast-fel precum se făcuse în Moldova, prin circulărĭ ministeriale, aflate în colecție.

Nn maĭ puțin gravă este lacuna de la citațiunĭ.

Citațiunile părților, acea basă a orĭ-căreĭ procedurĭ, este plină de lacune și defectuósă, d. e.:

Când un roman n’are nicĭ domiciliŭ nicĭ reședință cunoscută, citațiunea care i s’a adresat se afige pe ușa tribunaluluĭ și se publică în fóia de anunciurĭ oficiale, (alin. VI, art. 75). Nu este suficient a se face numaĭ atât.

Domiciliul defendoruluĭ ‘l arată tot-d’a-una demandorul, care are tot interesul a’l ascunde, și multe persóne s’aŭ véḑut judecate în lipsă și irevocabil.

Evident că acéstă lacună trebue îndeplinită.

Până a ajunge la acéstă extremitate de a se publica citațiunea prin Monitor, trebue să se încerce a se da ciîtațiunea maĭ ântêiŭ la diferitele domiciliurĭ ce póte avea o persónă, la domiciliul de origină, la domiciliul ales, la domiciliul de fapt, la domiciliul de drept și chiar la domiciliul politic.

Citarea străinilor, carĭ nu se află în România ci în străinĕtate, este și maĭ defectuósă.

O altă disposițiune legislativă, care însă nu se presintă prea des în practică, conține și ea o lacună.

Voiŭ să vorbesc de art. 494.

Trebue asemenea deslușită și complectată disposițunea acestuĭ art, 494, care ḑice, că creditoriĭ personalĭ aĭ unuĭ comoștenitor nu vor putea să urmăréscă și să pună în vînḑare partea indivisă a debitoruluĭ lor, în imobilele moștenireĭ, până ce maĭ ântêiŭ nu vor provoca împărțéla imobilelor posedate în comun.

Prin acéstă disposițiune, ast-fel cum este edictată, se crează creditoreluĭ dificultățĭ insurmontabile chiar imposibilități de a obține plata creanțeĭ sale.

Unele tribunale, vĕḑênd aceste dificultățĭ, aŭ admis că se póte vinde partea indivisă a unuĭ coherede, cum am ḑice partea jumĕtate din succesiune, fără a fi trebuință d’a se face maĭ ântêiŭ împărțéla.

Aceste tribunale s’aŭ luat pe semne dupe textul Geneveĭ, care ḑice : si la quotité en est certaine et liquide.

Acest alineat însă al textuluĭ străin a fost suprimat de legiuitorul roman.

El ar trebui adăogat.

Maĭ există o lacună care se resfrînge asupra magis[tra]ților[4].

Părțile se plâng că cheltuelile de judecată ce li se acordă de instanțele judecătoresci nu sunt în raport cu cele reale făcute de ele. Și părțile litigante aŭ dreptate. Insă ar trebui ca în art. 146 să se adaoge diferite alte cheltuelĭ ce urméză a fi rambursate; să se fixeze un procent de acordat advocaților în fie-care causă; să se dea părților despăgubirĭ pentru străgănirile suferite, ținêndu-se în sémă buna saŭ réua credință a fie-cărĕĭ părțĭ litigante.

In codicele nostru de procedură maĭ întêmpinăm și multe anomaliĭ greŭ de explicat.

Ast-fel adjudecatarul, dupe art. 567, devine proprietar din ḑiua chiar a adjudecațiunei, de și depune prețul dupe o lună, conform art. 551, ast-lel[5] că el percepe fructele și veniturile imobiluluĭ adjudecat pe o lună, fără nicĭ un drept.

Pe de altă parte proprietarul e obligat a plăti dobênḑile până în momentul depunereĭ prețuluĭ adjudecațiuneĭ, ast-fel că bietul proprietar pe de o parte nu are fructele imobiluluĭ sĕŭ, iar pe de alta este îndatorat să plătéscă dobênḑile.

Altă anomalie.

Intr’o licitațiune, adjudecatarul este persóna cea maĭ inocentă și tocmaĭ ea se vede expusă pe nedrept la pagubĭ.

Ast-fel, dupe ce se caséză o adjudecațiune, sumele consemnate, dupe art. 563, se restitue adjudecataruluĭ; însă, dupe legea caseĭ de depunerĭ, dênsul perde și dobênda pe duoĕ lunĭ și ‘și primesce și baniĭ într’altă monedă de cât cea depusă.

Ar trebui găsită altă modalitate pentru depunerea prețuluĭ adjudecațiuneĭ.

In  tóte aceste privințe sub care am examinat disposițiunile codicelul actual de procedură, se pot cita mai multe exemple; timpul însă si procesele ce maĭ avem de judecat astăḑĭ mĕ silesc să termin.

M’am maĭ întrebat dacă la revisuirea nouluĭ codice de procedură nu s’ar putea introduce unele disposițiunĭ din vechile nóstre procedurĭ din secoliĭ trecuțĭ.

Procedura civilă insă ‘șĭ trage natura și esența sa dupe Constituțiunea fie-căruĭ Stat și din moravurile fie-căreĭ epocĭ; dupe gradul de cultură și de civilisațiune al fie-căruĭ popor din fie-care epocă; ast-fel că istoria procedureĭ civile, atât de interesantă pentru istoricĭ, nu póte servi întru nimic legislatoruluĭ.

Pe când adagie vechĭ populare aŭ fost introduse în codul german modern, precum : Kauf bricht miethe. Pe când disposițiunĭ legislative vechĭ antice îșĭ găsesc locul și valórea îintr’o legislațiune nouă, disposițunile însă de procedură devin cu timpul inutile.

Acésta o vom vedea din unele exemple ce voiŭ avea onórea a cita.

Ast-fel, în timpiĭ anteriorĭ, nu exista dreptul de oposițiune și pârîtul era adus cu sila la judecată de către un agent al Divanuluĭ, care se numea dupe vremurĭ, saŭ aprod saŭ zapciŭ hătmanesc. Pârîtul câte o-dată era și bătut.

Indreptarea legei, din anul 1652, acel monument legislativ și literar neperitor, prescriea următórea procedură pentru citarea si judecarea unuĭ archiereŭ:

„Iar de ‘l vor chema și nu va merge la judecată, atunci trimit duoĭ archiereĭ, ca de la fața a tot soborul, și ‘l chiamă să vie; iară de nu va veni, iară trimite pe alți duoĭ archiereĭ și ‘l maĭ chiamă să vie să se judice pentru ceale pârĭ ce ‘l părăsesc; Decĭ de nu va veni și ‘ĭ vor porunci și a treia óră, și nu va vrea să mérgă, atuncĭ i se face ispravă de judecată luĭ, saŭ i se ia de tot archieriea luĭ”.

Regulamentul Organic introdusese, prin anexa lit. S, de la capul al optulea, o procedură nouă sub nume de  protestație.

Când o parte era jignită în dreptățile sale, saŭ printr’o inșelăciune din partea adversaruluĭ, saŭ printr’o violațiune a regulelor de procedură, dênsa avea dreptul a da o protestație înscris la acelașĭ tribunal saŭ, în cas de refus, la logofĕtul    dreptățeĭ.

Maĭ găsim o veche instituțiune de procedură numită Feria, Heria, Fereon.

Acésta era o cauțiune ce depunea partea câștigătóre.

Intr’o carte de judecată de la Irimia Movilă din anul 1604, citată de Melchisedec în chron. Hușilor, intre duoĕ partide de rezeșĭ, se ḑice de partida ce s’aŭ găsit la judecată că are dreptate: ”și’și aŭ pus lor fereon 12 zloțĭ. Altul de aicĭ înainte, ca să n’aibă a ‘i maĭ trage”.

Intr’o altă carte de la Vasile Vodă, din anul 1646, citată tot de Melchisedec, despre procesul judecat la Domnie, se dice că partea care a avut dreptate: „Ș’a pus heria 12 talerĭ în visteria Domnéscă. Iar cea-altă parte aŭ rĕmas dupe tótă legea țĕreĭ.”

Precum vedem, din trecut, o procedură civilă nu póte să adopte nimic; ea trebue tot-d’a-una să se inspire de principiile de dreptate, libertate și equitate spre carĭ tind continuŭ timpurile viitóre.

Anul judecătoresc 1899—1900 este deschis.»

[1] 1835-1905, consilier apoi preşedinte al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie până în 1902;
[2] în Sărățeanu, C. D. – „Cetăţeni şi străini. Discurs de deschidere pe anul judecătoresc 1899-1900, urmat de rĕspunsul d-lui preşedinte Gr. Lahovari”, Bucureşti, Imprimeria Statului, 1899 p.35-47;
[3] clădire cu destinație specială; potrivit  art. 432 Cod.pr.civ. 1865: ”Acesta vendare se va face, înaintea tribunalului de primă instanță, sau la fața locului, sau în otelul special pentru vendări, după împrejurări” (se refere la vânzarea silită a bunurilor mobile) (n.n.A.R.)
[4] aşa în text;
[5] așa în text.

Răzvan Anghel
judecător, Curtea de Apel Constanţa
preşedinte Secţia I Civilă

Citeşte mai mult despre discurs, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Răzvan Anghel! Pentru condiţiile de publicare pe JURIDICE.ro detalii aici.

Urmăriţi JURIDICE.ro şi pe LinkedIn  WhatsApp  Threads  Google News 

(P) JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă SmartBill.