BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalIPTelecom
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
 
Drept civil
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti
STOICA & Asociatii
CRAZNIC
Print Friendly, PDF & Email

Răspunderea administratorilor față de societate (2)

05.08.2016 | Sebastian BODU
Abonare newsletter

Prima parte a articolului poate fi consultată aici.

4. Înlăturarea răspunderii

Răspunderea administratorilor, respectiv a membrilor consiliului de administrație este solidară față de societate pentru neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a atribuțiunilor lor, exprese sau implicite, ce le incumbă conform art. 72, art. 73 alin. 1 și art. 144 ind. 2 alin. 1, respectiv art. 153 ind. 8 alin. 3 raportat la art. 144 ind. 2 alin. 1 din Legea societăților, adică faptele, actele sau omisiunile din timpul mandatului, care pot fi infinite, după cum sunt și atribuțiunile[1]. Solidaritatea răspunderii a fost instituită de legiuitor pentru că mai multe persoane administrează același patrimoniu, precum și pentru că încrederea asociaților este acordată întregului organ de administrare, ca organ societar care decide în mod colegial sau unanim, și nu membrilor individual, chiar și atunci când acestora li s-a permis să lucreze individual și nu împreună[2]. Dar pentru că, indiferent că lucrează împreună sau separat, răspunderea are la bază culpa proprie, fie și una ușoară (culpa levis), solidaritatea unuia sau mai multora cu ceilalți ori răspunderea întregului consiliu este înlăturată atunci când nu există o culpă proprie[3]. Criteriul obiectiv de apreciere a culpei și caracterul indefinit de cele mai multe ori al atribuțiunilor lărgește, desigur, aria răspunderii până la limita superioară dar, repetăm, oricât de ușoară, culpa se referă la propria faptă, nu la fapta celorlalți[4], indiferent că este o răspundere pentru prejudiciul creat în mod direct sau printr-o nesupraveghere a altui membru al unui organ societar.

Răspunderea solidară a membrilor care lucrează în comun în organul deliberativ nu este o garanție pentru societate, ci este bazată pe culpa proprie[5] pentru că, dacă ar fi altfel, s-ar ajunge la efecte inechitabile[6]. Drept urmare provocarea unui prejudiciu de către organul managerial nu îi inculpă pe administratori dacă aceștia nu ar fi putut observa fapta în mod obiectiv, deși au exercitat în mod adecvat supravegherea, monitorizarea directorilor. De asemenea, dacă unul dintre membri consiliului nu avea cunoștință despre caracterul ilicit al faptei săvârșite de altul contemporan sau predecesor imediat, acesta de asemenea nu răspunde. De exemplu, adoptarea unei decizii în consiliul de administrație sau în cel de supraveghere prin votul decisiv al unui membru aflat într-o situație de conflict de interese sau încheierea unui contract de către un administrator aflat într-o astfel de situație îl inculpă doar pe respectivul membru, nu și pe ceilalți, care nu au știut de existența intereselor conflictuale[7]. Nu în ultimul rând, dacă niciunul din membrii consiliului și consiliul, în ansamblul său, nu are nici cea mai mică vinovăție pentru decizia, omisiunea sau actul care a produs prejudiciul, inclusiv cu privire la posibilitatea depistării și împiedicării ori limitării prejudiciului, răspunderea nu poate fi antrenată. De exemplu, administratorii unei societăți nu pot să fie condamnați să indemnizeze pe acționari pentru pierderea rezultată din scăderea cursului acțiunilor, dacă această scădere nu provine dintr-o culpă de administrație, ci exclusiv din circumstanțe economice [8]. Tot ca exemplu, dacă aceștia au executat o hotărâre a adunării generale sau adunarea generală a aprobat decizia consiliului de supraveghere sau, mai degrabă, a celui de administrare, este  iarăși evident că membrii consiliului nu pot răspunde față de societate[9]. Administratorii sau membrii consiliului de supraveghere nu vor putea invoca însă nici greșeala și, așa cum spuneam cu altă ocazie, nici neștiința, lipsa de experiență sau de competență în domeniul în care s-a produs prejudiciul, indiferent după cum mandatul este remunerat sau nu.

Dacă membrii care nu sunt răspunzători de prejudiciu acoperă prejudiciul din averea lor, aceștia se vor îndrepta împotriva membrilor răspunzători, actuali sau precedenți imediat[10], dar nu prin subrogare, deoarece nu suntem în niciuna din situațiile enumerate la art. 1596 C. civ., astfel că solidaritatea celor vinovați dispare, făcând loc unei divizibilități, iar fiecare membru culpabil al consiliului va putea fi urmărit doar pentru propria datorie, așa cum a fost aceasta stabilită de instanța care i-a obligat la acoperirea prejudiciului față de societate.

4.1. Înlăturarea răspunderii obiective

În anumite cazuri reglementate de lege, membrii consiliului de administrație, respectiv de supraveghere sunt solidar răspunzători pentru fapta prejudiciabilă a altora, în speță pentru fapta celorlalți membri sau pentru fapta membrilor imediat anteriori. Solidaritatea este soluția tradițională îmbrățișată de legiuitorul român, pe baza faptului că membrii organului de administrare gerează același patrimoniu și pentru că încrederea asociaților este acordată tuturor, chiar și atunci când lucrează separat. Solidaritatea este soluția agreată de încă 16 state membre UE, în timp ce, în șapte state, răspunderea este disjunctă (divizibilă), acestea din urmă fiind Spania, Finlanda, Danemarca, Slovacia, Polonia, Franța și Austria[11].

Pentru a se desolidariza de ceilalți membri al consiliului de administrație, respectiv de supraveghere al unei societăți pe acțiuni, un membru trebuie să probeze că nu a participat la fapta ilicită, nu a avut cunoștință de existența ei sau, dacă a aflat ulterior despre aceasta, a informat despre ea și a depus toate diligențele pentru a preveni producerea prejudiciului sau, cel puțin, pentru a-l limita, utilizând de toate puterile conferite funcției. Desolidarizarea se face parțial diferit după cum membrii consiliului de administrație ai unei societăți cu răspundere limitată sau pe acțiuni administrate în sistem unitar lucrează împreună sau lucrează separat; membrii consiliului de supraveghere ai unei societăți pe acțiuni administrate în sistem dualist lucrează doar împreună, după cum reiese din art. 8 lit. g) ind. 1 din Legea societăților.

Dacă lucrează separat, inclusiv în baza unei clauze prevăzute în actul constitutiv, conform art. 7 lit. e), respectiv 8 lit. g) ind. 1 din Legea societăților, membrii organului de administrare pot face individual orice act care, dacă ar fi lucrat împreună, ar fi trebuit aprobat anterior în cadrul consiliului. În acest caz, ceilalți membrii ai organului de administrare răspund pentru fapta prejudiciabilă a unuia dintre ei atunci când în care nu au exercitat o supraveghere asupra acestuia, chiar și ex post, prin verificarea registrului deliberărilor menționat la art. 177 alin. 1 lit. c) din aceeași lege, mapei de acte, verificarea registrelor contabile, ignorarea unor informații de la angajații societății etc. Dacă lucrează împreună, desolidarizarea se face prin opoziția față de decizia de a stat la baza faptei prejudiciabile, așa cum rezultă din procesul-verbal al ședinței consiliului de administrație, respectiv de supraveghere, exprimată printr-un vot „contra“ cu ocazia deliberării asupra chestiunii; abținerea nu echivalează cu un vot contrar, din punct de vedere al înlăturării răspunderii[12]. După cum observăm, atunci când lucrează separat, fiecare administrator trebuie să depună diligențe sporite cu privire la supravegherea operațiunilor societății decise de cei cu care co-administrează.

Indiferent dacă lucrează împreună sau separat, membrul opozant trebuie să execute o serie de formalități denumite generic „protest” (dissent) prin care să devoaleze opoziția față decizia adoptată de un membru separat sau de mai mulți împreună[13], și anume să consemneze împotrivirea în registrul deciziilor consiliului de administrație ținut conform art. 177 alin. 1 lit. c) din Legea societăților şi, în plus, să încunoștințeze despre aceasta, în scris, pe cenzori sau, după caz, pe auditorii interni şi pe auditorul financiar, după cum prevede alin. 5 al art. 144 ind. 2 din Legea societăților. În lipsa protestului, chiar dacă s-a opus în ședința de consiliu, atunci când se lucrează împreună sau decizia a fost luată individual, atunci când se lucrează separat, desolidarizarea nu funcționează, considerându-se că opozantul „a lucrat” în continuare cu ei în mod tacit[14]. Protestul este inutil dacă administratorul sau membrul consiliului de supraveghere are o vină în deciziile, actele și omisiunile contra cărora protestează[15]. Această abordare este similară în aproape toate statele membre UE, cu excepția Portugaliei, unde răspunderea este angajată doar dacă membrul a avut un rol activ în adoptarea deciziei prejudiciabile, iar sarcina probei incumbă reclamantului[16]. De asemenea, protestul este inutil dacă este tardiv, în lipsa unui termen în care acesta trebuie realizat, tardivitatea analizându-se de la caz la caz. De altfel un termen nu ar fi necesar pentru că, dacă ar fi prea scurt, ar permite falșilor oponenți să scape prea ușor de răspundere[17], iar dacă ar fi prea lung ar prelungi nejustificat starea de incertitudine. Rolul opoziției față de o decizie este de asemenea unul psihologic deoarece îl face pe membrul care a luat-o individual, respectiv pe ceilalți membri ai consiliului să fie mult mai prudenți, mai sceptici în a pune în executare decizia respectivă iar, în plus, rolul protestului este acela de a-i face atenți inclusiv pe acționari[18]. Acest articol, ce reglementează posibilitatea unui administrator sau membru al consiliului de supraveghere de a de desolidariza, prezintă în același timp un deosebit interes pentru societate pentru că îl obligă pe cel care vrea să se salveze pe sine să releve fapta[19].

Atunci când o societate nu are cenzori sau auditori interni, precum unele societăți cu răspundere limitată, desolidarizarea se face prin orice mijloc care să probeze opoziția[20] și devoalarea ei în interiorul societății, inclusiv prin înștiințarea asociaților sau, dacă este posibil, prin convocarea de urgență a adunării generale. Dacă nu există cenzori sau auditor financiar și nici înștiințarea asociaților nu este posibilă, atunci simpla opoziție înscrisă în procesul-verbal credem că este suficientă[21]. Ideea de opoziție, ca mijloc de desolidarizare, se justifică prin faptul că, indiferent de forma societară, întrucât trebuie să își exercite mandatul cu loialitate și în interesul societății, administratorii sunt datori să depună toate diligențele rezonabile pentru a preveni, a descoperi, a limita sau a dezvălui, după caz, faptele prejudiciabile prejudiciabile.

Dacă neregulile care au condus la apariția prejudiciului au avut loc în mandatul predecesorilor (dar cu efecte în timpul mandatului curent[22]), iar administratorii actuali ai unei societăți pe acțiuni au cunoștință de ele, de asemenea trebuie să le comunice cenzorilor sau, după caz, auditorilor interni şi auditorului financiar, după cum cere art. 144 ind. 2 alin. 4 din Legea societăților. Această ultimă obligație incumbă, conform art. 153 ind. 2 alin. 6 din aceeași lege, și membrilor directoratului societății pe acțiuni administrate în sistem dualist, dar nu incumbă membrilor consiliului de supraveghere, nefiind menționată la art. 153 ind. 8 alin. 3 ce nu trimite la alin. 4 al art. 144 ind. 2, deoarece singurele efecte prejudiciabile propagabile în timp sunt cele generate de actele de gerare, nu de cele de monitorizare a managementului pe care le îndeplinesc membrii consiliului de supraveghere. De asemenea, nu se întinde nelimitat la toate administrațiile precedente ci doar la mandatul imediat anterior[23]. Răspunderea pentru neregulile predecesorilor imediați nu are la bază o obligație a noilor administratori de a le verifica actele și deciziile, iar lipsa verificării nu are valoarea unei acceptări tacite a acestor acte, cu toate consecințele lor[24], deoarece ar descuraja acceptarea funcției de administrator, ci se grefează strict pe ideea culpă proprie constând cunoașterea neregulilor[25], indiferent când și cum au aflat despre acestea; culpa trebuie dovedită[26].

Răspunderea nu se întinde asupra acelor membri ai organului de administrare care nu au știut de fapta prejudiciabilă deoarece decizia a fost luată individual de un alt membru sau au fost absenți de la ședința de consiliu în care decizia colectivă a fost luată ori actul prejudiciabil a fost semnat pe contul societății de un membru-reprezentant legal fără a fi fost anterior aprobat printr-o decizie, cu condiția ca cei care invocă desolidarizarea să fi făcut verificările ce le revin conform atribuțiunilor ce trebuie exercitate cu diligența unui bun gospodar[27], cu privire la procesul-verbal al ședințelor, registrul ședințelor și deliberărilor consiliului[28], registrelor contabile, mapei de acte, informațiile deținute de angajații societății ș.a. În plus, o a doua condiție pentru ca desolidarizarea să funcționeze este, în opinia noastră, aceea de a-i încunoștința în scris cenzorii sau, după caz, pe auditorii interni ori pe auditorul financiar, inclusiv atunci când decizia prejudiciabilă a fost un act colectiv la care ei nu au participat, deoarece se referă la o chestiune actuală și nu la una anterioară mandatului lor, precum în cazul 144 ind. 2 alin. 4 din Legea societăților (art. 151 alin. 2 C. com. conținea chiar un text expres în acest sens[29]). De aceea, pentru a nu permite desolidarizarea unor membri ai consiliului, președintele poate pune pe ordinea de zi validarea procesului-verbal al ședinței precedente, pentru ca membrii care au absentat de la respectiva ședință să fie informați[30]. Acest lucru este necesar însă și pentru ca membrii, chiar dacă au fost prezenți la ședința precedentă, să își împrospăteze memoria, având în vedere frecvența redusă a ședințelor și neimplicarea lor în afacerile societății între ședințe[31]. Mai mult, având în vedere că răspunderea pentru prejudiciul produs în timpul mandatului subzistă și după încetarea acestuia, s-a spus cu temei în doctrină că foștii membrii ai consiliului de administrație sau de supraveghere care află despre fapte sau omisiuni ilicite petrecute în timpul mandatului lor trebuie să înștiințeze cenzorii sau, după caz, auditorii interni și auditorul financiar (cei actuali, desigur) pentru a ieși din sfera culpei; nemaifiind în funcție, protestul nu se poate înscrie în registrul deliberărilor[32].

Deși răspunderea civilă a membrilor organelor de administrare este una contractuală[33], de dragul teoriei și pentru a demonstra, și cu ocazia tratării unui subiect de drept societar, că există multiple asemănări între răspunderea contractuală și delictuală[34], merită să precizăm că înlăturarea răspunderii acelor administratori, respectiv membri ai consiliului de supraveghere care fie nu au avut cunoștință de existența faptei prejudiciabile deoarece nu au participat la decizie și nici nu puteau afla de efectele ei prejudiciabile ori înlătura sau limita aceste efecte,  fie nu știau de interesul conflictual al unora din cei care au participat la decizia colectivă funcționează atât pentru răspunderea contractuală cât și pentru cea delictuală. Legea societăților nu derogă de la regulile solidarității nici în materie contractuală deoarece reia dispozițiile din dreptul comun cu privire de la pluralitatea de mandatari și nici în materie delictuală deoarece nu face nicio precizare, ceea ce înseamnă că se aplică dreptul comun. Dispozițiile art. 72 din Legea societăților (ca și cele ale art. 1915 alin. 1 C. civ.) prevăd că obligațiile și răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispozițiile referitoare la mandat (răspunderea ex contractu) și de cele special prevăzute în această lege (răspunderea ex lege – ex delicto). Or, dacă în materie contractuală neștiința și/sau protestul fac ca „lucrul” administratorilor să nu mai fie unul „împreună”, excluzând astfel regula de la art. 2022 alin. 3 C. civ., în materie delictuală lipsa culpei unora dintre membrii consiliului face, de asemenea, ca dispozițiile art. 1382 C. civ. să nu fie aplicabile, solidaritatea față de creditor fiind doar între cei care răspund, în calitate de făptuitori, pentru același prejudiciu[35].

4.2. Înlăturarea răspunderii subiective. Regula deciziei de afaceri. Sarcina probei

Regula deciziei de afaceri (business judgement rule) introdusă în Legea societăților prin Legea nr. 441/2006 prevede, conform art. 144 ind. 1 alin. 2, că administratorul a cărei răspundere se cere de către societate va fi considerat că a acționat cu prudența și diligența unui bun administrator dacă, la momentul luării deciziei care a provocat prejudiciul, el a fost în mod rezonabil îndreptățit să considere că acționează în interesul societății și pe baza unor informații adecvate. Conform alin. 3 al aceluiași articol, decizie de afaceri este, în sensul Legii societăților, orice decizie de a lua sau de a nu lua anumite măsuri cu privire la administrarea societății.

Drept comparat

Decizia de afaceri a fost introdusă în Australia în martie 2000, sub următoarea formă (secțiunea 180 paragraful 2, Corporation Law): „un administrator sau un alt manager al unei corporații ia o decizie de afaceri […] dacă următoarele condiții sunt îndeplinite cumulativ (a) ia decizia cu bună-credință și pentru un scop adecvat, (b) nu are un interes personal material în chestiunea ce face obiectul deciziei, (c) se informează despre chestiunea ce face obiectul deciziei într-atât încât să creadă în mod rezonabil că este potrivită și (d) crede în mod rațional că decizia este cea mai bună pentru corporație. Credința administratorului sau directorului că decizia este cea mai bună pentru corporație este una rațională cu excepția cazului când nicio persoană rezonabilă în acea funcție nu ar fi avut-o“.

Introducând regula deciziei de afaceri, legiuitorul nostru menționează în expunerea de motive a Legii nr. 441/2006 că adaptează legislația la standardele OECD în materia guvernării corporative, ca parte a reformei legislative, deși regula deciziei de afaceri nu este explicată extensiv în Principiile OECD privind guvernanța corporativă, ci doar se face o referire la efectele acesteia; Legea nr. 441/2006 nu face nici măcar atât, explicațiile fiind sumare pe măsura celerității cu care s-a aprobat legea, cu mai puțin de două luni înainte de termenul-limită reprezentat de aderarea României la Uniunea Europeană. Regula deciziei de afaceri este de origine americană, veche de aproape două secole, de unde a fost preluată în multe alte legislații.

Drept comparat

Regula deciziei de afaceri s-a născut în SUA, în principal din preocuparea judiciară că persoanele cu rațiune, intelect și integritate nu ar accepta să fie administratori dacă legea le cere un grad de perfecțiune pe care un om obișnuit nu îl are. Probabil că scopul și limitele deciziei de afaceri au fost prima dată exprimate în 1829, în dosarul Percy vs. Millaudon[36]. În motivare, instanța arată că „nu este nu este niciun dubiu că dacă o afacere presupune exercițiul unei anumite științe, o persoană care ar accepta mandatul, total ignorantă față de subiect, nu ar putea fi exonerată pentru că ți-a exercitat atribuțiile cu loialitate și diligență. Câtă vreme mandatarul desemnat posedă calitățile normale de îndeplinire a obligațiilor încredințate, apreciem că apariția unor dificultăți în cursul exercițiului, care au oferit soluții limitate, face ca alegerea unei soluții ce a dus la pierderi să nu îl poate face responsabil pe mandatar atunci când eroarea este una pe care ar fi făcut-o orice persoană prudentă. Interpretarea contrară ar presupune, în opinia noastră, deținerea și exercitarea unei înțelepciuni perfecte pentru un om supus greșelii. Nimeni nu ar accepta să exercite un mandat pentru altul în așa condiții severe. […] Testul responsabilității ar trebui să fie nu certitudinea înțelepciunii altora ci deținerea unor cunoștințe normale; și arătând că eroarea mandatarului este atât de gravă încât un om rațional, cu o atenție normală nu ar fi făcut-o“[37].

În Australia, în Memorandumul Explicativ al Corporate Law Economic Reform Program din 1998 s-a arătat că „scopul fundamental al regulii deciziei de afaceri (business judgement rule) este acela de a proteja autoritatea administratorilor în exercițiul atribuțiunilor lor, nu de a-i absolvi pe aceștia de răspundere“, precum și de a „clarifica și confirma poziția dreptului jurisprudențial (common law), conform căruia instanțele rar revizuiesc deciziile comerciale luate cu bună-credință“, astfel ca administratorii să aibă siguranța explicită a că instanțele nu vor revizui aceste decizii, odată cu legiferarea regulii[38].

După cum rezultă din textul art. 144 ind. 1 alin. 2 din Legea societăților, suntem în prezența unei decizii de afaceri atunci când, în mod rezonabil: (i) administratorul a apreciat că decizia este în interesul societății, (ii) decizia a fost fundamentată pe baza unor informații iar (iii) informațiile au fost adecvate. Toate acestea presupun ca administratorul să parcurgă în raționamentul său o serie de pași procedurali, ordonați. O decizie de afaceri poate consta, conform alin. 3 al aceluiași articol, atât într-o acțiune, cât și într-o inacțiune.

Rezonabilitatea cu care se analizează modul în care decizia a fost adoptată derivă din faptul că criteriul după care se apreciază culpa este cel obiectiv, al unui bun părinte de familie (bonus pater familias), adică al administratorului prudent și diligent în mod normal, obișnuit, comun, mijlociu, mediu, dar nu al unui administrator experimentat și instruit, adică al unui excelent administrator. Așadar, pentru a stabili că o anumită decizie a fost sau nu una de afaceri, judecătorul care examinează raționamentul ce a stat în spatele deciziei trebuie să verifice dacă acesta a fost rezonabil. Nu dacă administratorul a fost doar îndreptățit să considere că acționează în interesul societății și pe baza unor informații adecvate, ci dacă acesta a fost rezonabil îndreptățit să facă acest raționament, ceea ce înseamnă că rezonabilitatea se va aprecia în funcție de raționamentul pe care un administrator mediu de prudent și diligent l-ar fi avut în locul lui.

Interesul societății (duty to act in the best interest of the company) pe care administratorii trebuie să îl urmărească în deciziile lor presupune ca aceștia să aleagă, în mod rezonabil, cea mai bună variantă dintre cele aflate la îndemână pentru a soluționa o chestiune care privește societatea. Cum aceste variante pot fi multe, puține sau una singură, inclusiv varianta de a nu acționa și fiecare dintre aceste variante pot fi, în mod natural, privite diferit de către cei care le analizează ulterior adoptării, interesul societății se consideră că a fost urmărit atunci când (i) decizia a fost luată cu bună-credință, (ii) în mod independent, (iii) pentru un scop adecvat și (iv) în afara influenței unor interese contrarii, conflictuale.

Deoarece urmărirea unui interes contrar, echivalent al relei-credințe în conduită, face obiectul unei secțiuni distincte, vom analiza în continuare regula deciziei de afaceri stricto sensu, adică atunci când administratorii au acționat cu bună-credință, dar decizia lor a produs un prejudiciu societății, mai ales că aplicarea regulii de afaceri intervine mai puțin la încălcarea obligației de loialitate (duty o loialty), care loialitate implică și buna-credință, cât mai degrabă la încălcarea obligației de prudență și diligență (duty of care)[39].

Drept comparat

Instanțele britanice analizează dacă administratorul care a luat o decizie prejudiciabilă pentru companie a acționat în interesul acesteia, adică dacă a crezut cu sinceritate, la momentul adoptării, că decizia este una bună pentru societate. Judecătorii nu se limitează, desigur, în a-l întreba pe pârât dacă a crezut cu onestitate în decizie, pentru că răspunsul este invariabil pozitiv ci, având în vedere că nimeni nu poate ști ce a fost în mintea lui, se analizează dacă acesta a crezut în mod plauzibil în respectiva decizie[40]. Diligența sau lipsa ei în adoptarea unei decizii comerciale este altceva decât calitatea deciziei. Un administrator poate acționa neglijent dar să aibă noroc ca decizia luată să fie bună. Dacă decizia a fost luată pe baza unei diligențe adecvate și ar fi fost oricum luată, atunci prejudiciul nu este rezultatul lipsei de diligență. Drept urmare, dacă a avut loc o încălcare a obligației de diligență, decizia trebuie apreciată pe baza unui criteriu obiectiv precum gradul de rezonabilitate așteptat de la un administrator bun, adică obișnuit, normal, comun, mijlociu.

Spre deosebire de dreptul englez, dreptul american cere o evaluare a întregului standard al corectitudinii, care include inclusiv, de exemplu, o analiză a prețului primit pentru acțiunile corporației de la un terț ofertant, pentru a evalua eventuala pierdere suferită de companie, așa cum s-a întâmplat în speța Smith vs. Van Gorkom, unde instanța a stabilit grava neglijență[41]. Întrucât această speță este una de referință în dreptul american, vom reveni asupra ei în detaliu.


[1] Într-o decizie criticabilă (CSJ, s. com., dec. nr. 3/2001, în Cristina Cucu, Marilena Veronica Gavriș, Cătălin Gabriel Bădoiu, Cristian Haraga – op. cit., p. 139) s-a spus că textul de lege enumeră limitativ situațiile în care administratorii răspund solidar. Enumerarea pare a fi limitativă, însă ea cuprinde toate atribuțiunile pe care un administrator le are conform legii, actului constitutiv sau hotărârii adunării generale, exprese sau implicite.
[2] Cesare Vivante – op. cit., p. 101.
[3] M.A. Dumitrescu – op. cit., vol. V, p. 598, Stanciu D. Cărpenaru – op. cit., p. 225, Emanoil Munteanu – op. cit., p. 277, Crenguța Leaua – op. cit., p. 301.
[4] Vezi supra nr. 2.
[5] Constantin Stătescu – op. cit., p. 230.
[6] Un administrator cu avere ar putea deveni victima unor administrator fără avere (Constantin N. Toneanu – op. cit., vol. II, p. 405).
[7] Ministerul Justitiei (cu notă introductivă de Ioan C. Marinescu) – Codul comercial adnotat. Editura Institutului de Arte Grafice Tiparul Românesc, București, 1944, p. 114.
[8] Trib. civ. Seine, dec. din 13 mai 1925, în M.A. Dumitrescu – op. cit., vol. I, p. 351, pct. 2637.
[9] Nicoleta Rodica Dominte – op. cit., p. 347 (citând jurisprudență franceză).
[10] Cas. Florența, dec. din 18 mai 1912, în M.A. Dumitrescu – op. cit., vol. I, p. 348, pct. 2609.
[11] Sursa: Parlamentul European, Directoratul General pentru Politici Interne, Departamentul C (Drepturi cetățenești și afaceri constituționale) – Studiu privind raporturile dintre organul de supraveghere societar și management, 2012, p. 106).
[12] Robert W. Hamilton – Corporations, 4th Edition. West Publishing Co., St. Paul, Minnessotta, 1997, p. 310.
[13] Octavian Căpățînă – Societățile comerciale, ed. 2. Editura Lumina Lex, București, 1996, p. 341.
[14] Administratorii care au asistat la o ședință sunt considerați că au aderat la deciziunile luate și sunt răspunzători facă nu fac să se insereze în registrul de deliberări protestul lor împotriva acestor deciziuni (Ap. București, I, dec. din 14 august 1926, în Stelian Ionescu, Laurențiu Preuțescu – op. cit., p. 138).
[15] M.A. Dumitrescu – op. cit., vol. VI, p. 4.
[16] Sursa: Parlamentul European, Directoratul General pentru Politici Interne, Departamentul C (Drepturi cetățenești și afaceri constituționale) – Studiu privind raporturile dintre organul de supraveghere societar și management, 2012, p. 107).
[17] Pentru o critică în acest sens a termenului de o lună care a existat în Legea societăților vezi Radu N. Catană – op. cit., p. 336.
[18] Robert W. Hamilton – op. cit., p. 310.
[19] Constantin N. Toneanu – op. cit., vol. II, p. 405.
[20] Sorin David, Flavius Baias – op. cit., p. 29.
[21] În același sens vezi Vasile Pătulea – op. cit., p. 92.
[22] I.L. Georgescu – op. cit., vol. II, p. 439.
[23] Constantin N. Toneanu – op. cit., vol. II, p. 398.
[24] Pentru o opinie contrară vezi P. Dragomirescu – art. cit., p. 667.
[25] Sorin David, Flavius Baias – op. cit., p. 28.
[26] Cristina Cucu, Marilena Veronica Gavriș, Cătălin Gabriel Bădoiu, Cristian Haraga – op. cit., p. 325.
[27] De exemplu din registrele contabile (vezi V.V. Dimian – op. cit., p. 43), registrele societare sau din informațiile primite de la angajații societății.
[28] Stanciu D. Cărpenaru – op. cit., p. 225.
[29] „În caz de a nu fi participat la acele acte, obligațiunea de a protesta contra lor nu există decât dacă în urma administratorul a luat cunoștință de dânsele”.
[30] Ioana Alina Stanca – op. cit., p. 173.
[31] Jonatham Charkham – Procedurile și conduita în consiliile de administrație, în Marek Hessel (coordonator) – Administrarea societăților pe acțiuni în economia de piață și de tranziție. Editura All, București, 1997, p. 119.
[32] M.A. Dumitrescu – op. cit., vol. VI, p. 7.
[33] Vezi supra nr. 2.
[34] Pentru o prezentare a tezei unității răspunderii civile vezi Ion M. Anghel, Francisc Deak, Marin F. Popa – op. cit., p. 35 și urm. sau Mihail Eliescu – op. cit., p. 60 (acest ultim autor tratează „unitatea în diversitate” a celor două forme de răspundere civilă).
[35] Liviu Pop, Ionuț-Florin Popa, Stelian Ioan Vidu – op. cit., pp. 559-560.
[36] 8 Mart. 68, Louisiana Supreme Court.
[37] S. Samuel Arscht – art. cit., pp. 97-98.
[38] Michael Legg, Dean Jordan – Michael Legg, Dean Jordan – The Australian Business Judgement Rule After ASIC vs. Rich: Balancing Director Authority and Accountability. Adelaide Law Review, no. 34/2014, p. 406.
[39] Stephen Bainbridge – The Business Judgement Rule as Abstention Doctrine. University of California, Los Angeles, School of Law, Law & Economics Research Paper Series, No. 03-18, July 29, 2003, p. 6.
[40] David Kershaw – op. cit., p. 345.
[41] Idem, p. 474.


* Articol extras din lucrarea Sebastian Bodu – Tratat de drept societar, vol. I-III. Editura Rosetti Internațional, București, 2014-2015, 1750 pagini, ISBN general 978-973-8270-1

** Articol publicat în Revista Română de Drept al Afacerilor nr. 4/2015

Dr. Sebastian Bodu, MBA
Academia de Studii Economice

Abonare newsletter

Aflaţi mai mult despre , , , , , , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicăm şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro, vă rugăm să citiţi Politica noastră şi Condiţiile de publicare.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereCărţiEvenimenteProfesioniştiRomanian Lawyers Week