BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecom
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: Dreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul munciiCyberlaw
 
Fiscalitate
DezbateriCărţiProfesionişti
D&B DAVID SI BAIAS
 
Print Friendly, PDF & Email

În ce măsură condiția timbrării cererilor și acțiunilor în instanță încalcă accesul liber la justiție?
22.08.2016 | Ioana-Elena AVRAM


CONFERINTA VALERIU STOICA 2019

Ioana-Elena Avram

Ioana-Elena Avram

Condiția timbrării cererilor și acțiunilor în instanță a născut de-a lungul timpului controverse. Frecvent s-au ridicat excepții de neconstituționalitate în ceea ce privește Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru. Argumentele aduse în susținerea excepțiilor de neconstituționalitate s-au referit la obligativitatea achitării unei taxe de timbru, de multe ori reprezentată de o valoare considerabilă, pentru ca o cerere să fie admisă, fapt ce ar încălca accesul liber la justiție ca drept fundamental prevăzut în art. 21 din Constituție.

Pentru a înțelege mai bine ce presupune dreptul liberului acces la justiție redăm textul art. 21 din Constituție, care prevede următoarele:

“(1) Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime.
(2) Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept.
(3) Părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil.
(4) Jurisdicţiile speciale administrative sunt facultative şi gratuite.”

În sensul celor afirmate, excepțiile de neconstituționalitate au privit fie dispoziții ale Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 80/2013, fie ordonanța în ansamblul ei.[1] Într-unul dintre cazurile în care Curtea Constituțională a fost sesizată, obiectul sesizării a fost reprezentat de art. 19 din Ordonanță care prevede că “În materie contravențională, plângerea împotriva procesului-verbal de constatare și sancționare a contravenției, precum și calea de atac împotriva hotărârii pronunțate se taxează cu 20 lei.”

În motivarea excepției de neconstituționalitate s-a susținut faptul că accesul la justiție i-a fost restricționat persoanei interesate, întrucât „plângerea contravenţională se desfăşoară după procedura penală în care gratuitatea este impusă”[2]. Întrebarea care se pune este dacă impunerea unei taxe mici, în cuantum de 20 de lei, este de natura a aduce vreo încălcare a dispozițiilor constituționale ce asigură dreptul fundamental al liberului acces la justiție?

Curtea prin Decizia nr. 530/2014 a respins excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 19 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, în motivare reținând că „nu se pune problema vreunei restricționări a accesului liber la justiție prin instituirea acestei taxe, fiind vorba despre un cuantum care nu împovărează justițiabilul din punct de vedere financiar”, mai ales fiind cazul unei taxe fixe și nu la valoare.

Similar, și în cazul celorlalte decizii de respingere a excepțiilor de neonstituționalitate, motivările Curții au păstrat aceeași direcție, în sensul în care taxele fixe nu îngrădesc liberul acces la justiție, deoarece au valori rezonabile. Mai mult, din jurisprudența Curții se observă că liberul acces la justiție nu este un drept absolut[3] și că poate cuprinde anumite limitări în măsura în care nu este atinsă substanța acestuia. Atunci când o persoană se adresează instanțelor judecătorești, aceasta are datoria de a contribui la acoperirea cheltuielilor ca urmare a realizării actului de justiție, îndatorire fundamentală prevăzută în art. 56 din Constituție privind contribuțiile financiare, prin care cetăţenii sunt obligaţi să contribuie la cheltuielile publice prin impozite şi taxe, stabilite în condiţiile legii.

În schimb, situația devine problematică atunci când vorbim despre taxe de timbru ce sunt de valori considerabile, pe care justițiabilul, de cele mai multe ori, nu are posibilitatea de a le plăti. Considerăm că în acest caz, argumentele reținute de către Curte în deciziile enunțate anterior, nu se mențin și astfel rămâne deschisă discuția privind încălcarea dreptului constituțional al liberului acces la justiție.

În aceste cazuri, legea oferă justițiabilului posibilitatea de a solicita scutirea sau amânarea plății taxei judiciare de timbru, dar decizia aparține instanței de judecată. Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru stabilește la art. 28, art. 29 precum și în cuprinsul altor articole, ce acțiuni și cereri sunt scutite de plata taxei, iar art. 42-44 cuprind dispoziții ce fac referire la acordarea de scutiri, reduceri, eșalonări sau amânări pentru plata acestor taxe.

Esențial în cuprinsul acestor articole, este faptul că decizia de acordare a scutirii, reducerii sau a amânării aparține instanței de judecată și astfel, în funcție de cum a analizat necesitatea acordării acestora, se poate vorbi mai departe despre posibila încălcare a dreptului la acces la justiție. Condițiile de acordare a asistenței judiciare prin scutiri, reduceri, eșalonări, etc pentru plata taxelor de timbru, ar fi următoarele: să nu fie o disproporție mare între mijloacele utilizate și scopul urmărit, să existe un scop legitim[4] și să nu fie împiedicat dreptul de acces la justiție prin neacordarea asistenței.

În această materie există și decizii ale CEDO[5] contra României, prin care s-a constatat încălcarea dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului,  care prevăd că „Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil (…) a cauzei sale, de către o instanță (…), care va hotărî (…) asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil (…).”.  Acest articol apără în esență, aceleași drepturi ca și cele prevăzute la art. 21 din Constituția României.

Astfel, în Decizia CEDO Larco ș.a contra României, cei doi reclamanți erau obligați la plata unor taxe de timbru în valoare de 5.722,31 Euro respectiv 85.296,18 Euro. Aceștia au făcut cerere în fața instanței naționale prin care au solicitat scutirea de la plata taxei, arătând că nu desfășoară o activitate economică, că valoarea venitului lunar al unuia dintre reclamanți este de 112,29 Euro și că nu dispun de resursele financiare necesare plății acetor taxe. În ciuda argumentelor prezentate, instanțele naționale au respins cererile acestora.

În fața Curții Europene a Drepturilor Omului, Guvernul României, în apărare, a arătat printre altele, că România nu este singurul stat care solicită astlfel de taxe și că timbrajul la valoare este folosit de asemenea, în Lituania, Danemarca, Austria, Ungaria sau că sistemul de plată anticipată a taxelor este folosit și în alte state.

În soluționarea cauzei, Curtea a admis că accesul liber la justiție nu este un drept absolut, că necesitatea unui astfel de sistem ajută la limitarea cererilor abuzive și că interesele unei bune administrări ale justiției pot justifica impunerea unor taxe. Cu toate acestea, având în vedere cuantumul mare al taxei cerute, lipsa de venituri a reclamanților, respingerea cererii acestora de neacordare a scutirii, precum și imposibilitatea de a-și realiza drepturile ca urmare a respingerii cererii lor, Curtea a decis că reclamanților le-a fost încălcat dreptul prevăzut la art. 6 alin. (1) din Convenție și a obligat statul la plata unor daune morale.[6]

Într-o altă decizie CEDO contra României, reclamantul a denunțat refuzul instanțelor, întemeiat pe neplata taxelor de timbru, de a se pronunța asupra cererii sale de obținere a dreptului de a-și vizita copilul. Acesta și-a întemeiat acțiunea tot pe încălcarea art. 6 alin. (1) din Convenție. Reclamantul a susținut că tribunalul nu i-a comunicat valoarea taxei de timbru, că nu a fost informat despre posibilitatea scutirii de la plata taxei, că era încarcerat și că nu avea venituri pentru a-și putea permite plata acesteia. Reclamantul a mai susținut că taxa, deși poate părea derizorie pentru majoritate, pentru aceasta reprezenta o valoare considerabilă. De asemenea, s-a pus în discuție și obiectul procesului, care vizează interesul suprem al copilului.[7]

În luarea deciziei, Curtea a ținut cont de motivele mai sus menționate, precum și de faptul că plata taxei de timbru a fost impusă de curtea de apel care a solicitat și plata cheltuielilor anterioare pentru procedura ce avusese loc în fața instantei de fond. De asemenea, a fost considerată esențială și miza procesului ce avea ca obiect dreptul de a-și vizita fiul, și în motivare, Curtea reamintește că judecătorul sesizat cu o astfel de cerere are obligația de a apăra întotdeauna interesul superior al copilului.[8] Așadar, și în această cauză Curtea a admis faptul că s-a încălcat art. 6 alin (1) din Convenție și a obligat statul la plata către reclamant a unor daune morale.

Concluzionând, putem spune că obligativitatea plății taxelor judiciare de timbru, în sine, nu reprezintă o încălcare a dreptului contituțional al liberului acees la justiție, mai ales atunci când sunt prevăzute taxe fixe care au valori rezonabile. De asemenea, reținem că dreptul la justiție nu este un drept absolut, că acesta poate conține anumite limitări fără a se aduce atingere substanței sale și că taxele de timbru sunt necesare pentru o bună administrare a justiției.

Pe de altă parte, în cazurile în care vorbim de taxe considerabile, în special de timbrajul la valoare, decizia de a acorda scutiri, reduceri, amânări, aparține instanței, care va analiza situația și necesitatea acordării asistenței judiciare de la caz la caz. Pentru a nu se încălca dreptul fundamental prevazut de art. 21 din Constituție, elementele ce trebuie avute în vedere privesc cuantumul taxei, posibilitățile justițiabilului raportate la cauza dedusă judecății, existența unui scop legitim și proporționalitatea între mijloacele utilizate și scopul urmărit.


[1] A se vedea Decizia nr. 124/2016 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 19, art. 26 alin. (1) raportat la art. 29 alin. (1) lit. (1) din Ordonanța de urgență a guvernului nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru; Decizia nr. 792/2015 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 19, art. 26 alin. (2) raportat la art. 29 alin. (1) lit. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru; Decizia nr. 721/2015 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a prevederilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, în ansamblul său și în special cele ale art. 16 și art.24 din aceeași ordonanță de urgență; Decizia nr. 530/2014 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 19 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.80/2013 privind taxele judiciare de timbru.
[2] A se vedea Decizia nr. 530/2014 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 19 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, par. 12.
[3] Părere existentă și în jurisprudența Curţii Europene a Drepturilor Omului în mai multe hotărâri, printre care și în Hotărârea din 28 mai 1985, pronunţată în Cauza Ashingdane împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, par. 57.
[4] A se vedea hotărârea Larco ș.a contra României, nr. 30.200/03, din 11 octombrie 2007, par. 54.
[5] A se vedea hotărârea Iordache împotriva României, nr. 6.817/02 din 14 octombrie 2008; hotărârea Iorga contra României, nr. 4227/02 din 27 ianuarie 2007; hotărârea Larco ș.a contra României, nr. 30.200/03, din 11 octombrie 2007.
[6]A se vedea hotărârea Larco ș.a contra României, nr. 30.200/03, din 11 octombrie 2007, par. 52-68.
[7]A se vedea hotărârea Iordache împotriva României, nr. 6.817/02 din 14 octombrie 2008, par. 32-36.
[8] A se vedea hotărârea Iordache împotriva României, nr. 6.817/02 din 14 octombrie 2008, par. 42.


Avocat Ioana-Elena Avram

Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Aflaţi mai mult despre , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereEvenimenteProfesioniştiRLWCorporate