ArticoleESSENTIALSRNSJStudiiOpiniiInterviuriPovestim cărţi
 
 
Opinii
Print Friendly, PDF & Email

Scrisoare deschisă cu privire la modul în care Justiţia este tratată de reprezentanţi ai celorlalte două puteri

05.09.2016 | Gabriel MUSTAŢĂ
Gabriel Mustață

Gabriel Mustață

Motto:

„Poți să prostești unii oameni tot timpul și toți oamenii un timp, dar nu poți să prostești toți oamenii tot timpul.”  Abraham Lincoln

I. Profund afectat de cele declarate de ministrul muncii la conferinţa de presă organizată în seara zilei de 31 august 2016, la trei zile de la acele declaraţii, într-o zi frumoasă de sâmbătă, aflându-mă la birou, îmi dau seama că, după ce am motivat patru hotărâri, nu mă mai pot concentra suficient pentru a continua această activitate. Gândul îmi fuge adesea la acuzele care s-au îndreptat, din gura ministrului muncii, împotriva mea şi a altor peste 1500 de magistraţi. Mai precis, am fost acuzaţi de rea-credinţă în interpretarea unor dispoziţii ale OUG nr. 20/2016, emisă de Guvernul României.

Îmi vine să ies în stradă şi să îmi spun păsul! Vreau să spun adevărul şi să fiu auzit!

Îmi dau apoi seama că ţara are atâtea probleme, încât cea care mă frământă poate părea insignifiantă, iar o manifestare publică precum cea la care mă gândesc ar putea fi considerată exagerată.

Mă rezum, prin urmare, la a scrie aceste rânduri, deşi familia mă presează, ca de obicei într-o zi nelucrătoare când sunt la birou pentru a munci, să petrecem ceva timp împreună.

M-am bucurat să văd reacţiile asociaţiilor de magistraţi şi pe cea a Consiliului Superior al Magistraturii faţă de declaraţiile domnului ministru, însă mă simt dator să iau şi eu atitudine, pentru a contura mai bine opiniei publice situaţia inacceptabilă în care se găseşte sistemul nostru judiciar.

După ce eurobarometrul 2016 a relevat o scădere a încrederii populaţiei din România în justiţie, respectiv de la 48% în 2015 la 35% în acest an, un reprezentant al Guvernului României, recte ministrul muncii, declară în mod public, în conferinţa de presă din data de 31 august 2016, că o parte dintre judecătorii şi procurorii români dau dovadă de rea-credinţă atunci când solicită majorări salariale în baza unui act normativ adoptat de Guvern în această vară (OUG nr. 20/2016), justificând astfel introducerea, prin OUG nr. 47/2016, a noii forme a art. 31 alin. 12 din OUG nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare.

În concret, deşi la adoptarea OUG nr. 20/2016 s-a avut în vedere, între altele, existenţa unor niveluri diferite de salarizare pentru aceeaşi funcţie în cadrul aceleiaşi instituţii şi, prin urmare, s-a dorit eliminarea unor asemenea situaţii, totuşi Guvernul a emis o nouă ordonanţă de urgenţă (OUG nr. 47/2016) imediat după ce ordonatorii de credite din sistemul judiciar au început să stabilească salariile magistraţilor potrivit OUG nr. 20/2016.

Ministerul Justiţiei, confruntat cu cererea judecătorilor de a aplica prevederile legale abia adoptate, a refuzat aceasta şi, fără niciun fel de consultare a asociaţiilor de magistraţi, total netransparent, a iniţiat un nou act normativ, respectiv OUG nr. 47/2016, prin care sunt excluse drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti de la calcularea nivelului maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare.

Cine a dat aici dovadă de rea-credinţă? Judecătorii, care au solicitat aplicarea unei prevederi legale în respectarea principiului asumat de guvern (eliminarea discrepanţelor salariale din sistem, existând diferenţe de sute de lei între salariile unor magistraţi aflaţi în condiţii identice de vechime) sau Guvernul care a modificat imediat prevederea legală pe care el însuşi o emisese, dar pe care a refuzat să o aplice?!

Un aspect extrem de important este de menţionat, şi anume acela că, potrivit art. 136 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară – în forma sa iniţială, atribuţiile Ministerului Justiţiei referitoare la gestionarea bugetului instanţelor judecătoreşti (altele decât Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care îşi gestionează propriul buget) ar fi trebuit preluate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, începând cu data de 1 ianuarie 2008. Însă, prin dispoziţii legale succesive, acest moment a fost prorogat, în prezent fiind stabilită data de 01.01.2017, pentru transferul atribuţiilor de gestiune a bugetului instanţelor judecătoreşti.

Se nasc astfel întrebări precum: ce interes are puterea executivă în a-şi păstra funcţia de ordonator principal de credite în privinţa bugetului instanţelor? Nu cumva, prin această atitudine, se aduce atingere principiului separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, recunoscut de art. 1 alin. 4 din Constituţie? Aşa cum Ministerul Public, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Consiliul Superior al Magistraturii îşi gestionează singure bugetele, chiar nu poate Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să preia gestiunea bugetului celorlalte instanţe judecătoreşti?

Percepţia publică asupra acestui subiect este dată şi de cele ce au fost declarate, spre exemplu, în august 2012, de premierul ţării la vremea aceea – „Voi susţine încă din acest an, dacă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are şi mă anunţă că are logistica necesară, voi susţine trecerea bugetului justiţiei către instanţa supremă. Nu cred că metoda aplicată în ultimii ani de a ţine bugetul la Ministerul Justiţiei, pentru a avea un anume tip de influenţă asupra instanţelor, e o metodă corectă”, spunea atunci d-nul Victor Ponta, care asigura în acea perioadă interimatul la Ministerul Justiţiei.

Ne-am asumat ca bugetul instanţelor să fie administrat de I.C.C.J., tocmai pentru a nu mai fi un instrument al Guvernului”, mai afirma acesta, amintind faptul că în anul 2004, pe când ministru al Justiţiei era Cristian Diaconescu, la negocierile privind închiderea capitolului 24 de negociere cu U.E. s-a admis ca managementul fondurilor justiţiei să nu mai fie în mâna Executivului. (HotNews.ro)

Observaţiile referitoare la gestionarea bugetului instanţelor se impun a fi făcute întrucât, din cauza modului în care Ministerul Justiţiei a gestionat acest buget de-a lungul timpului, în contrast cu ceilalţi ordonatori principali de credite din sistemul juridic, s-au născut mii de procese pe rolul instanţelor.

Nu se poate susţine, cu argumente puternice, că în cei peste 8 ani de când ar fi trebuite transferate atribuţiile de gestionare a bugetului instanţelor chiar nu s-a putut realiza aceasta, din motive obiective.

Prin urmare, se naşte întrebarea dacă nu cumva Guvernul acestei ţări (indiferent de persoanele care l-au compus) nu este de rea-credinţă când vine vorba despre gestionarea bugetelor instanţelor judecătoreşti. De ce nu lasă guvernul acest atribut în mâinile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în respectarea principiului independenţei sistemului judiciar, recunoscut de art. 124 alin. 3 din Constituţie?

II. Apoi, a mai susţinut ministrul muncii, în aceeaşi conferinţă de presă, că nu se pot mări cu 18%, în acest moment, salarii de peste 10.000 de lei, în aceeaşi frază arătând că Statului îi este greu să asigure creşteri de 100-200 de lei indemnizaţiilor pentru asistenţii sociali. Prin modul în care domnul ministru a făcut aceste declaraţii, a indus opiniei publice ideea că judecătorii români au lefuri de peste 10.000 de lei, ceea ce, în opoziţie cu indemnizaţiile sociale mult mai reduse, este de natură a atrage oprobriul public asupra unei întregi categorii profesionale.

Oare chiar asta îşi propusese ministrul înainte de a face declaraţiile: să învrăjbească poporul împotriva judecătorilor? Să scadă şi mai mult încrederea publică în Justiţie?

Indiferent de funcţiile deţinute la un moment dat, atunci când oamenii ajung în faţa judecătorului realizează cu adevărat menirea acestuia, importanţa muncii lui, şi dificultatea luării unei hotărâri înţelepte, când alte zeci de cauze sunt pe aceeaşi masă, în acelaşi timp, aşteptând soluţii. Aşa s-a întâmplat cu recunoaşterea publică, de către politicieni, a condiţiilor din aresturi şi din penitenciare: până când unii dintre ei nu au ajuns acolo, nu s-au sesizat.

Cum este de necrezut că tocmai ministrul muncii nu ar fi la curent cu nivelul de salarizare al judecătorilor, constat cu regret că, profitând de expunerea mediatică a declaraţiilor sale, reprezentantul guvernului a transmis întregii ţări un mesaj fals, cu rea-credinţă.

Din perspectiva magistratului, este de înţeles ura pe care unii oameni politici o au faţă de judecători şi procurori, pentru că în privinţa acestora nu au garanţia succesului vreunei forme de unei intervenţie, în condiţiile în care politicienii îşi doresc, probabil, să îşi poată exercita influenţa în orice domeniu, inclusiv în justiţie. Din nefericire pentru ei, se pare că România a apucat o cale de unde nu se mai poate întoarce decât în condiţii extreme, precum cele întâmplate de curând în Turcia. Mă refer aici la independenţa de acţiune pe care au dobândit-o judecătorii şi procurorii, în temeiul legii, pe baza probelor şi potrivit conştiinţei proprii.

De neînţeles este însă atitudinea instituţiilor statului – Guvern şi Parlament – în raport de puterea judecătorească, pe care nu o tratează în niciun caz drept egală a lor, astfel cum impune art. 1 alin. 4 din legea fundamentală. Or, atunci când ocupă funcţii de demnitate publică, politicienii ar trebui să urmărească buna funcţionare a statului şi respectarea legilor ţării, iar nu interese proprii, inclusiv de natură electorală.

Se aruncă cu mult noroi, în aceste vremuri, asupra Justiţiei, prezentându-se în mass-media fel şi fel de situaţii juridice despre care se spune că sunt greşit dezlegate. Sigur că erorile judiciare sunt de nedorit şi pot conduce la adevărate drame personale, însă în activitatea curentă a judecătorilor şi procurorilor ponderea erorilor este foarte redusă, în raport de întreaga activitate efectuată. La fel, sunt convins că au o pondere mai ridicată întâmplările „cu pantofi albaştri”, dar acestea sunt mai puţin expuse public.

Greşelile sunt aproape inevitabile, în condiţii de supraîncărcare şi, deci, de supra solicitare psihică, astfel cum lucrează în prezent foarte mulţi judecători.

III. Sunt însă şi alte câteva aspecte pe care opinia publică trebuie să le cunoască:

  1. Nivelul real de salarizare al magistraţilor, sens în care domnul ministru al muncii ar trebui să iasă public şi să prezinte datele oficiale, dimpreună cu scuzele pentru informaţia falsă pe care a răspândit-o la conferinţa de presă. Până vor fi relevate public salariile magistraţilor (cine ştie dacă şi când se va întâmpla aceasta), îmi devoalez venitul propriu, aferent lunii iunie 2016: venit lunar brut = 8791 de lei; venit lunar net = 6166 de lei; nimic în plus; socotiţi dvs cât înseamnă reţineri venitul brut şi care este diferenţa până la cei 10.000 de lei vehiculaţi de ministrul muncii. Am ajuns, în calitate de judecător cu peste 5 ani vechime efectivă în funcţie şi cu aproape 20 de ani de slujit la stat, să câştig cam cât un şef de birou sau serviciu într-o autoritate publică deconcentrată.

Dacă situaţia expusă va fi privită cu ipocrizie, se va spune că asemenea venituri sunt suficiente pentru un trai decent, chiar şi unui judecător.

Nu vreau să mă lamentez, însă asemenea realităţi trebuie aduse la cunoştinţa publică atunci când o întreagă categorie profesională este pusă la zid de către guvernanţi, pentru că ne permitem să cerem aplicarea unui principiu: al plăţii egale pentru condiţii de muncă egale.

Sunt conştient de nivelul mult mai scăzut de salarizare al altor concetăţeni, însă tabloul este mai amplu; o discuţie corectă şi completă nu se poate rezuma doar la nivelul de salarizare, ci trebuie luate în considerare şi aspecte privind sarcinile şi obligaţiile ce revin judecătorilor, interdicţiile şi incompatibilităţile impuse de lege acestora, importanţa muncii lor, volumul de activitate (în multe cazuri inuman), rolul şi locul acestora într-o societate democratică, precum se vrea societatea noastră.

Dacă ne dorim judecători independenţi, trebuie să acceptăm că independenţa are şi o componentă financiară. Este firesc să aşteptăm actul de dreptate de la un judecător cu mintea limpede şi care să aibă timpul necesar pentru a cerceta cu atenţie dosarul, dar şi pentru a se documenta şi pregăti în mod continuu, iar nu de la unul căruia îi stă gândul la cum să-şi drămuiască leafa pentru a-i ajunge până la următorul salariu. În prezent, asemenea cazuri există printre magistraţi.

Tot ministrul muncii ar trebui să ştie foarte bine care este nivelul de salarizare al celor care lucrează în autorităţi centrale (ex. ASF, ANRP, BNR, etc.) şi, dacă chiar doreşte, să compare acele venituri cu cele ale magistraţilor, iar nu indemnizaţiile asistenţilor sociali. Dar, procedând la asemenea comparaţii, să se aibă în vedere, precum spuneam, şi volumul de muncă, importanţa socială a actului, etc.

  1. În condiţiile în care Codul muncii stabileşte durata normală a timpului de muncă la 8 ore/zi (40 de ore pe săptămână) iar durata maximă a timpului de muncă la 48 de ore/săptămână, inclusiv orele suplimentare, tocmai ministrul muncii ar trebui informat că foarte mulţi judecători muncesc peste 48 de ore pe săptămână, iar unii lucrează şi în zilele nelucrătoare, din cauza volumului foarte ridicat al activităţii, fără niciun beneficiu material suplimentar. Timpul de lucru suplimentar nu se recompensează în niciun fel, nefiind alocate fonduri pentru plata acestuia şi nici alt timp pentru odihnă. Mai mult, foarte mulţi judecători îşi consumă parţial concediul de odihnă muncind.
  1. Art. 74 alin. 2 teza a doua din Legea nr. 303/2004, privind statutul magistraţilor stabileşte ca salarizarea judecătorilor şi procurorilor să se facă prin lege specială.

Atunci, de ce guvernanţii nu elaborează o asemenea lege, astfel cum există şi în multe alte ţări membre UE, insistând să includă judecătorii în „familia ocupaţională Justiţie”, în actele normative emise în acest domeniu?

  1. Dintre toate funcţiile ce pot fi ocupate în cadrul celor trei puteri ce asigură echilibrul democratic – legislativă, executivă şi judecătorească – judecătorii şi procurorii sunt singurii care îşi dobândesc funcţiile trecând prin concursuri foarte dificile, unde îşi dovedesc pe deplin competenţele, iar aceasta este, fără doar şi poate, o garanţie a profesionalismului.

În loc de concluzii:

  1. Ministrul muncii şi-a formulat discursul public din data de 31 august a.c. cu respectarea celei de-a şasea porunci a decalogului lui Chomsky – „Poporul trebuie dezobișnuit să problematizeze realitatea și să acționeze sub impulsul emoțiilor. Pentru aceasta: să faci tot timpul apel la sentimente și la reacții glandulare, nu la rațiune. Să încurajezi reacțiile emoționale, pentru că sunt cel mai uşor de manipulat.”
  2. Magistraţii solicită aplicarea unui principiu elementar ce ţine de muncă: plată egală pentru activitate desfăşurată în aceleaşi condiţii.
  3. Condiţiile de lucru ale judecătorilor şi condiţia judecătorului român sunt din ce în ce mai rele.
  4. Justiţia merită mai mult respect din partea reprezentanţilor executivului şi ai legislativului, impunându-se a fi tratată drept egalul celorlalte două puteri, fiecare având rolul său în configuraţia democraţiei noastre constituţionale.
  5. Am ales să scriu toate acestea, în speranţa că vor fi mai puţini oameni păcăliţi prin declaraţia ministrului muncii.

Judecător Gabriel Mustaţă
Judecătoria Constanţa


Aflaţi mai mult despre , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicăm şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro, vă rugăm să citiţi Politica noastră şi Condiţiile de publicare.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important
Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile publicate sub numele real care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


 Abonare newsletter | Corporate | Membership

.