Devine incompatibil judecătorul care soluționează o cauză în rejudecare, după ce inițial a admis excepția inadmisibilității, în motivarea cărei a arătat că o instanță nu poate anula actul ce constituie obiectul litigiului?
22 iulie 2016 | Florin RADU
1. Potrivit art. 44 alin. (1) C. pr. civ. [1], cu denumirea marginală „Cazuri de incompatibilitate absolută”, ”Judecătorul care a pronunţat o încheiere interlocutorie sau o hotărâre prin care s-a soluţionat cauza nu poate judeca aceeaşi pricină în apel, recurs, contestaţie în anulare sau revizuire şi nici după trimiterea spre rejudecare” (s.n. – F.R.).
Ceea ce interesează prezentul demers este dispoziția referitoare la incompatibilitatea unui judecător de a judeca o cauză după trimiterea acesteia spre rejudecare de către instanța superioară. Într-un asemenea caz, respectivul judecător devine incompatibil să se pronunțe asupra cauzei și în rejudecarea acesteia.
În legătură cu acest aspect, în doctrina de specialitate și în practica judiciară s-a instituit o regulă (discutabilă, în opinia noastră, în multe situații) ce nuanțează textul legal mai sus amintit, în sensul că judecătorul care a soluționat cauza pronunțându-se doar asupra unei excepții (prescripție, inadmisibilitate, netimbrare), nu și asupra fondului, nu devine incompatibil să rejudece pe fond procesul [2].
2. Într-o recentă speță, soluționată de o instanță de judecată, s-a decis respingerea acțiunii, prin admiterea excepției inadmisibilității acesteia, excepție formulată de pârâtă.
În concret, reclamantul a sesizat instanța, solicitând anularea unui act administrativ, prin care s-a consfințit finalizarea unui concurs, organizat pentru ocuparea unui post în sistemul de stat, finalitatea fiind reorganizarea acelui concurs în condiții legale.
În motivarea admiterii excepției inadmisibilității, instanța a arătat că un astfel de act nu poate fi anulat de o instanță de judecată, singura entitate aptă de a dispune aceasta (și implicit, anularea concursului și reorganizarea acestuia) fiind chiar instituția publică organizatoare.
În calea de atac a recursului, instanța de control judiciar a dispus casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare pe fond, dosarul fiind distribuit aceluiași complet de judecată care a admis în felul arătat mai sus excepția inadmisibilității.
Judecătorul nu a formulat cerere de abținere și nici părțile nu au solicitat recuzarea acestuia.
3. La prima vedere, soluționarea cauzei, după casarea cu trimitere, de către același judecător, nu contravine art. 41 alin. (1), așa cum a fost el interpretat și aplicat în practică. Aceasta pentru că judecătorul a soluționat cauza exclusiv prin admiterea unei excepții și deci, nu pe fondul acesteia.
Ceea ce ne atrage atenția, însă, este faptul că, instanța ”s-a aventurat”, cu ocazia soluționării excepției, pe tărâmul fondului, arătând că o instanță de judecată nu are aptitudinea de a anula un act administrativ ce consfințește finalizarea unui concurs, ci doar instituția ce l-a organizat poate să facă acest lucru, dacă ea însăși consideră/constată că acel concurs a fost organizat cu încălcarea normelor legale în materie.
În condițiile de mai sus, devine sau nu incompatibil respectivul judecător să rejudece cauza?
Apreciem că răspunsul nu poate fi decât afirmativ.
Într-adevăr, deși instanța s-a pronunțat, formal, exclusiv asupra unei excepții, pe care a admis-o, în motivarea acesteia a făcut referire la faptul că o instanță nu poate, potrivit aptitudinilor sale legale, să se pronunțe asupra obiectului litigiului, mai exact, asupra ”anulării unui concurs”.
Făcând acest lucru, instanța s-a pronunțat, de fapt, pe fondul litigiului, transmițând în mod neechivoc opinia acesteia, în sensul că acțiunea civilă respectivă nu va putea fi admisă, indiferent ce probe se aduc în favoarea sa.
În acest context, șansele ca instanța să își schimbe opinia, admițând cererea de chemare în judecată, sunt, practic, nule. Or, instituția incompatibilității judecătorului tocmai acest lucru a dorit să îl evite – pronunțarea asupra unei cauze de către un magistrat care a mai judecat cauza anterior.
4. În concluzie, apreciem că, în speța descrisă mai sus, judecătorul avea obligația de a se abține, fiind pe deplin conștient că a devenit incompatibil să rejudece cauza. Dacă ar fi procedat în acest fel, s-ar fi spulberat orice suspiciune că rejudecarea s-ar face în condiții care să atragă încălcarea unor norme și principii fundamentale ale procesului civil, privind accesul la un proces echitabil, cu tot ce înseamnă acest lucru [3].
[1] Republicat în Monitorul oficial, partea I, nr. 247 din 10 aprilie 2015.
[2] A se vedea F. Măgureanu, Drept procesual civil, Editura All Beck, București, 2002, p. 68, precum și practica judiciară și autorii citați la nota de subsol nr. 1.
[3] Pentru o prezentare detaliată asupra instituției incompatibilităților, a recuzării și abținerii, a se vedea G. Boroi (coord.), Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole, vol. I, art. 1-526, Editura Hamangiu, București, 2013, p. 116–144; I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol. I, Editura Universul juridic, București, 2013, p. 351-366.
Av. Florin Radu
Consilier, Baroul Hunedoara
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
