Tipic și atipic în Legea dării în plată
1 septembrie 2016 | Radu RIZOIU
Radu Rizoiu
* A se vedea și dezbaterea ”Lăsat în darea-n plată: creditorul ipotecar”
Motto: There is no escape and that’s for sure
This is the end, we won’t take any more
Say goodbye to the world you live in
You’ve always been taking but now you’re giving
Running
On our way
Hiding
You will pay[1]
Introducere. Apariția Legii dării în plată[2] a născut o serie de dezbateri dintre care unele au devenit cu adevărat furtunoase. Temele dezbaterii s-au concentrat mai mult pe oportunitatea adoptării unui asemenea act normativ[3], respectiv pe constituționalitatea prevederilor sale[4]. Prima temă și-a arătat deja o parte dintre consecințe[5], iar cea de-a doua își va găsi o soluție în decizia (deciziile?) ce urmează a fi luate de către Curtea Constituțională deja sesizată cu aceste chestiuni[6].
Din păcate, dezbaterile publice ocazionate de discutarea proiectului de lege s-au purtat mai degrabă în registrul „a fi sau a nu fi”, iar abordarea de tipul „totul sau nimic” a ratat o veritabilă adaptare a textului de lege la realitățile pe care își dorea să le reglementeze[7]. Întrucât, din momentul promulgării, legea a devenit parte a dreptului pozitiv și, până la o eventuală cenzură din partea instanței de contencios constituțional, ea va produce efecte obligatorii, vom încerca în prezentul articol să analizăm câteva aspecte la care legea nu oferă un răspuns concret și care au ridicat deja probleme în practică.
Neavând pretenția de a inventaria toate aspectele neclare ale noului act normativ, vom analiza succint unele aspecte care țin de formalitățile procedurii de dare în plată (I), problema stabilirii calității (procesuale) a titularilor dreptului de a iniția procedura de dare în plată (II), respectiv aspectele practice legate de situațiile în care există mai multe raporturi de creditare, respectiv mai multe drepturi de ipotecă (III).
I. Formă sau Conținut?
1. O problemă reală? Modul de redactare al Legii dării în plată justifică întrebarea din titlu. Structura actului normativ este construită pe modelul: enunțarea dreptului subiectiv [art. 3], stabilirea condițiilor de eligibilitate [art. 4], procedura de urmat [art. 5-9], efectele parcurgerii procedurii [art. 10]. Accentul pe care legiuitorul îl pune pe parcurgerea unei anumite proceduri naște în mod firesc întrebarea în ce măsură respectarea strictă a procedurii reprezintă un element important al protecției oferite dreptului subiectiv.
Problema este complicată de faptul că suntem în domeniul legislației privind protecția consumatorului (sau dreptul consumului), unde principiile sunt influențate în mare măsură de reglementarea unională[8].
În ultimii ani, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a invocat din ce în ce mai des existența unui „principiu al efectivității” în ceea ce privește interpretarea reglementărilor adoptate în materia protecției consumatorului[9]. Dincolo de dezbaterile la nivel unional cu privire la aplicabilitatea acestui principiu în materia dreptului privat[10], trebuie remarcat faptul că regula are în vedere doar modul în care Statele Membre transpun actele unionale (directive), pentru a se asigura o aplicare efectivă a acestora, în conformitate cu scopul urmărit de legiuitorul european.
În ceea ce privește Legea dării în plată, observăm că nu ne aflăm în fața unei transpuneri a legislației unionale, deși expunerea de motive afirmă că „proiect[ul] de lege transpune și prevederile Directivei 2014/17/UE”. Există două categorii de argumente în acest sens: unul formal și unul substanțial. Din punct de vedere formal, art. 42 alin. (2) teza II din Directiva 2014/17/UE impune statelor membre ca atunci când o transpun să menționeze în cuprinsul actului normativ național o „trimitere la prezenta directivă”, ceea ce Legea dării în plată nu conține[11]. Din punct de vedere substanțial, Legea dării în plată nu (p)reia nici una dintre dispozițiile Directivei 2014/17/UE[12]. Mai mult, legea internă răstălmăcește unul din obiectivele Directivei, în sensul că transformă în opțiune pentru debitor un drept al ambelor părți de a conveni un asemenea mecanism de dare în plată[13].
Concluzia este că Legea dării în plată nu reprezintă un act normativ de preluare a dreptului unional, ci un simplu act normativ care ține de ordinea juridică internă. Această concluzie nu trebuie înțeleasă ca o critică legată de valabilitatea Legii dării în plată, ci doar ca o observație care ține de forța normativă a acesteia, cu consecințe în ceea ce privește aplicarea și interpretarea. Altfel spus, principiile de interpretare dezvoltate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene nu vor fi aplicabile în ceea ce privește Legea dării în plată.
Revenind la cadrul național, Legea dării în plată reprezintă o excepție de la principiile care guvernează dreptul privat. În primul rând, în ciuda denumirii, mecanismul reglementat de lege derogă de la regulile care guvernează darea în plată „de drept comun”, precum și de la mecanismul de executare a ipotecii[14]. De altfel, acest regim excepțional este asumat de către legiuitor prin partea introductivă a art. 3 din lege[15]. Fiind vorba despre o reglementare excepțională (și care restrânge drepturile creditorilor profesioniști și implică sancțiuni civile), ea trebuie interpretată în mod strict, analogia nefiind admisă [art. 10 NCC].
Pe de altă parte, principiul general de interpretare actus interpretandus este potius ut valeat quam ut pereat își găsește aplicarea și în materia actelor normative[16]. Astfel, o reducere a legii la urmarea strictă a unei proceduri fără a avea în vedere finalitatea acesteia ar echivala cu limitarea aplicabilității actului normativ până la limita inutilității acestuia.
Între aceste două jaloane vom încerca în continuare să analizăm rolul unor proceduri instituite de Legea dării în plată și efectul nerespectării acestor proceduri.
2. Forma notificării consumatorului. O primă chestiune are în vedere actul declanșator al întregii proceduri: notificarea pe care consumatorul o adresează profesionistului. Legea este destul de clară în a menționa faptul că această notificare reprezintă elementul sine qua non în declanșarea procedurii [art. 5 alin. (1) teza inițială]. Prin urmare, aspectele legate de forma acestei notificări vor avea o importanță deosebită.
În primul rând, fiind vorba despre o notificare pe care „consumatorul o transmite creditorului, prin intermediul unui executor judecătoresc, al unui avocat sau al unui notar public”, rezultă că respectiva notificare trebuie să îmbrace forma scrisă ad validitatem. Această formalitate nu necesită multe explicații. Se pune întrebarea dacă simpla notificare scrisă și semnată de către consumator este suficientă sau este necesară vreo formalitate suplimentară. Întrebarea derivă din faptul că respectiva notificare exprimă consimțământul consumatorului cu privire la transferul dreptului de proprietate asupra unui bun imobil [art. 5 alin. (1)]. Pe baza acestui consimțământ, legea conferă instanței puterea de a „pronunț[a] o hotărâre prin care (…) să se transmită dreptul de proprietate [asupra bunului imobil ipotecat] către creditor” [art. 8 alin. (1)].
Se ajunge așadar la încheierea unui act juridic translativ cu privire la un drept tabular, supus de lege formei autentice [art. 1244 NCC]. De vreme ce Legea dării în plată nu oferă o normă derogatorie de la acest text, întrebarea devine una legitimă[17]. În plus, deși hotărârea judecătorească reprezintă un act autentic [art. 434 NCPC][18], ea ridică problema costului de oportunitate: de vreme ce acțiunea consumatorului este scutită de taxă de timbru [art. 8 alin. (4)], acesta va avea interesul să evite procedura notarială de încheiere a contractului care presupune plata onorariului notarial [art. 5 alin. (4)]. Prin urmare, răspunsul la întrebare își vădește un adânc caracter practic…
Chiar dacă notificarea este transmisă prin intermediul unui notar public, notarul este un simplu agent instrumentator, neprocedând la acordarea caracterului autentic notificării. De altfel, acest lucru ar fi imposibil în cazul avocatului și al executorului judecătoresc. Prin urmare, legea nu oferă un răspuns clar cu privire la forma notificării, rămânând ca practica să decidă în ce măsură consumatorul ar trebui să întocmească notificarea în formă autentică și abia apoi să o trimită (prin intermediul persoanelor menționate de lege) creditorului.
Din punct de vedere al conținutului, notificarea trebuie să conțină detalii cu privire la „condițiile de admisibilitate a cererii” [art. 5 alin. (1) teza finală]. Din punct de vedere formal, această cerință de fond ridică problema gradului de detaliere a informațiilor și, mai ales, al sancțiunii aplicabile în cazul neîndeplinirii cerinței în cauză[19]. Problema se pune în termeni diferiți în funcție de tipul de informație avut în vedere. Astfel, este rezonabil să se considere că informațiile cu privire la calitatea de profesionist a creditorului [art. 4 alin. (1) lit. (a) teza I] nu trebuie să fie foarte detaliate, de vreme ce acesta din urmă cunoaște mai bine aceste informații.
Nu atât de simplă este situația informațiilor legate de elementele creditului [art. 4 alin. (1) lit. (b) și (c)]. Deși creditorul are și el acces la aceste informații, uneori efortul de a le accesa poate fi disproporționat de mare. Prin urmare, debitorul trebuie să ofere detalii suficiente pentru a clarifica îndeplinirea acestor condiții. În acest fel, legiuitorul se asigură și de o responsabilizare a consumatorilor, în sensul în care aceștia trebuie măcar în ceasul al doisprezecelea să înțeleagă termenii contractului de credit (pentru a se asigura că iau decizia de dare în plată în cunoștință de cauză). Mai mult, caracterul de „imobil având destinația de locuință” este cunoscut de consumator mult mai bine decât de creditor.
În sfârșit, există două elemente care țin de persoana consumatorului și pentru care acesta trebuie să ofere explicații detaliate: calitatea de consumator [art. 4 alin. (1) lit. (a) teza II] și lipsa condamnării penale pentru infracțiuni în legătură cu creditul [art. 4 alin. (1) lit. (d)]. Aceste elemente necesită explicații și prezentarea de dovezi din partea consumatorului. Astfel, în cazul dovedirii calității de consumator este necesară nu numai arătarea calității de persoană fizică, ci și argumentarea în sensul că nu a acționat în cadrul unei activități profesionale[20]. Cât privește a doua condiție, este de discutat în ce măsură o simplă declarație din partea consumatorului în sensul lipsei condamnării este suficientă[21].
Finalitatea acestei notificări este de a permite creditorului să analizeze în mod concret aplicabilitatea procedurii legale pentru fiecare caz în parte. În cazul în care creditorul are toate informațiile cerute de lege, formularea de contestații va fi redusă, cu consecința decongestionării instanțelor de judecată. Prin urmare, sensul procedurii impuse de lege este acela de a oferi creditorului toate informațiile necesare pentru a decide dacă notificarea este întemeiată sau nu. Având în vedere faptul că simpla trimitere a notificării produce efecte extrem de importante [art. 6 alin. (1)], este justificat ca legiuitorul să impună consumatorului o anumită rigoare.
O dată admis faptul că referirea legiuitorului la necesitatea ca notificarea să detalieze condițiile de admisibilitate reprezintă o normă juridică, trebuie analizată sancțiunea asociată nerespectării acestei norme. Pentru aceasta, trebuie determinate efectele (principale ale) trimiterii acestei notificări. Legea menționează două astfel de efecte principale: suspendarea dreptului „creditorului de a se îndrepta împotriva” consumatorului[22] și celorlalte persoane obligate împreună cu sau alături de acesta [art. 6 alin. (1)] și nașterea obligației creditorului de a se prezenta la notarul public pentru a încheia (contr)actul de dare în plată [art. 5 alin. (2)].
În ceea ce privește efectul suspensiv, acesta operează, fără distincție, „[d]e la data primirii notificării [de către creditor]”. Lipsa oricărei condiționări este justificată de faptul că scopul legii este acela de a asigura un anumit „confort” consumatorului în sensul unei negocieri lipsite de presiuni din partea creditorului. În același timp, însă, dacă nu sunt îndeplinite condițiile cerute de lege, creditorul poate contesta demararea procedurii [art. 7 alin. (1)] și obține repunerea în situația anterioară [art. 7 alin. (5)], cu consecința reluării oricăror măsuri de executare contra debitorului și celorlalte persoane obligate [art. 6 alin. (2)]. Așadar, efectul suspensiv este unul temporar și eficiența sa depinde de îndeplinirea condițiilor de fond.
Cât privește efectul obligațional, acesta depinde de existența unei notificări care să fi fost „emise în conformitate cu dispozițiile art. 5” [art. 7 alin. (1)]. Altfel spus, pentru a genera în sarcina creditorului obligația de a se prezenta la notarul public, notificarea trebuie să respecte (și) condițiile formale impuse de art. 5, inclusiv cerința de a detalia condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 4. Rațiunea este evidentă: dacă notificarea nu conține aceste elemente, nu i se poate reproșa creditorului că nu a dat curs cererii consumatorului. De asemenea, pentru ca creditorul să poată „contesta îndeplinirea condițiilor de admisibilitate a procedurii reglementate de (…) lege” [art. 7 alin. (1)], el are nevoie de o prezentare prima facie a îndeplinirii acestora care să rezulte din notificarea primită de la consumator. În cazul în care această notificare este informă și creditorul contestă aplicabilitatea procedurii, iar consumatorul depune în cadrul contestației documente și informații suplimentare (care lipseau din notificare), creditorul nu poate fi considerat în culpă procesuală[23]. De asemenea, termenele procedurii trebuie raportate la momentul la care creditorul a primit toate informațiile care trebuiau incluse în notificare.
Altfel spus, o notificare care nu conține toate elementele (de formă) menționate de lege nu va fi valabilă[24]. Caracterul sancțiunii este unul care vizează un interes particular, prin urmare nulitatea va fi una relativă, dar este vorba despre o nulitate substanțială, iar nu procesuală[25]. Prin urmare, creditorului nu trebuie să i se solicite dovedirea unei vătămări[26]. De altfel, simplul fapt că debitorul nu a indicat toate detaliile privind îndeplinirea criteriilor legale este suficient pentru a justifica o vătămare: creditorul a(r fi) trebuit să aloce resurse (umane, organizaționale etc.) pentru a verifica în mod independent aceste condiții.
3. Forma acțiunii consumatorului. Procedura dării în plată este menită să asigure protejarea dreptului (potestativ[27] al) consumatorului de a solicita stingerea creanței creditorului profesionist prin transferul dreptului de proprietate[28] asupra bunurilor ipotecate. Prin urmare, opțiunea consumatorului constă doar în inițierea procedurii care are un dublu efect: transferul bunurilor ipotecate și stingerea creanței. Acesta este specificul dării în plată: presupune un schimb, deci fiecare parte trebuie să transmită ceva celeilalte părți.
Din acest specific rezultă o anumită particularitate pentru acțiunea aflată la dispoziția consumatorului: acesta trebuie să-l poată obliga pe creditor (prin recursul la forța coercitivă a statului) să accepte primirea bunului. Doar în momentul la care (dreptul real asupra) bunul(ui) intră în patrimoniul creditorului se produce (ope legis) stingerea creanței [art. 10 alin. (1)]. Practic, legea permite consumatorului să suplinească manifestarea de voință a creditorului în sensul încheierii contractului de dare în plată – stingerea creanței apare ca o consecință, ca un efect al încheierii acestui contract. Prin urmare, acțiunea care apără un asemenea drept al consumatorului de a-l obliga pe creditor la încheierea contractului trebuie să fie calificată drept o acțiune în realizare[29].
Și atunci de ce legiuitorul folosește terminologia proprie unei acțiuni în constatare atunci când descrie calea de urmat pentru consumator [art. 8 alin. (1)]? La o citire mai atentă a textului, observăm că formularea este derutantă din cauza scopului urmărit de legiuitor: stingerea datoriilor consumatorului supraîndatorat. Tocmai de aceea, în textul legii accentul este pus pe „stingerea obligațiilor născute din contractul de credit ipotecar” și doar în subsidiar se vorbește despre „transmit[erea] dreptului de proprietate către creditor”. Însă ambele capete de cerere sunt evidențiate de art. 8 alin. (1). Prin citirea sistematică a acestui text împreună cu art. 10 alin. (1), rezultă că intervenirea efectului extinctiv depinde de încheierea contractului. Prin urmare, capătul principal este cel privind pronunțarea unei hotărâri care să „transmită dreptul de proprietate către creditor”, cu consecința stingerii datoriei consumatorului. Fiind vorba despre o cerere în realizare, acțiunea consumatorului va fi una supusă termenului general de prescripție.
Există însă o ipoteză în care acțiunea în realizare nu mai poate fi promovată, cererea rămânând exclusiv una în constatare: cea în care creditorul deja a proceda la o procedură de executare silită în care a fost finalizată faza urmăririi silite imobiliare [art. 8 alin. (5)]. În această situație, consumatorul nu mai poate transmite bunul către creditor, ceea ce justifică o simplă acțiune în constatare[30]. Formularea textului nu este însă foarte clară, de vreme ce se referă la un singur imobil ipotecat. Din nou, trebuie făcut apel la o tehnică de interpretare sistematică. Astfel, în cazul în care există mai multe bunuri ipotecate, consumatorul se va afla în ipoteza art. 8 alin. (5) doar atunci când executarea silită a epuizat toate bunurile ipotecate pentru garantarea creditului [art. 4 alin. (2)].
II. O problemă de calitate
4. Aplicarea legii ratione personae. Legea dării în plată reprezintă o reglementare derogatorie de la dreptul comun [art. 3]. Prin urmare, pentru a determina sfera de aplicare a legii este nevoie să delimităm în mod clar situațiile juridice cărora legea li se aplică. De altfel, în cadrul dezbaterilor publice anterioare adoptării legii, cea mai vie dezbatere a privit tocmai sfera de aplicare a reglementării (reprezentanții consumatorilor încercând să obțină o aplicabilitate generală, iar cei ai creditorilor încercând să limiteze sfera de aplicare la „cazurile sociale”). Legea a încercat să găsească un echilibru între cele două poziții, dar discuțiile au reapărut în momentul în care sa vădit necesară reamenajarea legislației fiscale pentru a introduce exceptări de impozite pentru consumatorii care aleg parcurgerea procedurii de dare în plată. Nu ne propunem aici să reluăm toate aceste discuții, ci doar să analizăm câteva chestiuni legate de sfera persoanelor avute în vedere de noua reglementare.
Din această perspectivă, legea își definește obiectul de reglementare ca fiind limitat la raporturile dintre consumatori și profesioniști (B2C) [art. 1 alin. (1)]. Prin urmare, ea nu va fi aplicabilă în cazul raporturilor dintre profesioniști (B2B) sau dintre consumatori (C2C). Așadar, un credit acordat unei persoane juridice nu va putea face obiectul dării în plată. De asemenea, un credit acordat de către o persoană fizică nu va intra în sfera de aplicare a legii. Mai mult, chiar dacă o persoană fizică (neacționând în calitate de profesionist) împrumută un profesionist, deși suntem în prezența unui raport B2C, nu suntem în ipoteza legii, căci creditorul trebuie să aibă calitatea de profesionist.
În ceea ce îi privește pe creditori, aceștia trebuie să aparțină unei categorii specifice – cea de profesioniști ai creditului (instituții de credit sau instituții financiare nebancare). Legea îi menționează și pe „cesionarii creanțelor deținute asupra consumatorilor”, dar aici trebuie observat că raportul juridic originar s-a născut tot cu un creditor profesionist, cesionarul nefiind altceva decât o parte survenită a acestui raport[31]. Prin urmare, legea privește doar două tipuri de creditori, a treia categorie reprezentând, de fapt, doar o prelungire a primelor două. Așadar, este indiferent dacă cesionarul este un profesionist sau nu, de vreme ce el a preluat un raport care, ab origine, era născut între un profesionist al creditului și un consumator.
În schimb, în situația în care raportul inițial dintre profesionistul creditului și consumator se transformă mai intră noul raport în sfera de aplicare a legii? De exemplu, dacă terțul (după ce preia poziția contractuală a creditorului profesionist) încheie un nou contract cu consumatorul, operând astfel o novație, raportul juridic inițial se stinge. În această ipoteză trebuie să distingem între situațiile în care noul raport juridic este tot unui de împrumut (caz în care, de regulă, creditorul trebuie să facă parte din categoria profesioniștilor creditului) și cele în care noul raport este doar un raport de plată/executare (eventual, cu acordarea unor termene de grație). În prima situație, noul raport va intra în sfera de aplicare a legii, de vreme ce noul creditor este tot un profesionist al creditului. Pe de altă parte, în a doua situație, este posibil ca noul creditor să nu fie un astfel de profesionist specializat și nu mai este niciun cesionar, de vreme ce raportul juridic cesionat s-a stins. Prin urmare, este posibil ca într-o asemenea ipoteză să nu mai fie aplicabile dispozițiile legii[32].
5. Cine sunt consumatorii? Legea dării în plată nu oferă o definiție proprie a noțiunii de „consumator”, ci preferă să utilizeze sensul „comun” din legislația privind protecția consumatorului [art. 1 alin. (2)]. Prin urmare, discuțiile dezvoltate sub imperiul acestor legi vor fi aplicabile tale quale.
Pentru a avea calitatea de consumator, o persoană trebuie să îndeplinească în mod cumulativ două condiții: să fie o persoană fizică și să nu acționeze în calitate de profesionist. Conform Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori, consumatorul este „orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociații, care (…) acționează în scopuri din afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale” [art. 2 alin. (1) L193]. Se observă că Legea nr. 193/2000 operează cu două tipuri de determinări: una obiectivă și una subiectivă.
Din perspectiva obiectului, consumatorul este acea persoană care nu acționează în scopul unei activități profesionale. Altfel spus, consumatorul poate fi și el un profesionist, dar (în contractul avut în vedere) el se află în poziția unui neprofesionist prin raportare la obiectul contractului. De exemplu, un avocat este un profesionist (prestează servicii juridice în mod profesional), dar atunci când încheie un contract de credit (în calitate de debitor), el acționează „în scopuri din afara activității sale (…) liberale”.
În această zonă s-au purtat multe discuții în ultima perioadă pentru a decide în ce măsură un contract încheiat „pe persoană fizică” poate fi totuși exclus din sfera de aplicare a Legii nr. 193/2000. S-a decis[33] astfel că achiziționarea (de către persoane fizice) a unor terenuri cu plata prețului din credite obținute de la bănci poate fi calificată o activitate profesională în măsura în care aceleași persoane achiziționaseră mai multe terenuri (în mod succesiv, în timp), fiecare achiziție fiind finanțată prin credite accesate de la bancă, iar pe acele terenuri o societate care le aparținea edificase mai multe imobile pe care apoi le vânduse publicului. Deși, pentru motive de oportunitate, respectivele persoane contractaseră creditele în nume propriu, din contextul activității ulterioare rezulta că ele acționau în calitate de profesioniști, iar nu de simpli consumatori.
Este necesară o precizare, pentru a descalifica astfel de persoane ca având calitatea de consumatori este necesar să se analizeze cauza mediată a contractului încheiat. Astfel, nu este suficient să afirmăm că un avocat nu este un profesionist al creditului pentru a concluziona că un contract de credit dintre o bancă și un avocat este supus Legii dării în plată. Nu este suficient nici să apară scris în contractul de credit că scopul acordării creditului privește „nevoi personale”, de vreme ce de multe ori debitorul își disimulează o anumită nevoie sub „umbrela” creditului de nevoi personale. Trebuie văzut în ce măsură fondurile procurate de avocat din credit sunt utilizate în scopuri personale sau profesionale[34]. Invers, însă, dacă părțile stabilesc chiar prin contract că el are în vedere necesitățile profesionale ale neprofesionistului, nu mai este necesară analizarea utilizării efective a bunului/serviciilor.
Cât privește calitățile subiectului, acesta trebuie neapărat să fie o persoană fizică. Textul legii este suficient de clar în această privință și operează o alegere de politică legislativă: doar persoanele fizice pot avea calitatea de consumatori. În forma sa inițială, definiția cuprinsă în Ordonanța Guvernului nr. 21/1992 definea consumatorul drept „persoană fizică care dobîndeşte, utilizează ori consumă, ca destinatar final, produse obținute de la agenți economici sau care beneficiază de servicii prestate de aceștia”.
Această opțiune explică de ce, de exemplu, o societate cu răspundere limitată nu va putea niciodată să beneficieze de dispozițiile legislației privind protecția consumatorului (chiar dacă intră într-un contract cu o multinațională). De altfel, orice persoană juridică este exclusă de la invocarea beneficiului acestei legislații. Referirea din text la un „grup de persoane fizice constituite în asociații” nu derogă de la regula enunțată. Dacă o asociație (care este persoană juridică, conform Ordonanței Guvernului nr. 26/2000) achiziționează un bun de la un profesionist, ea nu va putea ulterior invoca dispozițiile legislației privind protecția consumatorului. În schimb, mai mulți consumatori se pot (ulterior) asocia sub forma unei asociații pentru a cere (în mod concertat) apărarea drepturilor lor (individuale) derivate din aplicarea individuală a Legii nr. 193/2000.
O ultimă precizare: calitate de consumator trebuie să aibă debitorul (principal) din raportul de credit. Această condiție nu rezultă cu evidență din art. 1 alin. (2), cu atât mai mult cu cât art. 1 alin. (3) pare să creeze o zonă gri a persoanelor care pot beneficia de dispozițiile legii. În schimb, una dintre condițiile de eligibilitate precizează că trebuie să fie consumator persoana care a contractat creditul, adică cel care a încheiat contractul de credit în calitate de parte (principală) – debitorul (principal) [art. 4 alin. (1) lit. (c) teza I].
6. Cine are calitate în cazul cauțiunii reale? O problemă mult mai delicată este reprezentată de situațiile în care creditul contractat de către consumator cu profesionistul este garantat (și) de terțe persoane. Acești terți pot avea diferite calități: fideiusori, debitori solidari sau garanți ipotecari. În primele două situații[35], terțul își asumă un angajament personal, garantat cu întregul său activ patrimonial. În ultima ipoteză, terțul se obligă prin constituirea unei ipoteci asupra unui bun propriu pentru a garanta datoria debitorului principal[36].
Conform art. 1 alin. (3) din lege, aplicarea dispozițiilor legii nu este împiedicată de existența unor garanții personale oferite de terți. Textul legii spune că legea se aplică și în aceste situații, dar omite să ofere reguli specifice[37]. Din păcate, existe anumite particularități ale acestor tipuri de operațiuni complexe care nu pot fi facil încadrate în procedura prevăzută de lege. Dacă este relativ simplu de înțeles că, în urma parcurgerii întregii proceduri, datoria debitorului principal se stinge și, în consecință, se vor stinge și obligațiile accesorii [art. 10 alin. (2)], răspunsul nu este la fel de simplu în ceea ce privește situația garanților ipotecari.
Situația cauțiunii reale nu este avută în vedere nici de art. 1 alin. (3), nici de art. 10 alin. (2). În schimb, ea este evocată de art. 6 alin. (3) care conferă garantului ipotecar dreptul de a demara procedura dării în plată. Același text permite și garanților personali pornirea aceleiași proceduri. Se pune însă problema interesului pe care aceste persoane îl pot demonstra în demararea procedurii.
Astfel, atât garanții personali (inclusiv codebitorii), cât și garanții ipotecari pot demara procedura de dare în plată. Dreptul lor este însă unul derivat, de vreme ce interesul lor în ceea ce privește stingerea creanței principale este indirect (doar pentru a evita o eventuală executare pornită de creditor împotriva lor) de vreme ce garanțiile constituite de ei sunt supuse principiului subsidiarității (ei vor răspunde doar în cazul în care debitorul principal nu își îndeplinește obligațiile). Tocmai de aceea legea impune acestor terți să obțină și acordul debitorului principal (sau a succesorilor acestuia) [art. 6 alin. 3]. Așadar, garantul nu poate să exercite (în nume propriu) dreptul potestativ al consumatorului, pentru că nu este un având cauză (până când nu apare riscul de executare)[38].
Evident, acordul debitorului principal este necesar în cazul inițiativei fideiusorului/codebitorului, de vreme ce bunul ipotecat (ce urmează a fi transmis) aparține debitorului principal[39]. În schimb, în cazul în care bunul ipotecat a părăsit deja patrimoniul debitorului principal (în urma unei executări silite), este posibil ca inițiativa fideiusorului/codebitorului să nu mai aibă nevoie de acordul debitorului principal. Cum însă procedura dării în plată are drept efect stingerea obligațiilor derivate din contractul de credit, este posibil ca debitorul principal să nu dorească o asemenea stingere (de exemplu, dorește să obțină daune din partea creditorului pentru existența unor clauze abuzive). Tocmai de aceea și în această ipoteză acordul debitorului principal va fi necesar.
În cazul cauțiunii reale, deși legea nu o prevede în mod expres, oricare dintre părțile care ar dori inițierea procedurii de dare în plată va avea nevoie de acordul celeilalte părți. Astfel, de vreme ce legea impune ca „toate bunurile ipotecate în favoarea creditorului” să fie oferite în plată [art. 4 alin. (2)], înseamnă că este necesar și acordul garantului ipotecar (care își va pierde bunul ipotecat). Numai în acest fel poate fi interpretată dispoziția care se referă la o ofertă ce urmează a fi făcută de către debitorul principal cu privire la toate bunurile, căci altfel ar însemna ca debitorul principal să dispună de un bun care nu îi aparține.
În toate situațiile, după finalizarea procedurii de dare în plată, acești terți vor putea să își valorifice dreptul de regres împotriva debitorului principal în măsura în care au suferit pierderi. În cazul cauțiunii reale, garantul ipotecar va suferi întotdeauna de pe urma declanșării procedurii de dare în plată, de vreme ce va pierde dreptul asupra bunului ipotecat.
III. Unitate în diversitate?
7. Realitatea este complexă… Legea dării în plată pare a fi fost redactată având ca model o situație-premisă simpl(ificat)ă: credit acordat de către o instituție financiară unui consumator garantat cu o ipotecă constituită asupra unui bun (imobil) al consumatorului. Ulterior, în urma discuțiilor și dezbaterii publice, autorii au adăugat referiri la situațiile în care creditul este garantat (și) cu alt garanții, inclusiv de către terți (fideiusori sau garanți ipotecari). De asemenea, s-a adăugat o precizare referitoare la situația în care un credit este garantat cu mai multe ipoteci. Problema este că aceste texte au fost adăugate în cadrul legii fără a realiza toate legăturile normative impuse de consecințele pe care structuri complexe de garantare pot influența procedura de dare în plată…
Realitatea arată că ipotezele în care creditele de consum prezintă o structură complexă (pe lângă debitorul principal mai existând și un codebitor și/sau un fideiusor și/sau un garant ipotecar) nu sunt deloc rare. Prin urmare, interesul analizării situațiilor complexe nu este lipsit de relevanță practică.
Dintre multiplele situații de complexitate diferită care pot surveni în practică, vom analiza în continuare doar două ipoteze[40]: situația în care consumatorul are mai multe credite încheiate cu același profesionist al creditului, respectiv situația în care un singur credit este garantat cu mai multe garanții reale.
8. Situația mai multor credite. Nu de puține ori un consumator are contractate mai multe credite. Uneori, acele credite sunt acordate de aceeași instituție de credit, alteori de instituții diferite[41]. Din perspectiva aplicării legii interesează doar acele credite care sunt garantate (și) cu o ipotecă imobiliară în condițiile art. 4 alin. (1) lit. (c). Este evident că legea are în vedere fiecare credit privit în mod separat, de vreme ce condițiile impuse de art. 4 alin. (1) se referă la „un contract de credit”. Legea nu conține dispoziții speciale pentru situația unor credite multiple.
În principiu, de vreme ce fiecare contract de credit[42] trebuie tratat în mod distinct, rezultă că pentru fiecare contract este necesară o procedură separată de dare în plată. De asemenea, pentru fiecare contract de credit trebuie verificate condițiile de eligibilitate din art. 4 alin. (1) din lege. Astfel, dacă doar un credit este garantat cu o ipotecă imobiliară dintre cele menționate de art. 4 alin. (1) lit. (c), doar acel credit poate face obiectul unei potențiale stingeri prin dare în plată, restul creditelor rămânând neafectate.
O problemă specială apare în situația în care două credite (derivând din două contracte diferite) sunt garantate cu ipoteci (de ranguri diferite) constituite asupra aceluiași bun imobil (al consumatorului)[43]. De vreme ce suntem în prezența a două contracte de credit, este evident că procedura de dare în plată trebuie parcursă separat pentru fiecare contract în parte. Or, odată ce se face oferta de dare în plată a imobilului ipotecat pentru primul credit, în cazul celui de-al doilea credit nu mai există un bun ipotecat care să poată fi oferit în plată. Așadar, doar unul dintre credite va putea fi stins prin darea în plată a imobilului (multiplu) ipotecat. Cât privește cel de-al doilea credit, acesta va rămâne un credit negarantat real[44], creditorul păstrând împotriva consumatorului doar acțiunea personală.
9. Situația mai multor imobile. În sfârșit, legea nu oferă un răspuns foarte clar situațiilor în care creditul este garantat cu mai multe garanții (reale). Astfel, pe de o parte există referiri la faptul că darea în plată poate avea loc și pentru contracte de credit garantate cu garanții personale sau reale de către terți [art. 1 alin. (3) și art. 6 alin. (3)], iar pe de altă parte se afirmă că „debitorul va oferi în plată toate bunurile ipotecate în favoarea creditorului” [art. 4 alin. (2)].
Din citirea sistematică a acestor dispoziții, rezultă că și creditele complex garantate pot face obiectul dării în plată, dar doar sub condiția ca darea în plată să aibă ca obiect toate bunurile ipotecate. De vreme ce legea nu distinge, rezultă că bunurile respective pot avea orice natură, singura condiție este ca ele să fie grevate de o ipotecă în favoarea creditorului (pentru garantarea creditului ce urmează a se stinge). Așadar, este indiferent dacă este vorba despre bunuri imobile, bunuri mobile sau bunuri asimilate[45]. Toate bunurile ipotecate trebuie să fie incluse în oferta de dare în plată[46].
O chestiune mult mai sensibilă privește situația în care creditul este garantat atât cu bunuri ale debitorului principal, cât și cu bunuri ale unor terți (garanți ipotecari). Din nou, față de generalitatea textului art. 4 alin. (2), toate aceste bunuri trebuie oferite în plată. Problema este în ce măsură debitorul principal poate oferi în plată bunuri care nu îi aparțin. Față de sistemul legii, singurul răspuns coerent este că, în aceste situații, debitorul principal trebuie să obțină acordul garanților ipotecari[47] și abia apoi poate formula notificarea menționată de art. 5.
*
10. În loc de concluzie. Dincolo de controversele ce au înconjurat procesul de adoptare, rămâne de necontestat faptul că Legea dării în plată introduce un remediu atipic[48] la dispoziția consumatorului supraîndatorat. Încercarea de a folosi o terminologie „clasică” în definirea noului remediu (dar cu precizarea stabilirii unui regim derogatoriu – art. 3) nu este de ajutor în a clasa noua instituție în cadrul tiparelor tradiționale. Cu toate acestea, noua procedură nu este suficient de detaliată pentru a se constitui într-un sistem autonom, de sine stătător de interpretare. Sunt zone ale sferei de reglementare care nu își găsesc răspunsul în textul reglementării. Prin urmare, interpretul va fi nevoit să apeleze la dispozițiile de drept comun pentru a determina soluția normativă în aceste situații.
Am încercat în acest scurt studiu să relevăm câteva probleme de acest gen și să avansăm o serie de soluții de interpretare.
[1] Metallica, Seek & Destroy (1983).
[2] Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite. Toate referirile din articol la texte de lege fără indicarea actului normativ vor avea în vedere această lege. Deși terminologia este înșelătoare (de vreme ce sugerează un caz particular al unei instituții tradiționale, dar elementele esențiale ale dării în plată „de drept comun” sunt omise), fiind vorba despre un comentariu cu accente practice, vom utiliza sintagma de „dare în plată” în sensul introdus de noua lege. Pentru unele distincții, a se vedea R. Rizoiu, Când toată lumea vrea (să scape): Preluarea bunului mobil ipotecat în contul creanței, publicat în „Revista română de dreptul afacerilor” nr. 5/2016.
[3] A se vedea, de exemplu, D. Popa, Gheorghe Piperea: Cîteva argumente de ordin principial relative la necesitatea legii dării în plată și unele critici ale „argumentelor” de ordin emoțional ale opozanților acestei legi, disponibil aici; C.V. Iuga, Startul debitorilor ipotecari la 50 metri de dare în plată; M. Avram, Despre legea privind darea în plată: între folclorul juridic și rațiunea dreptului.
[4] A se vedea L. Mihai, V. Berea, Lucian Mihai, fost președinte al Curții Constituționale: Neconstituționalitatea Legii privind darea în plată. Cât va dura până când va ajunge pe masa judecătorilor de la CCR?, disponibil aici; V. Drăghicescu, Darea în plată. Încălcarea art. 16 din Constituție în sensul instituirii unui privilegiu; A.-M. Murgoci-Luca, Instanța trebuie să facă o analiză și pe proporționalitatea ingerinței în dreptul creditorului.
[5] A se vedea I. Petre, Efectele Legii dării în plată: Ce bănci au majorat avansul la creditele ipotecare?, disponibil aici; Topul băncilor ce au majorat avansul la credite ipotecare după apariția legii dării în plată, disponibil aici.
[6] La data de 26 august 2016, existau înregistrate pe rolul Curții Constituționale un număr de 161 de dosare (conform motorului de căutare aflat pe site-ul www.ccr.ro.
[7] Exemplul problemei impozitării transferului imobilului ipotecat (cu privire la care legea tace) este elocvent în acest sens. A se vedea adresa nr. 3052 din 17 mai 2016 emisă de Ministerul Finanțelor Publice, Cabinetul Secretarului de stat Gabriel Biriș, ca răspuns la întrebările adresate de Uniunea Națională a Notarilor Publici din România, precum și Comunicatul de presă nr. 3220 din 18 mai 2016 al UNNPR.
[8] A se vedea R.D. Apan, Protecția juridică a consumatorilor. Creditul destinat consumului și domeniile conexe, editura Sfera juridică, Cluj-Napoca, 2007, p. 10-11. Pentru un rezumat al evoluției reglementării unionale în acest domeniu, a se vedea S. Weatherill, EU Consumer Law and Policy, second edition, Edward Elgar, Cheltenham, 2013, p. 1-28. Adde E. van der Haute, Harmonisation européenne du crédit hypothécaire : Perspectives de droit comparé, de droit international privé er de droit européen, Bruylant, Bruxelles, 2010, p. 244-251. Există încă opinii divergente cu privire la dreptul pe care organele Uniunii Europene îl au de a reglementa operațiuni care nu prezintă un element de extraneitate, ci se desfășoară în cadrul unei piețe naționale. A se vedea Ch. Twigg-Flesner, EU Law and Consumer Transactions without an Internal Market Dimension, în D. Leczykiewicz, S. Weatherill (ed.), The Involvement of EU Law in Private Law Relationships, Hart Publishing, Oxford, 2013, p. 317-331.
[9] A se vedea, de exemplu, hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene din data de 4 iunie 2009 în cauza C-243/08 Pannon GSM Zrt. împotriva Erzsébet Sustikné Győrfi, §35; hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene din data de 9 noiembrie 2010 în cauza C-137/08 VB Pénzügyi Lízing Zrt. împotriva Ferenc Schneider, §49; hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene din data de 14 martie 2013 în cauza C-415/11 Mohamed Aziz împotriva Caixa d’Estalvis de Catalunya, Tarragona i Manresa (Catalunyacaixa), §46. Adde, N. Reich, Principii generale ale dreptului civil al Uniunii Europene, editura Universitară, București, 2014, p. 166-173.
[10] A se vedea P. Rott, The Court of Justice’s Principle of Effectiveness and its Unforeseeable Impact on Private Law Relationships, în D. Leczykiewicz, S. Weatherill (ed.), The Involvement of EU Law in Private Law Relationships, cit. supra, p. 181-198.
[11] De altfel, Directiva 2014/17/UE urmează a fi implementată printr-un alt act normativ, redactat la inițiativa Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorului și pus în dezbatere publică de Ministerul Economiei, Comerțului și Relațiilor cu Mediul de Afaceri (proiectul este disponibil aici).
[12] Deși Directiva permite statelor membre să adopte măsuri în afara scopului său (preambulul 9), aceste măsuri nu țin de procesul de transpunere, deci nu aparțin dreptului unional (preambulul 14).
[13] A se vedea preambulul (27), in fine, din Directiva 2014/17/UE.
[14] Cu privire la aceste derogări, a se vedea R. Rizoiu, Când toată lumea vrea (să scape): Preluarea bunului mobil ipotecat în contul creanței, cit. supra.
[15] Pentru detalii, a se vedea F.I. Mangu, Despre natura juridică a dării în plată a imobilelor în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite, în „Revista română de dreptul afacerilor” nr. 5/2016.
[16] În acest fel se asigură efectivitatea legii. A se vedea L. Dogaru, Gh. Mihai, Norma juridică și interpretarea ei. Curs universitar, editura Universul juridic, București, 2015, p. 232.
[17] Doctrina a avut deja ocazia să dezbată pe larg problematica în cazul promisiunii bilaterale de vânzare. A se vedea R. Dincă, Promisiunea de a vinde un teren agricol situat în extravilan, în „Revista română de drept privat” nr. 3/2015, p. 49-53; I.-F. Popa, Promisiunile unilaterale și bilaterale de contract. Promisiunile unilaterale și sinalagmatice de înstrăinare imobiliară, în „Revista română de drept privat” nr. 5/2013, p. 162-171.
[18] A se vedea A. Nicolae, Efectele hotărârii judecătorești, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), op. cit., p. 979-981.
[19] Pentru opinia conform căreia „condiții[le] nu ridică dificultăți de interpretare și nu necesită explicații suplimentare”, a se vedea I. Sferdian, Natura juridică a dării în plată a unor bunuri imobile în condițiile Legii nr. 77/2016, în „Revista română de drept privat” nr. 3/2016, p. 167.
[20] A se vedea infra, nr. 5.
[21] Într-o decizie de speță, s-a considerat că forma notificării în care doar se menționează lipsa condamnării este suficientă, chiar dacă nu a fost prezentat un cazier judiciar, dar decizia este discutabilă, de vreme ce consumatorii au depus în fața instanței dovezile necesare. A se vedea Judecătoria Sfântu Gheorghe, sentința civilă nr. 1296/2016, disponibilă la adresa www.rolii.ro.
[22] Deși textul de lege omite să îl menționeze pe debitorul principal, art. 7 alin. (4) vorbește despre „menținerea” unei măsuri constând în „suspendarea oricărei plăți către [creditor], precum și a oricărei proceduri judiciare sau extrajudiciare demarate de creditor (…) împotriva debitorului”. Din interpretarea (logică și) sistematică a acelor două dispoziții, rezultă că măsura suspendării vizează și drepturile creditorului asupra debitorului principal.
[23] De aceea, considerăm criticabilă sentința civilă nr. 1296/2016 a Judecătoriei Sfântu Gheorghe, cit. supra, prin care s-a reținut că „obiectul contestației îl poate constitui [doar] neîndeplinirea (…) condițiilor de admisibilitate a procedurii dării în plată”, cu consecința obligării creditorului contestatar la plata cheltuielilor de judecată.
[24] Dispozițiile edictate în materia nulității contractului vor fi aplicabile mutatis mutandis și în cazul actului unilateral [art. 1325 NCC].
[25] Procedura reglementată de Legea dării în plată nu este o procedură contencioasă căreia să i se aplice dispozițiile Codului de procedură civilă, ci una amiabilă. Ea devine contencioasă abia în momentul în care creditorul contestă valabilitatea notificării, iar forma și conținutul notificării (ca act juridic) fac obiectul acțiunii judiciare.
[26] Contra, Judecătoria Sfântu Gheorghe, sentința civilă nr. 1296/2016, cit. supra.
[27] Pentru calificarea dreptului consumatorului ca fiind un drept potestativ, a se vedea I. Sferdian, op. cit., p. 167.
[28] Deși legea nu face astfel de precizări, considerăm că este posibil ca transferul să un aibă în vedere doar dreptul de proprietate, ci orice drept asupra căruia s-a constituit o ipotecă. În practică, este puțin probabil să existe credite de consum garantate cu ipoteci asupra unor drepturi de uzufruct, dar este posibil să existe ipoteci asupra unui drept de superficie (exemplul locuințelor construite de Agenția Națională de Locuințe) sau ipoteci asupra unor creanțe (exemplul ipotecii asupra conturilor). Deși art. 3 se referă la „darea în plată a imobilului ipotecat în favoarea creditorului”, art. 4 alin. (2) precizează că „debitorul va oferi în plată toate bunurile ipotecate în favoarea creditorului”, fără a limita tipului bunurilor avute în vedere. A se vedea infra, nr. 9.
[29] A se vedea V.M. Ciobanu, Tratat teoretic și practic de procedură civilă, vol. I, Teoria generală, editura Național, București, 1996, p. 290-298; V.M. Ciobanu, Acțiunea civilă, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), Noul Cod de procedură civilă comentat și adnotat, editura Universul juridic, București, 2013, p. 122; D. Trăilă, Acțiuni civile în materie succesorală, editura C.H. Beck, București, 2015, p. 57-61. Spre deosebire de clasificarea tradițională care include și categoria terțiară a acțiunilor (cererilor) în constituire de drepturi, considerăm că nu există o deosebire fundamentală care să le extragă din categoria acțiunilor în realizare. Astfel, consumatorul solicită concursul forței coercitive a statului pentru a pune în operă dreptul său (potestativ) de a stinge obligația prin transmiterea bunurilor ipotecate. Faptul că, prin efectul legii, creditorul nu se poate opune acestei prerogative (puteri) a consumatorului ține doar de specificul dreptului potestativ (a se vedea V. Stoica, op. cit., p. 133-137). Autorii care au susținut calificarea unei asemenea acțiuni ca fiind în constatare, au ignorat posibilitatea pronunțării unei hotărâri cu efect constitutiv (I. Najjar, Le droit d’option. Contribution à l’étude du droit potestatif et de l’acte unilatéral, L.G.D.J., Paris, 1967, p. 329-331).
[30] A se vedea Judecătoria Alexandria, sentința civilă nr. 1735/2016, disponibilă la adresa www.rolii.ro.
[31] A se vedea P. Vasilescu, Relativitatea actului juridic civil. Repere pentru o nouă teorie generală a actului de drept privat, editura Rosetti, București, 2003, p. 115 et seq.
[32] Aceeași soluție ar trebui acceptată și în cazul în care terțul (care nu mai este cesionar) a trecut la executarea silită a drepturilor proprii derivate din nou convenție.
[33] A se vedea Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, decizia nr. 745/2014, disponibilă la adresa www.rolii.ro, unde se reține că „Noțiunea de „consumator” nu vizează decât consumatorul final privat, care nu este angajat în activități comerciale sau profesionale. Numai contractele încheiate în afara și independent de orice activitate sau finalitate de natură profesională, în scopul exclusiv de satisfacere a propriilor necesități de consum privat ale unui individ, fac parte din regimul particular de protecție a consumatorului, în timp ce o asemenea protecție nu se justifică în cazul unui contract care are ca scop o activitate profesională (…). Simpla calitate de persoane fizice a apelanților nu justifică „ab initio” încadrarea acestora în categoria consumatorilor în legătură cu contractele de credit deduse judecății în prezenta cauză. Pentru a determina dacă o persoană are calitatea de consumator, trebuie analizată poziția persoanei în legătură cu un anumit contract, având în vedere natura și scopul acelui contract, deoarece aceeași persoană poate fi privită ca un consumator în legătură cu anumite tranzacții și ca un profesionist („operator economic”) în raport cu altele”.
[34] Tocmai de aceea, în notificare, consumatorul trebuie să ofere creditorului detalii cu privire la modul în care el a acționat în cadrul raportului de credit. A se vedea supra, nr. 2.
[35] Vom trata în mod comun situația fideiusorului și pe cea a codebitorului pentru că, în acest domeniu, nu există deosebiri semnificative între pozițiile celor două categorii de terți. A se vedea și dispozițiile art. 2300 NCC pentru asimilarea celor două tipologii.
[36] Pentru mai multe detalii cu privire la regimul juridic al cauțiunii reale, a se vedea R. Rizoiu, Când nu știi ce garantezi: despre cauza cauțiunii reale, în M.D. Bob, A.-R. Trandafir (ed.), Creditori versus debitori – perspectiva Hexagonului, editura Universul juridic, București, 2015, p. 137-180.
[37] A se vedea I. Sferdian, op. cit., p. 170.
[38] A se vedea C. Pomat-Nomdedeo, Le régime juridique des droits potestatifs en matière contractuelle, entre unité et diversité, în „Revue trimestrielle de droit civil” nr. 2/2010, p. 212-216.
[39] Nu putem fi de acord cu eventuala aplicare a dispozițiilor art. 1491 NCC, deoarece acest text are în vedere situația în care creditorul primește o plată (deci îndeplinirea obligației inițiale), adică bunul predat este tocmai cel așteptat de către creditor (contra, I. Sferdian, op. cit., p. 171). În plus, textul prezumă că există incertitudine cu privire la titularul dreptului (de proprietate) asupra bunului în cauză. În procedura specială a dării în plată, atât consumatorul, cât și creditorul cunosc faptul că bunul nu aparține debitorului principal. De asemenea, efectul extinctiv operează doar în urma transferului dreptului asupra bunului către creditor, transfer care trebuie să fie efectiv. În ipoteza evocată de art. 1491 NCC, dreptul de proprietate nu se transferă eficient către creditor, terțul proprietar putând oricând să îl revendice. În cazul dării în plată de drept comun, creditorul are opțiunea de a reveni asupra stingerii obligației în caz de evicțiune [art. 1492 alin. (2) NCC], ceea ce procedura specială nu permite. Tocmai de aceea este necesar ca procedura de dare în plată să fie foarte exactă, iar informațiile din notificare să fie extrem de specifice.
[40] Pentru ipoteza în care bunul ce face obiectul dării în plată este grevat și de o ipotecă în favoarea unui terț, a se vedea I. Sferdian, op. cit., p. 172.
[41] De asemenea, multiplicarea creditorilor poate surveni ulterior, prin cesionarea unuia dintre credite către o altă instituție.
[42] Prin contract de credit se va înțelege contractul inițial, așa cum a fost modificat prin acte adiționale ulterioare. De asemenea, nu prezintă relevanță dacă prin același contract (instrumentum) se acordă mai multe credite (negotium).
[43] Pentru o astfel de ipoteză, a se vedea Judecătoria Târgoviște, sentința civilă nr. 2673/2016, disponibilă la adresa www.rolii.ro.
[44] În momentul în care prima procedură de dare în plată este finalizată, dreptul de proprietate asupra bunului ipotecat se transferă către creditor, ceea ce va conduce la stingerea celei de-a doua ipoteci prin confuziune [art. 1625 alin. (1) NCC].
[45] Pentru aceste distincții, a se vedea R. Rizoiu, Contractul de ipotecă în noul Cod civil, editura Universul juridic, București, 2015, p. 202-361.
[46] Inclusiv valori care nu sunt percepute ca bunuri în limbajul curent: creanțe, solduri pozitive ale conturilor bancare…
[47] A se vedea supra, nr. 6.
[48] Pentru o explicație generică a caracterului (a)tipic în domeniul juridic, a se vedea V. Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, vol. 1, editura Humanitas, București, 2004, p. 112.
Av. conf. univ. dr. Radu Rizoiu
Facultatea de Drept, Universitatea din București
RIZOIU & ASOCIAŢII
