Ce fel de om este judecătorul Lăcrămioara Axinte? (I)
25 august 2016 | Lăcrămioara AXINTE
Lăcrămioara Axinte
Am să încerc, sarcină ingrată pentru că, nu-i aşa, trebuie să mă autocaracterizez şi voi putea fi acuzată de subiectivism, să aduc în atenţia colegilor, dar şi a oricui este interesat de aceste alegeri, câteva întâmplări, gânduri şi răspunsurile la cele 10 întrebări puse de colegul meu.
Omul Lăcrămioara Axinte este judecătorul care, într-o cauză penală având ca obiect ucidere din culpă, prin 2004 sau 2005, cu greu a reuşit să-şi stăpânească emoţiile şi lacrimile audiind martorii propuşi de părţile civile, care relatau drama unei familii ce şi-a pierdut în accident băieţelul de vreo 5 anişori, apropiată de vârsta de atunci a fiului meu, iar mama băieţelului a rămas infirmă pentru tot restul vieţii şi n-a aflat despre moarte decât mult mai târziu, pentru că fiind în stare gravă la spital, nu i s-a putut aduce la cunoştinţă o asemenea veste, dar care a condamnat inculpatul în vârstă de vreo 22 de ani, care a fost prezent la fiecare termen de judecată şi era vizibil marcat de urmările faptei sale (s-a angajat în depăşire într-o curbă fără vizibilitate şi, încercând să revină pe sensul de mers, pentru a evita ciocnirea frontală cu autovehiculul care circula din sensul opus, a intrat cu roţile din dreapta pe acostament, apoi încercând să redreseze direcţia a răsturnat microbuzul ce transporta persoane), la o pedeapsă de 3 sau 4 ani de închisoare cu suspendare sub supraveghere, impunându-i ca obligaţie, pe toată durata termenului de încercare, să nu conducă pe drumurile publice vreun autovehicul, gândindu-mă că pedeapsa cu executare în regim de detenţie ar putea să distrugă definitiv şi viaţa inculpatului, că aceasta nu le va aduce înapoi băieţelul părinţilor şi nici posibilitatea mamei, rămasă în scaun cu rotile, de a merge pe picioare, iar împrejurarea că va rămâne fără permis de conducere o perioadă mai mare, îl va face să reflecteze la consecinţa nesăbuinţei sale.
Acum două veri, întorcându-mă de la Iaşi, urcând în microbuz, am avut impresia că îl cunosc de undeva pe conducătorul auto. Pentru că stăteam la două rânduri distanţă, în spatele şoferului, am auzit o conversaţie pe care o avea cu unul dintre călătorii aflaţi pe primul rând de la uşă, în care îi spunea, printre altele, că are copii și ca i-a fost foarte greu, din punct de vedere financiar, în perioada cât nu a avut dreptul să conducă. Dintr-o dată mi-am dat seama de unde îl cunosc pe şofer, era chiar inculpatul despre care am povestit mai sus. Este posibil să mă fi recunoscut şi el, poate de aceea a făcut referire la perioada cât nu a avut dreptul să conducă.
Eram mama unui băieţel de vârstă apropiată cu aceea a băieţelului mort în accident, dar cred că acest lucru nu m-a împiedicat să fiu cât se poate de obiectivă când am aplicat pedeapsa inculpatului şi, nu-mi amintesc exact, dar cred că nici daunele morale acordate tatălui, de asemenea vătămat în accident, sau mamei rămase infirme, nu au fost exagerate.
Cred cu tărie în a doua şansă şi mă bucur că viața inculpatului, deşi mai grea din punct de vedere financiar, nu a fost distrusă definitiv.
Judecător Lăcrămioara Axinte
Tribunalul Botoşani
