BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalIPTelecom
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
 
Arbitraj
DezbateriCărţiProfesionişti

Secţiune dezvoltată în parteneriat cu Curtea de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României
POPOVICI NITU STOICA & ASOCIATII
Bucharest Arbitration Days 2019
Print Friendly, PDF & Email

Măsurile conservatorii în litigiile arbitrale din România

29.07.2016 | Anca PUȘCAȘU, Geanina STÎNGACIU
Abonare newsletter

Pe parcursul desfășurării unui litigiu arbitral pot apărea diverse situații potențial prejudiciabile pentru una dintre părți. Astfel de situații pot fi cauzate chiar de o acțiune sau inacțiune a părții adverse. De pildă, partea adversă ar putea încerca să distrugă sau să ascundă anumite bunuri, ar putea sista în mod abuziv executarea propriilor obligații contractuale și ar putea crea o stare de insolvabilitate pentru a zădărnici executarea unei eventuale hotărâri arbitrale nefavorabile, etc.

Pentru a evita sau limita astfel de situații, partea care riscă să fie prejudiciată are posibilitatea de a solicita tribunalului arbitral sau chiar instanței de judecată încuviințarea, în anumite condiții, de măsuri conservatorii (denumite și „asigurătorii” sau „provizorii”). Aceste măsuri sunt menite să protejeze situația părților sau să mențină echilibrul contractual până la soluționarea litigiului arbitral. În plus, au rolul de a asigura buna organizare și desfășurare a arbitrajului.

În doctrina și practica internațională, sfera măsurilor conservatorii pe care un tribunal arbitral le poate încuviința este largă și poate varia de la asigurarea probelor și până la impunerea unor obligații de confidențialitate, de constituire a anumitor garanții, sau chiar de continuare a executării obligațiilor contractuale în anumite condiții, ori de abținere în a îngreuna poziția părții adverse.

În România, materia măsurilor conservatorii care pot fi încuviințate pe parcursul arbitrajului este reglementată în Codul de Procedură Civilă („CPC”) la art. 585 pentru arbitrajul intern (A) și la art. 1117 pentru arbitrajul internațional cu sediul în România (B). În opinia noastră, reglementarea este imperfectă, afirmație pe care o vom dezbate pe scurt în cele ce urmează.

Cu titlu preliminar, se remarcă și o inconsistență în terminologia folosită în CPC pentru reglementarea măsurilor conservatorii. Astfel, pe de-o parte, art. 585 CPC (având titlul marginal „Măsuri asigurătorii”) vorbește despre „măsuri asigurătorii și măsuri provizorii”, în timp ce art. 1117 din același CPC face referire la „măsuri provizorii și conservatorii”. Aceste diferențe terminologice în reglementarea aceleiași figuri juridice (măsurile conservatorii în general) ar putea crea impresia că măsurile conservatorii care pot fi încuviințate în arbitrajul intern sunt altele decât cele din arbitrajul internațional cu sediul în România. În opinia noastră, o atare interpretare ar fi greșită, dar dilema nu este încă soluționată de doctrina și practica existentă.

A. Măsurile conservatorii în arbitrajul intern

1. Tipuri de măsuri

În reglementarea tipurilor de măsuri conservatorii care pot fi dispuse pe parcursul unui arbitraj, CPC folosește un limbaj ambiguu, care permite atât o interpretare restrictivă, cât și una extensivă cu privire la conținutul acestor măsuri.

Conform art. 585 CPC, măsurile conservatorii pot fi de trei tipuri: (i) măsuri asigurătorii; (ii) măsuri provizorii; și (iii) măsuri prin care să se constate anumite împrejurări de fapt.

Măsurile asigurătorii sunt limitate la cele enunțate în Cartea a VI-a, Titlul IV din CPC (art. 952-979), respectiv au în vedere numai sechestrul asigurător, poprirea asigurătorie, sechestrul judiciar și anumite măsuri în materia drepturilor de proprietate intelectuală[1], acestea fiind măsurile conservatorii „clasice”, aplicate de regulă în procedurile în fața instanțelor statale.

Categoria măsurilor provizorii comportă mai multe interpretări.

Într-o primă interpretare, măsurile provizorii sunt orice măsuri care pot fi luate pe calea ordonanței președințiale, respectiv măsuri „pentru păstrarea unui drept care s-ar păgubi prin întârziere, pentru prevenirea unei pagube iminente și care nu s-ar putea repara, precum și pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul unei executări”[2]. Pentru încuviințarea acestora, ar trebui respectate condițiile prevăzute în dreptul comun pentru admisibilitatea ordonanței președințiale (art. 997 CPC)[3]. În această interpretare, sfera măsurilor provizorii și, de fapt, a măsurilor conservatorii în general se extinde considerabil și se apropie de conceptul similar dezvoltat la nivel internațional, care are în vedere o varietate cât mai mare a măsurilor de acest tip aflate la dispoziția instanței arbitrale.

Într-o altă interpretare, mai restrictivă, măsurile provizorii nu există ca o categorie de sine stătătoare, ci fac parte din sfera mai largă a măsurilor asigurătorii, adică cele enunțate în Cartea a VI-a, Titlul IV, din CPC, enumerate mai sus[4]. Cu alte cuvinte, ar rezulta o confuziune între măsurile provizorii și cele asigurătorii, deja limitate, care pot fi de fapt încuviințate într-un arbitraj. Desigur că, într-o astfel de interpretare, măsurile conservatorii dispuse de un tribunal arbitral apar ca insuficiente în raport cu situațiile concrete ce se pot ivi pe parcursul unui arbitraj.

Constatarea unei situații de fapt reprezintă cea de-a treia categorie de măsuri conservatorii. Stările de fapt sunt, de exemplu: mărturia unei persoane, opinia unui expert, situația unor bunuri, precum și recunoașterea unui înscris, a unui fapt sau a unui drept. Această măsură trebuie însă să fie justificată de urgența unei situații de fapt și va fi în principiu supusă regulilor generale care guvernează asigurarea probelor (art. 359-365 CPC).

2. Câteva aspecte procedurale

Din punct de vedere procedural, măsurile conservatorii pot fi încuviințate atât de tribunalul arbitral, cât și de instanțele statale (mai precis, tribunalul în circumscripția căruia are loc arbitrajul). Înainte de începerea litigiului arbitral, părțile se pot adresa, în principiu, doar instanțelor de judecată, deoarece tribunalul arbitral nu este încă constituit. În cursul arbitrajului, părțile se pot îndrepta alternativ către tribunalul arbitral sau către instanțele statale.

O problemă frecvent întâlnită este aceea a executării acestor măsuri. Tribunalul arbitral, spre deosebire de instanțele statale, nu are la dispoziție mijloace coercitive prin care să asigure punerea în aplicare a măsurilor conservatorii încuviințate. Astfel, în cazul în care respectivele măsuri conservatorii nu sunt executate voluntar, partea interesată va trebui să recurgă tot la instanțele statale pentru a le conferi forță executorie. Într-o astfel de situație, se pune întrebarea dacă instanța de stat este îndreptățită să reverifice pe fond temeinicia și condițiile în care au fost acordate măsurile conservatorii de către instanța arbitrală sau dacă trebuie să se limiteze la o verificare formală a îndeplinirii acestor condiții. Doctrina s-a exprimat în favoarea celei de-a doua abordări.[5]

Partea nemulțumită de măsurile conservatorii dispuse de către tribunalul arbitral are la dispoziție și o altă opțiune decât refuzul de a executa, respectiv, recurgerea la instanțele statale. Practic, va promova o acțiune în anulare împotriva încheierii tribunalului arbitral prin care s-a încuviințat măsura conservatorie (art. 594 CPC), această acțiune fiind, de asemenea, de competența instanțelor statale, și anume Curtea de Apel competentă teritorial.

B. Măsurile conservatorii în arbitrajul internațional cu sediul în România

Sediul materiei îl reprezintă art. 1117 CPC, conform căruia tribunalul dintr-un arbitraj internațional poate dispune măsuri provizorii sau conservatorii în limita convenției arbitrale, a regulilor de arbitraj și legii aplicabile.

Cu toate acestea, atunci când se pune problema executării acestor măsuri, instanța națională este singura abilitată cu forța coercitivă necesară, iar aceasta va aplica propria lege, putând chiar să cenzureze conținutul măsurilor conservatorii dispuse de tribunalul arbitral prin recunoașterea doar a acelor măsuri conservatorii reglementate expres în dreptul comun[6].

De menționat este și că, spre deosebire de arbitrajul intern, în arbitrajul internațional se prevede expres posibilitatea dispunerii de către arbitru (sau judecător, după caz) a constituirii unei cauțiuni.

C. Concluzii

Legislația românească nu reușește să reglementeze cu claritate tipurile de măsuri conservatorii care se pot lua în cadrul unui litigiu arbitral, ceea ce poate conduce la interpretări divergente în practică.

În opinia noastră, adoptarea interpretării restrictive, în sensul în care prin măsuri conservatorii s-ar înțelege doar măsurile asigurătorii (și provizorii) prevăzute în dreptul comun, precum și cele privind constatarea unor situații de fapt, nu este o opțiune justificată din punct de vedere practic.

Mai apropiată de spiritul arbitrajului ca justiție privată, ar fi interpretarea extensivă a prevederilor legale care să permită adoptarea unor măsuri conservatorii cât mai variate în conținut decât cele expres reglementate în dreptul comun. Având in vedere tendința spre flexibilitate, proprie arbitrajului, o interpretare cât mai largă a noțiunii de măsuri conservatorii este necesară pentru a permite ordonarea unor măsuri adaptate la specificul speței. Lipsa unei consacrări legislative sau a unei susțineri doctrinare solide a acestei abordări ar putea însă determina instanțele de judecată să adopte mai degrabă o interpretare restrictivă a sferei acestor măsuri.


[1] G. Boroi (coordonator), Noul Cod de procedură civilă – Comentariu pe articole, vol. II, ediția a II-a, editura Hamangiu, București, 2016, p. 316; I. Leș, Nou Cod de procedură civilă – Comentariu pe articole, editura C.H. Beck, București, 2013, pp. 843-844.
[2] Ibidem.
[3] I. Leș, Nou Cod de procedură civilă – Comentariu pe articole, editura C.H. Beck, București, 2013, pp. 843-844.
[4] În doctrină există interpretări destul de rezervate cu privire la sfera măsurilor asigurătorii și provizorii, unii autori rezumându-se să facă referire la Cartea a VI-a, Titlul IV din CPC. În acest sens a se vedea R. B. Bobei, Arbitrajul intern și internațional, editura C.H. Beck, București, 2013, p.131, C. Leaua, F. A. Baias (editori), Arbitration in RomaniaA Practitioner’s Guide, editura Wolters Kluwer, Alphen, 2016, p. 159.
[5] G. Boroi (coordonator), op. cit., pp. 316-317.
[6] Ibidem, p. 1062.


Anca Pușcașu
Managing Associate al ȚUCA ZBÂRCEA & ASOCIAȚII

Geanina Stîngaciu
Avocat al ȚUCA ZBÂRCEA & ASOCIAȚII

Abonare newsletter

Aflaţi mai mult despre , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicăm şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro, vă rugăm să citiţi Politica noastră şi Condiţiile de publicare.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereCărţiEvenimenteProfesioniştiRomanian Lawyers Week