Secţiuni » Arii de practică
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialCyberlawEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecom
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: CyberlawDreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul muncii
Corporate
DezbateriCărţiProfesionişti
POPOVICI NITU STOICA & ASOCIATII
 
Print Friendly, PDF & Email

Nulitatea hotărârii Adunării Generale (3)
22.07.2016 | Sebastian BODU

* A se vedea și prima parte și a doua parte a articolului

 4.3.  Calitatea procesuală activă și interesul altor persoane decât asociații

În afară de cazurile de nulitate absolută (puține, în opinia noastră), alte persoane din interiorul societății în afara asociaților nu au nici calitate procesuală activă și – cu excepția chestiunilor legate de contractul lor – nici interes procesual pentru a exercita acțiunea în anulare. Nu pot așadar introduce acțiunea în anulare directorii (executivi), membrii consiliului de administrație, ai consiliului de supraveghere, ai directoratului, precum și cenzorii, auditorii interni sau cei externi[1]. Art. 163 alin. (5) din Legea societăților prevede, în sarcina cenzorilor și a auditorilor interni, doar obligația de informare a adunării generale cu privire la nereguli grave în administrare sau încălcări semnificative ale legii și actului constitutiv, ceea ce înseamnă că rolul acestora este doar de a verifica și informa adunarea (nu asociații individual) în vederea remedierii, nu de a le remedia personal. Prevederile 132 alin. (6) și (7) din Legea societăților nu conferă calitate procesuală activă administratorilor sau membrilor directoratului, ci doar reglementează o situație de incompatibilitate când petentul cumulează calitatea de asociat cu cea de membru al conducerii societății; în lipsa ei, aceeași persoană ar fi trebuit să stea în instanță atât în calitate de reclamant, cât și de reprezentant al pârâtului[2].

Acțiunea în nulitate, inclusiv absolută, nu poate fi utilizată chiar de societatea comercială[3], reprezentată prin administratori, directori sau membri ai directoratului, împotriva ei, ca persoană juridică. Aceasta nu poate avea calitate procesuală activă nici măcar atunci când consideră că are un interes deoarece, în toate cazurile, este cea care are calitate pasivă, deci nu se poate judeca cu ea însăși. Prevederile 132 alin. (6) și (7) din Legea societăților sunt aplicabile, așa cum spuneam mai sus, doar situației când petentul cumulează calitatea de asociat cu cea de membru al conducerii societății, nu și atunci când aceste persoane ar voi să ceară nulitatea unei hotărâri a adunării generale în numele societății pe care o reprezintă legal. Din contră, aceste persoane sunt obligate să pună în executare hotărârile adunării generale, hotărâri care reprezintă însăși voința societății pentru care lucrează.

Până la pronunțarea nulității, votul contra ori neparticiparea și chiar introducerea unei acțiuni în anulare nu produc niciun efect cu privire la validitatea hotărârii[4] care se bucură de prezumția de legalitate și, dacă nu a fost suspendată, poate fi pusă în executare de către cei în sarcina cărora executarea cade, adică membrii organelor de administrare, conform art. 73 alin. (1) lit. d) din Legea societăților. Aceștia nu pot refuza executarea unei hotărâri nesuspendate prin încheierea, inclusiv prin încheierea de acte juridice cu terții, mai ales că eventuala nelegalitate a hotărârii nu atrage răspunderea lor, ca mandatari ai societății, față de terți[5], nefiind un act personal și nici un fapt juridic ilicit, de unde rezultă că sunt cu atât mai puțin îndrituiți să ceară anularea hotărârii. Atunci când instanța sau societatea numește un asociat care să o reprezinte în cadrul acțiunii, dacă se judecă într-o cerere de constatare a nulității absolute, reprezentantul va trebui, desigur, să fie unul care să nu aibă calitatea de reclamant într-un dosar având ca obiect tot o cerere de nulitate a aceleiași hotărâri, indiferent de motivele invocate.

Un argument în plus în favoarea lipsei calității este și acela că legiuitorul actual nu a păstrat dispozițiile art. 232 din Codul Comercial Carol al II-lea[6], care prevedea expres că „oricare dintre administratorii și cenzorii societății pot ataca în justiție deciziunile adunării generale pentru motivele și în condițiile arătate în articolele precedente“[7], probabil pentru că a fost controversat chiar de la introducerea lui[8], argumentele contra fiind acelea că, dacă administratorii ar putea ataca hotărârea, am putea spune că acest lucru ar fi nu doar un drept ci o atribuțiune, adică o obligație de verificare a legalității[9], ceea ce ar transforma de facto administratorii din executanți în organ de supraveghere precum asociații. Nici faptul că art. 132 alin. (4) din aceeași Lege a societăților (care nu permite membrilor consiliului de administrație, respectiv ai consiliului de supraveghere să ceară anularea hotărârii adunării generale având ca obiect revocarea lor din funcție[10]) nu poate fi reținut prin aplicarea argumentului per a contrario, ca și temei legal pentru ca aceste persoane să obțină calitate procesuală spre a cere anularea pe alte motive[11] (desigur că, dacă sunt în același timp asociați, au calitate procesuală pentru alte chestiuni decât revocarea lor din funcție[12]).

Nu înțelegem de ce inadmisibilitatea unei acțiuni în anularea hotărârii adunării generale privind revocarea din funcție s-a considerat că nu poate fi acoperită, la societățile cu răspundere limitată, prin extinderea normei – existentă de la bun început în Legea societăților[13] – de la societățile pe acțiuni, sau că prevederea expresă privind revocabilitatea ad nutum este, în mod inexplicabil, insuficientă pentru a determina respingerea unei astfel de acțiuni[14], revocabilitate admisă fără rezerve atât de doctrina[15], cât și de jurisprudența societară[16]. Nu înțelegem, de asemenea, de ce în locul nefericitei prevederi de la art. 132 alin. (4)[17], introdusă prin Legea nr. 161/2003[18] (de asemenea fără legătură cu acquis-ul comunitar) nu a fost preferată o formulare precum cea de la art. 143 ind. 1 alin. (4) și art. 153 ind. 2 alin. (4), introdusă prin Legea nr. 441/2006, care doar adaugă revocabilității dreptul mandatarilor revocați fără justă cauză de a cere daune de la societate, de unde rezultă în mod clar, fără alte conotații interpretative, că aceștia nu pot obține decât despăgubiri, nu și reintegrarea specifică angajaților. De altfel este o chestiune în afara oricărei controverse aceea că aceștia pot fi, în două situații, revocați chiar și intempestiv, fără ca problema să figureze pe ordinea de zi.

Art. 132 alin. (4) din Legea societăților ar fi trebuit abrogat prin Legea nr. 441/2006, deoarece este evident că revocarea dă doar dreptul la daune pentru lipsa cauzei juste, fără a fi nevoie de prevederi suplimentare cu privire la inadmisibilitatea unei acțiuni în nulitate a hotărârii adunării generale care a dispus revocarea. Este adevărat că au fost cazuri în care practica judiciară a constat încheierea unor contracte de administrare „irevocabile”, dar acest lucru putea fi corectat fie printr-un recurs în interesul legii, fie prin a accentua caracterul revocabil al mandatului societar. Din păcate, legiuitorul a ales cea mai proastă modalitate de a acoperi greșelile inexplicabile ale unor instanțe, oferind interpretarea extinderii implicite a legitimității procesuale către mandatari, pentru alte chestiuni decât referitoare la mandatul lor. Prin introducerea alin. (4) al art. 132 – mai ales că, mai grav, acesta a fost preluat, în aceeași formă, și în noul Cod civil [art. 216 alin. (2)] [19] – s-ar putea deschide, în mod excentric și nepermis din punct de vedere societar, calea procesuală a unor cereri în anulare promovate de conducerea societății împotriva unor acte care, chiar anulabile fiind, acțiunea nu ține de resortul lor, membrii conducerii nefiind „organ de apărare societară”, precum asociații, ci subordonați ai adunării generale, care ar trebui să pună în executare hotărârea[20]. Nădăjduim că, până la o eventuală clarificare de lege ferenda, practica judiciară să adopte poziția corectă cu privire la (ne)legitimitatea procesuală a membrilor organelor de administrare.

Dacă administratorii, respectiv directorii ori supraveghetorii au dubii privind legalitatea hotărârii adoptate, pot să înscrie împotrivirea lor în registrul ședințelor și deliberărilor consiliului de administrație, respectiv ale directoratului și consiliului de supraveghere prevăzut la art. 177 alin. (1) lit. c) din Legea societăților sau pot refuza pur și simplu executarea, evitând în acest fel răspunderea lor solidară, conform art. 219 alin. (2) C. civ., pentru prejudiciul produs terților prin punerea în executare a hotărârii adunării generale[21]. Desigur că refuzul de a pune în executare o hotărâre a adunării generale se face practic „cu mandatele pe masă”, urmând ca argumentele lor să fie prezentate fie în cadrul unei acțiuni în pretenții față de societate, dacă sunt revocați fără justă cauză fie, dimpotrivă, în cadrul unei acțiuni în răspundere civilă introdusă împotriva lor de societate, în funcție de cum s-au înșelat sau nu în aprecierea nelegalității[22]. Împotrivirea și refuzul de executare sunt drepturi care nu au nicio legătură cu acțiunea în anulare, ci derivă din dreptul comun, anularea fiind doar la îndemâna asociaților, pentru că dacă o operațiune aprobată prin hotărârea adunării generale este nelegală, ea nu devine legală prin simplul fapt al neatacării hotărârii în termenul de 15 zile, deci nu îi scutește oricum de răspunderea administrativă sau penală.

Deoarece rolul nulității relative este acela de protecție a celui al cărui interes a fost încălcat, administratorii, membrii consiliului de supraveghere, directorii, membrii directoratului, cenzorii și auditorii nu fac parte din categoria persoanelor interesate deoarece un interes nu există în cazul lor, cu excepția situației când mandatul le-a fost revocat, dar în acest caz legea îi lipsește în mod expres de legitimitate[23]. Legitimitatea este inexistentă indiferent dacă cererea este motivată pe vicierea unor proceduri în convocare[24], întrunire sau deliberare, deoarece legea nu distinge[25]. Deși au fost decizii ale unor instanțe care au stabilit contrariul[26], credem că chestiunile votate în adunarea generală rămân în orice situație o problemă pur acționarială, ceea ce înseamnă că dacă cineva este nemulțumit de revocarea unor administratori, directori etc. cu încălcarea procedurilor este liber să atace hotărârea, în caz contrar presupunându-se că nu se opune revocării. Membrii organelor de administrare și control nu pot ataca hotărârea adunării generale pentru nici un motiv, deci nici pentru vicii de convocare și nici pentru vicii de adoptare a hotărârii.

Calitatea procesuală activă presupune existența unei identități între persoana reclamantului și titularul dreptului în raportul juridic dedus judecății, deoarece acțiunea are ca obiect protecția dreptului respectiv[27]. Câtă vreme acțiunea în anulare este o acțiune specifică de drept societar ce derivă din deținerea de titluri de participare, directorii, membrii consiliului de administrație, ai consiliului de supraveghere, ai directoratului, precum și cenzorii, auditorilor interni sau financiari nu sunt titularii unui drept societar, ci ai unor alte drepturi, care rezultă din contractul de mandat/administrare, de muncă sau de prestări servicii. De altfel, nici nerespectarea unui drept particular, extra-social[28] al unui asociat nu este sancționată cu nulitatea. De exemplu dacă o societate, după ce și-a dobândit propriile acțiuni, hotărăște în adunarea generală vânzarea acestor acțiuni către un terț, încălcând un drept de preempțiune la cumpărare al acționarilor stipulat în actul constitutiv, hotărârea nu poate fi anulată pentru încălcarea actului constitutiv, aplicându-se sancțiunea specifică civilă întrucât clauzele, chiar statutare, de acordare reciprocă a preempțiunii nu au natură societară, ci de drept comun.

Cât privește persoanele ce nu fac sau nu parte din societate, ca persoană juridică, dar nu fac parte dintr-un organ societar, precum angajați, furnizori, clienți, creditori, competitori, interesele acestor lor – penitus extranei față de actul hotărârii – sunt, așa cum spuneam într-o secțiune anterioară, protejate prin dispoziții legale speciale, societare[29] sau de drept comun, ce dau dreptul la căi de atac de sine stătătoare[30]. Posibilitatea acestora se a introduce acțiunea în constatarea nulității este datorată faptului că nulitatea absolută este reglementată de dreptul comun, situație care generează paradoxul ca, pentru aceleași motive, aceeași persoană încerce a utiliza atât acțiunea specială, reglementată în Legea societăților, precum opoziția de la art. 61-62, cât și acțiunea de drept comun în constatarea nulității[31].

4. 4. Calitatea procesuală pasivă

Acțiunea în anulare sau în constatarea nulității se va soluționa, conform art. 132 alin. (5) din Legea societăților, in contradictoriu cu societatea[32], singura care are capacitate procesuală pasivă (nu alți asociați ori persoanele care au condus lucrările ori au făcut parte din secretariatul tehnic[33]), ca persoană juridică ce va fi reprezentată, prin consiliul de administrație, respectiv prin directorat; aceste persoane pot formula însă cereri de intervenție[34], cu excepția asociaților care au votat „contra“ deoarece aceștia sunt reprezentați de asociatul petent[35]. Dacă au propriile lor motive de nulitate, pot introduce al rândul lor o cerere de anulare, urmând a opera conexitatea tuturor cererilor. Calitatea procesuală pasivă aparține societății și nu celorlalți asociați, deoarece hotărârea adunării generale nu este un contract între asociați, ci un act sui generis ale cărui efecte se produc direct în persoana și/sau patrimoniul societății, care este obligată să execute hotărârea, și doar indirect, economic, în cel al asociaților.

Conform alin. (6) și (7) din Legea societăților, dacă hotărârea este atacată de toți membrii consiliului de administrație, societatea va fi reprezentată în justiție de către persoana desemnată de președintele instanței dintre acționarii ei, care va îndeplini mandatul cu care a fost însărcinată, până ce adunarea generală, convocată în acest scop, va numi un reprezentant; procedura desemnării de către instanță este necontencioasă[36]. Dacă hotărârea este atacată de toți membrii directoratului, societatea va fi reprezentată în justiție de către consiliul de supraveghere. Prevederile în speță îi împiedică pe membrii consiliului de administrație, respectiv ai celui de direcție de a fi reprezentanți procesuali ai societății-pârâte atunci când aceștia sunt, în același timp, asociați-reclamanți[37], deci o situație de incompatibilitate care ar fi dus la situația imposibilă ca aceeași persoană să stea în instanță atât în calitate de reclamant, cât și de reprezentant al pârâtului. Menționăm că membrii unui organ de administrare nu au calitatea procesuală de a cere anularea (nulitatea relativă) a unei hotărâri a adunării generale decât în eventuala calitate societară de asociați, suprapusă peste cea executivă; funcția de membru al unui organ societar le asigură însă calitate procesuală activă în cazul acțiunii în constatarea nulității hotărârii (nulitate absolută).

Deși necesară, procedura ca societatea să fie reprezentată de altcineva decât persoanele aflate în incompatibilitate, nu dă niciun indiciu cu privire la criteriile pe baza va desemna instanța reprezentantul procesual al societății: un acționar minoritar care, teoretic, ar putea susține ideea de anulare, deci aflat într-un conflict de interese, ori un acționar majoritar care de asemenea are interesul de a apăra hotărârea[38]. Prevederea mai are și alte hiatusuri deoarece „cineva” (cel mai probabil tot administratorii, respectiv membrii directoratului, conform art. 117 alin. (1) din Legea societăților) va trebui să convoace adunarea generală pentru a lua hotărârea previzibilă de a-l desemna pe acționarul majoritar (sau un reprezentant al acestuia, când este persoană juridică). De asemenea, nu spune cu ce cvorum și majoritate se va adopta hotărârea de desemnare a reprezentantului (în opinia noastră, cu majoritatea simplă a celor prezenți, orice condiții suplimentare putând duce la blocaje[39]).

5. Tipul nulității

Conform dreptului comun, nulitatea actului juridic este de două feluri, relativă și absolută. De asemenea, nulitatea poate fi expresă sau virtuală, precum și totală sau parțială. Cu excepția nulităților parțiale, pe care nu le vedem posibile deoarece un singură chestiune (precum un punct de pe ordinea de zi) votată reprezintă o hotărâre în sine, nulitatea este numai totală. Nulitatea reglementată prin norma specială societară de la art. 132 alin. (2) și urm. din Legea societăților este una relativă, existentă încă din prima variantă a legii, prin preluarea ei din Codul Comercial Carol al II-lea (art. 230 alin. (2)), în timp ce nulitatea absolută a fost introdusă în mod expres în materia hotărârilor adunării generale odată cu modificările Legii societăților aduse prin Legea nr. 161/2003, pe fondul divergențelor de opinii cu privire la admisibilitatea acestei acțiuni în domeniul tratat[40].

Nulitatea, în ansamblul ei, nu primea în primul sistem legislativ societar din România o reglementare specială în această materie (vezi art. 165 C. com.), astfel că se aplicau normele dreptului comun ambelor forme de nulitate, atât cea relativă (prescriptibilă în termenul general din dreptul comun), cât și cea absolută (imprescriptibilă). Reglementarea nulității relative în Codul Comercial Carol al II-lea s-a făcut pentru a conferi un regim special acțiunii în anulare, regim constând în restrângerea calității procesuale active la acționarii care au votat contra ei sau nu au participat la adunare și limitarea termenului de prescripție la 15 zile, rămânând ca nulitatea absolută, deși nemenționată expres (ca și în prezent, prin art. 132 alin. (3) din Legea societăților), să fie în continuare reglementată de dreptul comun[41], lăsând la aprecierea interpretului cauzele de nulitate absolută ce trebuiau „defalcate din art. 230 alin. (2)“[42] (corespondentul actualului art. 132 alin. (2) din Legea societăților). Faptul că astăzi avem o dispoziție expresă cu privire la acțiunea în constatarea nulității (art. 132 alin. (3) din Legea societăților) nu transformă regimul acestei forme de nulitate dintr-unul de drept comun într-unul special societar deoarece norma nu aduce nimic în plus dreptului comun, precum face alineatul precedent în materie de nulitate relativă, prin circumstanțierea calității procesuale și prin termenul special de prescripție, doctrina fiind, cu mici excepții[43], în favoarea acestei interpretări[44].

5. 1. Nulitatea absolută

Constatarea nulității unei hotărâri a adunării generale intervine, conform dreptului comun, atunci când această sancțiune este expres prevăzută de lege sau se încalcă un interes general, acesta din urmă fiind protejat prin dispoziții de ordinea publică[45]. Distincția dintre interesul protejat, general sau particular, este tradițională în dreptul nostru, e adevărat, fără ca vechiul nostru codul civil să fi consacrat un text expres în acest sens[46] precum există acum în noul cod (art. 1250 C. civ.), ceea ce a generat, probabil, inconsecvență jurisprudențială și chiar doctrinară.

Având în vedere că hotărârea adunării generale este un act juridic ce exprimă voința societății, s-a afirmat în doctrina actuală[47], susținută și de o parte din jurisprudență, că sunt cauze de nulitate absolută următoarele: (i) nerespectarea formalităților privind convocarea[48] (caz în care instanța nu trebuie să mai verifice legalitatea sau caracterul statutar al hotărârii, nelegalitatea convocării fiind suficientă pentru a atrage nulitatea ei[49]); (ii) ținerea ședinței într-un alt loc sau la o altă dată decât cele menționate în convocator; (iii) întrunirea adunării într-un termen mai scurt de 30 de zile de la data publicării convocatorului, respectiv mai mic de 8 zile, pentru cea de-a doua convocare; (iv) ignorarea punctelor noi cerute a fi introduse pe ordinea de zi de către acționarii deținători a minim 5% din capitalul social (art. 117 ind. 1); (v) nepunerea situațiilor financiare la dispoziția acționarilor de la data convocării; (vi) nepublicarea convocatorului ori a suplimentării ordinii de zi cerute de acționarii deținători a minim 5% din capitalul social [art. 117 ind. 2 alin. (1) și (2)]; (vii) adoptarea hotărârii cu excluderea de la vot a unor acționari îndreptățiți; (viii) nerespectarea cerințelor imperative de cvorum și majoritate; (ix) adoptarea pe baza votului deținătorilor de acțiuni la purtător nedepuse la societate cu minim 5 zile înainte de data ședinței sau fără ca menținerea depunerii să fie consemnată în procesul-verbal; (x) lipsa secretariatului sau președintelui adunării; (xi) adoptarea cu votul unor persoane aflate în conflict de interese; (xi) exercițiul dreptului de vot cu rea-credință (art. 136 ind. 1); (xii) contrarietatea cu ordinea publică și bunelor moravuri. În mare parte lista a fost preluată de autori actuali din tratatul de drept comercial al profesorului I. L. Georgescu sau din lucrarea privind întreprinderile comerciale al profesorului Paul I. Demetrescu[50], cei doi considerând că dispozițiile privind voința acționarilor sunt de ordine publică deoarece au ca scop ocrotirea acționarilor și a creditului general[51].

Nu orice normă imperativă este una de protecție a unui interes general, norma de ordine publică fiind o subdiviziune a celei imperative sau, altfel spus, orice normă de ordine publică este imperativă, dar nu orice normă imperativă este de ordine publică. Din nefericire însă, confuzia dintre norma imperativă și norma de ordine publică este foarte frecventă, atât în doctrină[52], cât și în jurisprudență. Normele de ordine publică privesc mai mult pe stat și/sau apără interesele societății în care trăim[53], ale obștei[54], adică ale tuturor sau ale marii majorității[55]. Ordinea publică se referă așadar la valori imuabile precum ordinea constituțională, administrativă și judiciară a statului, integritatea fizică și psihică a individului[56] sau proprietatea. Multe dintre aceste valori sunt protejate și de dreptul penal, fără să existe, desigur, o suprapunere între protecția normei penale și a celei civile de nulitate absolută. Jurisprudența generală a considerat interese de ordine publică următoarele: inalienabilitatea unor bunuri, capacitatea juridică a persoanelor sau sancționarea fraudei[57]. Despre fraudă s-a spus în doctrina societară că este „singura cauză de nulitate a voinței colective, fiindcă frauda lucrează asupra consimțământului tuturor, aplicându-se principiul fraus omnia corrumpit, frauda fiind viciul capital care apasă asupra consimțământului, fie individual, fie colectiv“[58] (opinie la care achiesăm tot doar prin prisma „testul relevanței“, adică atunci când, fără votul asociaților al căror consimțământ a fost viciat sau inexistent, nu s-ar fi obținut majoritatea necesară adoptării hotărârii sau nu s-ar fi întrunit cvorumul). În aceste condiții, a stabili natura imperativă sau dispozitivă a normei încălcate pentru a determina natura nulității este inutil[59] și profund eronat.

Drept comparat

Violarea unei reguli de ordine publică, în dreptul francez, este sancționată cu nulitatea contractului: absolută, dacă este vorba de o ordine publică politică sau de orientare economică; relativă, dacă este vorba de o ordine publică de protecție socială, aceasta din urmă neputând fi invocată de instanță din oficiu. Ordinea publică politică este ordinea publică de tip clasic, ea având ca obiect apărarea valorilor esențiale ale societății, într-un anumit moment de dezvoltare a acesteia, precum libertatea contractuală, cea a concurenței sau demnitatea persoanei. Ordinea publică economică este stabilită prin reglementări legale de tipul fixării valorii maxime a chiriilor sau valorii minime a salariilor ori de stabilire a impozitelor sau a unor clauze abuzive față de consumatori[60].

Revenind la lista profesorului Georgescu, nu putem ignora faptul că a fost inspirată din legea germană promulgată în anul 1937 (adică în plin regim nazist) și care lege, la articolele 101 și 197 alin. 2, impunea acționarilor îndatorirea de a imprima votului lor loialitatea față de societate comercială, întreprinderile fiind „persoane juridice de credință ale poporului german, în sensul că activitatea lor trebuie subordonată intereselor poporului și ale Reichului[61], „în spiritul economiei național-socialiste”[62]. Așadar scopul legiuitorului german a fost acela de a limita puterile adunării generale, pentru a reduce riscul ca cvasi-iresponsabilitatea ei să dăuneze bunului mers al societății[63]. În afara cazurilor din dreptul comun aplicabile și în dreptul societar, rămân astăzi puține interese de ordine publică ale unei persoane juridice de drept privat, deci protejate pe calea acțiunii în constatarea nulității unor hotărâri care, chiar și când norma încălcată este imperativă, protejează valori particulare, ale unuia sau mai multor asociați. Având în vedere că noțiunea de ordine publică are un conținut variabil, schimbându-se în funcție de realitățile sociale și evoluând odată cu societatea în care trăim[64], pentru ca norma încălcată să fie de ordine publică, ar trebui ca petentul să arate nu faptul că aceasta protejează colectivitatea acționarilor și interesul societar (care interes nici măcar nu există, în interiorul acționariatului) ci că, apărându-i-se interesul particular, este apărat interesul tuturor cetățenilor unui stat [65].

Drept urmare, în afara cauzelor care atrag nulitatea absolută a persoanei juridice însăși, aplicabile pe principiul că ce poate conduce la constatarea nulității societății poate conduce și constatarea nulității unei hotărâri a acesteia, nu vedem cum niște interese pur acționariale pot fi considerate valori imuabile nici chiar atunci când societatea are un acționariat numeros, precum cei dintr-una admisă la tranzacționare. Economia capitalistă și sistemul proprietății private ar fi trebuit să schimbe optica teoreticienilor și, mai ales, a practicienilor, moștenită de pe vremea organizațiilor economice socialiste, unde forma proprietății obștești a mijloacelor de producție administrate de întreprinderile de stat și natura obligațională față de stat[66] a invocării nulității relative a dus la o “apropiere a regimului juridic al nulităților relative de regimul nulităților absolute”[67]. Sunt așadar cauze de nulitate absolută cele enumerate la art. 196 alin. (2) C. civ. deoarece sunt prevăzute expres de lege: (i) modificarea obiectului de activitate în sensul derulării unei activități ilicite[68] sau neautorizate, (ii) majorarea capitalului social fără ca actul deliberativ (sau cel executiv) să prevadă valoarea cu care se realizează majorarea ori majorarea fără menționarea valorii aporturilor (cazuri mai mult teoretice) și (iii) nerespectarea dispozițiilor cu privire la plata parțială a titlurilor, dacă acest lucru duce la o reducere a ponderii minime legale a capitalului vărsat în capitalul subscris al unei societăți pe acțiuni[69] sau dacă se produce la o societate cu răspundere limitată. La aceste cauze exprese credem că se adaugă alte cauze, virtuale, care privesc de asemenea funcționarea societății, precum (iv) majorarea capitalului social cu aporturi în creanțe, (v) subscrierea propriilor acțiuni[70], (vi) depășirea plafonului de ¼ al acțiunilor preferențiale sau (vii) emisiunea de noi acțiuni înainte ca cele deja emise să fi fost plătite. Nu în ultimul rând, singura cauză de natură acționarială o reprezintă (viii) suprimarea, prin modificarea actului constitutiv, a unor drepturi societare (a drepturilor înseși, nu a exercițiului acestora cu diferite ocazii), de exemplu inserarea unei clauze leonine[71], a unei clauze de inalienabilitate a titlurilor de participare, eliminarea dreptului de preferință ori a celui de retragere din societate. În toate cazurile, aplicând prin analogie aceleași dispoziții ca în cazul constituirii societății, nulitatea trebuie să se poată acoperi până la închiderea dezbaterilor în fața primei instanțe de judecată (art. 196 alin. (2) C. civ.). Acoperirea prin confirmare expresă presupune că viciul care afecta actul confirmat să fi încetat în momentul confirmării, altfel însuși actul confirmativ va fi nul[72].

Creditul sau investițiile sunt interese generale doar dacă în final se pune în discuție însăși dreptul de proprietate, astfel că e exagerat afirmația că, prin constatarea nulității unei convocări, de exemplu, are loc o protejare a dreptului de proprietate, ca și cum asociații ar fi fost expropriați. Încălcarea intereselor acționariale o vedem așadar, cu excepția de mai sus, nu ca pe o încălcare a unor interese generale, sociale, de către o majoritate acționarială, ci doar a unor interese particulare ale asociaților ce suportă consecințele încălcării, iar o extindere a nulității absolute poate duce în practică la situații abuzive ca aceea în care un asociat care a votat în favoarea unei hotărâri, pierzând calitatea procesuală activă pentru a introduce acțiunea în anulare, să uzeze de acțiunea în constatarea nulității invocând în cerere exact aceleași motive, ceea ce este cel puțin injust, după cum s-a spus în doctrina interbelică[73], deși doctrina contemporană[74] s-a pronunțat și în sensul că nulitatea absolută este un mijloc de apărare a asociaților ca oameni de afaceri, adică de apărare a însuși mediului de afaceri, opinie la care nu subscriem. Opinii precum cea a profesorului I.L. Georgescu au fost exprimate și de alți autori contemporani cu el[75], ba s-a emis chiar ideea că toate motivele de nulitate în materie de adunări generale a acționarilor sunt de ordine publică[76], idee exprimată chiar înainte ca legislația noastră să fie modificată în sensul eliminării calității procesuale pentru asociatul care a votat favorabil hotărârea atacată.

Referitor la necesitatea ca terții, neasociații să aibă la îndemână un instrument procesual împotriva unor hotărâri nelegale ale adunării generale, admitem, desigur că sunt persoane ale căror interese gravitează în jurul unei întreprinderi comerciale, precum administratori, manageri, angajați, furnizori, clienți, creditori, competitori, dar interesele acestor categorii de terți – penitus extranei față de actul hotărârii – sunt protejate prin dispoziții legale speciale, societare[77] sau de drept comun, ce reglementează căi de atac de sine stătătoare[78]. Așadar este greșit a se afirma că, prin protejarea interesului personal al asociaților sunt protejați și terții care intră în raporturi juridice cu societatea, ca și cum o astfel de lărgire a cercului de persoane interesate ar cuprinde creditori sociali și contractanți ce intră în sfera de protecție a normei de interes general, adică a însăși mediului de afaceri[79]; creditorii sociali și alți terți eventual prejudiciați sunt titulari ai unor interese particulare aparate pe calea opoziției[80] sau a unor căi de atac de drept comun, nu printr-o cale de atac pur acționarială.

Opinia conform căreia viciile convocatorului, de exemplu, reprezintă cauze de nulitate absolută au fost argumentate în doctrină prin faptul că procesul de formare a voinței sociale nu a reușit să se perfecteze, nefiind îndeplinite seria de acte cerute de lege pentru exprimarea voinței colective[81] sau că echivalează cu lipsa consimțământului[82] (argument pe care îl regăsim și în jurisprudență[83]). Reiterăm și cu această ocazie că (i) hotărârea adunării generale este un act sui generis, imposibil de calificat, și departe de a fi un contract; (ii) lipsa consimțământului (sau a capacității) unui asociat participant se sancționează, ca și vicierea lui, cu nulitatea (relativă) a hotărârii numai după „testul relevanței“[84], deci atunci când, fără votul viciat, nu s-ar fi obținut majoritatea și cvorumul necesare adoptării ei[85], ceea ce înseamnă că lipsa consimțământului unui asociat neparticipant nu poate să ducă, de plano, nici măcar la nulitatea relativă a hotărârii și cu atât mai puțin la cea absolută; (iii) situația neparticipării ca urmare a viciilor convocării este similară în fapt cu cea a interzicerii accesului la adunare, situație sancționată, în opinia noastră, tot cu nulitate relativă[86], după cum prevede chiar art. 243 alin. (2) din Legea pieței de capital („împiedicarea accesului unui acționar ce îndeplinește condițiile de a participa la adunarea generală a acționarilor dă dreptul oricărei persoane interesate să ceară în justiție anularea hotărârii adunării generale a acționarilor“)[87] și (iv) între votul „împotrivă” sau neparticiparea voluntară și neparticiparea din cauza viciilor de convocare ori a interzicerii accesului la adunare nu este, din punct de vedere al voinței individuale, nicio deosebire: în toate cazurile nu a contribuit la hotărâre, deci nu există. Dacă hotărârea adunării generale ar fi, prin absurd, un contract, e ca și cum am spune, folosind argumentul sofistic al lipsei consimțământului, că actul este valabil atunci când o parte, deși nu l-a semnat, a participat la negocierea lui dar, nu este valabil atunci când o parte nu a fost invitată la negocieri. Din cauza susceptibilității constatării nulității hotărârii pentru vicierea convocării, astfel de vicii ajung în mod paradoxal un punct important al proceduri de verificare diligentă (due diligence) derulată de potențialii investitori, ceea ce crește costurile acestei proceduri fără a avea niciodată siguranța că nu s-a omis ceva.

În concluzie, apreciem că instanțele investite cu o acțiune în constatarea nulității absolute ar trebui ca, în cazul nulităților cu forma neprecizată sau a celor virtuale, să aplice prezumția de nulitate relativă, după cum cere art. 1252 C. civ. Această prezumție este înlăturată doar atunci când finalitatea normei încălcate este aceea de a apăra un interes general și nu un interes personal[88], particular, chiar dacă unul colectiv, în acest din urmă caz nulitatea aplicată fiind doar una de protecție a individului sau colectivului. Acest lucru este fundamental deoarece, cu câteva excepții exprese precum cazurile de nulitate absolută de la art. 196 alin. (2) C. civ. (în măsura în care sunt posibile ulterior constituirii societății) sau de nulitate relativă precum cel de la art. 216 alin. (3) Legea societăților referitor la încălcarea exercițiului dreptului de preferință[89], în celelalte cazuri, legea fie nu prevede forma nulității, fie nulitatea este virtuală.

Cu riscul de a ne repeta, suntem de părere că instanțele noastre au constatat în mod greșit nulitatea absolută în următoarele situații: (i) neîndeplinirea unor condiții de valabilitate a convocatorului[90] (precum termenul convocării, mai scurt de 30 de zile[91],  respectiv de 8 zile, pentru a doua convocare[92]), (ii) neindicarea locului, datei și momentului ținerii adunării[93], (iii) convocarea de către o persoană care nu avea dreptul[94], (iv) lipsa din convocator a informațiilor privind administratorii propuși și aleși[95], (v) lipsa din convocator a textului privind propunerile de modificare a actului constitutiv[96], (vi) lipsa din convocator a propunerii privind data de înregistrare (la societățile admise la tranzacționare)[97], (vii) lipsa din convocator a datei de referință[98], (viii) omisiunea transmiterii unor rapoarte cu privire la convocare către autoritatea de supraveghere[99], (ix) suplimentarea ordinii de zi în ședința adunării generale[100], (x) încălcarea cerinței votului secret[101], (xi) abuzul de majoritate[102], (xii) conflictul de interese între reprezentat și reprezentantul[103] – administrator/director/funcționar[104] sau (xiii) nerespectarea cerințelor de cvorum[105] și majoritate[106] prevăzute pentru adunarea generală extraordinară (considerate, inclusiv de instanța supremă[107], „mai riguroase” decât la adunarea ordinară deoarece „vizează probleme grave pentru viața societății”; după cum vedem, în această din urmă situație, s-a pus în mod nepermis semnul egalității între rigurozitate și gravitate, pe de-o parte, adică un caracter imperativ, și ordinea publică, pe de cealaltă parte, toate aceste chestiuni fiind de o evidentă apartenență la nulitatea relativă, de protecție particulară a petentului).

Prin posibilitatea oricărui terț de a cere nulitatea absolută se conferă o a doua cale procesuală împotriva societății, alături de opoziția reglementată la art. 61-62 din Legea societăților, reducerea capitalului social, revenirea asupra hotărârii de dizolvare, prelungirea duratei societății mixte sau de persoane peste termenul fixat sau fuziunea ori divizarea societății (adică tot ce contează în materie societară). Mai mult, imposibilitatea conexării acțiunilor în constatarea nulității, imprescriptibilitatea acțiunii și suprapunerea ei peste acțiunea în anulare sunt probleme care „tulbură activitatea societății“[108] și „afectează securitatea dinamică a circuitului comercial“[109], adică exact opusul protecției mediului de afaceri sau a celui investițional invocate de susținătorii aplicării generalizate a nulității absolute. Aceasta în condițiile în care legiuitorul s-a străduit să clarifice faptul că sancțiunea pe care o pot solicita terții interesați prejudiciați printr-o hotărâre a adunării generale nu este nulitatea ci daunele-interese[110]. Permisiunea nelimitată în timp de a invoca nulitatea unei hotărâri a adunării generale (introdusă expres în anul 2003[111]), atât pe cale de acțiune[112], cât și pe cale de excepție, este extrem de periculoasă deoarece generează o stare de instabilitate perpetuă cu privire la deliberările societare[113] care, repetăm, nu sunt contracte, instabilitate care de fapt nu fac decât să afecteze mediul de afaceri și cel investițional, fiind practic imposibil de verificat exhaustiv legalitatea unei hotărâri a adunării generale de către un terț interesat (un investitor), începând de la convocator și documentele informative și terminând cu modul cum s-a votat în adunare.

De exemplu, o majorare de capital anulată înseamnă nu doar restituirea aporturilor și anularea titlurilor de participare, dar și anularea drepturilor de preferință conferite de titlurile de participare anulate, drepturi în baza cărora asociații au subscris noi titluri și au adus noi aporturi care, de asemenea, ar trebui anulate, respectiv restituite. De asemenea, titlurile anulate au conferit exercițiul unor drepturi societare precum primirea de dividende care, prin faptul restituirii aporturilor, trebuie de asemenea restituite, indiferent pe câți ani au fost încasate. Nu în ultimul rând, dacă aporturile au fost înstrăinate sau utilizate de societate până la casare, restituirea în natură devine imposibilă, urmând a se face prin echivalent, adică o destabilizare a societății prin privarea ei de numerarul în baza căruia și-a făcut o mulțime de calcule. Mai mult, asociatul s-ar trezi cu un bun – în ipoteza în care acesta se mai regăsește printre activele sociale – de care nu are nevoie (un utilaj pe care l-a dobândit cu ani în urmă special pentru a-l aporta).

Așa cum s-a spus în doctrina actuală[114], tendințele judiciare de interpretare a naturii nulității hotărârilor adunărilor generale deturnează deseori de la scopurile ei o acțiune care nu ar trebui să nască controverse majore. Sau că o transpunere tale quale a regimului nulității actelor juridice civile tipice este inoportună iar, uneori, imposibilă (de exemplu, în materie de fuziune sau divizare)[115]. S-a afirmat însă, tot în doctrina actuală[116], și faptul că nu ar trebui făcută nicio deosebire de tratament între nulitatea din dreptul comun și nulitatea din dreptul societar, de exemplu cu privire la transferul dreptului de proprietate pe calea vânzării, respectiv pe calea aportului social deși, așa cum spuneam, actele ulterioare de majorare a capitalului vor fi automat afectate de nulitatea operațiunii de aport cerută fără limită de timp, adică exact instabilitatea criticată. Dreptul societar este caracterizat nu doar prin celeritatea soluționării cererilor (termene scurte, judecarea fără citarea părților), ci și prin salvgardarea persoanei juridice, așa cum rezultă din dispozițiile care reglementează nulitatea societății sau nulitatea fuziunii ori divizării. Dacă, în cazul constituirii societății, cauzele de nulitate absolută a însăși persoanei juridice sunt expres și limitativ enumerate de lege (art. 196 alin. (2) C. civ.), iar nulitatea în materie de fuziune și divizare, inclusiv cea absolută, este prescriptibilă într-un termen comun de 6 luni (art. 251 alin. (3) din Legea societăților)[117], în cazul hotărârii adunării generale libertatea instanței investite cu acțiunea în nulitate a rămas îngrădită doar de firava normă de drept comun care desparte cele două feluri de nulitate, absolută și relativă, în funcție de interesul protejat.

Cum paralelismul dintre regulile de funcționare ale statului și cele ale unei societăți comerciale este frecvent utilizat de doctrină, dacă efectele nulității absolute s-ar aplica în materie electorală (de exemplu pe motiv de fraudă[118]), materie reglementată inclusiv de reguli constituționale și deci de o evidentă ordine publică, ar însemna ca un proces electoral să fie atacabil oricând, ceea ce evident ar destabiliza statul și ar genera haos, inclusiv în relațiile internaționale. De aceea contestațiile cu privire la rezultatul alegerilor, indiferent de cauzele invocate, au loc într-un termen determinat. De lege ferenda ar fi imperios necesar ca nulitatea absolută a hotărârii adunării generale să fie deci adaptată instituției persoanei juridice, fie prin unificarea regimului nulităților[119], precum în cazul fuziunii și divizării, fie prin eliminarea imprescriptibilității sau măcar – așa cum în prezent credem că se întâmplă implicit – prin reglementarea expresă a cauzelor însoțită de permisiunea expresă de a le remedia deoarece stabilitatea societății este, precum în cazul autorităților publice, la fel de importantă ca și salvgardarea ei, fiind costisitor, greu sau chiar imposibil de acceptat ca efectele nulității să fie atemporale și neremediabile.

5. 2. Nulitatea relativă

Plecând de la regula prevăzută la art. 1250 C. civ. că distincția dintre nulitatea absolută și dea relativă este natura interesului ocrotit prin norma încălcată, putem spune că, în afara cauzelor de nulitate absolută pe care le-am enumerat în secțiunea precedentă, toate celelalte cauze duc la anulabilitatea hotărârii, fiind de natură a proteja interesele particulare ale unui asociat sau grup de asociați. Sunt așadar cauze de nulitate relativă, cu titlu de exemplu: (i) încălcarea unor dispoziții statutare[120], (ii) nerespectarea condițiilor cu privire la convocare, inclusiv cu privire la precizarea locului, datei și orei ținerii adunării, cu privire la data de referință[121], la data de înregistrare sau cu privire la termenul de 30 de zile[122], respectiv de 8 zile sau cu privire la descărcarea de gestiune a administratorilor[123] (iii) convocarea adunării de către președintele consiliului de administrație sau un alt membru și nu de către consiliu, în ansamblul său, (iv) lipsa din convocator a informațiilor privind administratorii propuși și aleși, (v) lipsa din convocator a textului privind propunerile de modificare a actului constitutiv, (vi) absența documentelor necesare informării acționarilor, de la sediul societății și/sau de pe site[124] (vii) schimbarea locului unde se ține adunarea[125], (viii), suplimentarea ordinii de zi în ședința adunării generale[126], (ix) încălcarea cerinței votului secret[127], (x) încălcarea cerinței privind votul deschis[128], (xi) nerespectarea condițiilor de cvorum și majoritate[129], (xii) încălcarea exercițiului unor drepturi societare (de exemplu, al dreptului de preferință)[130], (xiii) supraevaluarea unor aporturi în natură, (xiv) conflictul de interese[131], fie cu societatea, fie cu reprezentatul[132] (xv) votul unor acționari având vărsăminte restante[133], (xvi) abuzul de majoritate, (xvii) votul în baza indicațiilor conducerii societății (convenție asupra dreptului de vot)[134], (xviii) lipsa unor elemente ale procesului-verbal sau chiar a întregului document[135], (xix) lipsa capacității juridice a unui asociat, (xx) vicierea[136] sau lipsa consimțământului unui asociat ori (xxi) împiedicarea accesului unui asociat (practic, acționar) la ședința adunării, deși îndeplinea condițiile legii de participare[137].

Unele din situațiile enumerate nu reprezintă hoc ipso cauze de nulitate relativă (art. 1251 C. civ.) cu privire la voința colectivă a persoanei juridice (xiv, xv, xvii, xix, xx, xxi). În toate aceste situații anularea hotărârii intervine doar atunci când, fără votul asociaților incapabili ori al căror consimțământ a fost viciat sau inexistent (inclusiv prin împiedicarea participării), nu s-ar fi obținut majoritatea necesară adoptării hotărârii sau nu s-ar fi întrunit cvorumul[138] („testul relevanței“[139]). După cum spunea profesorul Arion, „se poate spune că asupra unuia, doi trei din cei care alcătuiesc această voință colectivă să se fi exercitat vreun dol, vreo violență sau să fi dat consimțământul din eroare, dar aceasta nu are influență asupra persoanei colective fiindcă, neexistând consimțământ individual, viciul se pierde în consimțământul tuturor, în numărul mare al celor care iau deciziunea“[140].

În ceea ce privește ultimele trei situații enumerate (xix, xx, xxi), caracterul necontractual, sui generis al hotărârii adunării generale, face ca anularea acesteia pentru astfel de motive să reprezinte o combinație a dispozițiilor Legii societăților cu cele ale dreptului comun[141]. În primul rând, termenul de prescripție de 15 zile, dar acesta începe însă să curgă conform art. 2529 C. civ.: în caz de violență, din ziua când aceasta a încetat, în caz de dol, din ziua când a fost descoperit, iar în caz de eroare din ziua când asociatul a cunoscut cauza anulării, dar nu mai mult de 18 luni din ziua adoptării hotărârii. În al doilea rând, acțiunea nu (mai) este una în interes social, precum atunci când este încălcată o dispoziție legală sau una statutară, astfel că petentul trebuie să își motiveze interesul personal în condițiile dreptului comun[142]. Acesta din urmă este probabil[143] și motivul pentru care dispoziția de la art. 243 alin. (2) din Legea pieței de capital vorbește, în cadrul acțiunii în anularea hotărârii adunării generale pe motivul împiedicării participării unui acționar, de proba interesului. Este adevărat că legea vorbește despre „orice persoană” interesată, însă prevederea trebuie interpretată restrictiv, deoarece nu suntem în fața unei nulități absolute întrucât nu vedem cum ar putea un terț ar putea proba un interes personal în a obține nulitatea unei hotărâri a adunării generale pentru că cineva, altul decât el însuși, a fost împiedicat să participe la adunare.

Nu trebuie confundate cauzele de nulitate cu cauzele de inopozabilitate. De exemplu, lipsa aprobării adunării generale cu privire la un act încheiat de reprezentanții legali ai societății, atunci când acest lucru este cerut expres, nu se sancționează cu nulitatea ci cu inopozabilitatea actului față de societate[144]. De asemenea, încălcarea exercițiului unor drepturi convenționale, extra-societare prin adoptarea unor hotărâri fără acordul titularului dreptului nu sunt nule ci sunt inopozabile acestuia deoarece în acest caz nu mai funcționează principiul majorității ci trebuie îndeplinite condițiile de valabilitate ale contractelor. Același lucru este valabil pentru sporirea obligațiilor unui asociat față de societate, unanimitatea cerută de lege (art. 210 alin. (4) sau art. 247 din Legea societăților) fiind expresia caracterului contractual al hotărârii astfel adoptate (fiind vorba totuși de o încălcare a unei norme imperative de drept societar, o acțiune în anulare pentru încălcarea prevederilor acestor două articole nu o vedem neapărat inadmisibilă ci mai degrabă complementară celei de drept comun).

6. Efectele nulității

Prin punerea acțiunii în anulare la dispoziția asociatului, legea îl transformă pe acesta în „organ de apărare socială”[145]. Odată pronunțată nulitatea, hotărârea nu mai poate produce efecte. De la data pronunțării nulitatea devine opozabilă erga omnes[146], adică tuturor asociaților, societății, ba chiar și terților, conform art. 5 din Legea registrului comerțului, deci nu doar părților litigiului, ceea ce reprezintă o derogare de la principiul relativității, în lipsa căreia hotărârea ar fi fost nulă pentru unii și obligatorie pentru ceilalți[147], precum și de la definiția autorității de lucru judecat[148].

Opozabilitatea față de societate înseamnă că, încetând a mai produce efectele dorite, hotărârea nulă a adunării generale nu mai poate fi pusă în executare de către organele societare de administrare sau de management. Dacă deja începuse executarea ei sau chiar se finalizase, actele materiale și juridice aflate în conexitate cu hotărârea anterioară (de exemplu, o mențiune înregistrată în Registrul Comerțului[149] sau o hotărâre subsecventă a adunării ori decizie a consiliului de administrație de punere a ei în executare) se desființează la rândul lor iar părțile vor fi repuse în situația anterioară, conform quod nullum est, nullum producit effectum[150]. Așadar producerea efectelor hotărârii nu face ca acțiunea în anulare să rămână fără obiect[151] decât atunci când legea consideră efectele deja produse ca fiind ireversibile (de exemplu aprobarea unui mandat special pentru actele enumerate la art. 150 sau art. 153 ind. 22 din Legea societăților ori dividendele distribuite cu încălcarea legii dar încasate cu bună-credință de asociați, după cum prevede art. 67 alin. (4) din aceeași lege) sau, cum spuneam, atunci când nu există conexitate între actul anulat și actul subsecvent. Cu privire la efectele nulității, Vivante afirma: „dacă ar fi așa (să păstrăm efectele produse, n.n.) ar însemna să dăm un premiu administratorilor mai șireți; ar fi a reduce la neputință dreptul de a reintegra ordinea juridică izbită; ar fi să punem ca limită la exercițiul acțiunii care se poate exercita pe cale ordinară ceea ce se exercită pe cale extraordinară, prin ordonanța prezidentului[152]“. Această poziție a fot exprimată și vechea noastră instanță supremă: „tribunalul a comis o gravă eroare de fapt și de drept, mărginind protecțiunea ce legea rezervă părții al cărei drept este amenințat numai la actele ce n-au fost executate și refuzând această protecțiune atunci când deciziunile, deși executate în parte, nu sunt luate cu respectul formelor prevăzute de statute sau de lege; în acest chip tribunalul a dat o greșită interpretare legii și a nesocotit scopul articolului“[153]. Poziția a fost reconfirmată și de actuala practică judiciară, care consideră că există interes în a anula chiar și o hotărâre revocată[154].

Nulitatea unei hotărâri a adunării generale nu leagă adunarea, astfel încât o nouă hotărâre identică cu cea asupra căreia s-a pronunțat nulitatea ar putea fi adoptată. Cu atât mai mult revocarea unei hotărâri nu împiedică adunarea să revină ulterior asupra deciziei și să adopte o hotărâre identică cu cea revocată. Majoritatea nu poate fi împiedicată să ia din nou o astfel de hotărâre, cum nici instanța sesizată cu noua ocazie nu este ținută de hotărârea judecătorească anterioară, nefiind într-o situație de autoritate a lucrului judecat[155]; în doctrină s-a exprimat și opinia conform căreia cea de-a doua judecată „se reduce aproape numai la invocarea precedentei anulări, ca în cazul lucrului judecat”[156]. Deși credem că o nouă hotărâre luată în condiții identice cu cea anulată este un abuz de majoritate, câtă vreme legea nu prevede expres că asupra ei se produc efectele autorității lucrului judecat (ceea ce ar fi de dorit, de lege ferenda, cel puțin atunci când există identitate de părți), instanța nou sesizată ar putea să nu mai facă o rejudecare completă a fondului și să anuleze noua hotărâre sub motiv de abuz de majoritate.

6. 1. Situația actelor subsecvente

Deciziile ulterioare ale administratorului unic, ale consiliului de administrație, respectiv ale consiliului de supraveghere ori directorat vor fi anulate cu efecte retroactive atunci când sunt conexe hotărârii anulate a adunării generale[157]. Conexitatea rezultă fie din faptul că un drept desființat nu poate să fie transmis deoarece nemo dat quod non habet[158], fie dintr-un raport de subordonare, când resoluto jure dantis, resolvitur jus accpientis, adică drepturi accesorii, legate prin natura sau funcția lor, atunci când actul subsecvent nu poate exista fără actul principal (accesorium sequitur principale)[159]. Între o decizie a organului de administrare și o hotărâre a adunării generale nu există o legătură prin intermediul unor drepturi transmise iar accesorialitatea există doar în cazul în care decizia este un act de executare a hotărârii. De exemplu, deși mandatul administratorilor sau membrilor consiliului de supraveghere numiți printr-o hotărâre a adunării generale anulate încetează de la data anulării, efectele nulității nu afectează deciziile adoptate de membrii respectivi pe perioada dintre numire și anularea hotărârii de desemnare decât dacă între o astfel de decizie și hotărârea anulată există o legătură de conexitate, în speță atunci când decizia ulterioară reprezintă o punere în executare a hotărârii anulate. Conexitatea poate să rezulte și din voința părților dar, privind în interiorul persoane juridice, organele societare nu sunt „părți” unul față de celălalt.

Cu privire la actele juridice externe, precizăm că acestea nu sunt ale reprezentantului legal, ci sunt ale societății, ca persoană juridică[160], încheiate prin intermediul unui mandatar care se dovedește, în caz de anulare a hotărârii adunării generale aprobatoare, a nu fi avut mandatul special. Valoarea față de societate a unui act încheiat de reprezentantul legal fără mandat depinde de buna sau reaua-credință, de la momentul încheierii actului, a terților cocontractanți. Când terții cocontractanți sunt de bună-credință, aceștia pot invoca mandatul aparent reglementat la art. 1309 alin. (2) C. civ. În schimb terților de rea-credință, adică cei care știau de cauza de anulare a hotărârii adunării generale și totuși au contractat, societatea le poate opune inopozabilitatea actului încheiat[161], conform art. 1309 alin. (1) C. civ. După cum vedem, sancțiunea anulării hotărârii adunării generale nu are ca efect nulitatea actului încheiat de societate, prin reprezentanții săi legali cu terții, fie ei de bună sau de rea-credință, deoarece actul în speță nu este un act subsecvent, iar hotărârea anulată a adunării generale reprezintă, așa cum spuneam, doar mandatul special care se dovedește că nu a existat niciodată din cauza efectelor ex-tunc ale nulității. În materie societară avem puține acte subsecvente unei hotărâri anulate a adunării generale, acte care să fi avut o conexitate cu actul anulat deoarece hotărârea adunării generale nu este un act juridic ci este un act colectiv, complex, cu o natură sui generis iar adunarea generală nu este „parte”. Un exemplu de act subsecvent, conex unei hotărâri a adunării generale, este acela al unei hotărâri de repartizare a dividendelor altfel decât proporțional cu participarea la capitalul social, hotărâre ce urmează unei hotărâri care modifica proporționalitatea[162] și care a fost anulată. Un alt exemplu este hotărârea de confirmare a majorării de capital social cu aporturi în natură, caracterul confirmativ al fiind de natură să confere conexitate între actul de confirmare și actul confirmat, actul subsecvent neputând exista în lipsa actului inițial. Un ultim exemplu[163] este decizia  consiliului de administrație ori a directoratului de majorare a capitalului social adoptată în baza unei hotărâri de delegare de competență anulate.

Criticăm astfel soluția a unei instanțe[164] care considerat (ca și instanța inferioară ce a judecat fondul) că o hotărâre a adunării generale de aprobare a unui contract are valoarea unui consimțământ al societății și, odată anulat, contractul rămâne „lipsit de consimțământ”. Deoarece hotărârea adunării generale nu este un act juridic ci un act colectiv, complex, cu o natură sui generis, nu putem vorbi de un consimțământ al adunării, precum în cazul persoanelor fizice[165], lipsa sau vicierea prin eroare, dolul sau viclenie neputând afecta o voință colectivă ci doar voințe individuale iar amalgamarea lor în voința colectivă nu schimbă această situație decât după „testul relevanței”[166]. Mai mult, consimțământul societății – persoană juridică este, în raporturile cu terții, consimțământul reprezentantului legal, acesta din urmă transmițând cocontractantului o voință proprie[167], dar circumscrisă voinței juridice a societății, care este voința asociaților, astfel că hotărârea adunării generale – similar actului constitutiv – reprezintă doar un mandat special, fără a se substitui voinței reprezentantului legal al societății exprimată în fața terțului (de fapt este și în afara logicii aserțiunea din decizia comentată că anularea hotărârii adunării generale „desființează consimțământul”, adică ceva ce nu poate fi desființat, fiind un element psihologic din alcătuirea voinței). Acesta este și motivul pentru care noul Cod civil a statuat ceea ce doctrina a spus dintotdeauna, că viciile de consimțământ și buna-credință la încheierea actului cu terțul se apreciază în persoana reprezentantului [art. 1299 teza a II-a și art. 1300 alin. (1)], nu a reprezentatului.

Apreciem soluția instanței supreme într-o decizie[168] de a considera valabil actul de cesiune de părți sociale, de la un asociat către un terț, realizat în baza unei aprobări a hotărârii adunării generale ulterior anulate. Instanța a considerat pe drept cuvânt că actul de cesiune are o configurație independentă, de sine stătătoare și că efectele nulității nu retroactivează. Adăugăm aici faptul că, în speța soluționată, retroactivitatea nu afectează actul de cesiune întrucât nu este conex hotărârii adunării generale, iar terțul cumpărător este de bună-credință. Respingem însă argumentele aduse printr-o altă decizie a instanței supreme[169] cu un obiect identic ca cel din decizia anterior comentată – deși corectă pe fond – de a considera valabil contractul de cesiune de părți sociale invocând dobândirea proprietății prin posesia de bună-credință. Este adevărat că buna-credință e importantă în materie de acte încheiate cu terții, dar părțile sociale nu sunt bunuri corporale, deci nu se bucură de posesie[170], astfel că principiul an fait de meubles possession vaut titre nu este aplicabil în acest caz. Cu privire la această ultimă decizie, care arată că „desființarea ulterioară a unei hotărâri a A.G.E.A., pe cale judecătorească, nu poate fi opusă recurenților pârâți, în condițiile art. 132 din Legea nr. 31/1990, republicată, atâta timp cât procedura de desființare a hotărârii nu a fost una specială, reglementată prin această lege, ci una de drept comun, la cererea unui neacționar […]”, ne exprimăm mirarea deoarece lasă de înțeles că, dacă acțiunea în anulare s-ar fi întemeiat pe art. 132 din Legea societăților, nulitatea ar fi putut fi opusă terților dobânditori, chiar de bună-credință fiind. Această aserțiune nu este numai greșită de plano, ci în contradicție cu alta, din motivarea aceleiași hotărâri judecătorești, conform căreia „nicio lege nu obligă terții dobânditori să verifice legalitatea hotărârii A.G.E.A.“. Acest ultim argument îl regăsim de altfel și într-o altă decizie de speță[171], în care s-a spus despre cumpărătorul unor titluri de participare „că nu avea cum, și nici competența sau datoria legală de a analiza legalitatea hotărârii A.G.A.“. Din păcate acest punct de vedere, cât se poate de corect și de logic, a fost respins într-o altă decizie a instanței supreme[172], care a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare a unui activ încheiat, contract încheiat în baza unei hotărâri de aprobare declarate nule, considerând vânzarea-cumpărarea ca „aflată într-o relație de dependență cu hotărârea anulată“; prin aceeași decizie instanța a mai constatat că sancțiunea unei interdicții statutare de înstrăinare din actul constitutiv se sancționează cu nulitatea[173] și că existența acestei clauze înlătură buna-credință a terțului dobânditor[174], precum și că „nu se poate reține lipsa oricărei culpe a cumpărătorului, care putea să prevadă neasigurarea opozabilității hotărârii adunării generale, contractul de vânzare-cumpărare fiind încheiat înaintea expirării celor 15 zile prevăzute în Legea nr. 31/1990“[175] și, în final, că „principiul terțului dobânditor de bună-credință nu se aplică în speță, știut fiind (s.n.) că acesta funcționează numai în situația în care există două acte succesive prin care se transmit același drepturi si prin anularea actului juridic inițial se desființează și dreptul transmițătorului din actul juridic subsecvent“[176]. Din păcate avem o sarabandă de erori de aplicare a principiului actelor în legătură cauzală sau al bunei-credințe a terțului dobânditor.

Anularea aprobării încheierii unui act de către societate cu unul sau mai mulți terți echivalează cu inexistența mandatului special, iar sancțiunea pentru actele încheiate în baza unei aprobări ulterior nule este inopozabilitatea față de societate, nu anularea lor. Cităm, pentru edificare, dintr-o decizie dată de instanța noastră supremă în 1926, care exprimă cu claritate principiile inopozabilității: „nulitățile prevăzute la art. 157 C. com. (actual art. 132 din Legea societăților, n.n.) privitoare la rezoluțiunile luate în adunarea generală a unei societăți anonime […],  fiind prescrisă de legiuitor în favoarea asociaților […] nu poate fi opusă de administratori celor de-al treilea ci numai contra unor persoane ce au calitatea de asociat […]“. Dacă terții au fost de bună-credință, adică au contractat cu societatea anterior anulării hotărârii adunării generale fără a fi știut, în circumstanțele concrete, despre cauza de nulitate care apasă asupra ei, societății îi vor fi opozabile actele încheiate de reprezentanții săi legali, conform art. 55 alin. (1) și art. 1309 alin. (2) C. civ.[177], rămânând ca inopozabilitatea să fie invocată doar față de terții de rea-credință, în condițiile art. 1309 alin. (1) C. civ. Dacă contractul inopozabil a fost deja executat, societatea, prin reprezentanții ei legali și nu prin asociatul-reclamant care a obținut nulitatea hotărârii[178], va cere restituirea prestațiilor de la terții de rea-credință.


[1] Pentru o opinie în același sens, a se vedea Lucian Săuleanu, op. cit., p. 258; Titus Prescure în op. cit., de Ioan Schiau, Titus Prescure, p. 362; Crenguța Leaua, op. cit., p. 182; Lucian Bojin, op. cit., p. 192 și urm. Pentru o opinie contrară, a se vedea Raul Petrescu, Drept comercial român. Editura Oscar Print, București, 1996, p. 146; Marius Șcheaua, op. cit., p. 182; Gheorghe Piperea, op. cit., p. 122, Sorin David, în op. cit., de Stanciu D. Cărpenaru, Sorin David, Cătălin Predoiu, Gheorghe Piperea, pp. 502/504; Smaranda Angheni, Iosif R. Urs, Funcționarea persoanei juridice, în op. cit., de Marilena Uliescu (coordonator), vol. I, p. 512.
[2] Într-o opinie eronată (Carmen Todică, Statutul juridic și puterile administratorului în societatea comercială. Editura Universul Juridic, București, 2011, p. 80) s-a spus că acest alineat trebuie interpretat în sensul în care administratorii nu pot ataca o decizie a consiliului de administrație luată prin delegare de competență și votată favorabil de aceștia în cadrul colegial al consiliului de administrație.
[3] ÎCCJ, s. com., dec. nr. 3402 din 20 octombrie 2010, în Jurisprudență 2010 – 2011, de ICCJ, Secția comercială. Editura Universul Juridic, București, 2012, p. 31 și ÎCCJ, s. com., dec. nr. 542 din 11 februarie 2010, în Jurisprudență 2010 – 2011, de ICCJ, Secția comercială. Editura Universul Juridic, București, 2012, p. 71.
[4] CSJ, s. com., dec. nr. 5130/2001, în Buletinul Jurisprudenței – baza de date.
[5] Decât dacă depășesc limitele hotărârii, ceea ce este o altă situație.
[6] Preluat inițial în Legea nr. 714 din 7 octombrie 1939 privind adunările generale.
[7] Pe acest text își bazează opinia că toate aceste persoane au calitate procesuală (I. L. Georgescu, op. cit., vol. II, p. 367). Autorul argumentează existența legitimității prin aceea că membrii organelor societății sunt cei dintâi obligați să pună în mișcare procedura prin care să împiedice aplicarea unei decizii ilegale. O părere nuanțată bazată pe o interpretare literală a textului legal (deficitar, după părerea noastră) din Codul comercial (art. 165) exprimă M.A. Dumitrescu în op. cit., vol. VI, p. 319: au acțiunea în anulare dar nu au dreptul de a cere suspendarea.
[8] Pentru o opinie contra acestui articol, a se vedea Constantin C. Bălescu, op. cit., vol. I, p. 452. Pentru o opinie în favoarea lui vezi Paul I. Demetrescu, op. cit., p. 312.
[9] Lucian Bojin, op. cit., p. 196.
[10] Și, a fortiori, nici pentru alte chestiuni legate de contractul lor, precum: stabilirea sau modificarea indemnizației, refuzul descărcării de gestiune sau introducerea acțiunii în răspundere.
[11] Pentru o opinie contară, conform căreia această prevedere conferă acestor persoane calitate procesuală activă pentru alte cauze decât revocarea lor din funcție, a se vedea Cristina Cucu, Marilena-Veronica Gavriș, Cătălin-Gabriel Bădoiu, Cristian Haraga, op. cit., p. 277 și Sorin David în op. cit., de Stanciu D. Cărpenaru, Sorin David, Cătălin Predoiu, Gheorghe Piperea, pp. 501-502, acest ultim autor invocând și dispozițiile mai sus menționate, în speță art. 132 alin. (6) și (7). Totuși, același autor consideră (p. 453), explicând un alt articol din lege (art. 119), că procedura de convocare prin intermediul instanței a adunării generale nu este una contencioasă deoarece administratorii, respectiv membrii directoratului nu au calitate procesuală pasivă în nume propriu ci doar ca reprezentanți ai societății. Ne punem întrebarea firească de ce ar avea calitate procesuală activă.
[12] Ap. Brașov, s. com., dec. nr. 38/2011 și ÎCCJ, s. a II-a civ., dec. nr. 713/2012, ambele în Legea societăților adnotată, Editura Rosetti Internațional, București, 2014, pp. 109/111.
[13] Art. 93 alin. (1) din prima formă a legii: „societatea pe acțiuni este administrată de unul sau mai mulți administratori temporari și revocabili”.
[14] Formularea din vechiul cod civil fiind aproximativ similară: „Mandantul poate, când voiește, revoca mandatul și constrânge, la caz, pe mandatar de a-i remite înscrisul de împuternicire” (art. 1553), revocarea ad nutum fiind deci evidentă și consacrată de doctrină și jurisprudența civilă, alături inclusiv de imposibilitatea unei acțiuni a mandatarului împotriva actului de revocare, cu excepția daunelor-interese, atunci când mandatul era cu titlu oneros și a fost revocat intempestiv.
[15] I.L. Georgescu, op. cit., vol. II, p. 401 și (pentru dreptul civil) Claudia Roșu, op. cit., p. 97.
[16] Cas. III, dec. nr. 535 din 11 martie 1938, în Revista de drept comercial și studii economice 1938, p. 555: “[…] în mandatul conferit administratorilor de societăți pe acțiuni, în care revocabilitatea ad nutum este de esența lui și de ordine publică, nicio clauză din actul constitutiv nu poate deroga nici fățiș, nici în mod pieziș de la această revocabilitate; […] de aceea, nu se poate institui un control al justiției […] deoarece nu cadrează deloc cu caracterul acestui drept de revocare, de a fi ad nutum și deci absolut și irevocabil în persoana celui care l-a conferit […]“.
[17] Considerată constituțională (CC, dec. nr. 47/2006, publicată în M.Of. nr. 247 din 20 martie 2006).
[18] Art. IX pct. 53 (22), modificat ulterior prin Legea nr. 441/2006 pentru a introduce în text și membrii consiliului de supraveghere.
[19] O situație de retrogradare a Codului, comparativ cu restul prevederilor sale referitoare la persoana juridică (pentru o critică similară a art. 216 C. civ., a se vedea Lucian Bojin, op. cit., p. 92).
[20] I.L. Georgescu, op. cit., vol. II, p. 355. Autorul (citând din doctrina italiană) arată că administratorii, directorii, etc. „ar putea aprecia, prin delegare de competență, momentul punerii în executare, cu condiția de a nu avea decât o restrânsă sferă de apreciere, cu caracter de pură excepție”.
[21] M.A. Dumitrescu, op. cit., vol. V, p. 601.
[22] Ibidem, vol. VI, p. 319.
[23] Într-o hotărâre criticabilă (Ap. Cluj, s. com. și de cont. adm., dec. nr. 494/2000, în Revista de drept comercial nr. 5/2002, p. 143) s-a dispus anularea unei hotărâri a adunării generale a asociaților unei societăți cu răspundere limitată formată din doi asociați, ambii administratori, motivându-se că „cererea asociatului care are calitatea de administrator al societății convocată de celălalt asociat și administrator este admisibilă când nu s-au respectat cerințele legale privind convocarea adunării“. Critica noastră se referă la faptul că reclamantul avea legitimitate procesuală în virtutea calității de asociat, nu de asociat-administrator.
[24] Pentru o opinie contrară, a se vedea Lucian Bojin, op. cit., p. 197.
[25] Într-o decizie de speță (Ap. Cluj, dec. nr. 49 din 30 martie 2009, în Jurindex) s-a considerat în mod just că interdicția de la art. 122 alin. (4) din Legea societăților este una absolută, deși administratorul revocat invocase vicii de procedură (convocare nelegală, lipsa procesului-verbal și încălcarea votului secret).
[26] Ap. Bacău, s. com., dec. nr. 4/CC din 13 iunie 2008, publicată în Curierul Judiciar nr. 10/2008, p. 11 și Ap. Brașov, s. com., dec. nr. 83 din 8 octombrie 2009, în Jurindex.
[27] Viorel Mihai Ciobanu, op. cit., vol. I, pp. 280-281.
[28] Adică drepturi care nu rezultă din lege ci din actul constitutiv sau dintr-o convenție extra-statutară și nu sunt exercitabile asupra societății, în calitate de emitent.
[29] De exemplu, creditorii au la dispoziție calea opoziției reglementate la art. 61 și urm., în timp ce doar asociații au la dispoziție calea acțiunii în anulare. Așa cum s-a statuat de către practica judiciară, „nu se poate admite că legea a oferit acelorași persoane două căi paralele de atac împotriva aceluiași act“ (Ap. Timișoara, dec. civ. nr. 46/2000, în Culegere de practică judiciară 1999-2002, de Ministerul Justiției, p. 182 și Ap. București, s. a VI-a com., dec. nr. 1299/2002, în Culegere de practică judiciară 2002, de Curtea de Apel București. Editura Brilliance, București, 2004, p. 152).
[30] De exemplu, s-a spus în doctrină (Radu N. Catană, op. cit., p. 92) că protejarea gajului general societar este o normă de ordine publică ce justifică nulitatea relativă a unei hotărâri de dobândire a propriilor acțiuni cu încălcarea dispozițiilor imperative de la art. 103 și urm. din Legea societăților. Totuși, având în vedere că cei afectați sunt creditorii, nu vedem de ce acționarii ar trebui să se preocupe de interesele lor, când creditorii au la îndemână calea opoziției.
[31] Pentru o opinie în același sens, în speță că cele două acțiuni pot fi exercitate separat, pe motiv că finalitățile lor sunt diferite, vezi Lucian Bojin, op. cit., p. 201. Pentru o opinie conform căreia creditorii sociali pot introduce fie acțiunea în constatarea nulității, fie opoziția, dar nu ambele acțiuni pentru aceeași cauză vezi Sorin David în op. cit., de Stanciu D. Cărpenaru, Sorin David, Cătălin Predoiu, Gheorghe Piperea, p. 503.
[32] Într-o decizie de speță criticabilă (Ap. București, s. a V-a com., dec. nr. 195 din 11 aprilie 2006, în Culegere de practică judiciară comercială 2006) au fost citați și toți asociații unei societăți cu răspundere limitată, pentru a le face opozabilă hotărârea, lucru inutil.
[33] CSJ, s. com., dec. com. nr. 2142/2003, în Buletinul Jurisprudenței – baza de date.
[34] Crenguța Leaua, op. cit., p. 188. Instanța noastră supremă a decis însă contrariul (ÎCCJ, s. com., dec. nr. 311 din 25 ianuarie 2011, pe www.scj.ro), asupra căreia s-au exprimat rezerve în doctrină (vezi Lucian Bojin – op. cit., p. 353)
[35] Cass. Roma, dec. din 20 aprilie 1894, în op. cit., de Eftimie Antonescu vol. II, p. 309.
[36] Crenguța Leaua, op. cit., p. 186.
[37] În lipsa calității de asociat, aceste prevederi nu conferă calitate procesuală activă administratorilor sau membrilor directoratului, în această calitate.
[38] În doctrină (Crenguța Leaua, op. cit., p. 187) s-a propus desemnarea unui curator.
[39] Pentru o opinie conform căreia hotărârea ține de resortul adunării generale extraordinare, a se vedea Ioan Adam, Codruț Nicolae Savu, op. cit., p. 345
[40] A se vedea și Radu N. Catană, op. cit., p. 64.
[41] I.L. Georgescu, op. cit., vol. II, p. 365.
[42] Ibidem, vol. II, p. 358.
[43] Cristian Gheorghe, op. cit., p. 127.
[44] Sorin David, în op. cit., de Stanciu D. Cărpenaru, Sorin David, Cătălin Predoiu, Gheorghe Piperea, p. 497; Crenguța Leaua, op. cit., p. 169; Radu N. Catană, op. cit., p. 65.
[45] Sorin David, în op. cit., de Stanciu D. Cărpenaru, Sorin David, Cărălin Predoiu, Gheorghe Piperea, p. 497 și Cristina Cucu, Marilena-Veronica Gavriș, Cătălin-Gabriel Bădoiu, Cristian Haraga, op. cit., p. 279.
[46] Gabriela Florescu, Nulitatea actului juridic civil. Editura Hamangiu, București, 2008, p. 84.
[47] Elena Cârcei, op. cit., p. 225, Sorin David în op. cit., de Stanciu D. Cărpenaru, Sorin David, Cătălin Predoiu, Gheorghe Piperea, p. 498; Cristina Cucu, Marilena-Veronica Gavriș, Cătălin-Gabriel Bădoiu, Cristian Haraga, op. cit., p. 279 ș.a.
[48] „Reclamantul a invocat încălcarea dispozițiilor imperative ale art. 117 din Legea nr. 31/1990, care constituie un motiv de nulitate absolută” (ÎCCJ, s. com., dec. nr. 4185 din 15 decembrie 2006, în Jurisprudența Secției comerciale pe anul 2006, de ÎCCJ. Editura Hamangiu. București, 2006, p. 16); de asemenea Ap. Craiova, s. com., dec. nr. 17 din 25 ianuarie 2007, în op. cit., de Simona Petrina Gavrilă, p. 294 și CSJ, s.com., dec. nr. 51/2002, în Pandectele Române nr. 3/2004, p. 30.
[49] Ap. Cluj, s. com., dec. nr. 231/1999, în INDACO.
[50] Cei doi au fost principalii redactori ai Codului Comercial Carol al II-lea, în calitate de membri titulari ai Consiliului Legislativ.
[51] În același sens a se vedea și Dimitrie G. Maxim, art. cit., p. 270 (acest autor adaugă și comerțul).
[52] Redăm câteva astfel de exemple greșite: s-a opinat în doctrină (Cristian Duțescu, op. cit., p. 235) că neindicarea în convocator a locului ținerii adunării atrage nulitatea absolută a hotărârii deoarece norma încălcată este imperativă. De asemenea s-a spus (Elena Cârcei, op. cit., p. 226) că norma care ocrotește un interes social este o normă imperativă pe când cea care ocrotește un interes particular este supletivă. La fel, s-a afirmat că încălcarea normelor imperative sancțiunea este cea a nulității absolute deoarece au fost nesocotite interese publice, obștești (Adam, Codruț Nicolae Savu, op. cit., p. 396). Nu în ultimul rând, s-a afirmat (Cristian Gheorghe, op. cit., p. 80) și că, deși tradițional dreptul privat este considerat un drept supletiv, trebuie observat că normele din materia societăților comerciale au un caracter preponderent imperativ, ceea ce justifică acțiunile în constatarea nulității.
[53] Nicolae Em. Antonescu, op. cit., p. 80.
[54] Termenul „obștesc“ nu este unul comunist, deși a fost folosit mai mult în literatura juridică de după 1947 însă fără a i se modifica sensul, ci doar frecvența.
[55] Traian Ionașcu și colaboratorii, Tratat de drept civil. Editura Academiei Române, Institutul de Cercetări Juridice, București, 1967, vol. I, p. 331.
[56] Gabriela Florescu, op. cit., p. 145.
[57] Ibidem, p. 147
[58] C.C. Arion, op. cit., vol. II, p. 191.
[59] Radu N. Catană, op. cit., p. 68
[60] Philippe Malaurie, Laurent Aynés, Philippe Stoffel-Munck, Drept civil. Obligațiile. Editura Wolters Kluwer, București, 2010, pp. 341 și urm.
[61] I.L. Georgescu, op. cit., vol. II, p. 308
[62] I.N. Fințescu, art. cit., p. 459
[63] Ovid Sachelarie, Regimul funcționării societăților anonime pe acțiuni și în comandită pe acțiuni potrivit decretelor-legi din 19 Octomvrie 1940 și 7 Noemvrie 1940, în Revista de drept comercial și studii economice, anul 1940, p. 569.
[64] Gabriela Florescu, op. cit., p. 145.
[65] Constantin Stătescu, Drept civil, persoana fizică, persoana juridică, drepturile reale. Editura Didactică și Pedagogică, București, 1970, p. 85
[66] Stanciu D. Cărpenaru, op. cit., p. 147.
[67] Constantin Stătescu, op. cit., p. 219.
[68] Acesta este singurul caz care permite, în dreptul italian, introducerea unei acțiuni în constatarea nulității, conform Nicoleta Rodica Dominte, op. cit., p. 132. Pentru o critică a transpunerii nulității societății pe tărâmul adunărilor generale, în cazul cauzei ilicite, vezi Lucian Bojin, op. cit., pp. 245 și urm. Deși argumentele constând în faptul că, în final, ilicitul intervine în momentul în care societatea chiar efectuează actul ilegal, credem că însăși prevederea unui obiect ilicit de activitate încalcă ordinea publică și este nulă absolut.
[69] Ceea ce înseamnă că o nerespectare a vărsămintelor minime care însă nu afectează raportul dintre capitalul subscris și cel vărsat este o cauză de nulitate relativă.
[70] Doar dobândirea lor ulterior subscripției, prin cesiune este permisă
[71] Pentru exemple practice de clauze leonine a se vedea Sebastian Bodu, Clauza leonină, în Revista Română de Drept Privat nr. 6/2013.
[72] Aurel Pop, Gheorghe Beleiu, op. cit., p. 437.
[73] Constantin C. Bălescu, op. cit., vol. I, p. 450.
[74] Radu N. Catană, op. cit., p. 66.
[75] Paul I. Demetrescu care, împreună cu I.L. Georgescu, au fost principalii redactori ai Codului Comercial Carol al II-lea, în calitate de membri ai Consiliului Legislativ.
[76] „Măsurile de garanție legale și statutare ce tind la determinarea sinceră a votului adunărilor generale trebuie privite ca de ordine publică. […] Prin controlul mai eficace al societăților pe acțiuni se garantează mersul onest al afacerilor comerciale, a căror activitate constituie prosperitatea economică a unei națiuni” (Dimitrie G. Maxim, art. cit., 1934, p. 270).
[77] Așa cum s-a statuat de către practica judiciară, „nu se poate admite că legea a oferit acelorași persoane două căi paralele de atac împotriva aceluiași act“ (Ap. Timișoara, dec. civ. nr. 46/2000, în Culegere de practică judiciară 1999-2002, de Ministerul Justiției, p. 182 și Ap. București, s. a VI-a com., dec. nr. 1299/2002, în Culegere de practică judiciară 2002, de Curtea de Apel București. Editura Brilliance, București, 2004, p. 152).
[78] De exemplu, s-a spus în doctrină (Radu N. Catană, op. cit., p. 92) că protejarea gajului general societar este o normă de ordine publică ce justifică nulitatea relativă a unei hotărâri de dobândire a propriilor acțiuni cu încălcarea dispozițiilor imperative de la art. 103 și urm. din Legea societăților. Totuși, având în vedere că cei afectați sunt creditorii, nu vedem de ce acționarii ar trebui să se preocupe de interesele lor, când creditorii au la îndemână calea opoziției.
[79] Pentru o astfel de argumentare a se vedea Ap. Timișoara, s. com., dec. nr. 28 din 9 februarie 2010, în Legea societăților adnotată, Editura Rosetti Internațional, București, 2014, p. 89.
[80] În literatura de specialitate procesual civilă s-a spus că un concurent al unei societăţi nu ar putea cere nulitatea nici măcar atunci când este absolută (Viorel Mihai Ciobanu, op. cit., vol. I, p. 271).
[81] Paul I. Demetrescu, art. cit., p. 531.
[82] Radu N. Catană, op. cit.., p. 75.
[83] Ap. București, s. a VI-a civ., dec. nr. 734/2012, în Legea societăților adnotată, Editura Rosetti Internațional, București, 2014, p. 85.
[84] I. L. Georgescu, op. cit., vol. II, p. 364 (acest autor o denumește „proba rezistenței“). În Belgia este denumită „teoria apreciativă” (R. Blanpain, apud Lucian Bojin, op. cit., p. 95).
[85] Marius Șcheaua, op. cit., p. 155.
[86] Pentru o opinie în același sens a se vedea Radu N. Catană, op. cit., p. 84. Pentru o opinie privind incidența nulității absolute, a se vedea Lucian Săuleanu, op. cit., p. 271; Cristian Duțescu, op. cit., p. 393 (acești din urmă autori consideră că nulitatea absolută este chiar expresă) și Lucian Bojin, op. cit., p. 239).
[87] În doctrină s-a spus și că probarea interesului, proprie acțiunii în constatarea nulității, ar fi motivul pentru care nulitatea este absolută în caz de împiedicare a participării la adunare. În realitate, în astfel de situații interesul trebuie întotdeauna probat, nefiind în fața unei „acțiuni sociale“.
[88] Doru Cosma, op. cit., p. 298
[89] Pentru o opinie la care nu achiesăm, conform cărora nulitatea este expresă (!) și absolută, vezi Lucian Săuleanu, op. cit., p. 271.
[90] CSJ, s. com., dec. nr. 51/2004, în Pandectele Române nr. 3/2004, p. 30 și ÎCCJ, s. com., dec. nr. 426 din 1 februarie 2011, în Legea societăților adnotată, Editura Rosetti Internațional, București, 2014, p. 85.
[91] CSJ, s. com., dec. nr. 797/1996, în Dreptul nr. 3/1997, p. 129 și ÎCCJ, s. com., dec. nr. 878 din 11 februarie 2005, pe www.scj.ro.
[92] CSJ, s. com., dec. nr. 797 din 28 mai 1996, în Dreptul nr. 3/1997, p. 129.
[93] În acest caz doctrina a dat și ea o mână de ajutor (vezi Sorin David în op. cit., de Stanciu D. Cărpenaru, Sorin David, Cătălin Predoiu, Gheorghe Piperea, p. 498; Radu Catană, op. cit., p. 76; Lucian Săuleanu, op. cit., p. 273 sau Lucian Bojin, op. cit., p. 232.
[94] De exemplu, președintele consiliului de administrație, fără a avea în spate o decizie a consiliului (Ap. Brașov, s. com., dec. nr. 50 din 30 aprilie 2008, în Jurindex).
[95] Ap. București, s. com., dec. nr. 466 din 6 noiembrie 2008, dec. nr. 144 din 31 martie 2008 și Ap. Pitești, s. com., dec. nr. 116/2008, toate în Jurindex.
[96] ÎCCJ, s. com., dec. nr. 3241 din 8 decembrie 2009, în ÎCCJ, Jurisprudențe secției comerciale pe anul 2008, Editura Universul Juridic, București, 2009, p. 16.
[97] Ap. București, s. com., dec. nr. 30 din 14 februarie 2008 și nr. 372 din 5 octombrie 2009, în Jurindex.
[98] Ap. Timișoara, s. com., dec. nr. 157 din 16 septembrie 2008, pe Jurindex; cu privire la data de referință, considerăm că, în afara societăților unde au loc schimbări frecvente de acționariat, precum la cele admise la tranzacționare, nu se justifică nici măcar nulitatea relativă.
[99] Ap. Brașov, s. com., dec. nr. 118 din 16 octombrie 2008, în Jurindex. În acest caz însăși sancțiunea nulității este exagerată.
[100] ÎCCJ, s. com., dec. nr. 2041 din 2 iunie 2010, în Legea societăților adnotată, Editura Rosetti Internațional, București, 2014, pp. 87-88.
[101] Ap. București, s. com., dec. nr. 144 din 31 martie 2008, în Jurindex.
[102] Ap. București, s. a VI-a civ., dec. nr. 1428 din 26 iunie 2013, în Legea societăților adnotată, Editura Rosetti Internațional, București, 2014, p. 91.
[103] Din fericire, în cazul conflictului de interese dintre acționar și societate, art. 127 alin. (2) din Legea societăților prevede expres sancțiunea daunelor-interese, pentru că altfel cu siguranță am fi avut un val de decizii de nulitate absolută (pentru detalii privind cazurile în care se poate aplica, totuși nulitatea, desigur relativă, a se vedea Sebastian Bodu, op. cit., vol. I, pp. 492 și urm.). Așa deciziile de nulitate absolută sunt izolate, dar din păcate există.
[104] Ap. Timișoara, s. com., dec. nr. 199 din 8 decembrie 2009, în Jurindex și ÎCCJ, s. a II-a civ., dec. nr. 1225 din 7 martie 2012, în Legea societăților adnotată, Editura Rosetti Internațional, București, 2014, p. 98.
[105] Ap. Târgu Mureș, s. com., dec. nr. 59 din 18 iunie 2008, Ap. Bacău, s. com., de cont. adm. și fiscal, dec. nr. 6/CC din 10 iunie 2009, Ap. Constanța, s. com., dec. nr. 143 din 11 noiembrie 2009 (toate în Jurindex).
[106] Ap. Timișoara, s. com., dec. nr. 74 din 16 aprilie 2009, în Jurindex.
[107] ÎCCJ, s. com., dec. nr. 1409 din 7 aprilie 2010, în Legea societăților adnotată, Editura Rosetti Internațional, București, 2014, p. 82.
[108] I.L. Georgescu, op. cit., vol. II, p. 365.
[109] Radu N. Catană, op. cit.., p. 67.
[110] Deși în doctrină s-a spus și că obținerea nulității ar putea fi încă posibilă și că aceasta ar fi chiar o sancțiune mai potrivită decât daunele, a se vedea Cristian Gheorghe, op, cit., p. 178.
[111] Această prevedere a fost introdusă în prin art. IX pct. 53 din Legea nr. 161/2003. În expunerea de motive a legii se prevede că modificările au fost determinate de transpunerea acquis-ului comunitar, dar au fost valorificate și propunerile venite din partea beneficiarilor actelor normative vizate (instanțe judecătorești, organizații de interes economic, autorități publice), propuneri menite a înlesni aplicarea Legii societăților. Întrucât această prevedere nu face parte din categoria celor transpuse, nefiind reglementată la nivel european, intuim că a fost valorificată ca propunere venind din partea vreunei organizații de interes economic (lobby), cum ar fi o organizație care promovează interesele fondurilor de investiții cu participații preponderent minoritare.
[112] Într-o decizie de speță s-a respins o acțiune în constatarea nulității pe lipsă de interes deoarece a fost introdusă după 10 ani, instanța argumentând că „și-a produs efectele care nu mai pot fi înlăturate”.
[113] Pentru o critică asemănătoare vezi și Marius Șcheaua, op. cit., p. 181 și Lucian Săuleanu, op. cit., p. 262.
[114] Cristian Gheorghe, op, cit., p. 145.
[115] Lucian Bojin, op. cit., p. 86 (autorul face și o utilă trecere în revistă a unor opinii emise de marcanți autori străini care scot societatea comercială din sfera de acțiune a nulităților contractuale).
[116] Crenguța Leaua, op. cit., p. 169.
[117] Această limitare a dreptului la acțiune nu este rodul gândirii legiuitorului autohton, blocat în „civilizarea” dreptului societar, ci al celui european, prevederea fiind rezultatul transpunerii celei de-a Treia Directive Societare.
[118] De obicei prin vot multiplu.
[119] Lucian Bojin, op. cit., p. 99 și urm.
[120] I.L. Georgescu, op. cit., vol. II, p. 363; Sorin David în op. cit., de Stanciu D. Cărpenaru, Sorin David, Cătălin Predoiu, Gheorghe Piperea, p. 499 și Lucian Bojin, op. cit., p. 247.
[121] ICCJ, s. com., dec. nr. 3505 din 8 noiembrie 2011, în Jurisprudență 2010 – 2011, de ICCJ, Secția comercială – Editura Universul Juridic, București, 2012, p. 192.
[122] ÎCCJ, s. com., dec. nr. 4089 din 24 noiembrie 2010, în Legea societăților adnotată, Editura Rosetti Internațional, București, 2014, p. 86.
[123] ÎCCJ, s. com., dec. nr. 3129 din 26 noiembrie 2009, în Pandectele Române nr. 5/2010, p. 157.
[124] Radu Catană, op. cit., p. 82 și Lucian Bojin, op. cit., p. 250.
[125] Trib. Ilfov, s. I com., sent. nr. 130 din 6 februarie 1941, în Revista de drept comercial și studii economice, 1942, p. 382; Ap. Constanța, s. com., dec. nr. 93 din 22 mai 2008, în Jurindex; ÎCCJ, s. com., dec. nr. 3249 din 8 decembrie 2009, în Jurisprudența Secției comerciale pe anul 2009, de ÎCCJ ,Editura Hamangiu, București, 2009, p. 21.
[126] ÎCCJ, s. com., dec. nr. 2041 din 2 iunie 2010, în Legea societăților adnotată, Editura Rosetti Internațional, București, 2014, pp. 87-88.
[127] În acest caz credem că interesul personal protejat este evident, câtă vreme asociatul poate renunța la protecția confidențialității votului. Pentru o opinie conform căreia nulitatea care se impune este cea absolută, a se vedea Lucian Bojin, op. cit., p. 241.
[128] Radu Catană, op. cit., p. 90 și Lucian Bojin, op. cit., p. 253.
[129] Radu N. Catană, op. cit., p. 88.
[130] A nu se confunda cu reprimarea drepturilor însăși, care este o cauză de nulitate absolute. De exemplu nesocotirea exercițiului dreptului de vot este o cauză de nulitate relativă, spre deosebire de excluderea dreptului, care este o cauză de nulitate absolută (ÎCCJ, s. com., dec. nr. 2874 din 5 octombrie 2008, în Legea societăților adnotată, Editura Rosetti Internațional, București, 2014, p. 81).
[131] Sebastian Bodu, op. cit., vol. I, p. 484.
[132] ÎCCJ, s. com., dec. nr. 1134 din 14 martie 2007, respectiv dec. nr. 537 din 5 februarie 2007, în Jurisprudența secției comerciale pe anul 2007, de ÎCCJ. Editura Universul Juridic, București, 2007, p. 16, respectiv 7.
[133] Radu N. Catană, op. cit., p. 91 și Lucian Bojin, op. cit., p. 253.
[134] Dacă nulitatea afectează terții care s-au încrezut cu bună-credință în hotărârea adoptată, sancțiunea nu este nulitatea ci plata de daune-interese de către acționarul care a votat în acest fel (a se vedea Sebastian Bodu, op. cit., vol. I, p. 497).
[135] Acesta nu este un înscris sub semnătură privată, ca să putem vorbi de o formă scrisă cerută ad validitatem (pentru o opinie contrară vezi Lucian Bojin, op. cit., p. 242). Desigur că, în lipsa unui act scris care să fie înregistrat în Registrul Comerțului, hotărârea nu este opozabilă terților, drept pentru care situația este mai mult teoretică. De asemenea, nu trebuie confundată cu situația când procesul-verbal este înlocuit cu un înscris semnat de toți asociații prezenți, cum se întâmplă practice la societățile cu răspundere limitată și la cele pe acțiuni cu acționari puțini.
[136] Trib. Iași, s. com., sent. civ. nr. 212 din 19 aprilie 2005, menționată de Lucian Bojin, op. cit., p. 256.
[137] Pentru o opinie în favoarea nulității relative a se vedea și Radu N. Catană, op. cit., p. 84. Pentru o opinie privind incidența nulității absolute, a se vedea Lucian Săuleanu, op. cit., p. 271; Cristian Duțescu, op. cit., p. 393 (acești din urmă autori consideră că nulitatea absolută este chiar expresă) și Lucian Bojin, op. cit., p. 239.
[138] Stelian Ionescu, Noul regim al adunărilor generale în societățile pe acțiuni, în Revista de drept comercial și studii economice, anul 1940, p. 64.
[139] I.L. Georgescu, op. cit., vol. II, p. 364 (acest din urmă autor o denumește „proba rezistenței“). În Belgia este denumită „teoria apreciativă” (R. Blanpain, apud Lucian Bojin, op. cit., p. 95)
[140] C.C. Arion, op. cit., vol. II, p. 190.
[141] Pentru o opinie contrară, conform căreia se aplică dreptul comun, a se vedea Crenguța Leaua, op. cit., p. 207.
[142] Paul I. Demetrescu, Atacarea deciziunilor adunărilor generale ale acționarilor, în Revista de drept comercial și studii economice, anul 1941, p. 529.
[143] Probabilitatea vine din faptul că legislația valorilor mobiliare a fost dintotdeauna presărată de instituții juridice împrumutate fără discernământ din dreptul anglo-american (vezi injoncțiunile din fosta Lege nr. 52/1994 sau actualul art. 183 alin. (3) din Legea pieței de capital) sau cu erori de acomodare a unor instituții juridice autohtone.
[144] Sebastian Bodu, op. cit., vol. I, p. 188.
[145] Constantin C. Bălescu, op. cit., vol. I, p. 446.
[146] M.A. Dumitrescu, op. cit., vol. VI, p. 320.
[147] I.L. Georgescu, op. cit., vol. II, pp. 370-371.
[148] Constantin C. Bălescu, op. cit., vol. I, p. 446.
[149] Ap. Craiova, s. com., dec. nr. 940/2004, în Buletinul Jurisprudenței – Culegere de practică judiciară 2004, de Curtea de Apel Craiova. Editura Lumina Lex, București, 2005, p. 82.
[150] Instanța supremă a decis chiar că, deși nulitatea absolută este imprescriptibilă, aceasta nu retroactivează (C.S.J., s. com., dec. nr. 1894 din 21 mai 2010, în Jurisprudență 2010 – 2011, de ÎCCJ, Secția comercială. Editura Universul Juridic, București, 2012, p. 19. Ne întrebăm ce fel de nulitate este aceea care nu retroactivează și nu desființează actele subsecvente (în speță, un act de cesiune).
[151] M.A. Dumitrescu, op. cit., vol. VI, p. 311, criticând soluția unei instanțe (Ap. Genova, dec. din 27 noiembrie 1893 și din 9 martie 1897) care a considerat că, odată executată hotărârea nu mai e posibilă anularea.
[152] Prin ordonanța președințială marele comercialist italian se référé la cererea de suspendare a hotărârii.
[153] Cas. s. vac. dec. nr. 257 din 19 august 1920, în op. cit., de Stelian Ionescu, Laurențiu Preuțescu p. 150.
[154] ÎCCJ, s. com., dec. nr. 311 din 25 ianuarie 2011 și Ap. Cluj, s. com., dec. nr. 1 din 16 ianuarie 2008, comentate de Lucian Bojin, în op. cit., pp. 311-312.
[155] Ap. Cluj, s. com. și de cont. adm. și fiscal, dec. nr. 100 din 23 ianuarie 2007, în op. cit., de Simona Petrina Gavrilă p. 298.
[156] Mihai P. Popescu, art. cit., p. 179.
[157] ÎCCJ, s. com., dec. nr. 1353/2006, în Pandectele Române nr. 5/2006, p. 57.
[158] Gabriela Florescu, op. cit., p. 266.
[159] Garanția față de contractul generator al creanței, confirmarea față de actul anulabil etc. (Doru Cosma, op. cit., pp. 66-67).
[160] Cas. III, s. com., dec. nr. 1602/1935, în op. cit., C. Jornescu, Gh. Țigăeru vol. II, p. 106
[161] Inopozabilitatea este soluția tradițională în dreptul nostru.
[162] Derogarea de la regula proporționalității distribuirii dividendelor trebuie însușită de fiecare asociat în parte, neputând fi hotărâtă de majoritate deoarece sunt afectate drepturi societare intangibile.
[163] Ap. Timișoara, s. com., dec. nr. 74 din 16 aprilie 2009, în Jurindex.
[164] Ap. București, s. com., dec. nr. 70 din 5 februarie 2007, desființată printr-un recurs în interesul legii de instanța supremă, prin dec. nr. 1115 din 19 martie 2008, în op. cit., de Simona Petrina Gavrilă p. 303.
[165] Traian Ionașcu, Ideea de aparență și rolul său în dreptul civil român modern. Editura cursurilor litografiate, București, 1943, p. 782
[166] În speță caracterul decisiv al votului asociatului al cărui consimțământ a lipsit sau a fost viciat.
[167] Cesare Vivante, op. cit., p. 59 și I.N. Fințescu, op. cit., vol. I, p. 133.
[168] ÎCCJ, s. com., dec. nr. 1894 din 21 mai 2010, în Jurisprudență 2010 – 2011, de ÎCCJ, Secția comercială, Editura Universul Juridic, București, 2012, p. 19.
[169] ÎCCJ, s. com., dec. nr. 1115 din 19 martie 2008, în Jurisprudența secției comerciale pe anul 2008, de ÎCCJ. Editura Hamangiu, București, 2009, p. 51.
[170] Singurele titluri de participare care sunt, în mod excepțional, considerate bunuri mobile corporale sunt acțiunile la purtător, deoarece dobândesc complet corporalitatea înscrisului ce le constată.
[171] Trib. București, s. a VI-a com., sent. nr. 1038 din 3 martie 2005, în Jurindex.
[172] ÎCCJ, s. com., dec. nr. 1542 din 8 mai 2008, pe www.scj.ro.
[173] Nu numai că sancțiunea statutară era plata de daune-interese, dar nulitățile nu pot fi decât legale, niciodată contractuale (în prezent, această regulă este consacrată prin art. 1246 alin. (4) C. civ.)
[174] Art. 55 alin. (1) din Legea societăților comerciale spunând expres că publicitatea actului constitutiv nu poate constitui, singură, dovada cunoașterii.
[175] Culmea este nu doar invocarea unei perioade „de grație” de 15 zile, ci și că instanțele precedente, pronunțând nulitatea absolută a hotărârii adunării generale (soluție menținută de instanța de recurs), dă de înțeles, pe acest raționament, că cumpărătorul ar fi trebuit să aștepte o perioadă infinită, nulitatea absolută fiind imprescriptibilă.
[176] Spre deosebire de instanța care a pronunțat hotărârea, noi știm că buna-credință se aplică dobânditorului unor drepturi în toate situațiile, nu doar în cazul actelor de vânzare-cumpărare succesive, cazul tratat fiind, alături de cel al cumpărătorului subsecvent, un caz particular de bună-credință și anume al mandatarului aparent. Actele încheiate cu mandatarul aparent sunt valabile întrucât terții au convingerea onestă că persoana cu care tratează (în speță reprezentantul legal al societății) a primit împuternicire din partea mandantului (în speță prin hotărârea adunării generale) de a încheia actul (vezi Dimitrie Gherasim, Buna credință în raporturile juridice civile, Editura Academiei Române, București, 1981, p. 218), anularea ulterioară fiind similară revocării mandatului sau morții mandantului: nu afectează actul încheiat de mandatar cu terțul de bună-credință.
[177] Mandatul aparent a fost invocat (ÎCCJ, s. com., dec. nr. 1894 din 21 mai 2010, în Jurisprudență 2010-2011, de ÎCCJ, Secția comercială. Editura Universul Juridic, București, p. 20) baza aparenței în drept și anterior noului Cod civil, care l-a consacrat expres.
[178] Cas. it., dec. din 28 iunie 1939, citată de Paul. I. Demetrescu, art. cit., pct. 27.


* Articol extras din lucrarea Sebastian Bodu – Tratat de drept societar, vol. I-III. Editura Rosetti Internațional, București, 2014-2015, 1750 pagini, ISBN general 978-973-8270-1

** Articol publicat în Revista Română de Drept al Afacerilor nr. 1 și 2/2015

Dr. Sebastian Bodu, MBA
Academia de Studii Economice


Aflaţi mai mult despre , , ,
Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

JURIDICE GOLD pentru studenţi foarte buni, free
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill













Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.