Prelungirea arestării preventive. Constituționalitate
4 august 2016 | Anda-Laura TĂNASE
În Monitorul Oficial al României nr. 450 din data de 16 iunie 2016 a fost publicată Decizia Curții Constituționale nr. 155 din 24 martie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 236 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură penală.
Excepția de neconstituționalitate a fost ridicată de Adrian Marcu într-un dosar aflat pe rolul Tribunalului Alba – secția penală.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 236 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins:
„(2) Prelungirea arestării preventive a inculpatului se poate dispune pentru o durată de cel mult 30 de zile.
(3) Judecătorul de drepturi şi libertăţi poate acorda în cursul urmăririi penale şi alte prelungiri, fiecare neputând depăşi 30 de zile. Dispoziţiile alin. (1) se aplică în mod corespunzător.”
În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, autorul excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 23 referitor la libertatea individuală, ale art. 25 privind dreptul la liberă circulaţie, ale art. 26 referitor la viaţa intimă, familială şi privată, ale art. 39 privind libertatea întrunirilor, ale art. 41 referitor la dreptul la muncă şi ale art. 53 privind condiţiile şi limitele restrângerii exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile art. 236 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură penală nu aduc nicio atingere prevederilor constituţionale ale art. 23 referitor la libertatea individuală, întrucât din ansamblul reglementărilor în materie de arestare preventivă a inculpatului în cursul urmăririi penale reiese, fără niciun echivoc, data de la care începe să curgă termenul de prelungire a măsurii arestării preventive.
Astfel, Curtea reţine că, în cursul urmăririi penale, la propunerea motivată a procurorului, judecătorul de drepturi şi libertăţi poate dispune luarea măsurii arestării preventive faţă de inculpat pentru un termen de cel mult 30 de zile, care începe să curgă de la data punerii în executare a măsurii faţă de inculpatul arestat preventiv. Durata reţinerii nu se deduce din durata arestării preventive. Potrivit art. 2 alin. (4) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, „arestarea preventivă se execută numai în baza mandatului de arestare preventivă, emis potrivit dispoziţiilor Codului de procedură penală”. Dacă în cazul celorlalte măsuri preventive, privative sau neprivative de libertate – reţinerea, controlul judiciar, controlul judiciar pe cauţiune şi arestul la domiciliu -, ordonanţa procurorului sau, după caz, încheierea motivată a judecătorului sau a instanţei de judecată reprezintă temeiul executării acestora, în cazul arestării preventive, mandatul de arestare reprezintă singurul temei al executării ei. Măsura arestării preventive luate faţă de inculpat în cursul urmăririi penale încetează de drept la expirarea termenului de cel mult 30 de zile stabilit de judecătorul de cameră preliminară. Acesta este un termen substanţial, astfel că se calculează pe zile pline, potrivit art. 271 din Codul de procedură penală, care prevede că, „în calculul termenelor privind măsurile preventive sau orice măsuri restrictive de drepturi, ora sau ziua de la care începe şi cea la care se sfârşeşte termenul intră în durata acestuia”.
În cazul în care procurorul formulează propunere de prelungire a măsurii arestării preventive, judecătorul de drepturi şi libertăţi, soluţionând propunerea, poate să o admită ori să o respingă ca fiind inadmisibilă sau neîntemeiată. Propunerea de prelungire a măsurii arestării preventive poate fi admisă atunci când este întrunită cel puţin una dintre cele două situaţii prevăzute de art. 234 alin. (1) din Codul de procedură penală, şi anume temeiurile care au determinat arestarea iniţială impun în continuare privarea de libertate a inculpatului sau au apărut temeiuri noi care justifică prelungirea măsurii. Admiţând propunerea de prelungire a arestării preventive, judecătorul de drepturi şi libertăţi dispune, în consecinţă, prelungirea măsurii arestării preventive pentru durata solicitată de procuror sau pentru o durată mai scurtă, dar nu mai mult de 30 de zile.
Curtea reţine că propunerea de prelungire a măsurii arestării preventive se soluţionează prin încheiere motivată, pronunţată în camera de consiliu, care poate fi atacată cu contestaţie de către inculpat şi procuror în termen de 48 de ore de la data pronunţării, pentru cei prezenţi, sau de la comunicare, pentru cei lipsă. În caz de admitere a propunerii de prelungire a arestării preventive, legea nu mai prevede emiterea unui nou mandat de arestare preventivă de către judecătorul de drepturi şi libertăţi. Temeiul legal al menţinerii în stare de arest a inculpatului îl constituie mandatul de arestare preventivă emis iniţial şi, eventual confirmat, a cărui durată va fi prelungită exclusiv prin dispoziţiile încheierii date de judecătorul de drepturi şi libertăţi, care se comunică şi locului de detenţie. Propunerea de prelungire se depune de către procuror la judecătorul de drepturi şi libertăţi cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive – din raţiuni de bună administrare a justiţiei, şi anume pentru asigurarea dreptului la apărare al inculpatului, pentru ca judecătorul să aibă timpul necesar pentru studierea dosarului şi pentru soluţionarea unei eventuale contestaţii a procurorului înainte de expirarea duratei arestării preventive – fără a fi afectat în vreun fel termenul pentru care a fost dispusă măsura şi care continuă să curgă până la împlinirea duratei stabilite cu autoritate de lucru judecat. Termenul de cel mult 30 de zile pentru care se dispune prelungirea arestării preventive a inculpatului curge în continuarea termenului iniţial, cu respectarea dispoziţiilor art. 271 din Codul de procedură penală, mai sus menţionate. Aşadar, prelungirea măsurii arestării preventive intervine în momentul la care expiră durata anterioară, astfel că judecătorul de drepturi şi libertăţi, admiţând propunerea de prelungire a măsurii, stabileşte, prin încheiere motivată, şi data de la care curge termenul de prelungire sau oferă suficiente repere pentru determinarea acestei date. Prin urmare, dispoziţiile de lege criticate, coroborate cu celelalte dispoziţii incidente în materia prelungirii măsurii arestării preventive, sunt clare, neexistând niciun dubiu cu privire la data de la care începe să curgă termenul de prelungire.
De asemenea, Curtea constată că cele arătate mai sus se aplică şi atunci când în aceeaşi cauză se găsesc mai mulţi inculpaţi arestaţi pentru care durata arestării preventive expiră la date diferite, situaţie în care procurorul poate sesiza judecătorul de drepturi şi libertăţi cu propunerea de prelungire a arestării preventive pentru toţi inculpaţii. Chiar dacă data soluţionării propunerii de prelungire a măsurii arestării preventive este pentru unii inculpaţi cu mai mult de 5 zile anterioară datei la care expiră durata arestării preventive, aceasta nu înseamnă că se produce o ingerinţă în drepturile acelor inculpaţi, având în vedere că atât procurorul, cât şi inculpaţii înşişi pot solicita revocarea măsurii arestării preventive sau înlocuirea acesteia cu o altă măsură preventivă, potrivit art. 242 din Codul de procedură penală, în cazul în care au încetat temeiurile care au determinat luarea şi, eventual, prelungirea măsurii ori au apărut împrejurări noi din care rezultă nelegalitatea acesteia.
Astfel, Curtea decide:
– Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate având ca obiect dispoziţiile art. 236 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură penală.
