Principiile (uitate) ale procedurii insolvenței (I)

Gheorghe Piperea

Procedurile de insolventa au mai multe aspecte comune tuturor statelor care reglementeaza aceasta procedura. Spre exemplu, suspendarea urmaririlor individuale (aceste efecte automate fiind continutul aproape complet al notiunii juridice de „protectie” a tribunalului), inghetarea valorii creantelor la data deschiderii procedurii si continuarea contractelor in curs la data deschiderii procedurii, descarcarea de datorii a falitului scuzabil (the fresh new start, in varianta americana), caracterul judiciar, colectiv si concursual al procedurii, precum si, intr-o masura importanta, caracterul sacrificial al acesteia – procedura insolventei este ca un Pat al lui Procust care obliga subiectii procedurii (debitorul si creditorii) sa se alungeasca ori sa se scurteze de membre in asa fel incat sa se cuprinda sau, dupa caz, sa incapa in pat.

Principiile procedurii insolventei fac parte din asa-numitul “cod genetic comun” al acesteia[1].

Legislatia romaneasca parcurge, din pacate, un proces de indepartare de la aceste principii. Lumea noastra, juridica sau mireana, incepe sa le uite.

Nu se poate renunta la aceste principii. Altfel, ceea ce inca numim “insolventa“ devine un mutant periculos pentru mediul economic si pentru securitatea circuitului juridic civil.

1. Insolventa este o procedura judiciara

In mod traditional, insolventa este caracterizata ca o procedura esentialmente judiciara pentru bunul motiv ca doar procedurile judiciare prezinta garantii de: (i) transparenta, (ii) independenta si impartialitate a organelor care aplica procedura, (iii) control judiciar, drept la aparare si proces echitabil si (iv) executorialitate a dispozitiilor legale si judiciare relative la intreruperea urmaririlor silite individuale ale creditorilor (authomatic stay), la inghetarea datoriilor la nivelul celor din data deschiderii procedurii si la continuarea contractelor debitorului aflate in curs la data deschiderii procedurii. In plus, o procedura de insolventa derulata dupa rigorile unei proceduri judiciare reprezinta si o garantie (sau macar o speranta) de solutionare cu celeritate a conflictului, real sau aparent, intre legislatia insolventei si legea penala, conflict la ordinea zilei in prezent in dosarele de insolventa a profesionistilor.

In perioada de dupa instalarea crizei economice mondiale, al carui start a fost dat prin falimentul bancii de investitii Lehman Brothers, mai multe reglementari legale, precum si situatii de facto si conjuncturi econonomice ori geo-politice, au determinat o atenuare sau chiar o neutralizare a acestei caracteristici. In prezent, nu se mai poate vorbi de un caracter esentialmente judiciar al insolventei, ci de un simplu deziderat, de o generalitate. Caracterul judiciar nu mai este de esenta insolventei, ci doar de natura sa. In foarte multe situatii, insolventa este o procedura declarat extra-judiciara, administrativa (asa cum este cazul rezolutiei societatilor bancare sau al rezolutiei societatilor de asigurare ori cazul procedurii insolventei “administrative” a persoanelor fizice) sau, practic, se deruleaza in afara instantei, in paralel cu procedura propriu-zisa de insolventa ori impotriva acesteia. Unele proceduri de preventie sau de tratament al insolventei sunt derulate in afara instantei chiar cu scopul declarat de a evita procedurile judiciare, care sunt transparente si scrupuloase cu drepturile si interesele paticipantilor obisnuiti la procedura. Asa este cazul rezolutiei in afacerile bancare sau de asigurari, care este o procedura in mare parte confidentiala, netransparenta, in care drepturile participantilor la procedura sunt subordonate “imperativului” ca entitatea insolventa sa fie salvata, uneori in detrimentul stakeholders-ilor acesteia.

A. Ajutor de stat versus insolventa

1. Un prim exemplu (negativ) de inlaturare a caracterului judiciar al procedurii insolventei este implicarea Comisiei Europene, prin intermediul Directiei Generale Competitie, in procedurile de insolventaaflate in derulare, pentru depistareasi sanctionarea ajutoarelor de stat, anterioare sau contemporane procedurii insolventei.

Asa cum am aratat inca din 2008 (eram atunci la cca 15 luni de la aderarea Romaniei la Uniunea Europeana) “intr-un mediu de viata economico-sociala caracterizat prin interconectare si interdependenta, intreprinderea nu este un simplu vehicul concurential, ci si un centru vital in jurul carui graviteaza o multitudine de interese, altele decat cele ale intreprinzatorului. Intr-adevar, intreprinderea este un loc de munca, un contribuabil la bugetele publice sau locale, un client pentru banci si pentru furnizorii de utilitati, un potential finantator sau furnizor de programe sociale, o sursa de profit pentru actionari etc., toate aceste persoane sau entitati (stakeholders) fiind interesate in supraveituirea intreprinderii. Un “tratament optim“ al dificultatilor financiare ale intreprinderii trebuie sa tina seama si de aceste interese, ceea ce presupune implementarea diferitelor metode si proceduri de preventie a insolventei, precum si, in cazul nereusitei acestora, a procedurilor de redresare sub controlul judiciar al tribunalului[2]“. Aceasta recomandare a fost setata de birocratia europeana, sub titulatura de Proiect optim privind restructurarea, falimentul si un nou inceput, in urma unui studiu elaborat, sub egida Comisiei Europene, de un grup de experti din 14 tari membre UE, carora li s-au alaturat experti din Norvegia si din 7 tari in curs de aderare (inclusiv Romania)[3].

La 11 ani distanta, acest imperativ este din nou setat de Comisia Europeana, fiind transformat intr-o recomandare.

Comisia Europeana recomanda, in 2014, o “noua” abordare a procedurilor de insolventa, menita sa salveze intreprinderile si sa ofere o a doua sansa intreprinzatorilor cinstiti[4].

“[…] Comisia Europeana a prezentat o serie de principii comune aplicabile procedurilor de insolventa initiate la nivel national impotriva intreprinderilor aflate in dificultati financiare. Obiectivul acestora este de a pune accentul pe incurajarea restructurarii intr-un stadiu incipient a intreprinderilor viabile, prevenindu-se astfel intrarea lor in insolventa, mai degraba decat pe lichidarea intreprinderilor respective. Avand in vedere cele aproximativ 200 000 de intreprinderi din UE care risca sa intre in insolventa si cele 1,7 milioane de persoane care risca sa isi piarda locul de munca in fiecare an ca urmare a acestei situatii, Comisia doreste sa ofere intreprinderilor viabile sansa de a se restructura si de a se mentine pe piata. Reformarea normelor nationale in materie de insolventa ar fi in avantajul tuturor partilor: le-ar permite firmelor viabile sa isi continue activitatea si sa protejeze locurile de munca si, totodata, ar crea un mediu mai favorabil pentru institutiile creditoare, care in acest fel si-ar putea recupera o parte mai importanta din investitii decat daca intreprinderile debitoare ar da faliment. Intreprinzatorilor cinstiti care au trecut printr-un faliment ar trebui sa li se ofere rapid o a doua sansa, intrucat s-a dovedit ca acestia au mai mult succes a doua oara. Recomandarea adoptata […] survine in urma unei consultari publice desfasurate anul trecut cu privire la o abordare europeana a insolventei (IP/13/655) si a unei propuneri de revizuire a normelor UE privind cazurile de insolventa transfrontaliera, care a fost aprobata recent de Parlamentul European (MEMO/14/88)”.

In continuare, anuntul public al Comisiei arata ca recomandarea “va contribui la instituirea unui cadru coerent pentru normele nationale in materie de insolventa, cerand statelor membre: (i) sa faciliteze restructurarea intr-un stadiu incipient a intreprinderilor aflate in dificultati financiare, inainte de lansarea procedurii oficiale de insolventa si fara proceduri lungi sau costisitoare, astfel incat sa limiteze recurgerea la procedura de lichidare; (ii) sa permita intreprinderilor cu datorii sa isi restructureze activitatea fara sa fie nevoie sa se inceapa oficial procedurile judiciare; (iii) sa dea intreprinderilor aflate in dificultati financiare posibilitatea de a solicita o perioada de gratie temporara de pana la patru luni (care sa poata fi prelungita pana la cel mult 12 luni), perioada in care sa adopte un plan de restructurare, inainte ca institutiile creditoare sa poata initia proceduri de executare silita impotriva lor; (iv) sa faciliteze procesul de adoptare a planului de restructurare, tinand seama atat de interesele debitorilor, cat si de cele ale creditorilor, astfel incat sa se mareasca sansele de salvare a intreprinderilor viabile; (v) sa reduca impactul negativ pe care falimentul l-ar avea asupra sanselor viitoare ale unui intreprinzator de a pune bazele unei noi afaceri, in special prindescarcarea acestora de datorii in termen de cel mult trei ani[5]”.

De observat ca aceste imperative, sfaturi si sugestii sunt emise de aceeasi Comisie Europeana care, in materie de competitie si ajutor de stat, isi schimba radical discursul. In anul 2013 s-a intamplat ca un grup de investitori originari din Romania, dar cu cetatenie suedeza, sa castige un arbitraj international contra Romaniei, obtinind o despagubire pentru exproprierea ilegala a unei investitii prin retragerea unor facilitati fiscale. Solutia a fost pronuntata de ICSID (un arbitraj institutionalizat derulat in cadrul Bancii Mondiale) in baza unui tratat bilateral Romania-Suedia, precum si in baza unui acord multilateral de protectie a investitiilor, semnat si asumat de Romania in cadrul institutional al Bancii Mondiale, ambele tratate fiind anterioare aderarii Romaniei la UE[6].

In acelasi an 2014 in care facea recomandarile de mai sus in legatura cu procedurile de insolventa, Comisia Europeana a interzis Romaniei plata despagubirilor pronuntate de ICSID in speta Micula contra Romaniei, pe motiv ca ar fi vorba de un ajutor de stat ilegal. In plus, intrucat o parte din despagubiri fusese executata silit de creditori, Comisia Europeana a dispus recuperarea acestor despagubiri, pe care le-a considerat „ajutor de stat ilegal”.

In intentia de a consolida caracterul sacrosanct al deciziei CE in speta de mai sus, Romania si-a modificat legislatia in materie de recuperare a ajutoarelor de stat ilegale, aceasta legislatie capatand niste accente si reguli de-a dreptul bizare, mai ales in comparatie cu recomandarile din 2003 si, respectiv, 2014, ale aceleasi Comisii Europene.

Astfel, prin Legea nr. 20/2015 pentru aprobarea OUG nr. 77/2014 privind procedurile nationale in domeniul ajutorului de stat, precum si pentru modificarea si completarea Legii concurentei nr. 21/1996[7], s-a dispus, conform art. 41¹, ca instantele nationale sa asigure aplicabilitatea directa a art. 108 alin. (3) din TFUE (n.n – recuperarea neintarziata a ajutorului de stat), adoptand orice masuri necesare conform normelor procedurale nationale aplicabile. Conform alineatelor urmatoare, hotararea instantei poate impune, inter alia[8]: suspendarea platii unui ajutor ilegal, recuperarea ajutorului ilegal, recuperarea dobanzii corespunzatoare, despagubiri pentru concurentii afectati. Instantele nationale au obligatia de a verifica daca masura contestata a fost declarata sau nu ajutor de stat de catre Comisia Europeana sau de furnizor. In cazul in care masura a fost declarata de Comisia Europeana ca ajutor de stat, instanta nationala nu poate modifica caracterul de ajutor de stat al masurii de sprijin. Consiliul Concurentei si/sau Comisia Europeana pot interveni in cauza in calitate de amicus curiae. Daca furnizorul acorda ajutorul, prin incalcarea obligatiei de notificare sau a clauzei suspensive, instantele nationale pot adopta masurile necesare pentru protejarea partilor interesate, inclusiv prin masuri provizorii, daca este cazul. Beneficiarul unui ajutor de stat ilegal nu poate primi niciun alt ajutor inainte de aducerea la indeplinire a tuturor masurilor dispuse prin hotararea instantei nationale prin care s-a dispus recuperarea. Intreprinderile afectate de acordarea unui ajutor ilegal pot formula actiune in contradictoriu cu furnizorul impotriva acestei masuri, la Curtea de Apel Bucuresti”.

Textul imediat urmator este, insa, de-a dreptul teribil.

Conform art. 41² din Legea nr. 20/2016, “in cazurile in care s-a dispus recuperarea unui ajutor de stat/de minimis, iar beneficiarul ajutorului se afla in procedura de insolventa, instanta nationala ce deruleaza respectiva procedura de insolventa va accepta sa inscrie creanta privitoare la restituirea ajutorului in cauza in tabelul creantelor si va asigura recuperarea imediata a ajutorului de stat/de minimis, chiar daca acest lucru presupune incetarea activitatii intreprinderii [subl. n., Gh. P.]”.

Excesul de zel al legiuitorului roman duce aceasta reglementare in zona absurdului si a non-rezonabilului, fiind de natura a infrange principiul proportionalitatii din CEDO.

Ajutorul de stat este o decizie administrativa cu potential de tulburare a concurentei pe piata relevanta luata in favoarea unei intreprinderi in vederea salvarii sale de la faliment. Intrucat procedura insolventei se deschide printr-o decizie a unui judecator, este controlata pe parcrus de justitie si este inchisa printr-o alta decizie a unui judecator, este evident ca nu se poate confunda cu situatia ce rezulta dintr-un act administrativ, guvernamental sau local. Scopul acestei proceduri este acoperirea creantelor contra intreprinderii aflata intr-o stare de dificultate financiara atat de grava incat acea intreprindere nu se poate salva prin alte metode decat punerea sa sub protectia tribunalului. Acest scop, al acoperirii creantelor, poate fi atins fie prin reorganizare judiciara, fie prin lichidare falimentara, in ambele cazuri creditorii fiind nevoiti sa accepte sacrificii ale drepturilor lor. In orice caz, cei care decid, sub controlul unui judecator, calea de realizare a acestui scop, sunt creditorii, si nu vreo autoritate administrativa, fie ea centrala, locala sau supranationala. O decizie de business a creditorilor – autoritati publice luata intr-o procedura judiciara orientata catre scopul acoperirii creantelor lor, dar care este o optiune colectiva si concursuala pentru salvarea intreprinderii debitorului de la faliment, nu se poate incadra in tiparul ajutorului de stat. Insolventa nu este un proces administrativ, ci o procedura judiciara, aflata sub controlul de oportunitate al creditorilor si sub controlul judiciar al judecatorului sindic. Vanzarile de active in procedurile de insolventa sau restructurarile prin planuri de reorganizare judiciara nu sunt proceduri de privatizare si, deci, ar trebui excluse din analizele referitoare la salvarea prin ajutoare de stat a unor intreprinderi private sau de stat.

In alta ordine de idei, nu orice ajutor de stat este suspect de a fi ilegal. In legatura cu ajutoarele de stat ilegale, trebuie reamintit ca acestea sunt considerate incompatibile cu scopurile Tratatului daca, printre altele, se caracterizeaza prin selectivitate.

Conform art. 107 alin. (1) TFUE, “cu exceptia derogarilor prevazute de tratate, sunt incompatibile cu piata interna ajutoarele acordate de state sau prin intermediul resurselor de stat, sub orice forma, care denatureaza sau ameninta sa denatureze concurenta prin favorizarea anumitor (subl.n., Gh. P.) intreprinderi sau a producerii anumitor bunuri, in masura in care acestea afecteaza schimburile comerciale dintre statele membre”. Asadar, numai in cazul in care este tintit, selectiv, ne aflam in prezenta unui ajutor de stat ilegal, incompatibil cu piata interna. Daca ajutorul de stat este acordat tuturor intreprinderilor care activeaza pe aceeasi piata relevanta sau, cu atat mai mult, daca ajutorul de sta este consecinta inevitabila a aplicarii unei legi, asa cum este, bunaoara, legislatia insolventei, atunci problema incompatibilitatii cu piata interna a ajutorului de stat nu se pune.

Selectivitatea, impusa de TFUE ca un criteriu cumulativ al unui ajutor de stat ilegal, nu exista in cazul unei societati aflate in insolvenţa. Orice intreprindere, deci si una din sectorul public, poate sa fie intr-o situaţie de dificultate financiara, inclusiv intr-o situatie atat de grava incat sa releve o stare de insolvenţa, inclusiv o mare companie publica. Intreprinderea respectiva nu se afla voluntar in insolvenţa si nici pentru ca ar fi avut şi alta opţiune. In sistemul legii noastre, un debitor care este in stare de insolvenţa este obligat sa ceara deschiderea unei asemenea proceduri (şi sa se puna sub protectia tribunalului) de indata ce starea de insolventa se va fi instalat. Acel debitor care se afla in stare de insolventa nu are o optiune: el are la dispozitie doar 30 de zile sa se declare in insolventa; sanctiunea omisiunii de a face o astfel de declaratie este inchisoarea pentru bancruta simpla. Pentru acel debitor, a cere insolventa nu este o facultate, ci o obligatie; a obţine beneficiul unei reorganizari judiciare nu este ca si cand si-ar fi acordat singur un ajutor sau ca si cand ar fi obligat statul sa ii acorde un ajutor – exista un vot asupra planului, care se da pe 5 categorii de creditori, cu majoritati absolute in cadrul fiecarei categorii si exista, ulterior, o hotarare a judecatorului sindic de confirmare a planului, care tine cont si de votul creditorilor, dar si de fezabilitatea planului. Şi mai semnificativ din perspectiva (ne)selectivitatii este faptul ca votul pentru plan de reorganizare a debitorului nu este dat pentru ca statul, ca autoritate publica, ar fi vrut sa ajute debitorului ori pentru ca ar fi avut si alta opţiune, pe care nu a urmat-o. Odata deschisa procedura insolventei, orice creditor, deci si statul sau entitaţile deţinute/controlate de stat, trebuie sa participe la procedura (adica, aşa cum se spune in jargonul juridic, sa fie parte din „masa credala”). Omisiunea de a cere participarea la procedura este sancţionata cu inlaturarea creditorului din procedura – acel creditor devine strain de procedura, fiind in imposibilitatea de a mai pretinde ceva de la debitor. In fine, a vota sau nu un plan de reorganizare inseamna diferenţa intre sumele de bani ce ar fi obţinute de creditor din continuarea activitaţii debitorului şi sumele de bani ce ar reveni creditorilor ne-garantaţi dintr-un faliment (de regula, aceste sume sunt egale cu zero). De aceea, este o greşeala conceptuala grava a se considera ca votul pe care il da fiscul, spre exemplu, sau un alt creditor bugetar, pentru aprobarea un plan de reorganizare judiciara, ar fi o masura administrativa selectiva.

Daca o masura luata de autoritatile publice (sau de entitati controlate de acestea) in cadrul unor proceduri de insolventa este suspecta de a fi calificata ajutor de stat, atunci se efectueaza o comparatie de tipul testului creditorului/investitorului privat, pentru a stabili daca a existat sau nu un avantaj oferit intreprinderii debitoare si daca da, care a fost amploarea acestuia. In cadrul acestui test trebuie sa se compare masurile luate de autoritatile publice cu comportamentul pe care l-ar fi adoptat un operator economic obisnuit pe piata in aceleasi circumstante[9]. Nu se iau in calculul comparativ costurile si pierderile pe care le-ar antrena dificultatile intreprinderii pentru stat ca autoritate publica[10]. In cauza T-296/97 (speta Alitalia, considerentul 17), s-a stabilit ca modul in care se comporta un investitor privat intr-o economie de piata este determinat de perspectivele de rentabilitate[11]. Daca testul demonstreaza ca autoritatile publice s-ar comporta (s-au comportat) la fel ca un agent economic obisnuit, atunci existenta unui avantaj ar fi exclusa si, deci, nu am fi in prezenta unui ajutor de stat.

Fundalul analizei il reprezinta o intreprindere in dificultate, iar aceasta se poate afla in perioada pre-insolventei ori a procedurilor de preventie a insolventei (de genul administrarii special sau al concordatului) sau chiar in procedura de insolventa propriu-zisa. Comparatia care se face in interiorul testului investitorului privat trebuie sa tina cont de aceasta premiza, intrucat comportamentul creditorului privat fata de o companie in bonis este fundamental diferit fata de comportamentul aceluiasi investitor privat relativ la o companie in difcultate financiara/insolventa.

Intreprinderea in dificultate este un agent economic care nu este capabil ca, fie din resurse proprii, fie din contributii ale actionarilor sau ale creditorilor sai, sa isi acopere pierderile, iar acest blocaj poate determina, pe termen mediu sau scurt, falimentul intreprinderii[12]. Cand o intreprindere se afla in dificultate financiara sau chiar in insolventa, investitorul privat este nevoit sau, dupa caz, interesat, sa faca unele compromisuri, intrucat un faliment ar insemna o pierdere mult mai mare decat eventualele pierderi rezultate din aceste compromisuri. Mai mult chiar, falimentul unui partener de afaceri de care investitorul privat este (cvasi)dependent poate determina propriul faliment, ceea ce face ca reducerile de datorie, reununtarile la parti din creanta, continuarea unor contracte aflate in suferinta pe perioada dificultatii financiare a partenerului de afaceri sa fie, practic, inevitabile.

Acest gen de compromisuri sunt acceptabile si in cazul unor autoritati publice sau al unor entitati aflate sub controlul acestora si, de aceea, idea unui ajutor de stat ar trebui exclusa ori de cate ori autoritatile piblice – creditori ai intreprinderii aflate in dificultate fac aceleasi lucruri pe care le fac investirorii privati: ajuta intreprinderea in dificultate sa iasa din aceasta stare, indirect ajutandu-se pe ei insisi in incercarea de a evita propriile dificultati financiare.

Textul legii romane, mai sus citat, anuleaza aceste eforturi de salvare, deopotriva ale intreprinderii debitorului, ale creditorilor privati si ale creditorilor publici. Daca, prin decizia birocratica a DG Competition (o decizie executorie imediat), se impune recuperarea unui ajutor de stat declarat incompatibil cu piata interna, atunci judecatorul roman nu mai are optiune – va trebui sa asigure recuperarea acestui ajutor de stat[13], chiar cu pretul falimentului intreprinderii. O eventuala desfiintare ulterioara a deciziei birocratice are toate “sansele” sa devina inutila. Intre timp, ireversibil, intreprinderea va fi intrat in faliment.

Frustrant, in raport de principiile procedurii insolventei, este sa observi ca drepturile creditorilor rezultate din programul de plati din planul de reorganizare sau, dupa caz, din ordinea de preferinta in caz de faliment, sunt neutralizate, caci creanta rezultata din recuperarea ajutorului este considerata o creanta curenta, prioritara, platibila inaintea tuturor celorlalte creante, inclusiv cele salariale, garantate sau fiscale “obisnuite”. Orice intreprindere aflata in dificulatate, laolalta cu creditorii sai, care ar putea fi interesati in cel mai inalt grad in supravietuirea acestei intreprinderi, s-ar putea confrunta cu dilema utilitatii sau a necesitatii procedurii insolventei, in conditiile in care principiile si scopul procedurii (“acoperirea creantelor”) sunt neutralizate prin interventia Directiei Generale Competitie din cadrul CE. Nu mai bine s-ar crea niste structuri in cadrul acestei Directii europene, care sa se ocupe de restructurari de intreprinderi si sa se adauge armatei celorlalti 54 de mii de birocrati care lucreaza pentru CE?

2. Un exemplu concret de lipsa de realism si de dubla masura in aplicarea regulilor si cutumelor birocratice in materie de ajutor de stat pre- sau post-insolventa este cazul Oltchim[14].

In anul 2012, Comisia Europeana a acceptat ca ajutor de stat conversia unor datorii ale Oltchim catre AVAS (actualmente AAAS) in actiuni, cu consecinta stergerii datoriilor, cu conditia privatizarii si a adaugarii de penalitati istorice la creanta bugetara, ceea ce a dus la adaugarea unei sume ce depasea un miliard de lei, doar cu titlu de accesorii. Masura ajutorului de stat din 2012, aprobat de CE cu aceste conditii, a fost una complet nerealista.

Ajutorul de stat nu poate fi acordat decat in conditiile unui plan de restructurare realist, care vizeaza restabilirea viabilitatii pe termen lung a beneficiarului, restructurare care sa se faca in termen rezonabil. Nu a existat un astfel de plan la acel moment, ci doar niste planuri si expectatii nerealiste, bazate pe estimari gresite ale unor consultanti, ca procedura de privatizare va reusi sa genereze un pret al actiunilor Oltchim suficient de mare pentru a acoperi un minim de 12% din datoriile Oltchim fata de AVAS (actualmente, AAAS), in conditiile in care, fara exceptie, bunurile Oltchim erau ipotecate sau gajate in favoarea unor creditori private (in special, banci). De altfel, privatizarea a esuat in luna septembrie 2012.

In plus, in cazul Oltchim, inainte de insolventa, pe o perioada de 3 luni, a fost oprita complet activitatea. Creditorii, ca investitori privati, au cerut sau, dupa caz, au fost de acord cu reluarea activitatii, pe motiv ca, in faliment, si-ar fi recuperat mai putin sau nu si-ar fi deloc creanta si, in plus, ar fi pierdut un client, un partener de afaceri, un contribuabil. Unele banci au fost de acord chiar cu facilitarea unor credite noi sau cu prelungirea valabilitatii unor linii de credit, iar unii furnizori de utilitati sau de materii prime au fost de acord sa continue sa execute contractele in curs, desi acestea aveau probleme de executare din partea Oltchim (intarzieri la plata, plati partiale, executare defectuoasa etc). Activitatea a fost reluata in luna octombrie 2012 dar, inevitabil, societatea a intrat in insolventa in data de 29 ianuarie 2013.

Dupa intrarea in insolventa, creditorii cu garantii, ca investitori privati, au votat un plan de reorganizare, ocazie cu care au fost de acord cu o stergere de peste 30% a creantei lor, precum si cu rapoartele de evaluare care imparteau creantele intr-o parte garantata si una chirografara, in intentia de a primi prin planul de reorganizare mai mult decat ar fi primit in faliment. La momentul votului cu privire la planul de reorganizare (aprilie 2015), creditorii beneficiari de garantii au fost de acord chiar si cu reducerea cu 30%, in medie, a sumei de primit pentru partea de creante considerate garantata, in conditiile in care partea din creante care fusese trecuta in tabel, ca urmare a evaluarii, cu titlu de creanta chirografara, urmeaza a se stege in totalitate ca urmare a confirmarii planului de catre judecator. Aceasta parte consistenta a creantelor garantate (in jur de 50 de milioane de euro) a “alunecat”, cu acordul creditorilor beneficiari ai garantiilor, pe treptele inferioare ale ordinii de preferinta, la creditorii bugetari. Acestia din urma, fara un asemenea gest comportamental al creditorilor privati, nu ar fi luat nimic din acesti bani. Iar in caz de faliment al Oltchim nu ar fi luat nimic, oricum. Asadar, creditorii bugetari nu numai ca s-au comportat la fel ca investorul/creditorul privat, dar, in cazul reorganizarii Oltchim, au si facut un business bun din votul asupra planului de reorganizare.

Comportamentul creditorilor, de stat si privati, este perfect justificat atunci cand realizeaza ca valoarea creantelor ce pot fi recuperate tinde spre zero in scenariul falimentului. Centrul de greutate al deciziilor lor se muta dinspre „un acord cu privire la stergerea de datorii” catre „incasarea maximului posibil” dintr-o companie, in mod evident, supraindatorata. Comportamentul creditorilor controlati de stat si determinarea lui in raport de comportamentul unui creditor privat trebuie analizat pornind de la aceste premise concrete: datoriile acumulate depaseau valoarea activelor, acestea, aproapte in totalitate, erau grevate de garantii, iar creantele creditorilor de stat erau preponderent negarantate.

Judecatorii au confirmat irevocabil acest plan de reorganizare, asa cum este indeobste cunoscut.

In anul 2016, la 3 ani dupa deschiderea procedurii insolventei fata de Oltchim, aceeasi Comisie Europeana care, in 2012, a aprobat acel ajutor de stat constand in conversia creantelor in actiuni, pe baza unui plan de restructurare atat de nerealist, a deschis o investigatie pentru un posibil ajutor de stat la Oltchim, in perioada pre – si postinsolventa[15]. Nu a avut nicio importanta faptul ca Oltchim se afla in procedura judiciara de insolventa si ca planul de reroganizare a fost votat de creditori si confirmat prin hotarare irevocabila de judecatori.

In perioada septembrie 2012 – februarie 2015, creditorii nu aveau un debitor solvabil, de la care sa aiba sansa recuperarii creantei prin forta coercitiva. Interesul creditorilor (de stat sau privati) nu a fost acela de a lichida Oltchim, ci de a crea premisele pentru a face posibila valorificarea activelor si recuperarea creantelor. La momentul respectiv, creditorii Oltchim au inteles imposibilitatea recuperarii creantelor in lipsa functionarii societatii si au ales sa nu execute silit bunurile societatii in perioada ulterioara septembrie 2012, sa achite in avans marfa, sa nu pretinda compensarea cu datoriile acumulate anterior, etc.

Comportamentul recomandat de Comisie ca fiind cel adecvat in momentul septembrie 2012 nu este cel pe care un creditor privat l-ar fi adoptat, deoarece nu ar fi asigurat, in perioada relevanta, recuperarea creantei creditorului de stat. Un un creditor privat, avand un debitor deja insolvabil, ar actiona in scopul crearii premiselor recuperarii, cel putin partiale, a creantei sale, si nu in sensul lichidarii, daca aceasta lichidare nu i-ar aduce nicio recuperare. Comisia considera ca planul de reorganizare favorizeaza scenariul reorganizarii in detrimentul lichidarii luand in calcul anumiti factori care nu a fi luati in considerare de un operator privat, precum factori sociali si mentinerea unui actor in piata si un contribuabil important. Trebuie subliniat ca mentinerea activitatii platformei industriale a fost apreciata de catre creditori privati ca un argument favorabil reorganizarii, intrucat furnizorii locali beneficiaza la randul lor de aceasta activitate, si nu numai. Creditorii, cum sunt unii furnizori de materie prima sau de utilitati, inregistreaza o cifra de afaceri din contractele derulate cu Oltchim si au votat planul de reorganizare, desi acesta nu le asigura recuperarea decat a unei parti din creanta anterioara deschiderii procedurii insolventei. Prin urmare, chiar daca un operator privat are un dublu interes in relatia cu Oltchim (atat recuperarea, macar in parte, a creantei anterioare deschiderii procedurii, cat si continuarea deruarii unui contract), acesta poate vota astfel incat sa isi satisfaca ambele interese. In mod similar, daca Statul ar avea un astfel de interes dublu, trebuie sa i se permita sa actioneze asemenea operatorului privat. In cazul Oltchim, atat statul, cat si operatorii privati au actionat intr-o maniera similara pentru a-si asigura o cat mai buna recuperare a creantelor si exploatare a afacerii Oltchim.

Masurile de ajutor de stat sunt acte administrative de voinţa, acte de putere ale autoritaţilor publice, care au, printre altele, efect de afectare sau de tulburare a concurenţei pe piaţa relevanta. Din acest punct de vedere, este o greşeala (iar aceasta este grava, intrucat, din pacate, vine de la Comisia Europeana) confundarea unei masuri administrative, care este un act unilateral de autoritate publica, cu o soluţie judecatoreasca, aşa cum este cea de confirmare a unui plan de reorganizare. Oricum, e bine de ştiut ca hotararea judecatoreasca de confirmare a unui plan este una foarte speciala, pentru ca nu este vorba doar de a spune dreptul (jurisdictio) si de a impune executarea unei masuri (imperio), ci este vorba si despre a confirma un vot al creditorilor care se da asupra unui plan de reorganizare intr-o adunare a creditorilor.

Ceea ce este tipic procedurii insolvenţei este ca ea este o procedura colectiva, concursuala, o procedura de sacrificiu, unde toţi cei care participa la acest vot asupra planului de reorganizare accepta un sacrificiu sau o pierdere. Iar planul este confirmat de un judecator sindic. Din acest punct de vedere, acolo unde este vorba despre un plan de reorganizare judiciara, nu se poate vorbi despre un ajutor de stat, pentru ca din start este exclusa ideea unei masuri administrative luate de o autoritate publica.

In plus, o societate care este supusa unei proceduri de reorganizare este o intreprindere care se afla in dificultate. Comportamentul partenerilor unei astfel de intreprinderi aflate in dificultate, atat al cel al investitorilor privati, cat si cel al creditorului public (al autoritatii publice), este complet diferit de comportamentul pe care l-ar putea avea aceiasi „actori” fata de o intreprindere in bonis. Desigur ca un investitor privat, in intenţia de a-si recupera creantele fata de o societate in bonis, se comporta, in principal, dupa cum ii dicteaza scopul obţinerii de profit. Din punctul acesta de vedere, testul investitorului privat, cand este vorba despre o astfel de societate in bonis, trebuie sa fie ghidat de scopul principal al unui investitor privat, adica ideea de obtinere de profit din acest comportament.

Dar, cand vorbim despre o intreprindere in dificultate, obtinerea de profit direct nu mai este posibila decat in mod partial si indirect. Aceasta intrucat o intreprindere in dificultate este o intreprindere care este pe cale sa intre in faliment, iar investitorul trebuie sa incerce, mai degraba, sa evite pierderea ce ar rezulta din falimentul debitorului. De aceea, el este fortat la compromisuri: stergeri totale sau partiale ale creantelor contra acelei intreprinderi, esalonari, discounturi etc. In plus, din momentul in care o astfel de intreprindere intra in faliment, nu mai este vorba exclusiv de interesele acţionarilor/proprietarilor intreprinderii. Este vorba despre un complex de interese mult mai larg si mult mai important decat cel al actionarilor directi (shareholders) sau al proprietarilor intreprinderii. E vorba de interesele acţionarilor indirecti ai intreprinderii (stakeholders), adica de acele persoane sau entitati care, fara sa fie actionarii directi ai intreprinderii, totusi sunt dependente, intr-o masura mai mica sau mai mare, de supravietuirea intreprinderii. Este vorba de salariaţi, comunitatea locala, furnizorii de utilitati si chiar de banci. O societate care dispare din faliment inseamna un contribuabil in minus, un furnizor de locuri de munca directe sau pe orizontala in minus, un client in minus pentru furnizorii de utilitaţi sau pentru banci etc. Cu cat este mai mare intreprinderea, cu atat acest minus este mai important si mai greu de consecinte. Daca vorbim, spre exemplu, despre companii publice, avem in vedere nu doar niste agenţi economici care se afla in dificultate si care, intamplator si exceptional, sunt deţinuţi de stat, avand “sanse” mai mari de fi ajutaţi de stat, ci vorbim de agenţi economici care in mod direct genereaza mii de locuri de munca, iar pe orizontala genereaza zeci de mii de locuri de munca, de agenti economici singulari in zona lor de activitate si chiar in zona lor geografica, pentru ca se intampla ca in regiune acestia sa fie singurii furnizori de locuri de munca.

[1] Aceasta forumula a fost utilizata in concluziile avocatului general al CJUE, dl. Damaso Ruiz-Jarabo Colomer, prezentate la 16 octombrie 2008, in speta Deko Marty Belgium (cauza C-339/07), la Considerentul 26 : „In pofida diferentelor existente intre ordinile juridice ale statelor membre, exista un cod genetic comun al solutiilor pe care acestea le ofera ca raspuns la actele de dispozitie asupra patrimoniului realizate prin fraudarea drepturilor creditorilor”.
[2] Gh. Piperea, Insolventa : legea, regulile, realitatea, Bucuresti, editura Wolters Kluwer, 2008, p. 12.
[3] Proiectul optim privind restructurarea, falimentul si un nou inceput a fost elaborat sub egida Comisiei Europene, Directoratul General pentru Intreprinderi ; illo tempore, proiectul era publicat pe site-ul Ministerului roman al Justitiei, fiind preluat de pe site-ul Comisiei europene. Documentul este datat Septembrie 2003. Am citat acest “proiect optim” la p.12, nota 6 subs., in lucrarea mai sus indicata.
[4] Disponibil aici. Recomandarea este integral publicata aici. Cat este de noua aceasta abordare se poate vedea din comparatia pasajelor citate in text cu cele aratate anterior in legatura cu asa-numitul Proiect optim 2003.
[5] Conform recomandarii, statele membre ar trebui sa instituie masuri corespunzatoare in termen de un an. In termen de 18 luni de la adoptarea recomandarii, Comisia va efectua o evaluare a starii de fapt, pe baza rapoartelor anuale ale statelor membre, pentru a stabili daca sunt necesare masuri suplimentare pentru a consolida abordarea orizontala in materie de insolventa. Disponibil aici.
[6] In legatura cu acest caz (Micula contra Romaniei), precum si cu gresita interpretare si aplicare a art. 351 din TFUE in acest caz, a se vedea un articol recent scris de Anamaria Toma-Bianov. De precizat ca, in baza acestui text din TFUE, tratatele bi- sau multilaterale cu state terte de UE nu pot fi invalidate prin simpla aderare ulterioara la UE a unuia dintre statele semnatare ale tratatelor anterioare. Acest effect de invalidare poate fi antrenat doar in urma unor negocieri in procedura de pre-aderare. La momentul Tratatului cu Suedia (2002), Romania nu era membru al UE. Cu atat mai mult nu era membru al UE la mpetnul aderarii la tratatul multilateral in cadrul Bancii Mondiale (1976). Totusi, tratatul bilateral cu Suedia este considerat, in mod gresit, un trat intra-UE, iar despre tratatul multilateral din cadrul Bancii Mondiale, se sustine ca deoarece nicio tara terta contractanta la conventia ICSID nu este participanta la tratatul bilateral, art.351 din TFUE nu e relevant (???!). Ne putem intreba cum poate fi un stat tert parte la un tratat bilateral, fara ca acest tratat sa devina tri- sau multilateral… A se vedea aceste argumentatie total eronate aici : decizia UE 2015/1470, publicata in format PDF aici. Se sustine in decizie, chiar mai ferm, ca “tratatele bilaterale de investitii intra-UE […] contravin dreptului Uniunii, sunt incompatibile cu dispozitiile din tratatele Uniunii si ar trebui, prin urmare, sa fie considerate nule”. Asertiunea poate fi, insa, valabila doar in privinta efectelor ulterioare aderarii, dar nu si in privinta efectelor deja epuizate ale tratatelor bilaterale. A decide altfel ar insemna sa se dea effect retraoctvi tratatului de aderare, cee ace ar fi inadmisibil.
[7] Publicata in Monitorul Oficial, Partea I nr. 160 din 6 martie 2015.
[8] Sintagma inter alia face parte din jargonul corporatist si birocratic european, nefiind conforma cu normele de tehnica legislativa impuse de Legea nr. 24/2000.
[9] Disponibil aici, p. 10.
[10] Spre exemplu, ne-am putea intreba daca, in cadrul testului creditorului privat, se poate lua in calcul pierderea prin faliment a unui contribuabil la bugetul central sau la cel local, pierderea locurilor de munca direct generate sau facute posibile pe orizontala de intreprinderea aflata in dificultate, costurile de mediu cauzate de inchiderea intreprinderii etc. Din analiza ghidurilor publicate de Comisia Europeana, se pare ca raspunsul este negativ. Legitimitatea unor astfel de analize comportamentale este in dubiu.
[11] Disponibil aici.
[12] Disponibil aici, p.8.
[13] Este interesant ca redactorii acestui text de lege nu au tinut cont de (ne)competenta functionala a judecatorului sindic, din moment ce au trecut in sarcina acestuia o atributie care tine de competenta functionala a administratorului judiciar sau a lichidatorului: recuperarea unor creante contra debitorului.
[14] Despre acest caz, notoriu de altfel, am scris aici.
[15] Masurile analizate in deciai CE de deschidere a investigatiei se refera la perioada septembrie 2012 (neexecutarea de indata a creantei AAAS si furnizarea utilitati sau de materii prime pre credit de catre CET Govora si Salrom) si, ulterior, la momentul apprilie 2015 (votul asupra planului de reorganizare). Comisia are “indoieli” cu privire la faptul ca AAAS ar fi actionat ca operator economic privat in economia de piata dupa esuarea privatizarii Oltchim in 2012. Un creditor privat, afirma Comisia, urmareste in mod normal sa obtina plata maxima a sumelor datorate de catre un debitor care se confrunta cu dificultati financiare. In cazul de fata, Comisia presupune ca AAAS si-ar fi recuperat 12 % din creanta sa, daca si-ar fi revendicat creantele in 2012 prin lichidarea Oltchim. In plus, observa Comisia, ar fi asigurat neacumularea de noi datorii. Executarea silita a crentei de catre AAAS in perioada septembrie 2012-ianuarie 2013, nu ar fi asigurat recuperarea unui procent de 12% din creanta AAAS intrucat, la momentul respectiv, toate bunurile Oltchim erau afectate de garantii, iar creanta AAAS era preponderent ne-garantata. Prin urmare, premisa principala de la care pleaca analiza Comisiei nu este una contemporana momentului septembrie 2012, moment la care se apeciaza cu privire la comportamentului AAAS.

Avocat prof. dr. Gheorghe Piperea
PIPEREA & ASOCIAȚII

NOTA: Vor urma si alte materiale ale profesorului Gheorghe Piperea pe aceeasi tema.

** A doua parte a articolului poate fi consultată aici

Citeşte mai mult despre ajutor de stat, Gheorghe PIPEREA, procedura insolventei! Pentru condiţiile de publicare pe JURIDICE.ro detalii aici.

Urmăriţi JURIDICE.ro şi pe LinkedIn  WhatsApp  Threads  Google News 

(P) JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă SmartBill.