Secţiuni » Articole » Opinii
OpiniiPovestim cărţiImaginarul dreptului
Condiţii de publicare

Poveste pentru copii?!
25.08.2016 | Mihnea TĂNASE

Secţiuni: Opinii, Selected, Sistemul judiciar
JURIDICE - In Law We Trust
Mihnea Tănase

Mihnea Tănase

În ultima săptămână, în spaţiul public, au avut loc dezbateri intense generate de intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 20/2016, mai precis de modalitatea de punere în aplicare a acestui normativ.

Nu este o noutate faptul că intrarea în vigoare a unui act normativ provoacă dezbateri juridice. Nu este un lucru rău că se întâmplă astfel. Ele sunt de folos atât profesioniştilor dreptului, cât şi societăţii în general. Cu toate că orice stat de drept caută ca legislaţia pe care o adoptă să fie simplă şi să nu conţină formulări vagi, nu totul poate fi clar într-un sistem legislativ.

Îngrijorător este că dezbaterile purtate au tins să pună pe tapet două principii capitale ale unui stat de drept: „Legea-i una pentru toţi” şi „Hotărârile definitive ale instanţelor se aplică”. Nu afirm că punerea în aplicare a acestor principii are cum să fie lipsită de piedici, de obstacole. Dacă însă ne dorim un sistem bazat pe domnia legii şi pe independenţa justiţiei, principiile, în sine, nu sunt supuse discuţiei. Ele nu reprezintă  găselniţe ale unor jurişti care umblă cu mofturi, ci adevăraţi piloni ai statului de drept.

Periculoasă este bagatelizarea celor două valori cheie. Aceasta poate duce, cu uşurinţă, la clivaje nu doar în sânul aceleiaşi familii (acum că moda lansată de legiuitor prin folosirea sintagmei „familie ocupaţională” pentru justiţie, a fost preluată, nonşalant, şi de garantul independenţei acesteia), ci şi sociale.

De ce s-a ajuns aici? Ce poate fi făcut?

Am să încep prin a spicui, nu dintr-o schiţă caragialească, cum s-ar putea crede, ci din expunerea de motive a O.U.G. nr. 20/2016:

„ţinând cont de faptul că, în prezent, pe de o parte, există niveluri diferite de salarizare pentru aceeaşi funcţie în cadrul aceleiaşi instituţii”;

„ţinând cont că autorităţile/instituţiile publice centrale şi locale se confruntă cu o serie de procese aflate pe rolul instanţelor de judecată din întreaga ţară având ca obiect eliminarea unor discrepanţe rezultate din neaplicarea în integralitate a prevederilor Legii-cadru nr. 284/2010, cu modificările şi completările ulterioare”;

„că instanţele pronunţă hotărâri judecătoreşti în favoarea salariaţilor”;

„având în vedere că, din cauza lipsei de date privind salariile în plată ale personalului bugetar, nu au putut fi identificate toate disfuncţionalităţile salariale existente şi nu a putut fi evaluat impactul financiar al posibilelor măsuri pentru toate familiile ocupaţionale,,;

,,în considerarea faptului că elementele mai sus menţionate vizează interesul general public şi constituie situaţii de urgenţă şi extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată,,.

Sintetizând, acestea sunt parte dintre motivele expuse cu seninătate de Guvernul României, atunci când a considerat necesară adoptarea acestui act normativ: pentru că există niveluri diferite de salarizare pentru aceeaşi funcţie în cadrul aceleiaşi instituţii; pentru că această împrejurare a generat procese; pentru că instanţele şi-au permis să dea câştig de cauză şi salariaţilor; pentru că Guvernului îi lipsesc datele privind salariile în plată ale personalului bugetar; pentru că împrejurările de mai sus vizează interesul general public şi constituie situaţii de urgenţă şi extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată.

Mihnea TanaseVăzând cele de mai sus, nu cred că pot fi bănuit de partizanat dacă afirm că cel care a cauzat nevoia socială de legiferare a fost însuşi comportamentul autorităţilor publice legislativă şi executivă (să le spunem, pentru a detensiona atmosfera şi pentru a ne aminti de copilărie, „The big engine” – în limba română „Motorul mare”[1]). Să nu omit însă că şi judecătorii (să le spunem „The little engine” – în limba română „Motorul mic”) „şi-au băgat coada”, permiţându-şi să dea câştig de cauză salariaţilor.

Aşadar, acestea fiind faptele, iată soluţia adoptată legislativ, care se constituie în mărul discordiei:

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal – bugetare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 923 din 11 decembrie 2015, se modifică şi se completează după cum urmează:

1. După articolul 3 se introduc şase noi articole, articolele 31-36, cu următorul cuprins:

Art. 31. – (1) Prin excepţie de la prevederile art. 1 alin. (1), începând cu luna august 2016, personalul plătit din fonduri publice care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază/indemnizaţiilor de încadrare mai mic decât cel stabilit la nivel maxim pentru fiecare funcţie, grad/treaptă, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate, după caz, va fi salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare din cadrul instituţiei sau autorităţii publice respective, dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii”.

Putem vedea în spatele textului de lege superficialitate, poate chiar iresponsabilitate (să ne reamintim de expunerea de motive, de „lipsa de date privind salariile în plată ale personalului bugetar” – cum vine asta, dacă îţi lipsesc datele îţi permiţi luxul de a adopta o lege de un asemenea impact, cu ochii închişi?), dar putem vedea şi înţelepciunea de asumare legislativă, indiferent de costuri, a ideii de reparare a nedreptăţilor socio-profesionale care trenează de ani în întreg sistemul public de salarizare (activitatea desfăşurată în acelaşi condiţii, cu aceleaşi competenţe recunoscute profesional, dar remunerată diferit). Ceea ce însă nu putem vedea: este neclaritatea. Textul este tăios de precis formulat: muncă egală, bani egali (ce descoperire)!

Atunci vă veţi întreba, pe bună dreptate, ce tot atâta vânzoleală (memorii, mesaje de susţinere, comunicate, luări de poziţie, iar comunicate)? Legea trebuie aplicată şi gata! Faceţi-vă singuri ordine în familia voastră, aplicând legea!

Nu sunt singurul care se întreabă, însă, cum să pui pe roate o familie, dacă ea este compusă din şapte părinţi (îmi cer scuze dacă nu mi-a ieşit numărătoarea), fiecare, în parte, răspunzător pentru asigurarea condiţiilor materiale ale propriului copil. Păi, până se întâlnesc, până stabilesc care este tema discuţiei, până cad de acord… . Şi, dacă nu cad de acord… ? Atunci, fiecărui copil îi vor fi asigurate condiţii diferite de creştere faţă de cele ale fraţilor săi. Cum vor creşte? Cum vor fi percepuţi de cei în folosul căruia toată familia lucrează?

Ce-i de făcut?

În primă fază, luni 29 august, când va avea loc întâlnirea reprezentanţilor instituţiilor cu rol de execuţie bugetară în domeniul justiţiei, aceştia nu trebuie să piardă niciun moment din vedere principiile la care am făcut referire la începutul prezentului articol: „Legea-i una pentru toţi”/„Hotărârile definitive ale instanţelor se aplică”. Ar fi un semnal că „Motorul mare” se angajează să treacă trenul peste munte în direcţia în care cu toţii ne-o dorim (un sistem statal bazat pe domnia legii şi pe independenţa justiţiei).  Consiliul Superior al Magistraturii (deşi etern surprins, depăşit de realităţile cele mai banale ale magistraturii, surmenat de activitatea direcţiilor şi a comisiilor cu nume atât de lungi că sunt prea greu de reţinut, angrenat în proiecte a căror utilitate imediată e greu de înţeles pentru judecătorii şi procurorii care muncesc în instanţe şi parchete, dar neimplicat efectiv în acele schimbări solicitate de peste 6 ani de magistraţi şi legiferate aproape fictiv) a făcut un prim pas în acest sens. Poziţia sa nu schimbă datele problemei analizate, dar reprezintă un semnal dat de forul al cărui rol constituţional este garantarea independenţei justiţiei.

Să reprezinte aceasta un semn al schimbării?  Rămâne de văzut!

Până atunci, nouă judecătorilor , cu toţii rotiţe ale „Motorului mic”, ni se va pretinde, pe bună dreptate, să muncim cu abnegaţie, să fim optimişti,  sperând că, şi doar prin noi înşine, putem trece Muntele! Oare? Totuşi, nu este o poveste pentru copii!


[1] „Micul motor care poate” este o carte pentru copii, publicată pentru prima dată în Statele Unite ale Americii,  a cărei poveste este folosită pentru a preda copiilor importanţa optimismului și a muncii susţinute. În poveste, un tren lung trebuie să fie tras peste un munte înalt. Motoarele mai mari sunt rugate să ajute la tragerea trenului; din diferite motive, acestea refuză. Cererea este trimisă la un motor mic, care este de acord să încerce. Motorul reușește să tragă trenul peste munte în timp ce repetă continuu motto-ul său: „Cred. Pot”.


Mihnea Tănase, judecător

Cuvinte cheie: ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă My Justice

Autori JURIDICE.ro
Juristi
JURIDICE pentru studenti
JURIDICE NEXT









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

↑  Înapoi în partea de sus a paginii  ↑

Secţiuni        Selected     Noutăţi     Interviuri        Arii de practică        Articole     Jurisprudenţă     Legislaţie        Cariere     Evenimente     Profesionişti