ArticoleESSENTIALSRNSJStudiiOpiniiInterviuriInterviuri VIDEOPovestim cărţi
 
 
Opinii
Print Friendly, PDF & Email

Tribunalul este instanţa la care se dezvoltă cel mai bine un judecător

13.08.2016 | Evelina OPRINA
Newsletter
Instagram
Facebook

Numele meu este Evelina Mirela Oprina şi sunt judecător la Tribunalul Ilfov, instanţa la care deţin şi funcţia de preşedinte cu delegaţie din anul 2013.

Mi-am început activitatea juridică în anul 1998, în funcţia de consilier juridic la Compania Naţională Poşta Română SA Bucureşti.

În anul 2004 am devenit judecător, calitate în care am activat la următoarele instanţe: Judecătoria Sector 6 Bucureşti (2004-2010), Tribunalul Bucureşti (octombrie 2010 – noiembrie 2011), Tribunalul Ilfov (noiembrie 2011 – prezent). 

Pasiunea pentru ştiinţele jurdice, în special drept civil şi procesual civil, m-a determinat să îmbrăţişez atât activităţi didactice, în prezent fiind profesor universitar la Facultatea de Ştiinţe Juridice şi Administrative din cadrul Universităţii Creştine “Dimitrie Cantemir”, cât şi activităţi ştiinţifice, sens în care am publicat mai multe lucrări de specialitate.

Mai multe detalii despre mine şi activitatea desfăşurată puteţi găsi în CV Europass și CV științific.

INTRODUCERE

Independenţa este înainte de toate o problemă de caracter
Prof. univ. dr. Viorel Mihai Ciobanu

Interpus între puterea judecătorească şi puterea executivă, Consiliul Superior al Magistraturii[1] este garantul independenţei justiţiei, fiind un organism independent, care se supune în activitatea sa numai legii, iar membrii săi răspund în faţa judecătorilor pentru activitatea desfăşurată în exercitarea mandatului (art. 133 alin. 1 din Constituţia României, republicată; art. 1 din Legea nr. 317/2004).

Se poate observa, aşadar, că principala garanţie pe care Consiliul Superior al Magistraturii trebuie să o asigure este aceea a independenţei judecătorilor, principiu considerat a fi, alături de cel al imparţialităţii, o piatră de fundament a motivării şi legitimităţii funcţiei judiciare în orice stat (Raportul Singhvi către Comisia Drepturilor Omului a O.N.U. din anul 1987, pct. 75; Principiile fundamentale referitoare la independenţa magistraturii adoptate la Milano, 1985; Declaraţia Universală a Drepturilor Omului; Constituţia României, republicată, art. 124 alin. 3).

În general, problema independenţei se analizează sub două aspecte: funcţional şi personal.

Independenţa funcţională presupune ca organele care judecă să fie adecvate acestei funcţii şi să nu aparţină executivului sau legislativului, iar instanţele să nu fie supuse ingerinţelor din partea puterii legislative, executive sau chiar din partea părţilor. Constituţia României, republicată reglementează aceste cerinţe în art. 126 alin. 1 şi 2 (“justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege”; “competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege”), dar şi în art. 124 alin. 1 şi 3 (“justiţia se înfăptuieşte în numele legii”; “judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii”).

Independenţa funcţională nu este însă suficientă, fiind necesar să se asigure şi o independenţă personală, a judecătorului. Astfel, această componentă a garanţiei independenţei începe cu modul de recrutare şi durata numirii şi continuă cu corectivul inamovibilităţii, regimul incompatibilităţilor, colegialitatea, fixarea salariului judecătorului, cu libertatea de expresie şi de asociere, dar şi cu formarea profesională a judecătorilor care trebuie să fie realizată la un nivel superior şi suficient de ridicat.

Aşadar, misiunea şi responsabilitatea Consiliului Superior al Magistraturii sunt decisive în asigurarea unei bune funcţionări a sistemului judiciar în ansamblul său, de a fi atent şi a feri judecătorii de orice imixtiune, indiferent de natura acesteia, în activitatea lor, de a se preocupa de cariera şi statutul judecătorilor şi, în egală măsură, de a transmite o imagine de seriozitate, implicare, rigurozitate şi echilibru. Totodată, rolul Consiliului Superior al Magistraturii constă şi în a veghea asupra modului în care judecătorii îşi îndeplinesc atribuţiile de serviciu, cu competenţă şi profesionalism, în vederea respectării legii, a drepturilor părţilor, dar şi a normelor de etică profesională.

Prin prezentul proiect îmi propun să relev, grefat pe atribuţiile Consiliului Superior al Magistraturii, principalele obiective pe care le voi urmări ca membru al acestui organism, organizate în funcţie de atribuţiile reglementate de Constituţia României şi de Legea nr. 317/2004.

Astfel, Consiliului Superior al Magistraturii îi revin atribuţii ce se circumscriu apărării judecătorilor împotriva oricăror acte ce le-ar putea afecta independenţa sau imparţialitatea, avizarea proiectelor de acte normative, cariera judecătorilor, organizarea şi funcţionarea instanţelor, răspunderea disciplinară a judecătorilor.

OBIECTIVE

I. ASIGURAREA ŞI APĂRAREA INDEPENDENŢEI JUDECĂTORILOR

Independenţa judecătorilor reprezintă un principiu constituţional, înscris în art. 126 şi art. 124 din Constituţia României, republicată, Consiliului Superior al Magistraturii revenindu-i îndatorirea de a urmări respectarea dispoziţiilor legale ce garantează independenţa şi inamovibilitatea judecătorilor.

Astfel, în condiţiile art. 30 alin. 1 din Legea nr. 317/2004, Consiliul Superior al Magistraturii are dreptul şi obligaţia de a se sesiza şi din oficiu pentru a apăra judecătorii şi procurorii împotriva oricărui act care le-ar putea afecta independenţa sau imparţialitatea ori ar crea suspiciuni cu privire la acestea. De asemenea, Consiliul Superior al Magistraturii apără reputaţia profesională a judecătorilor şi procurorilor.

Dispoziţiile legale generale privind statutul judecătorilor prevăd că judecătorii sunt independenţi, se supun numai legii şi trebuie să fie imparţiali (art. 2 alin. 3 din Legea nr. 303/2004), putând fi mutaţi prin transfer, delegare, detaşare sau promovare, numai cu acordul lor şi putând fi suspendaţi sau eliberaţi din funcţie în condiţiile prevăzute de lege (art. 2 alin. 2 din Legea nr. 303/2004). Totodată, orice persoană, organizaţie, autoritate sau instituţie este datoare să respecte independenţa judecătorilor (art. 2 alin. 4 din Legea nr. 303/2004).

Aşadar, subsumat acestei prime atribuţii analizate, principiul independenţei judecătorului cunoaşte mai multe forme practice de realizare, dintre care menţionăm următoarele modalităţi de implicare a viitorului Consiliu Superior al Magistraturii:

1. Realizarea unui sistem judiciar independent financiar, în acord cu prevederile art. 136 din Legea nr. 304/2004, prin gestionarea în concret a bugetului instanţelor de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în loc de Ministerul Justiţiei.

Am convingerea că administrarea bugetului instanţelor de către instanţa supremă va fi de natură să contribuie la o mai eficientă utilizare a finanţelor şi la aplicarea unor strategii coerente de cheltuire a banilor, cu orientarea acestora înspre obiective clare, precise şi bine fundamentate, astfel încât să se poată şi realiza măcar o mică parte din multiplele probleme cu care se confruntă sistemul judiciar şi care necesită finanţare.

În contextul actual, sistemul judiciar se confruntă cu o serioasă criză financiară, majoritatea demersurilor necesare bunei funcţionări a instanţelor judecătoreşti fiind blocate la nivelul aparatului administrativ al ministerului, care, prin funcţionarii săi, s-au dovedit de prea multe ori, neputincioşi în a susţine, dar mai ales a înţelege nevoile reale ale sistemului.

În acest sens, Consiliul Superior al Magistraturii trebuie să sprijine celelalte puteri în vederea aducerii concrete la îndeplinire a acestei dispoziţii legale şi evitarea amânării intrării în vigoare a acestei măsuri pe considerente legate de lipsa de infrastructură a instanţei supreme, generic vorbind.

2. Cenzurarea rolului ministrului justiţiei în forma legitimării active cu privire la exercitarea acţiunii disciplinare în cazul abaterilor săvârşite de un judecător.

Deşi este adevărat că exercitarea acţiunii disciplinare de către ministrul justiţiei este condiţionată de efectuarea cercetării disciplinare prealabile de către Inspecţia Judiciară (art. 47 din Legea nr. 317/2004), totuşi, în calitate de titular al acţiunii disciplinare, ministrul justiţiei, după primirea rezultatului cercetării prealabile, poate exercita acţiunea disciplinară, prin sesizarea Secţiei corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii.

Se impune din punctul meu de vedere, în conjunctura legislativă actuală, manifestarea unei preocupări speciale din partea Consiliului Superior al Magistraturii, ca instanţă disciplinară, în instrumentarea cauzelor declanşate la sesizarea ministrului justiţiei, reprezentant al puterii executive, pentru evitarea săvârşirii unor ingerinţe asupra independenţei judecătorului.

3. Asigurarea unui nivel ridicat de salarizare pentru judecători astfel încât acesta să fie adecvat cu starea, demnitatea şi responsabilitatea funcţiei şi acţionarea în permanenţă înspre acest obiectiv.

Apreciez că judecătorii trebuie plătiţi cu salarii mai mari decât alte categorii de funcţionari, având în vedere că pentru magistrat s-a creat o sumă de incompatibilităţi. Societatea şi legislaţia pretind atât de multe restricţii judecătorilor încât aceştia trebuie să fie compensaţi cu tot ceea ce îi opreşte să câştige doar prin munca de judecător.

Pe de altă parte, nu trebuie omis din vedere cantitatea şi mai ales calitatea muncii pe care o depune judecătorul, dar şi concepţia generală a societăţii despre această funcţie, unui judecător nefiindu-i îngăduit acelaşi mod de viaţă precum celorlalte persoane.

În fine, subsumat aceluiaşi obiectiv, consider că trebuie luată în considerare şi seducţia avocaturii, precum şi alte tentaţii cărora judecătorul ar putea să le cadă pradă şi care, în final, pot avea drept urmare abandonarea carierei de magistrat.

Conclusiv, un salariu corespunzător specificului activităţii desfăşurate de judecători, cu eliminarea oricăror discriminări în rândul aceloraşi categorii de magistraţi trebuie să reprezinte un obiectiv şi pe viitor şi o preocupare constantă a Consiliului Superior al Magistraturii. În acest sens, trebuie înţeles că nevoia de siguranţă financiară este de natură să contribuie la realizarea unei ambianţe favorabile independenţei sistemului judiciar.

Este adevărat că, în contextul recentului act normativ, concretizat în O.U.G. nr. 20/2016 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, s-a încercat eliminarea nivelurilor diferite de salarizare pentru aceeaşi funcţie. Cu toate acestea, rămâne de observat în ce măsură acest act normativ va răspunde dezideratelor urmărite, aşteptărilor legitime ale magistraţilor şi criteriilor de evaluare a muncii acestora, opiniile deja exprimate în mediul public fiind critice.

Aşadar, rolul Consiliului Superior al Magistraturii este în continuare extrem de important pe acest palier, având obligaţia de a prezenta şi explica atât publicului, cât şi celorlalte puteri în stat (Executiv şi Legislativ) în mod ritos, clar şi argumentat complexitatea activităţii judecătorului, privaţiunile de ordin legal specifice profesiei, suprasolicitarea neuropsihică la care este expus judecătorul, cu consecinţe inevitabile asupra sănătăţii şi vieţii sale de familie.

Tot astfel, informaţiile apărute în spaţiul public ce prevestesc o modificare de substanţă a condiţiilor de pensionare constituie, de asemenea, o gravă atingere adusă independenţei sistemului judiciar, fiind percepute de magistraţi drept un instrument de presiune din partea puterii executive. Existenţa unui regim juridic aparte al pensionării magistraţilor se justifică în contextul statutului acestora, al responsabilităţii muncii lor şi a necesităţii de asigurare a unui corp de magistraţi, valoros, de elită cu consecinţa asigurării unui act de justiţie de calitate.

Pledez, aşadar, pentru menţinerea statutului actual al judecătorilor, precum şi al regimului de pensionare, astfel cum este reglementat de art. 82 din Legea nr. 303/2004 (posibilitatea beneficierii de pensie specială, la cerere, înainte de împlinirea vârstei de 60 de ani, însă cu o vechime de 25 de ani în funcţia de judecător, dar şi posibilitatea de a beneficia de aceeaşi pensie de serviciu la împlinirea vârstei de 60 de ani, dar cu o vechime în magistratură cuprinsă între 20 şi 25 de ani, în acest caz cuantumul pensiei fiind micşorat cu 1% din baza de calcul reprezentată de indemnizaţia de încadrare brută lunară sau de salariul de bază brut lunar, după caz, şi sporurile avute în ultima lună de activitate înainte de data pensionării, pentru fiecare an care lipseşte din vechimea integrală în magistratură).

Aşadar, garantarea unei previzibilităţi şi stabilităţi a statutului judecătorului inclusiv la nivel financiar este obligatorie, iar rolul Consiliului Superior al Magistraturii trebuie să fie unul asumat, implicat, constant şi ferm.

4. Diminuarea presiunii mediatice exercitată asupra judecătorilor prin criticile lansate în spaţiul public prin mecanisme de conştientizare şi cultivare a publicului asupra importanţei respectării hotărârilor judecătoreşti, a riscurilor unei atare nesocotiri, a înfrânării pornirilor, pasiunilor şi anumitor afinităţi ideologice.

Spaţiul public trebuie să fie destinat unor manifestări obiective, clare şi precise, iar rolul Consiliului Superior al Magistraturii trebuie să se situeze înspre realizarea unei comunicări profesioniste cu mass-media. Transmiterea şi oferirea unor informaţii şi explicaţii pertinente cu răbdare, profesionalism şi echilibru vor fi de natură a construi în timp o imagine favorabilă sistemului judiciar.

Tot astfel, apreciez că este utilă crearea unei echipe în cadrul purtătorului de cuvânt care să manifeste reacţii de răspuns prompte şi apropiate de momentul criticilor, întrucât, astăzi, răspunsul este greoi şi nu e de natură să şteargă impresia iniţială.

Ceea ce trebuie înţeles este că justiţia este un serviciu public şi că publicul trebuie să fie informat astfel încât să poată să-şi adapteze conduita în funcţie de ceea ce corpul magistraturii transmite. Este de la sine înţeles că realizarea unui asemenea obiectiv nu este facilă, ea depinzând intrinsec şi de valoarea oamenilor care alcătuiesc justiţia. Aceasta este, însă, o analiză, pe care o voi face la un alt capitol. Am vrut doar să învederez interdependenţa dintre percepţia publicului asupra sistemului judiciar şi valoarea şi calitatea oamenilor care îl alcătuiesc şi importanţa covârşitoare a Consiliului Superior al Magistraturii pe acest palier al independenţei judecătorului.

II. AVIZAREA PROIECTELOR DE ACTE NORMATIVE

În condiţiile art. 32 din Legea nr. 317/2004, „în cazurile în care legea prevede avizul conform, aprobarea sau acordul Consiliului Superior al Magistraturii, punctul de vedere emis de acesta este obligatoriu. Dacă legea prevede consultarea sau avizul Consiliului Superior al Magistraturii, punctul de vedere emis de acesta nu este obligatoriu.

În cazul în care legea nu prevede un termen pentru emiterea avizelor de către Consiliul Superior al Magistraturii, acestea se emit în 30 de zile de la sesizare. Depăşirea de către Consiliul Superior al Magistraturii a termenului de emitere a avizului nu afectează valabilitatea actului.”

Iar art. 38 alin. 3 şi 4 din acelaşi act normativ prevede că „Plenul Consiliului Superior al Magistraturii avizează proiectele de acte normative ce privesc activitatea autorităţii judecătoreşti şi avizează proiectele de regulamente şi ordine care se aprobă de ministrul justiţiei, în cazurile prevăzute de lege.”

Aşadar, rolul Consiliului Superior al Magistraturii constă în implicarea cu seriozitate şi acordarea unei atenţii sporite acestei atribuţii, extrem de importante, întrucât vizează elaborarea unor acte normative cu incidenţă asupra organizării şi funcţionării sistemului judiciar.

Punctele de vedere ori avizele negative trebuie temeinic fundamentate pentru a putea fi avute în vedere de legiuitor şi pentru a se evita adoptarea unor acte normative păgubitoare pentru sistemul judiciar.

Totodată, adoptarea unui act normativ fără solicitarea punctului de vedere obligatoriu al Consiliului Superior al Magistraturii sau cu ignorarea avizului negativ dat de acest organism se constituie într-o atingere adusă principiului constituţional al separaţiei şi echilibrului puterilor în stat (art. 1 alin. 4 din Constituţia României, republicată), putând fi sesizată Curtea Constituţională în acest sens (art. 11 alin. 1 pct. A lit. e din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale).

Spre exemplu, apreciez ca extrem de importantă implicarea viitorului Consiliu în adoptarea măsurilor de implementare a dispoziţiilor procedurale privind judecata în camera de consiliu şi derularea procedurii prealabile de către instanţa care a pronunţat hotărârea atacată, a celor vizând citarea şi comunicarea actelor de procedură prin poşta electronică, dar şi a celor vizând suportarea cheltuielilor efectuate de instanţe în condiţiile art. 149 din Codul de procedură civilă ocazionate de obligaţia comunicării de către instanţă a cererilor formulate de părţi.

În ce priveşte prima categorie de reguli a căror intrare în vigoare este amânată până la data de 01 ianuarie 2017, se impune, din punctul meu de vedere, o analiză serioasă pentru ca punerea acestora în practică să fie viabilă. Ca teoretician al dreptului, consider că prevederile vizând judecata în camera de consiliu şi efectuarea procedurii prealabile pentru calea de atac de către instanţa a cărei hotărâre se atacă se circumscriu unui Cod de procedură civilă modern şi european. Cu toate acestea, practica judiciară a relevat imposibilitatea punerii acestora în vigoare la acest moment datorită lipsei de personal (judecători şi procurori), dar şi a logisticii necesare, vocea aproape unanimă a sistemului judiciar pledând pentru abrogarea acestora. Este păcat că aceste dispoziţii nu consonează la acest moment cu realităţile sistemului judiciar, iar, pe de altă parte, nici soluţia amânării repetate a intrării în vigoare a acestor dispoziţii legale nu pare a fi o variantă de urmat. Conclusiv, opinez că se impune o analiză aplicată a acestor prevederi, astfel încât, fără a sacrifica substanţa lor, să se ia în considerare şi necesităţile sistemului relevate de o eventuală intrare în vigoare a acestora.

Consider, de asemenea, deosebit de importantă consultarea judecătorilor şi a instanţelor atunci când există proiecte care pot afecta în mod serios activitatea de judecată. Voi pleda pentru evitarea unor avize date în grabă, fără prealabila consultare a magistraţilor.

III. CARIERA JUDECĂTORILOR

Principalele aspecte ce se circumscriu carierei judecătorilor vizează admiterea în magistratură, evaluarea şi formarea profesională, delegarea, detaşarea şi transferul judecătorilor, promovarea în funcţii de execuţie şi de conducere.

1. În ceea ce priveşte admiterea în magistratură, atribuţiile Plenului Consiliului Superior al Magistraturii constau în:
– stabilirea, la propunerea Consiliului ştiinţific al Institutului Naţional al Magistraturii, a numărului anual de cursanţi ai Institutului Naţional al Magistraturii
– stabilirea tematicii pentru concursul de admitere la Institutul Naţional al Magistraturii
– numirea comisiei de admitere şi a comisiei de elaborare a subiectelor pentru admiterea în Institutul Naţional al Magistraturii, în condiţiile prevăzute de Regulamentul de organizare a examenului de admitere în Institutul Naţional al Magistraturii
– numirea şi revocarea directorului şi directorilor adjuncţi ai Institutului Naţional al Magistraturii, la propunerea Consiliului ştiinţific al Institutului Naţional al Magistraturii
– desemnarea judecătorilor şi procurorilor care vor face parte din Consiliul ştiinţific al Institutului Naţional al Magistraturii.

Rolul Consiliului Superior al Magistraturii pe palierul admiterii în profesia de judecător este, din punctul meu de vedere, unul esenţial, fiind necesar să se asigure, prin intermediul Institutului Naţional al Magistraturii standarde de calitate şi profesionalism pentru activitatea viitoare, să se accentueze latura practică a pregătirii viitorilor magistraţi, dar şi, foarte important, să se conştientizeze rolul şi misiunea pe care judecătorul le are în societate, aceea de a soluţiona conflictele ce-i sunt deduse spre analiză nu doar cu erudiţie, ci şi cu conştiinţă, echilibru, obiectivitate, răbdare şi omenie.

Aşadar, selectarea şi recrutarea de resurse umane de calitate în interiorul sistemulul judiciar trebuie să reprezinte una din preocupările constante şi de perspectivă ale viitorului Consiliu Superior al Magistraturii pentru consolidarea profesiei şi creşterea încrederii publicului în actul de justiţie.

Consider că pot pune în slujba acestui deziderat atât experienţa mea ca judecător, cât şi experienţa didactică, fiind, astfel, mai lesne pentru mine să decelez acele mecanisme care ar ajuta la îmbunătăţirea semnificativă a modului de recrutare şi de evitare a factorului subiectiv.

2. Pe nivelul formării profesionale, Consiliul Superior al Magistraturii aprobă programul de formare profesională a auditorilor de justiţie; aprobă programul de formare profesională continuă a judecătorilor şi procurorilor, la propunerea Consiliului ştiinţific al Institutului Naţional al Magistraturii, precum şi tematica activităţilor de formare profesională continuă, organizate de curţile de apel şi parchetele de pe lângă acestea;numeşte comisiile pentru evaluarea activităţii profesionale a judecătorilor şi procurorilor, în condiţiile legii.

Necesitatea ca formarea judecătorilor să fie realizată la un nivel superior şi suficient de ridicat se constituie într-o cerinţă legată de independenţă, întrucât numai un judecător bine pregătit profesional, cu o aplecare constantă înspre activităţile de studiu şi cercetare poate constitui garanţia unei autonomii profesionale, la adăpost de orice influenţă ori imixtiune exterioară.

În acest scop, implicarea Consiliului Superior al Magistraturii trebuie să fie una serioasă şi asumată şi să ofere judecătorilor premisele necesare unei atare pregătiri profesionale.

În privinţa formării profesionale iniţiale, cred că aceasta trebuie să fie planificată în funcţie de nevoile practicii judiciare, prin accentuarea pregătirii pe materiile specifice judecăţii în primă instanţă cu care viitorii judecători se vor confrunta în activitatea practică, dar şi pe dobândirea unor tehnici de comunicare şi de management al dosarului.

Consider, în acelaşi sens, că o mai facilă derulare a programelor de formare profesională continuă, mai ales a celor organizate la nivelul curţilor de apel poate fi realizată prin deplasarea formatorilor la sediul instanţelor, ceea ce va permite unui număr mult mai mare de judecători să participe la aceste cursuri de pregătire.

Şi cum garanţiile de mai sus nu sunt suficiente prin ele însele, independenţa profesională a judecătorului trebuie dublată şi de o independenţă interioară, faţă de propriile pasiuni, orgolii ori afinităţi, astfel încât şi această componentă a independenţei să se regăsească în programul de formare continuă a magistraţilor prin accentuarea pregătirii etice şi deontologice.

În acelaşi context, apreciez că se impune şi consolidarea relaţiei cu celelalte profesii juridice, inclusiv prin intermediul formării profesionale, sens în care respectivele programe pot fi gândite inclusiv în varianta alocării de locuri pentru reprezentanţii celorlalte profesii (avocaţi, executori judecătoreşti, consilieri juridici, practicieni în insolvenţă), ceea ce va facilita schimbul de opinii şi conturarea unei practici unitare. Strâns legată de aspectul formării profesionale, evaluarea judecătorilor reprezintă o altă cerinţă a asigurării independenţei, art. 39-42 din Legea nr. 303/2004 prevăzând că, pentru verificarea îndeplinirii criteriilor de competenţă profesională şi de performanţă judecătorii şi procurorii sunt supuşi la fiecare 3 ani unei evaluări privind eficienţa, calitatea activităţii şi integritatea, obligaţia de formare profesională continuă şi absolvirea unor cursuri de specializare, iar în cazul judecătorilor şi procurorilor numiţi în funcţii de conducere, şi modul de îndeplinire a atribuţiilor manageriale.

Apreciez că modul de reglementare a actualului sistem de evaluare răspunde doar parţial nevoilor sistemului judiciar, sistem care, în plus, este deficitar şi pe nivelul aplicării lui în mod obiectiv şi coerent, îndepărtându-se, astfel, de scopul de îmbunătăţire a activităţii individuale a judecătorului, dar şi a instanţei, în ansamblul său.

Din punctul meu de vedere, obţinerea de către toţi judecătorii a calificativului „foarte bine” nu satisface obiectivul urmărit de legiuitor, fiind, astfel, fără eficienţă practică. Această situaţie se datorează în principal faptului că evaluarea este realizată de preşedintele instanţei şi de colegi ai judecătorului evaluat din cadrul aceleiaşi instanţe, iar din dorinţa de a nu se crea tensiuni în rândul colegilor, s-a adoptat în majoritatea instanţelor soluţia de compromis de acordare a calificativului maxim pentru toţi judecătorii evaluaţi, sacrificându-se obiectivul propus prin introducerea mecanismului de evaluare.

O soluţie de îmbunătăţire a sistemului actual de evaluare constă în deplasarea rolului de evaluator de la instanţa la care funcţionează judecătorul evaluat la comisia stabilită la instanţa ierarhic superioară, eliminându-se, astfel, inconvenientele actuale şi creându-se premisele pentru realizarea unei aprecieri obiective a rezultatelor activităţii celui evaluat.

Deşi, la nivelul actualului Consiliu, a existat un efort de modificare a Regulamentului privind evaluarea, totuşi această procedură a rămas captivă în aceeaşi paradigmă a formalismului, prea adesea neexistând nicio corespondenţă între performanţa reală a judecătorului şi calificativul acordat. Nu în ultimul rând, este de menţionat modalitatea relativ greoaie de evaluare actuală, mai ales în instanţele mari, cu număr mare de judecători.

4. Cu referire la delegarea, detaşarea şi transferul judecătorilor, art. 2 alin. 2 din Legea nr. 303/2004 dispune că judecătorii inamovibili pot fi mutaţi prin transfer, delegare, detaşare sau promovare, numai cu acordul lor, şi pot fi suspendaţi sau eliberaţi din funcţie în condiţiile prevăzute de prezenta lege., iar, prin Hotărârea nr. 193/2006, Consiliul Superior al Magistraturii a aprobat regulamentul corespunzător.

Rolul Consiliului Superior al Magistraturii în acest sens trebuie să fie orientat înspre satisfacerea rapidă, coerentă şi echilibrată a nevoii de resurse umane resimţită la nivelul majorităţii instanţelor din ţară.

Una din problemele practice cu care se confruntă instanţele, de toate gradele, însă, în special tribunalele, constă în lăsarea unor posturi de judecători neacoperite perioade considerabile de timp, ca efect al admiterii unor cereri de transfer la alte instanţe, fără a se adopta măsuri rapide, acolo unde este posibil, de ocupare imediată, eventual concomitent cu plecarea unui judecător, prin admiterea altei cereri de transfer ori de valorificare formulate în favoarea respectivei instanţe. Ceea ce trebuie să primeze este interesul bunei funcţionări a instanţelor judecătoreşti, una dintre premise fiind ocuparea completă a shemelor de personal, ştiut fiind că orice post vacant este de natură să perturbe în mod serios activitatea unei instanţe. Şi o atare abordare cu atât mai multă evidenţă se justifică la nivelul tribunalelor, cu cât acestea constituie, în prezent, instanţele cu ponderea cea mai mare de cauze, dar şi cu cea mai complexă activitate, litigiile fiind judecate la acest nivel atât în primă instanţă, cât şi în apel şi recurs (în materie civilă), în primă instanţă şi în contestaţii (în materie penală).

Ar fi util, în acest context, ca noul Consiliu să aibă în vedere elaborarea unei liste de instanţe mai puţin atractive, cu dificultăţi de ocupare a schemelor de personal, în aşa fel încât şi colegii judecători care promovează la aceste instanţe să aibă cunoştinţă de la bun început că transferul de la o asemenea instanţă se poate dovedi mai anevoios. Nu pledez pentru limitarea dreptului judecătorului de a se înscrie la concursul de promovare la o instanţă unde consideră că are mai multe şanse, dar apreciez că, pe de altă parte, nu i se poate opune judecătorului faptul că instanţa de unde solicită transferul se confruntă cu dificultăţi de ocupare a schemelor în absenţa unei informări prealabile şi transparente cu privire la acest aspect.

Pe de altă parte, apreciez că ar trebui avute în vedere în mod serios şi obiectiv motivele personale invocate de judecători în cererile de transfer, prea adesea existând nemulţumiri între colegii judecători în legătură cu maniera pur subiectivă de admitere a unor cereri de transfer, în condiţiile în care mai mulţi colegi judecători solicită transferul de la/la aceeaşi instanţă.

Tot astfel, apreciez că trebuie acordată atenţie sporită modului în care se gestionează situaţia cererilor de detaşare formulate de magistraţii judecători înspre alte instituţii/autorităţi naţionale ori internaţionale, în acelaşi context al urmăririi scopului bunei funcţionări a instanţelor, fără, însă, a scăpa din vedere şi necesitatea dezvoltării profesionale a fiecărui judecător solicitant, prin găsirea unor rezolvări punctuale care să nu fie sub nicio formă detrimentale instanţei în ansamblul său. De asemenea, trebuie analizată şi justificată experienţa profesională a unui judecător pentru postul pentru care se solicită detaşarea şi dacă o asemenea măsură este benefică sistemului judiciar.

În contextul aceleiaşi discuţii privind detaşările, apreciez că promovarea în funcţii de execuţie trebuie să constituie un motiv de încetare de drept a detaşării judecătorilor la alte instituţii sau, cel puţin, menţinerea acestei situaţii numai condiţionat de obţinerea avizului motivat din partea instanţei la care a promovat respectivul judecător.

Mai cu seamă în contextul unei concurenţe din ce în ce mai mari la concursurile de promovare în funcţii de execuţie, intenţionez să am în vedere criticile vehemente aduse de judecători posibilităţii magistraţilor detaşaţi de a participa la aceste concursuri, fiind dezavantajaţi, din start, judecătorii care funcţionează la instanţe cu volum ridicat de activitate şi cărora nu li se acordă, poate, concediu în vederea pregătirii acestui examen.

Aşadar, o monitorizare atentă şi implicată a Consiliului pe aceste aspecte, cu orientarea politicii acestuia înspre asigurarea unei mai mari stabilităţi a instanţelor, sub aspectul fluctuaţiei de personal trebuie să reprezinte un obiectiv principal pentru membrii săi. Căci, o instabilitate pe acest nivel nu este de natură decât să conducă atât la o stare continuă de incertitudine în rândul colegilor cu privire la buna şi normala desfăşurare a activităţii respectivei instanţe pe viitor, cât şi la dificila asigurare a unui nivel ridicat în privinţa calităţii actului de justiţie, ca efect al frecventelor înlocuiri a componenţei completelor de judecată.

5. Promovarea judecătorilor în funcţii de execuţie şi de conducere trebuie analizată din dublă perspectivă, a satisfacerii necesităţilor sistemului judiciar, dar şi a satisfacerii nevoilor individuale de evoluţie a fiecărui judecător.

Astfel, de lege lata, pot participa la concursul de promovare la instanţele sau parchetele imediat superioare judecătorii şi procurorii care au avut calificativul „foarte bine“ la ultima evaluare, nu au fost sancţionaţi disciplinar în ultimii 3 ani şi îndeplinesc condiţiile minime de vechime prevăzute de art. 44 din Legea nr. 303/2004. Apreciez ca absolut necesară introducerea unei cerinţe suplimentare ca respectivul judecător să fi funcţionat efectiv la instanţa intermediară o anumită perioadă de timp, o asemenea condiţie fiind atât în avantajul instanţei, care îşi poate asigura personalul necesar pentru buna funcţionare, precum şi timpul necesar pentru pregătirea recrutării resurselor necesare în ipoteza vacantării, cât şi în avantajul respectivului magistrat, care trebuie să conştientizeze necesitatea unei solide pregătiri profesionale, care nu poate exista fără parcurgerea firească şi efectivă a tuturor gradelor de jurisdicţie prevăzute de lege în scopul acomodării şi dezvoltării abilităţilor şi atingerii maturităţii necesare pentru funcţionarea la o instanţă superioară, de control judiciar.

Sub acest aspect, apreciez că tribunalul, instanţa cea mai complexă din punct de vedere al gradelor de jurisdicţie în privinţa cărora are competenţă legală, este instanţa la care se dezvoltă cel mai bine un judecător din punct de vedere profesional, ceea ce înseamnă că este absolut necesar ca fiecare magistrat să parcurgă cu convingere interioară acest nivel de jurisdicţie dublată, însă, şi de o reglementare legală. Este o cerinţă a colegilor judecători ce funcţionează la tribunal, pe care o împărtăşesc şi pe care o voi susţine ca membru al Consiliului, prin găsirea unor formule care să satisfacă şi nevoia personală a judecătorului de realizare a unor proiecte paralele profesionale ori de familie, dar şi necesităţile instanţei la care funcţionează, prin asigurarea unei stabilităţi a instanţei, a posibilităţilor de previzionare clară a posibilelor momente de vacantare de posturi şi finalmente a realizării unui act de justiţie de calitate.

Consider, în acelaşi context, că se impune ca, în ipoteza promovării pe loc, judecătorul să nu poată fi ulterior transferat decât la instanţa imediat superioară celei la care activează efectiv, unde să fie obligat să funcţioneze o anumit perioadă de timp, iar nu direct la instanţa al cărei grad l-a dobândit prin examen.

De luat în seamă şi analizat în mod serios este şi propunerea Ministerului Justiţiei de modificare a legilor justiţiei în sensul ca promovarea pe loc să se facă fără limită de locuri, cu obţinerea unei note de minimum 7; de asemenea, cei care se înscriu la examenul de promovare efectivă, dar nu obţin funcţia în sine, să poată face cerere de recunoaştere a gradului profesional (practic echivalând unei promovări pe loc), dacă au îndeplinit condiţiile de promovare pe loc (nota 7 minimum). O astfel de măsură ar conduce şi la o creştere a veniturilor magistraţilor, aspect important în contextul în care este firesc ca fiecare judecător să urmărească să acceadă şi la un nivel superior de salarizare.

Apreciez, de asemenea, că se justifică reducerea formei de verificare teoretică la exemenele de promovare în funcţii de execuţie şi deplasarea accentului pe gradul de însuşire a deprinderilor practice, a raţionamentelor logice, a capacităţii judecătorului de a realiza analize comparative, corelaţii între diferitele instituţii juridice, de a avea o imagine de ansamblu asupra unei anumite problematici şi de a o încadra în ansamblul asociativ de dispoziţii legale incidente.

Cunosc, legat de acest aspect, discuţiile purtate în jurul vechimii necesare pentru promovare, în special vizând recunoaşterea sau nu pentru promovare a vechimii în calitate de auditor de justiţie. Personal, opinez că se impune găsirea unei variante care să valorifice atât pregătirea solidă care se realizează prin intermediul INM, cât şi experienţa practică anterioară a magistraţilor intraţi în profesie cu 5 ani vechime, trebuind valorizate ambele perspective, cu găsirea celei mai bune soluţii pentru sistemul judiciar.

Sunt total de acord, pe de altă parte, că există o modalitate nedreaptă, în prezent, de promovare în funcţii de execuţie a judecătorilor în comparaţie cu maniera mult mai simplă de promovare a consilierilor juridici asimilaţi magistraţilor. Astfel, în ultimii ani, aşa cum se cunoaşte, au existat cazuri absurde, în care judecători care au obţinut punctaj maxim nu au fost admişi (fiind un singur loc scos la concurs). Se ajunge, aşadar, la situaţii total exagerate, din cauza numărului din ce în ce mai mic de locuri la examenul de promovare în funcţii de execuţie. Pe de altă parte, cu privire la consilierii juridici asimilaţi magistraţilor, se constată că aceştia promovează indiferent de numărul de locuri, în prezent singura condiţie fiind aceea de a obţine la examen nota minimă. Or, consider că judecătorii nu ar trebui discriminaţi în raport cu alte categorii profesionale, căci şi judecătorilor ar trebui să li se recunoască dreptul la promovare. În maniera actuală, apreciez că dreptul la promoare ajunge să fie afectat în chiar substanţa sa, astfel că sunt necesare serioase demersuri pentru corectarea acestei situaţii.

Privitor la funcţiile de conducere, apreciez că, în mare parte, acesta este corespunzător, existând, însă, şi sub acest aspect anumite chestiuni ce pot fi îmbunătăţite. Spre exemplu, consider că se impune acordarea unei atenţii sporite evaluării activităţii anterioare a candidatului, a aptitudinilor manageriale şi de comunicare, a percepţiei colectivului asupra candidatului, a însuşirilor de caracter ale acestuia. La reînnoirea mandatului, opinez necesară conferirea unei ponderi sporite evaluării în concret a activităţii manageriale a candidatului din timpul primului mandat.

Cu referire la toate concursurile organizate de Consiliu, voi acţiona pentru evitarea disfuncţionalităţilor din ultimii ani în această privinţă (subiecte anulate, etc.). Consider că trebuie să existe o mai mare cenzură a Consiliului asupra activităţii INM şi cred că, în calitate de judecător, dar şi de cadru didactic, sunt în măsură să înţeleg foarte bine mecanismele ce trebuie corectate în vederea evitării solicitărilor de invalidare a concursurilor apărute la aproape fiecare concurs de promovare din ultimii ani.

IV. ORGANIZAREA ŞI FUNCŢIONAREA INSTANŢELOR

Organizarea şi funcţionarea instanţelor judecătoreşti, reglementată fiind de Legea nr. 304/2004, republicată, privind organizarea judiciară, constituie un pilon important al asigurării unui act de justiţie de calitate.

De modul în care sunt organizate şi conduse instanţele de judecată depinde în mare măsură asigurarea principiilor fundamentale ale procesului, accesul liber la justiţie, independenţa judecătorilor, creşterea responsabilităţii acestora, asigurarea calităţii muncii judecătorilor prin măsuri care să asigure temeinica pregătire a cauzelor, motivarea hotărârilor judecătoreşti, redactarea acestora în interiorul termenelor legale, o practică judiciară unitară, etc. În acest sens, un rol important îl are implicarea Consiliului în avizarea unor acte normative, inclusiv regulamente cu incidenţă asupra sistemului judiciar în ansamblul său. Pe acest palier, cred că trebuie să se asigure prezenţa în Consiliu şi a unor persoane cu anvergură profesională, care au un cuvânt de spus în privinţa strategiilor de urmat în privinţa remediilor judiciare legislative, care să aibă o anumită viziune atât practică, dar şi o solidă baza teoretică.

Pe de altă parte, asigurarea resurselor materiale şi umane pentru instanţele judecătoreşti reprezintă o altă piatră de fundament pentru normala desfăşurare a activităţii judiciare. Un exemplu prea bine cunoscut relativ la lipsa de comunicare şi coordonare între principalii factori implicaţi pe această chestiune este dat de modul defectuos de gestionare a problematicilor financiare şi logistice generate de intrarea în vigoare a noilor coduri. Este foarte bine cunoscut faptul că necesitatea reaşezării legislaţiei primare în spaţiul normativ nu a putut fi corelată cu măsuri concrete, practice de punere în aplicare, întregul efort presupus de aceste modificări istorice fiind suportat în principal de judecători, care, în ultimii ani, au traversat o perioadă extrem de dificilă, încărcată şi obositoare, trebuind să facă faţă, chiar şi în prezent, unei complexităţi de probleme juridice derivate din aplicarea concomitentă a mai multor coduri substanţiale şi procesuale. Intrarea în vigoare a unor acte normative de o asemenea complexitate şi importanţă grefată pe aceeaşi structură organizatorică şi fără o prealabilă pregătire a sistemului judiciar a condus la apariţia unor dezechilibre vădite în rândul instanţelor de diferite grade de jurisdicţie.

Astfel, în prezent, percepţia generală a judecătorilor cu grad de tribunal este aceea a unei supraîncărcări şi supraaglomerări de cauze, dacă e să luăm în considerare numai reaşezarea normelor de competenţă în materie civilă, situaţie persistentă şi fără perspective imediate de rezolvare, efortul pus pe umerii acestor instanţe fiind de multe ori supraomenesc.

Aşadar, asigurarea unui suport uman, material şi logistic necesar cerinţelor trebuie să constituie un obiectiv al Consiliului Superior al Magistraturii, prin depăşirea stării de acceptare senină ori chiar resemnare în faţa unor situaţii dificile, cu impact asupra sistemului judiciar.

Din punctul meu de vedere, asigurarea resurselor umane şi materiale corespunzătoare şi echilibrate pentru instanţele de judecată este un obiectiv major al activităţii Consiliului Superior al Magistraturii, sens în care se impune a fi urmate două direcţii în mod concomitent: (i) reechilibrarea schemelor de personal între instanţele de judecată, ceea ce nu presupune efort bugetar, întrucât această măsură de dimensionare corectă urmează a se face în chiar interiorul sistemului, în cadrul aceluiaşi buget deja aprobat, pe de o parte şi (ii) conştientizarea Ministerului de Justiţie înspre adoptarea unor măsuri de suplimentare a acestor scheme, pe de altă parte.

(i) Cu privire la primul aspect, gestionat direct de Consiliu, se impune găsirea unor soluţii care să permită în mod efectiv deplasarea posturilor ce pot fi redistribuite de la o instanţă la alta, fără a aduce atingere inamovibilităţii judecătorului ce ocupă în concret postul supus redistribuirii, însă cu corective temporare pentru instanţa aflată în nevoie, astfel încât aceasta din urmă să beneficieze în mod practic şi imediat de beneficiul recunoscut. Un mecanism aplicabil ar putea fi similar celui ce rezultă din aplicarea prevederilor art. 1341 din Legea nr. 304/2004 ori alte asemenea ce pot asigura existenţa unui post susceptibil de ocupare efectivă la instanţa aflată în nevoie.

De asemenea, o cooperare şi comunicare mai bune şi rapide cu Ministerul Justiţiei trebuie dezvoltată, reprezentanţii acestui minister trebuind să înţeleagă că trebuie să abandoneze inerţia şi apatia ce a caracterizat acest minister în ultima vreme şi să manifeste mai multă implicare în problemele de administrare a instanţelor.

Tocmai de aceea pledez şi voi pleda pentru preluarea bugetului instanţelor de la Ministerul Justiţiei, căci adesea reprezentanţii puterii politice nu par a înţelege nevoia de rapiditate în luarea unor măsuri ce interesează funcţionarea instanţelor. Pe de altă parte, voi încuraja dialogul constant cu Ministerul Justiţiei astfel încât să existe o colaborare constructiv-utilă pentru instante, pana la preluarea bugetului de catre Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

(ii) Sub cel de-al doilea aspect, al necesităţii suplimentării schemelor actuale de personal, care presupune asigurarea finanţării din partea puterii executive, este important să se dezvolte, de asemenea, canale de comunicaţie deschise cu ministrul justiţiei, precum şi cu ministrul finanţelor. Este adevărat că în acest scop este necesar să existe o stabilitate inclusiv la nivel politic, care să asigure prezenţa unui ministru al justiţiei implicat şi asumat, însă, odată cu viitoarele alegeri parlamentare, se poate spera în realizarea unui asemenea deziderat.

Rolul Consiliului Superior al Magistraturii pe axul resurselor materiale trebuie să constea în identificarea nevoilor reale de asemenea resurse raportat la volumul de activitate, precum şi la discutarea şi negocierea acestora cu ceilalţi parteneri implicaţi în luarea deciziilor.

Raportând aceste considerente la situaţia actuală a tribunalelor, apreciez că niciuna din cele două direcţii nu au fost abordate de Consiliul Superior al Magistraturii cu maximă seriozitate şi responsabilitate. Demersurile de reechilibrare a schemelor de judecători trenează de foarte mult timp, percepţia judecătorilor fiind aceea de dezinteres şi neimplicare faţă de una din cele mai spinoase probleme cu care se confruntă aceste instanţe. Acţiunile Consiliului au fost resimţite ca neserioase şi iluzorii, de cele mai multe ori dezamăgitoare.

Nu sunt acţiuni facile, însă ele trebuie dezvoltate şi numai un Consiliu cu reprezentanţi implicaţi şi care înţeleg în profunzime problemele sistemului judiciar pot pune în aplicare măsuri concrete în sensul unui management al resurselor umane coerent, echilibrat şi în mod obligatoriu implicat.

Consider, totodată, că ar trebui să existe consultări reale ale instanţelor referitor la aceste măsuri, dar şi creşterea rolului preşedinţilor curţilor de apel în ceea ce priveşte efortul de reechilibrare a schemelor, ca şi de redesenare a hărţii judiciare, prin rearondarea unor localităţi de la o instanţă la alta în cadrul aceluiaşi judeţ.

Subliniez că voi acţiona în vederea asigurării resurselor necesare pentru toate instanţele la care este necesar, pe criterii obiective.

Şi în privinţa personalului auxiliar, se impune suplimentarea schemelor existente şi organizarea concursurilor pentru ocuparea posturilor aferente coroborat cu creşterea numărului de locuri la Şcoala Naţională de Grefieri, dar şi cu crearea unui fond de rezervă pentru personalul auxiliar.

Alături de judecători, personalul auxiliar al instanţelor de judecată are rolul său bine definit, o activitate judiciară operativă şi pozitivă neputând fiinţa în lipsa acestuia. De aceea, vulnerabilităţile privind volumul de activitate al instanţelor se răsfrâng implicit şi asupra personalului auxiliar, iar măsurile de eficientizare a activităţii trebuie să poarte în mod obligatoriu şi asupra acestei categorii de personal al instanţelor.

La acest punct menţionez că, în opinia mea, noul Consiliu va trebui să se implice mai mult sub aspectul personalului auxiliar, evitând a lăsa Ministerului Justiţiei principala răspundere legată de această categorie de personal. Deşi aspectul finanţării nu poate fi, deocamdată, modificat, consider că revine Consiliului atribuţia de a evalua nevoile instanţelor, pentru a se evita situaţiile de necorelare între numărul de judecători şi numărul de grefieri de la o anume instanţă. Si aici, apreciez că se impune creşterea rolului curţilor de apel în distribuirea posturilor de personal auxiliar, o implicare exagerată a Consiliului fiind, în opinia mea, în egală măsură greşită, ca şi neimplicarea.

În contextul acestei discuţii, apreciez oportun să relev un obiectiv pentru care voi milita şi anume ca fiecare judecător să-şi desfăşoare activitatea în echipă cu doi grefieri, numai astfel putându-se realiza un act de justiţie de calitate, sens în care voi întreprinde toate demersurile necesare pentru ca schemele de personal (judecători şi personal auxiliar) să permită o asemenea aşezare organizatorică la nivelul instanţelor.

Privitor la investiţiile ce trebuie realizate în cadrul sistemului judiciar, apreciez absolut necesară realizarea unui plan privind infrastructura sistemului şi care să constituie una dintre priorităţile viitorului Consiliu împreună cu Ministerul Justiţiei. Foarte multe sedii de instanţe sunt necorespunzătoare pentru desfăşurarea activităţilor specifice, oferind imaginea unei justiţii precare şi sărăcăcioase, uneori locaţiile constituind adevărate pericole pentru cei ce îşi desfăşoară activitatea în interiorul lor, precum şi pentru justiţiabili. Stabilirea unor obiective clare, urmărirea îndeplinirii acestora trebuie să fie pe agenda membrilor Consiliului, fiind inacceptabil să nu se identifice resurse pentru rezolvarea în fiecare an a măcar unui număr minim de sedii de instanţe.

În scopul asigurării unei părţi din resursele financiare necesare sistemului judiciar, apreciez că o soluţie viabilă ar putea consta în instituirea pe cale legislativă a unui sistem (asemănător celui actual reglementat prin O.U.G. nr. 80/2013 în favoarea bugetelor locale) prin care o cotă parte din sumele încasate cu titlu de taxe judiciare de timbru, cheltuieli judiciare şi amenzi judiciare să fie virate în bugetul ordonatorilor de credite din cadrul sistemului judiciar (curţile de apel şi tribunale) care să poată fi utilizate pentru rezolvarea necesităţilor instanţelor. Nu vedem raţiunea pentru care asemenea sume să beneficieze bugetelor locale ale unităţilor administrativ-teritoriale şi să nu profite chiar sistemului judiciar, prin activitatea căruia sunt generate.

De asemenea, cred că ar trebui luată în considerare şi o modalitate de regândire a instanţelor militare, al căror volum de activitate nu justifică alocarea de resurse materiale, logistice şi umane distincte, fie prin constituirea în cadrul instanţelor de drept comun a unor complete specializate, în compunerea cărora să intre actualii judecători militari, aceştia urmând a prelua şi din volumul de activitate al celorlalţi colegi, fie prin alocarea acestor instanţe pe lângă instanţele de drept comun şi atribuirea în competenţă şi a unor cauze de competenţa instanţelor civile. Este important de înţeles că efortul depus pentru desfăşurarea activităţii de judecată trebuie să fie aproximativ le fel din partea tuturor judecătorilor, în condiţiile în care, în prezent, munca depusă este răsplătită identic indiferent de efortul depus.

O altă propunere de îmbunătăţire a activităţii instanţelor vizează componenta statistică aprobată de Consiliul Superior al Magistraturii cu privire la criteriile de evaluare, în sensul de transfer al anumitor parametri specifici judecătorului, precum durata de soluţionare a cauzelor şi redactarea hotărârilor judecătoreşti cu depăşirea termenului legal în sarcina acestuia şi „despovărarea” instanţei de acest criteriu de eficienţă.

De asemenea, apreciez oportună realizarea unui analize statistice distincte pentru întocmirea raportului de eficienţă în aplicaţia Statis a dosarelor în materia „falimente”, luând în considerare specificul acestei proceduri, de lungă durată, care afectează în mod negativ şi distorsionează gradul real de eficienţă al instanţelor.

În plus, consider că, pe aspectul funcţiei de conducere, se impune adoptarea unor măsuri necesare pentru eficientizarea activităţii pe plan administrativ a instanţelor şi anume:
– înfiinţarea managerului de instanţă, care să fie responsabil în privinţa tuturor atribuţiilor administrative şi economico-financiare şi care să colaboreze cu preşedintele de instanţă, acesta din urmă trebuind a fi degrevat de anumite atribuţii care nu au niciun fel de tangenţă cu activitatea judiciară
– iar, până la realizarea acestui deziderat, apreciez necesară trecerea în competenţa managerului economic al instanţei a tuturor atribuţiilor ce derivă din calitatea preşedintelui de instanţă de ordonator de credite, atribuţie complet străină acestuia din punct de vedere al cunoştinţelor de specialitate necesare pentru gestionarea corespunzătoare, dar, care, pe de altă parte, poartă o serioasă responsabilitate.

V. RĂSPUNDEREA DISCIPLINARĂ A JUDECĂTORILOR

Potrivit art. 98 alin. 1 din Legea nr. 303/2004, republicată, judecătorii şi procurorii răspund disciplinar pentru abaterile de la îndatoririle de serviciu, precum şi pentru faptele care afectează prestigiul justiţiei.

Angajarea răspunderii disciplinare a judecătorilor reprezintă o modalitate de sancţionare a comportamentelor ce afectează bunul mers al activităţii instanţelor de judecată, Consiliul Superior al Magistraturii având atribuţii importante pe acest palier, întrucât funcţionează ca instanţă disciplinară (art. 44-53 din lege).

Un judecător independent este în egală măsură un judecător responsabil şi asumat, iar eventuala angajare a răspunderii sale disciplinare este necesară atunci când se constată derapaje în activitatea ori conduita acestuia.

Am criticat deja în prezentul proiect calitatea recunoscută de lege ministrului justiţiei de a fi titular al acţiunii disciplinare şi apreciez necesară eliminiarea pe viitor a acestei posibilităţi, întrucât este de natură să se constituie într-un mecanism de presiune asupra magistraţilor şi de nesocotire a principiului separaţiei puterilor în stat. În conformitate cu imperativele constituţionale, numai Consiliul Superior al Magistraturii îndeplineşte rolul de instanţă de judecată, prin secţiile sale, în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi a procurorilor, potrivit procedurii stabilite prin legea sa organică. În aceste situaţii, ministrul justiţiei, preşedintele înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi procurorul general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu au drept de vot (art. 134 alin. 2 din Constituţia României, republicată). Or, de vreme ce legiuitorul constituant a statuat că ministrul justiţiei, nu are drept de vot în cadrul procedurilor şi deciziilor din materie disciplinară, nu vedem raţiunea pentru care i s-a conferit legitimare activă în acţiunea disciplinară, în condiţiile în care organismul specializat şi special organizat pe acest palier este Inspecţia Judiciară, alcătuit dintr-un corp de inspectori judiciari, recrutaţi pe bază de concurs, cu competenţe în materie şi care oferă garanţia unei instrumentări corecte şi echilibrate a sesizărilor şi acţiunilor din oficiu pe linie disciplinară.

Consider că rolul Consiliului Superior al Magistraturii, ca instanţă disciplinară, trebuie să fie unul echilibrat, obiectiv şi prudent şi să asigure pentru sistemul judiciar o garanţie a protecţiei judecătorului faţă de eventualele tentative de presiune ori abuzuri, dar şi a asigurării pentru justiţiabili, pentru publicul larg a încrederii că judecătorii alcătuiesc un corp de elită, care nu tolerează şi nu acceptă conduite neconforme cu rigoarea, exigenţa şi responsabilitatea misiunii încredinţate acestuia.

CONCLUZII

Problematica independenţei sistemului judiciar, în toate componentele sale, continuă să preocupe şi să frământe instituţiile statului şi cele europene, dar şi opinia publică.

Principalele puncte nevralgice ale sistemului judiciar (volumul mare de muncă al judecătorilor, insuficienţa resurselor umane şi materiale, instabilitatea şi impredictibilitatea legislativă, practica neunitară, carenţele în procesul de evaluare a judecătorilor, nerespectarea hotărârilor judecătoreşti, corupţia, aspectele vizând integritatea sistemului judiciar, îngrijorările judecătorilor legate de sistemul de salarizare şi regimul de pensionare) continuă să subziste şi să-l vulnerabilizeze şi şubrezească.

Rolul judecătorului în asigurarea echilibrului social şi stabilităţii statului este de necontestat şi de aceea este imperios necesar să se asigure un cadru adecvat de recunoaştere a acestuia şi de funcţionare într-o ambianţă de normalitate.

În acest scop, pledez cu convingere pentru implementarea ori consolidarea unor măsuri, precum:
– trecerea efectivă a bugetului instanţelor în administrarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie;
– asigurarea unei finanţări corespunzătoare a sistemului judiciar;
– redimensionarea substanţială a schemelor de personal, prin adaptarea acestora nevoilor concrete şi specifice ale fiecărei instanţe ori suplimentarea acestora, atunci când prima măsură nu este eficace, inclusiv la nivelul personalului auxiliar, prin negocieri cu Ministerul Justiţiei, dar şi prin implicarea asociaţiilor profesionale;
– asigurarea unui volum normal de activitate pentru judecatori şi echilibrat între instanţele de acelaşi grad;
– degrevarea judecătorilor de atribuţiile administrative, astfel încât acesta să aibă posibilitatea de a aloca timp suficient în vederea studierii dosarelor şi perfecţionării profesionale;
– suplimentarea posturilor din fondul de rezervă şi constituirea unui fond de rezervă şi pentru personalul auxiliar;
– respectarea principiului specializării judecătorului, cu atât mai mult în contextul actual al diversificării cauzelor şi sporirii complexităţii acestora, multiplicării şi înnoirii legislaţiei;
– prelungirea termenului de motivare a hotărârilor judecătoreşti, astfel încât acestea să poată fi elaborate cu profesionalism şi competenţă, având în vedere numărul extrem de mare de hotărâri ce revin fiecărui judecător în parte spre redactare;
– consultarea reală a judecătorilor şi implicarea serioasă în privinţa modificărilor legislative ce vizează activitatea judiciară;
– asigurarea unei pregătiri profesionale ridicate a judecătorilor şi personalului auxiliar, inclusiv sub aspectul comportamentului şi al interacţiunii sociale, al eticii şi deontologiei, al abilităţilor non-juridice, a efectuării de stagii de pregătire în barouri, parchete, alte instituţii ori autorităţi, în scopul unei bune şi complete cunoaşteri şi înţelegeri a activităţii celorlalte profesii;
– creşterea numărului de grefieri selecţionaţi la seminariile de formare profesională;
– dezvoltarea dezbaterilor privind problemele de unificare a practicii judiciare, inclusiv prin consolidarea capacităţii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în îndeplinirea rolului său constituţional, prin aplicarea rapidă şi coerentă a mecanismelor vizând recursul în interesul legii şi sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, dar şi prin consolidarea dialogului între Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi celelalte instanţe pe această componentă;
– creşterea rolului Inspecţiei Judiciare în stabilirea cauzelor care determină disfuncţionalităţi în activitatea instanţelor de judecată;
– implementarea unor practici deschise şi transparente de comunicare cu mass-media, cu publicul în general;
– asigurarea unei mai mari transparenţe a Consiliului în adoptarea măsurilor şi deciziilor specifice;
– asigurarea unei mai bune comunicări cu cei pe care îi reprezintă;
– o implicare activă în dezbaterile privitoare la sistemul judiciar şi o bună colaborare cu asociaţiile profesionale şi cu adunările generale ale judecătorilor;
– apelarea la metode de eficientizare a comunicării precum: derularea de campanii de informare şi educare publică prin intermediul mijloacelor mass-media, elaborarea de declaraţii, comunicate de presă ori drepturi la replică, consolidarea comunicării cu celelalte profesii juridice (avocaţi, executori judecătoreşti, notari, mediatori, practicieni în insolvenţă);
– întărirea rolului purtătorului de cuvânt şi perfecţionarea activităţii Biroului de Informare Publică şi Relaţii cu mass-media.

Aşa cum am arătat şi în debutul prezentului proiect, Consiliul Superior al Magistraturii este garantul independenţei justiţiei, iar nu conducătorul administrativ al puterii judecătoreşti. Prea adesea, în ultimii ani, Consiliul a fost perceput de judecători ca având atitudini dictatoriale şi s-a îndepărtat de judecători. Cred că noului Consiliu îi revine sarcina deloc uşoară de a reface punţile între membrii aleşi şi judecători, astfel încât toţi judecătorii să se simtă cu adevărat reprezentaţi.

Apreciez că este nevoie de mai multă transparenţă, că nu este cazul ca membrii Consiliului să se ascundă în spatele secretului votului, că nu trebuie evitată abordarea unor subiecte considerate poate delicate, dar care au stârnit, de-a lungul timpului, revolta magistraţilor, poate şi fiindcă la nivelul CSM nu a părut să existe o reacţie fermă.

Experienţa dobândită, în primul rând ca judecător, dar şi ca preşedinte de instanţă, backgroundul meu profesional, structura mea interioară îmi conferă încrederea şi certitudinea că voi acţiona cu obiectivitate, deschidere, profesionalism, bună-credinţă şi echilibru înspre reabilitatea imaginii justiţiei, deformate în ultima perioadă de timp de compromisuri dăunătoare, de sacrificarea valorilor şi a exigenţei, de promovarea intereselor personale.

Am funcţionat în cadrul unei instanţe foarte mari – Tribunalul Bucureşti – asfel că înţeleg specificul şi nevoile unor astfel de instanţe, dificultăţile cu care se confruntă, falia care se creează, uneori, între conducere şi cei aflaţi în funcţii de execuţie. Pe de altă parte, am experienţa de a conduce un tribunal nou înfiinţat, de dimensiuni mult mai reduse sub aspectul schemei de personal, unde comunicarea este mai facilă, iar conducerea este, inevitabil, parte a colectivului, existând un dialog mult mai frecvent şi constructiv. Consider că pot utiliza aceste abilităţi în cadrul Consiliului, căci niciunul dintre obiectivele pe care mi le propun nu pot fi realizate în afara creării unor majorităţi de voturi, CSM fiind, aşa cum se cunoaşte, un organ colegial.

Voi fi, aşadar, un reprezentant al tuturor judecătorilor, corect, nepărtinitor, curajos, asumat şi implicat.


[1] Acesta este Proiectul privind principalele obiective urmărite în cazul alegerii ca membru al Consiliului Superior al Magistraturii


Judecător dr. Evelina Mirela Oprina
Preşedinte al Tribunalului Ilfov

Newsletter
Instagram
Facebook

Aflaţi mai mult despre , , , , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereEvenimenteProfesioniştiRLWCorporate