BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalIPTelecom
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
 
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti
 
Print Friendly, PDF & Email

Infracţiunea, aspecte de drept comparat şi practică judiciară

18.08.2016 | Andreea BREBU
Newsletter
Instagram
Facebook

Noţiunea de infracţiune este reprezentată diferit în funcţie de sistemul de drept aplicabil.

Sistemul de drept anglo-saxon este unul în mare parte nescris ce are ca principal izvor precedentul judiciar. Sistemul de drept musulman are importante influenţe religioase, iar noţiunea de infracţiune, precum şi pedepsele aplicabile provin din învăţăturile Cărţii Sfinte.

Dreptul Penal din majoritatea statelor în care este aplicabil sistemul de drept romano-germanic îşi are izvorul principal în Codul Penal. Ţări precum România, Franţa, Spania sau Germania au dezvoltată legislaţia penală sub forma codurilor ce cuprind norme şi instituţii de drept.

Definirea legală a infracţiunii, constituie pentru toate sistemele de drept un instrument de absolută necesitate.

Sistemul de drept francez stabileşte trei elemente fundamentale în definirea infracţiunii: un element legal conform căruia o persoană nu poate fi trasă la răspundere penală decât pentru săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, consecinţă ce derivă din principiul nullum crimen sine lege, nulla poena sine lege, un element material ce presupune săvârşirea unei acţiuni sau unei inacţiuni şi un element moral identificat prin vinovăţie[1].

Aceste elemente sunt regăsite într-o formă sau alta şi în Codul Penal german, Codul Penal spaniol şi în cel italian care condiţionează existenţa infracţiunii de săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală. În niciuna din aceste legislaţii nu se face referire ca trăsătură esenţială a infracţiunii la pericolul social, situaţie regăsită şi în legislaţia actuală românească[2].

Pedepsele în drepul penal al altor state sunt stabilite ca şi în legislaţia românească avându-se în vedere gravitatea faptelor, consecinţele şi recăderea în infracţionalitate.

Ministerul Justiţiei din România, în punctul de vedere asupra Legii nr. 286/2009 privind Codul Penal, a specificat că reglementarea infracţiunii reprezintă unul dintre principalele elemente de noutate aduse de aactualul Cod penal. Astfel, s-a renunţat la pericolul social ca trăsătură generală a infracţiunii, definiţia infracţiunii propusă, ţinând cont atât de tradiţia dreptului penal român interbelic, cât şi de reglementări europene care consacră o asemenea definiţie în Codul penal. Ordinea enunţării trăsăturilor definitorii ale infracţiunii a devenit şi ea firească drept consecinţă a criticilor aduse pe parcursul timpului, astfel prevederea faptei în legea penală presupune cerinţa ca fapta concret săvârşită, ce urmează a fi calificată ca infracţiune, să corespundă întru-totul descrierii pe care legiuitorul o face în norma de incriminare. Această corespondenţă se realizează atât în planul elementelor de factură obiectivă cât şi al elementelor de factură subiectivă. În funcţie de prevederea sau nu a faptei în legea penală, verificarea existenţei caracterului nejustificat şi imputabil se impune sau nu.

Caracterul nejustificat al faptei prevăzute de legea penală presupune că aceasta nu este permisă de ordinea juridică, cu alte cuvinte are un caracter ilicit. Astfel, este posibil ca o faptă, deşi prevăzută de legea penală, să nu fie ilicită, întrucât săvârşirea ei este permisă de o normă legală.

În ceea ce priveşte caracterul imputabil, ca şi trăsătură generală a infracţiunii, cauzele care înlătură premisele imputabilităţii sunt reglementate distinct, sub denumirea de cauze de neimputabilitate. Pentru ca o faptă să atragă răspunderea penală, nu este suficient ca ea să corespundă descrierii realizate de legiuitor în norma de incriminare şi să fie nejustificată, ci trebuie să poată fi imputată făptuitorului, adică acestuia să îi poată fi reproşată săvârşirea ei. Pentru ca această imputabilitate să poată fi adusă în discuţie, sunt necesare anumite premise, şi anume: făptuitorul să fi avut reprezentarea acţiunilor sau inacţiunilor sale şi să poată fi stăpân pe ele, făptuitorul să fi avut posibilitatea să acţioneze în conformitate cu cerinţele legale, făptuitorul să fi avut reprezentarea caracterului ilicit al faptei.

Cauzele care înlătură premisele imputabilităţii sunt reglementate distinct, sub denumirea de cauze de neimputabilitate[3].

Totuşi, din analiza jurisprudenţei altor state, reiese că şi actuala reglementare aleasă de legiuitor a trăsăturilor esenţiale ale infracţiunii poate crea situaţii periculoase. Caracterul nejustificat în dreptul nostru penal este mai degrabă definit prin enumerarea cauzelor justificative. Jurisprudenţa Germaniei se confruntă cu problematica existenţei consimţământului victimei ce pare a fi un subiect ce va impune pe viitor multă atenţie din partea instanţelor.

În doctrină s-a invocat în dese rânduri faptul că circumcizia nu atrage răspunderea penală a celui care o efectuează. În acest context, s-au purtat doar discuţii cu privire la argumentul pentru care această practică excede câmpului răspunderii penale. Unii autori[4] au invocat cutuma ca şi temei pentru lipsa de aplicabilitate a răspunderii penale. Astfel, s-a considerat că această practică este impusă de diverse religii, ceea ce face ca, deşi comportamentul în sine să atragă tipicitatea unei fapte prevăzute de legea penală, acesta să nu fie unul antijuridic.

Alţi autori[5], au mutat discuţia pe terenul autorizării legii. Argumentul a fost acela că un act intrând sub un anumit ritual, atâta vreme cât nu este expres interzis de lege, beneficiază de o autorizare implicită.

Dincolo de aceste aspecte doctrinare, este de reţinut o soluţie a Curţii de Apel Köln[6], unde s-a pus în discuţie exact existenţa unei cauze justificative. În data de 4 noiembrie 2010, inculpatul, un medic din Köln, a efectuat o circumcizie unui băiat de patru ani în cadrul unei clinici, la solicitarea părinţilor acestuia. Solicitarea a avut o motivaţie pur religioasă, fără a exista absolut nicio necesitate din punct de vedere medical pentru efectuarea acestei proceduri. Operaţia a fost efectuată utilizându-se o anestezie locală şi au fost respectate toate procedurile medicale. Două zile mai târziu, datorită unor sângerări, părinţii părţii vătămate au apelat la serviciile unui spital universitar din Köln. Sângerarea a fost tratată cu succes, însă datorită unei comunicări deficitare între părinţi şi echipa medicală, aceasta din urmă a pus sub semnul întrebării existenţa consimţământului ambilor părinţi în cazul primei intervenţii medicale, motiv pentru care au sesizat organele abilitate.

Chiar dacă în urma cercetărilor s-a constatat că intervenţia a fost în acord cu practicile medicale, iar ambii părinţi şi-au oferit consimţământul pentru efectuarea acesteia, medicul a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală gravă prevăzută de Cod penal german.

Prima instanţă din Köln a dispus achitarea inculpatului datorită existenţei consimţământului părinţilor, statuând că deşi comportamentul medicului atrage tipicitatea faptei de vătămare corporală, consimţământul părinţilor este în deplin acord cu interesul copilului.

Dincolo de această abordare, prima instanţă a statuat de asemenea că circumcizia este un ritual tradiţional religios în comunitatea musulmană, necesar în vederea evitării stigmatizării iminente a copilului. De asemenea, ca şi un argument suplimentar, s-a apreciat că intervenţia este benefică şi din punct de vedere medical, deoarece produce un efect pozitiv din punctul de vedere al igienei.

În judecarea apelului, Curtea de Apel din Köln a avut însă o poziţie diametral opusă. Aceasta a considerat că atunci când nu discutăm despre necesitatea intervenţiei din punct de vedere medical, fapta tipică despre care se face vorbire nu este acoperită de vreo cauză justificativă.

Cu toate acestea, inculpatul a fost achitat. Astfel, instanţa a apreciat că medicul a acţionat cu bună credinţă, aflându-se practic într-o eroare cu privire la legalitatea intervenţiei. În acest sens, s-a considerat că eroarea a fost una invincibilă datorită faptului că atât în doctrină cât şi în practica judiciară nu s-a tranşat în mod clar această problematică a circumciziei.

Aplicabilitatea cauzei justificative a consimţământului a fost respinsă pe motiv de lipsă a proporţionalităţii între drepturile părinţilor şi cele ataşate copilului aflat în imposibilitatea de a consimţi singur în legătură cu această intervenţie. Astfel, la nivel de principiu, instanţa a considerat ca niciunul dintre drepturile părinteşti nu poate atrage încălcarea dreptului copilului la integritate fizică. Aceasta cu atât mai mult cu cât intervenţia de care se face vorbire produce efecte ireversibile. De asemenea, s-a concluzionat că prin această practică se ignoră dreptul persoanei de a-şi alege în mod liber afiliaţia religioasă, ceea ce demonstrează în mod suplimentar că practica respectivă se află în contradicţie cu interesele copilului.

În ceea ce priveşte dreptul penal român, invocarea cauzei justificative a consimţământului este chiar mai problematică decât celelalte cauze justificative enunţate în legislaţie. Practic, se poate ajunge în situaţia în care consimţământul nu provine de la titularul valorii sociale ocrotite de norma de incriminare. Prin urmare, dacă se va accepta că acest consimţământ rămâne totuşi valabil ar trebui avută în vedere teza consimţământului prezumat.

În concluzie, o analiză aprofundată a acestei problematici nu s-ar dovedi doar interesantă, ci şi de imediată necesitate, dat fiind că o astfel de interpretare a legii ar putea duce la o vătămare corporală gravă cu efecte ireversibile pentru buna dezvoltare a unei fiinţe umane.


[1] Disponibil aici.
[2] Disponibil aici.
[3] Disponibil aici.
[4] F. Streteanu, Tratat de drept penal. Partea generală, vol. I, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 111.
[5] V. Dongoroz, Drept penal (reeditarea ediţiei din 1939), Asociaţia Română de Ştiinţe Penale, Bucureşti, 2000, p. 376.
[6] Disponibil aici.


Andreea Brebu

Newsletter
Instagram
Facebook

Aflaţi mai mult despre , , , , , , , , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereEvenimenteProfesioniştiRLWCorporate