« Secţiuni « Arii de practică « BusinessProtectiveLitigation
Dreptul muncii
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti
SAVESCU & ASOCIATII
 

Memoriu FJR, UNJR, AMR şi APR ref. neconstituţionalitatea OUG pentru modificarea OUG privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016
06.09.2016 | JURIDICE.ro

JURIDICE - In Law We Trust ZRVP

AVOCATUL POPORULUI
Domnului Victor Ciorbea

Prin prezentul

MEMORIU

vă adresăm rugămintea de a primi spre analiză, din partea asociaţiilor legal constituite ale corpului magistraţilor, respectiv Asociaţia Forumul Judecătorilor din România, Uniunea Naţională a Judecătorilor din România, Asociația Magistraților din România şi Asociaţia Procurorilor din România, mai multe argumente care vizează neconstituţionalitatea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare, pentru modificarea şi completarea unor acte normative şi pentru aplicarea unitară a dispoziţiilor legale, astfel cum a fost modificată şi completată prin OUG nr. 43/2016.

Astfel, vă adresăm rugămintea de a dispune analizarea prezentului Memoriu şi sesizarea Curţii Constituţionale, în acord cu dispoziţiile art. 59 alin. (1) din Constituţie şi art. 146 lit. a) din Constituţie, cu privire la următoarele aspecte:

III. Critici privind neconstituţionalitatea OUG nr. 57/2015, astfel cum a fost modificată şi completată prin OUG nr. 43/2016, din perspectiva motivelor de natură extrinsecă:

A. Cu privire la încălcarea art. 115 alin. (4) din Constituţia României, republicată

B. Cu privire la încălcarea art. 115 alin. (6) din Constituţia României, republicată

IV. Critici privind neconstituţionalitatea OUG nr. 57/2015, astfel cum a fost modificată şi completată prin OUG nr. 43/2016, din perspectiva motivelor de natură intrinsecă:

C. Cu privire la neconstituţionalitatea art. 3 ind. 1 alin. (1 ind. 1) – (1 ind. 4) din OUG nr. 57/2015, astfel cum a fost completat prin OUG nr. 43/2016, prin raportare la art. 15 alin. (2) din Constituţia României, republicată, în sensul retroactivităţii OUG nr. 43/2016

D. Cu privire la neconstituţionalitatea art. 3 ind. 1 alin. (1 ind. 1) – (1 ind. 4) din OUG nr. 57/2015, astfel cum a fost completat prin OUG nr. 43/2016, prin raportare la art. 16 alin. (1) din Constituţia României, republicată, în sensul discriminării pe care o creează

E. Cu privire la neconstituţionalitatea art. 3 ind. 1 alin. (1 ind. 1) – (1 ind. 4) din OUG nr. 57/2015, astfel cum a fost completat prin OUG nr. 43/2016, prin raportare la art. 1 alin. (4) şi art. 126 alin. (1) din Constituţia României, republicată, în sensul încălcării regulilor statului de drept şi a principiului separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, prin nerespectarea hotărârilor judecătoreşti

I. Situaţia de fapt

1. Salarizarea personalului bugetar este reglementată prin Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice.

Având în vedere diferenţele salariale rezultate în urma aplicării acestei legi, astfel cum a fost ea reglementată prin legi anuale de salarizare, legiuitorul a intervenit pentru înlăturarea acestor inechităţi.
În acest sens, a fost adoptată Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016, prin care a fost modificată Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016.

Această intervenție legislativă a fost una firească, absolut necesară faţă de realităţile din sistemul bugetar, întrucât ea are drept scop evitarea discriminărilor salariale între titularii funcţiilor publice salarizate potrivit Legii-cadru nr. 284/2010, cu consecinţa egalizării, la nivelul cel mai înalt în plată, a drepturilor salariale ale persoanelor aflate în situaţii similare în cadrul aceluiaşi ordonator de credite.

Că este aşa, reiese chiar din nota de fundamentare a OUG nr. 20/2016 (a se vedea anexa nr. 1 la prezentul Memoriu).

Se reține că, în funcție de conjunctura macro-economică și de contextul politic de moment, salariile au fost majorate, ”înghețate” sau reduse, în ansamblu sau numai pentru anumite categorii de personal sau sectoare, ceea ce a făcut ca în sistemul public de salarizare să apară o serie de disfuncționalități, cum ar fi: niveluri diferite de salarizare pentru persoane exercitând aceeași funcție și aceleași atribuții, în cadrul aceleiași instituții ori în instituții de acelaşi fel din cadrul unui sector; salarii egale pentru persoane exercitând aceeași funcție și aceleași atribuții, dar cu vechime în muncă diferită.

Consecința directă a acestor situații este aceea că autoritățile și instituțiile publice centrale și locale sunt chemate în judecată într-un număr semnificativ de procese aflate pe rolul instanțelor de judecată din întreaga țară, având ca obiect eliminarea discrepanțelor rezultate din neaplicarea în integralitate a prevederilor Legii-cadru nr. 284/2010 şi sunt deja pronunţate hotărâri judecătoreşti definitive în favoarea salariaţilor.

Totodată, Guvernul arată în nota de fundamentare că din cauza lipsei de date privind salariile în plată ale personalului bugetar, nu au putut fi identificate toate disfuncționalitățile salariale existente și nu a putut fi evaluat impactul financiar al posibilelor măsuri pentru toate familiile ocupaționale.

2. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016 a fost publicată în Monitorul oficial nr. 434 din 9 iunie 2016.

3. Potrivit art. I pct. 1 din OUG nr. 20/2016, la OUG nr. 57/2015 se introduce un nou articol, art. 3 ind. 1, cu următorul cuprins:

(1) Prin excepţie de la prevederile art. 1 alin. (1), începând cu luna august 2016, personalul plătit din fonduri publice care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază/indemnizaţiilor de încadrare mai mic decât cel stabilit la nivel maxim pentru fiecare funcţie, grad/treaptă, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate, după caz, va fi salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/ indemnizaţiei de încadrare din cadrul instituţiei sau autorităţii publice respective, dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.

(3) În aplicarea alin. (1) şi (2), la stabilirea salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare la nivel maxim din cadrul instituţiei sau autorităţii publice respective, se ia în calcul suma compensatorie aferentă titlului ştiinţific de doctor inclusă în acesta, doar dacă persoana deţine titlul ştiinţific de doctor.

(4) În aplicarea alin. (1) şi (2), la stabilirea salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare la nivel maxim aferent funcţiei, grad/treaptă, gradaţie, vechime în funcţie/specialitate din cadrul instituţiei sau autorităţii publice respective, se iau în calcul majorările salariilor de bază ale personalului care beneficiază de prevederile Legii nr. 490/2004 privind stimularea financiară a personalului care gestionează fonduri comunitare, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi drepturile băneşti incluse în salariul de bază potrivit prevederilor art. 14 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, numai pentru personalul care intră sub incidenţa celor două acte normative.

4. În baza art. 3 ind. 1 alin. (1), nou introdus, magistraţii care primesc indemnizaţiile de încadrare mai mici decât cea stabilită la nivel maxim pentru fiecare funcţie, grad/treaptă, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate, după caz, vor fi salarizaţi la nivelul maxim al indemnizaţiei de încadrare din cadrul instituţiei sau autorităţii publice respective, dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.

În cazul magistraţilor, există situaţii în care, prin hotărâri judecătoreşti (a se vedea anexa nr. 2 la prezentul Memoriu), indemnizaţiile au fost stabilite prin includerea unui procent de 18%, care a făcut obiect al OG nr. 10/2007.

În ceea ce priveşte formularea textului art. 3 ind. 1 alin. (1) din OUG nr. 20/2016, respectiv aceea că magistraţii vor fi salarizaţi la „nivelul maxim al indemnizaţiei de încadrare din cadrul instituţiei sau autorităţii publice respective”, se observă că aceasta nu suportă nicio condiţionare, astfel încât trebuie admis că potrivit principiului de drept potrivit căruia unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să o facă, ea include şi indemnizaţiile stabilite prin hotărâre a instanţei.

Această concluzie în interpretare se impune cu atât mai mult cu cât, din considerentele hotărârilor judecătoreşti în cauză, „stabilirea” indemnizaţiei s-a făcut în baza unui act normativ cu aplicabilitate generală, erga omnes (respectiv OG nr. 10/2007), iar nu în baza unor situaţii punctuale şi personale (cum ar fi spre exemplu, hotărârile judecătoreşti care privesc sporuri de doctorat; de altfel, situaţiile de acest tip sunt nuanţate în aplicarea OUG nr. 20/2016, prin art. 3 ind. 1 alin. (3)).

5. Aşadar, întrucât textul art. 3 ind. 1 alin. (1) din OUG nr. 57/2015 (introdus prin OUG nr. 20/2016) nu făcea nicio distincţie, activitatea de egalizare a veniturilor la nivelul fiecărui ordonator principal de credite ar fi trebuit să presupună stabilirea celei mai ridicate indemnizaţii, în funcţie de diferitele repere profesionale (în special grad profesional – judecătorie, tribunal, curte de apel, ICCJ), inclusiv cu luarea în considerare a hotărârilor judecătoreşti prin care a fost stabilit cuantumul indemnizaţiilor, şi aducerea tuturor celor aflaţi într-o astfel de situaţie la nivelul cel mai ridicat.

6. În acest context, din luările de poziţie publice, a rezultat că diferiţii ordonatori de credite din sistemul judiciar au procedat diferit în aplicarea dispoziţiilor nou introduse prin OUG nr. 20/2016.

Astfel, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a hotărât în şedinţa din 23 august 2016 că dispoziţiile OUG nr.20/2016 pentru modificarea şi completarea O.U.G. nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, sunt aplicabile şi familiei ocupaţionale „Justiţie”.

Plenul Consiliului a recomandat ordonatorilor de credite ca în interpretarea acestor dispoziţii legale să aibă în vedere principiul de drept menţionat în Nota de fundamentare a OUG nr. 20/2016 şi în cuprinsul art. 31 din O.U.G. nr. 57/2015, aşa cum a fost modificată şi completată prin O.U.G nr. 20/2016, în sensul eliminării discrepanţelor salariale existente în sistemul judiciar, astfel încât personalul care beneficiază de aceleaşi condiţii să fie salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare din cadrul instituţiei sau autorităţii în care îşi desfăşoară activitatea.

Parchetul General a interpretat legea în sensul celor arătate mai sus, prin luarea în considerare a nivelului cel mai ridicat al indemnizaţiilor, inclusiv prin raportare la indemnizaţiile stabilite prin hotărâri judecătoreşti.

În acest sens, Procurorul General a emis un ordin de punere în aplicare a dispoziţiilor introduse prin OUG nr. 20/2016.
La fel a procedat şi Inspecţia Judiciară, inspectorul şef având calitate de ordonator de credite.

În ceea ce îi priveşte pe judecători, ordonatorii secundari de credite (preşedinţii curţilor de apel), au trimis ordonatorului principal de credite (Ministerul Justiţiei), propuneri (machete) în sensul stabilirii indemnizaţiilor prin aducerea lor la nivelul celor mai ridicate, stabilite inclusiv prin hotărâri judecătoreşti.

Ministerul Justiţiei s-a opus unei astfel de interpretări, considerând că indemnizaţiile stabilite prin hotărâri judecătoreşti nu pot constitui reper pentru celelalte indemnizaţii, astfel încât „egalizarea veniturilor” se va face fără a exista o raportare la acestea.

7. Contrar poziției exprimate în totalitatea sa de corpul magistraţilor, Guvernul României a refuzat punerea în aplicare a dispoziţiilor legale ale art. 3 ind. 1 din OUG nr. 57/2015, în forma indicată de OUG nr. 20/2016

8. În acest cadru, Guvernul a adoptat OUG nr. 43/2016 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare, pentru modificarea şi completarea unor acte normative şi pentru aplicarea unitară a dispoziţiilor legale, pe care a publicat-o la data de 31.08.2016, în Monitorul oficial al României nr. 673 din 31 august 2016.

Prin acest act normativ, la articolul 3 ind. 1 din OUG nr. 57/2015, după alineatul (1) Guvernul a introdus patru noi alineate, alineatele (1 ind. 1)-(1 ind. 4), cu următorul cuprins: „(1 ind. 1) Sintagma «fiecare funcţie» prevăzută la alin. (1) reprezintă funcţiile prevăzute în aceeaşi anexă, capitol, literă, număr şi număr curent în Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare. (1 ind. 2) În aplicarea prevederilor alin. (1), pentru stabilirea nivelului maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare din cadrul instituţiei sau autorităţii publice respective, se iau în considerare numai drepturile salariale prevăzute în actele normative privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice şi nu se includ drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti. (1 ind. 3) În aplicarea prevederilor alin. (1), prin instituţie sau autoritate publică se înţelege acea instituţie sau autoritate publică cu personalitate juridică care are patrimoniu propriu, buget propriu de venituri şi cheltuieli, conduce contabilitate proprie, iar conducătorul acesteia are calitatea de ordonator de credite. În cazul instituţiilor sau autorităţilor publice aflate în subordinea aceluiaşi ordonator de credite, având acelaşi scop, îndeplinind aceleaşi funcţii şi atribuţii, aflate la acelaşi nivel de subordonare din punct de vedere financiar, nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare se va stabili la nivelul maxim aflat în plată din cadrul tuturor acestor instituţii sau autorităţi publice subordonate. (1 ind. 4) Pentru personalul didactic de predare din învăţământul superior/universitar nivelul salariului de bază similar în plată sau al salariului de bază maxim corespunzător funcţiei didactice ocupate se stabileşte cu respectarea criteriilor care s-au avut în vedere la acordarea salariului de încadrare între minim şi maxim, cu toate elementele care fac parte din salariul de bază, fără compensaţii tranzitorii, cu excepţia celei pentru titlul ştiinţific de doctor obţinut în domeniul pentru care îşi desfăşoară activitatea.”

9. În esenţă, prin aceste texte introduse prin OUG nr. 43/2016, în cadrul aplicării OUG nr. 57/2015 (astfel cum a fost iniţial modificată prin OUG nr. 20/2016), Guvernul intenţionează să elimine tocmai raportarea la indemnizaţiile stabilite în baza legii, prin hotărâre judecătorească, astfel încât egalizarea indemnizaţiilor să nu se mai facă prin raportare la aceste indemnizaţii, ci doar prin raportare la indemnizaţii stabilite prin lege, şi calculate în înţelesul Ministerului Justiţiei.

10. Procedând astfel, egalizarea salarială vizată de Guvern, potrivit principiului „la muncă egală, salarizare egală” ar trebui să conducă, prin interpretarea bizară a Executivului, la păstrarea inechităţilor.
Persoanele care au obţinut anterior recunoaşterea unor indemnizaţii mărite prin hotărâre judecătorească, vor continua să primească sume mai mari decât colegii lor, aflaţi în situaţii similare, dar care nu au obţinut astfel de hotărâri, scopul legislaţiei în discuţie, indicat în nota de fundamentare a OUG nr. 20/2016, de a egaliza veniturile la muncă egală, fiind astfel ratat complet.

II. Consideraţii de ordin general

11. La nivelul anului 2007, salarizarea magistraţilor era stabilită de OUG nr. 27/2006.

După intrarea în vigoare a OG nr. 10/2007, o mare parte dintre magistraţi (nu toţi) a introdus acţiuni în instanţă, recunoscându-li-se faptul că cele 18% stabilite de OG nr. 10/2007 vizează şi situaţia magistraţilor şi, prin urmare, în funcţie de modalitatea de formulare a obiectului acţiunii, unii au obţinut recunoaşterea acestor drepturi pentru trecut (reparându-se prejudiciul neplăţii acestor drepturi), iar alţii au obţinut recunoaşterea acestor drepturi, atât pentru trecut, cât şi pentru viitor.

Astfel, s-a stabilit că OG nr. 10/2007 a avut ca efect majorarea corelativa a indemnizatiei lunare brute de incadrare, stabilită prin OUG nr. 27/2006, iar aceasta majorare s-a perpetuat luna de luna, trebuind pastrata si dupa data de 01.01.2010 cand s-a trecut la sistemul de salarizare prevazut de Legea nr.330/2009, precum si dupa data de 01.01.2011, cand s-a trecut la sistemul de salarizare prevazut de Legea nr. 284/2010 si de Legea nr. 285/2010.

Această concluzie rezultă din Decizia nr. 23/2015 pronuntata de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept in materie civila, decizie obligatorie pentru instante.

Astfel, prin decizia de mai sus, s-a retinut că „majorările salariale, sub forma indexărilor prevăzute de Ordonanţa Guvernului nr. 10/2007, aprobată cu modificări prin Legea nr. 231/2007, cu modificările ulterioare, sunt considerate facta praeterita, ca urmare a recunoaşterii şi acordării lor printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, adică drepturi definitiv câştigate, care sunt protejate de principiul neretroactivităţii efectelor deciziilor pronunţate în interesul legii”, astfel incat „vor fi luate în considerare la stabilirea pensiei de serviciu a magistraţilor, aceste drepturi existând definitiv şi permanent, lună de lună, astfel cum s-a reţinut şi anterior”.

12. În ceea ce îl priveşte pe Ministerul Justiţiei, deşi există în prezent un număr mare de persoane care deţin hotărâri judecătoreşti referitoare la indemnizaţia care ar fi trebuit stabilită prin aplicarea OG nr. 10/2007, totuşi această instituţie nu a emis ordine de salarizare cu indemnizaţia mărită decât pentru o parte dintre cei care aveau hotărâri judecătoreşti de obligare a ministerului în acest sens, prin care se recunoştea dreptul pentru viitor, şi nici în situaţia acestora nu a emis pentru toţi.

13. Sintetizând, urmare acestor acţiuni, în prezent există mai multe categorii de magistraţi:
– magistraţi care beneficiază de hotărâri judecătoreşti prin care li s-a stabilit dreptul de a avea inclus în indemnizaţie, cei 18% stabiliţi prin OG nr. 10/2007, iar Ministerul Justiţiei a emis ordine de salarizare corespunzătoare în acest sens;
– magistraţi care beneficiază de hotărâri judecătoreşti prin care li s-a stabilit dreptul de a avea inclus în indemnizaţie, cei 18% stabiliţi prin OG nr. 10/2007, iar Ministerul Justiţiei NU a emis ordine de salarizare corespunzătoare în acest sens;
– magistraţi care beneficiază de hotărâri judecătoreşti care stabilesc că, prin neacordarea celor 18% au suferit un prejudiciu, astfel încât statul trebuie să le plătească o sumă corespunzătoare echivalentă pentru trecut (hotărârile confirmă dreptul de a avea cei 18%, însă doar pentru trecut, fără a obliga Ministerul Justiţiei să recunoască acest drept şi pentru viitor);
– magistraţi care nu beneficiază de astfel de hotărâri judecătoreşti, fie pentru că nu au acţionat în instanţă, fie pentru că au intrat în sistem la o dată ulterioară OG nr. 10/2007.

14. În cadrul acestei situaţii nefireşti, în care magistraţi care prestează acelaşi serviciu public sunt remuneraţi diferit, a fost concepută şi emisă OUG nr. 20/2016, cu scopul declarat de a elimina diferenţele de salarizare, şi de a introduce principiul potrivit căruia, „la muncă egală, se primeşte remuneraţie egală”.

După cum deja am arătat anterior, aplicarea OUG nr. 57/2015, astfel cum a fost modificată prin OUG nr. 20/2016, presupunea stabilirea celei mai înalte indemnizaţii prin luarea în considerare inclusiv a indemnizaţiilor stabilite prin hotărâre judecătorească emisă în temeiul unei legislaţii cu aplicabilitate generală, erga omnes.

OUG a produs efecte, fiind în vigoare de la data de 9 iunie 2016.

15. La data de 31 august 2016, Guvernul emite şi publică în aceeaşi zi, OUG nr. 43/2016, prin care precizează în mod expres faptul că indemnizaţiile stabilite prin hotărâri judecătoreşti nu vor fi luate în calcul la aplicarea OUG nr. 57/2015.

Astfel, potrivit art. 3 ind. 1 alin. (1 ind. 2) din OUG nr. 57/2015, astfel cum a fost completată prin OUG nr. 43/2016, „… pentru stabilirea nivelului maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare din cadrul instituţiei sau autorităţii publice respective, se iau în considerare numai drepturile salariale prevăzute în actele normative privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice şi nu se includ drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti”.

Aceasta va avea ca efect faptul că pentru o mare categorie de magistraţi, egalizarea veniturilor nu va produce niciun efect sau, eventual, va produce un efect nesemnificativ.

În această situaţie se află:
– magistraţi care beneficiază de hotărâri judecătoreşti prin care li s-a stabilit dreptul de a avea inclus în indemnizaţie, cei 18% stabiliţi prin OG nr. 10/2007, iar Ministerul Justiţiei NU a emis ordine de salarizare corespunzătoare în acest sens;
– magistraţi care beneficiază de hotărâri judecătoreşti care stabilesc că, prin neacordarea celor 18% au suferit un prejudiciu, astfel încât statul trebuie să le plătească o sumă corespunzătoare echivalentă pentru trecut (hotărârile confirmă dreptul de a avea cei 18%, însă doar pentru trecut, fără a obliga Ministerul Justiţiei să recunoască acest drept şi pentru viitor);
– magistraţi care nu beneficiază de astfel de hotărâri judecătoreşti, fie pentru că nu au acţionat în instanţă, fie pentru că au intrat în sistem la o dată ulterioară OG nr. 10/2007.

16. În ceea ce îi priveşte pe magistraţii care beneficiază de hotărâri judecătoreşti prin care li s-a stabilit dreptul de a avea inclus în indemnizaţie indexarea stabilită prin OG nr. 10/2007, iar Ministerul Justiţiei a emis ordine de salarizare corespunzătoare în acest sens, aceştia au prin definiţie cea mai ridicată indemnizaţie, astfel încât OUG nr. 57/2015 oricum nu li se aplică.
În consecinţă, această categorie de magistraţi nu va fi atinsă de prevederile OUG nr. 43/2016.

III. Critici privind neconstituţionalitatea OUG nr. 57/2015, astfel cum a fost modificată şi completată prin OUG nr. 43/2016, din perspectiva motivelor de natură extrinsecă

A. Cu privire la încălcarea art. 115 alin. (4) din Constituţia României, republicată

17. Potrivit art. 115 alin. (4) din Constituţie, Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă numai în situaţii extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată, având obligaţia de a motiva urgenta în cuprinsul acestora.

Interpretând acest text, prin Decizia numărul 255 pe 11 mai 2005, Curtea Constituțională a reținut că Guvernul poate adopta ordonanțe de urgență dacă sunt îndeplinite în mod cumulativ următoarele condiții:
– existenţa unei situaţii extraordinare;
– reglementarea acesteia să nu poată fi amânată;
– urgenţa să fie motivată în cuprinsul ordonanţei.

18. Curtea a mai arătat în Decizia numărul 255 pe 11 mai 2005 că invocarea unui element de oportunitate nu satisface exigentele art. 115 alin. (4) din Constituție, întrucât acesta este prin definiție de natură subiectivă și nu are în mod necesar și un caracter obiectiv.

Prin Decizia nr. 65 din 20 iunie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 129 din 28 iunie 1995), Curtea Constituționala a stabilit că ordonanța de urgență este o măsură de ordin constituțional ce permite Guvernului, sub controlul strict al Parlamentului, să facă față unei situații extraordinare și care se justifica pe necesitatea și urgența reglementării, care din cauza circumstanțelor sale extraordinare impune adoptarea de soluții imediate în vederea evitării unei grave atingeri aduse interesului public.

Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 255 pe 11 mai 2005, Curtea a mai arătat că cele statuate de Curte în această materie, sub imperiul reglementării constituţionale anterioare, ca urmare a unei interpretări care transgresa litera textului constituţional, evidenţiindu-i înţelesul prin prisma intenţiei legiuitorului constituant şi a finalităţii urmărite, precum şi prin utilizarea unor principii şi constante ale dreptului, sunt cu atât mai pertinente, în prezent [sub Constituţia revizuită din 2003], dacă se are în vedere că punctul de vedere înfăţişat îşi are suport deplin în chiar litera reglementării constituţionale de referinţă, în actuala sa redactare.

19. De asemenea, prin Decizia nr. 1008 din 7 iulie 2009, referitor la situaţii extraordinare, Curtea a reţinut, că, potrivit jurisprudenţei sale, pentru emiterea unei ordonanţe de urgenţă este necesară existenţa unei stări de fapt obiective, cuantificabile, independente de voinţa Guvernului, care pune în pericol un interes public.

Curtea a reţinut implicaţiile deosebirii terminologice dintre noţiunea de „caz excepţional”, utilizat în concepţia art. 114 alin. (4) din Constituţie anterior revizuirii (2003), şi cea de „situaţie extraordinară”, arătând că, deşi diferenţa dintre cei doi termeni, din punctul de vedere al gradului de abatere de la obişnuit sau comun căruia îi dau expresie, este evidentă, acelaşi legiuitor a simţit nevoia să o pună la adăpost de orice interpretare de natură să minimalizeze o atare diferenţă, prin adăugarea sintagmei „a căror reglementare nu poate fi amânată”, consacrând, astfel in terminis imperativul urgenţei reglementării.

Prin aceeaşi decizie, Curtea a reamintit jurisprudenţa sa pronunţată anterior revizuirii Legii fundamentale şi a precizat că de esenţa cazului excepţional este caracterul său obiectiv, în sensul că „existenţa sa nu depinde de voinţa Guvernului care, în asemenea împrejurări, este constrâns să reacţioneze prompt pentru apărarea unui interes public pe calea ordonanţei de urgenţă” (Decizia nr. 83 din 19 mai 1998).

De asemenea, prin Decizia 258 din 14 martie 2006, Curtea a stabilit că inexistenta sau neexplicarea urgenței şi reglementării situațiilor extraordinare constituie în mod evident o barieră constituțională în calea adoptării de către Guvern a unei ordonanțe de urgență în sensul arătat.

A decide altfel înseamnă a goli de conținut dispozițiile art. 115 din Constituție privind delegarea legislativă și a lăsa libertatea guvernului să adopte în regim de urgență acte normative cu putere de lege oricând și în orice domeniu.

Mai mult, Curtea, prin Decizia 421 din 9 mai 2007 a statuat că urgența reglementării nu echivalează cu existența situației extraordinare, reglementarea operativă putându-se realiza și pe calea procedurii obișnuite de legiferare.

Prin Decizia nr. 15 din 25 ianuarie 2000, Curtea Constituțională a stabilit că posibilitatea Guvernului ca, în cazuri excepționale, să poată adopta ordonanță de urgență, în mod limitat, nu poate echivala cu un drept discreționar al Guvernului și, cu atât mai mult, nu poate justifica abuzul în emiterea ordonanțelor de urgență.

Posibilitatea executivului de a guverna prin ordonanță de urgență trebuie să fie justificată în fiecare caz, de existență unor situații excepționale, care impun adoptarea unor reglementări urgente.
Din analiza textelor citate se poate constata că motivele indicate nu se circumscriu noțiunii de măsuri urgente care nu suferă amânare în accepțiunea textului constituțional. Aceste măsuri justifică eventual oportunitatea unei inițiative legislative care trebuie să urmeze o procedură diferită.

20. Trebuie reţinut din Decizia Curţii Constituţionale nr. 255 pe 11 mai 2005, că urgenţa să fie motivată în cuprinsul ordonanţei.

Din aceeaşi decizie, rezultă că instanţa constituţională înţelege prin noţiunea de situaţie de urgenţă, un lucru similar cu cel înţeles de Guvern în definiţia dată în cadrul OUG nr. 21/2004 privind Sistemul Naţional de Management al Situaţiilor de Urgenţă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 361 din 26 aprilie 2004, respectiv un „eveniment excepţional, cu caracter nonmilitar care prin amploare şi intensitate ameninţă viaţa şi sănătatea populaţiei, mediul înconjurător, valorile materiale şi culturale importante, iar pentru restabilirea stării de normalitate sunt necesare adoptarea de măsuri şi acţiuni urgente, alocarea de resurse suplimentare şi managementul unitar al forţelor şi mijloacelor implicate”.

21. Sintetizând jurisprudenţa anterior indicată în privinţa situaţiei extraordinare şi a urgenţei, rezultă că:
– ordonanţa de urgenţă trebuie să justifice urgenţa şi situaţia extraordinară în chiar corpul ordonanţei;
– această justificare presupune existenţa unei stări de fapt obiective, cuantificabile, independente de voinţa Guvernului, care pune în pericol un interes public.

Analizând preambulul OUG nr. 43/2016, nu rezultă care ar fi evenimentul care să poată fi încadrat în definiţiile anterioare şi, în consecinţă, nu rezultă că există o situaţie extraordinară care reclamă legiferarea de urgenţă şi care să fi fost justificată în corpul ordonanţei de urgenţă.

22. Astfel, în preambulul ordonanţei de urgenţă, relevante din perspectiva situaţiei magistraţilor sunt următoarele texte:
„ţinând cont de faptul că, în prezent, unele din diferenţele de salarizare pentru aceeaşi funcţie au fost eliminate prin adoptarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, ţinând cont că autorităţile/ instituţiile publice centrale şi locale au identificat o serie de neclarităţi în aplicarea prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016, având în vedere necesitatea clarificării unor prevederi ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare, cu modificările şi completările ulterioare: art. 3^1 alin. (1), referitoare la definirea sintagmei „fiecare funcţie”, precum şi la drepturile salariale luate în considerare la stabilirea nivelului maxim al salariilor de bază/indemnizaţiilor de încadrare, art. 3^2 alin. (6) referitor la modul de determinare a drepturilor aferente activităţii prestate în linia de gardă, în funcţie de salariile de bază prevăzute în anexa nr. 1, precum şi art. 3^6 privind asimilarea funcţiilor din aparatul propriu al ministerelor cu cele din cadrul Secretariatului General al Guvernului,
ţinând seama că, potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016, la determinarea nivelului maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare din cadrul instituţiei sau autorităţii publice respective se iau în considerare doar drepturile salariale prevăzute în actele normative privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, întrucât personalul plătit din fonduri publice beneficiază de drepturile salariale prevăzute de actele normative privind salarizarea, fără a putea pretinde în lipsa unor dispoziţii legale, alte drepturi, hotărârile judecătoreşti pronunţate în soluţionarea unor litigii şi care produc doar efecte relative neputând fi avute în vedere la stabilirea nivelului de salarizare (maxim) pentru funcţii similare; în lipsa unui temei legal expres, hotărârile judecătoreşti nu pot fi aplicate în mod generalizat, iar drepturile salariale recunoscute prin acestea profită exclusiv persoanelor care au avut calitatea de parte în proces, dându-se astfel eficienţă autorităţii de lucru judecat şi obligativităţii hotărârilor judecătoreşti, de asemenea, având în vedere faptul că la determinarea nivelului maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare din cadrul instituţiei sau autorităţii publice respective se iau în considerare doar drepturile salariale prevăzute în actele normative privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, fără a putea pretinde, în lipsa unor dispoziţii legale, alte drepturi, hotărârile judecătoreşti pronunţate în soluţionare a unor litigii şi care produc doar efecte relative (inter partes) nu pot fi avute în vedere la stabilirea nivelului de salarizare (maxim) pentru funcţii similare, … în considerarea faptului că elementele mai sus menţionate vizează interesul general public şi constituie situaţii de urgenţă şi extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată”.

23. Din aceste texte nu rezultă care ar fi evenimentul excepţional, cu caracter non-militar care prin amploare şi intensitate ameninţă viaţa şi sănătatea populaţiei, mediul înconjurător, valorile materiale şi culturale importante, iar pentru restabilirea stării de normalitate sunt necesare adoptarea de măsuri şi acţiuni urgente, alocarea de resurse suplimentare şi managementul unitar al forţelor şi mijloacelor implicate (Decizia Curţii Constituţionale nr. 255/2005)

De asemenea, nu rezultă nici care e starea de fapt obiectivă, cuantificabilă, independentă de voinţa Guvernului, care pune în pericol un interes public (Decizia Curţii Constituţionale nr.1008 din 7 iulie 2009).

De altfel, din preambulul ordonanţei de urgenţă nu rezultă nici care e interesul public ocrotit.

24. Chiar dacă s-ar găsi unele explicaţii în privinţa interesului public ocrotit, ele nu pot fi oferite decât post factum, în condiţiile în care nu rezultă că ar fi indicat în corpul ordonanţei de urgenţă.

În acest context, subliniem că indicarea şi motivarea existenţei situaţiei extraordinare, precum şi a caracterului urgent al necesităţii legiferării extraordinare, trebuia făcute în chiar corpul ordonanţei de urgenţă, aşa cum cer dispoziţiile Deciziei Curţii Constituţionale nr. 255/2005.

Or, în lipsa lor, OUG nr. 43/2016 este neconstituţional, fiind încălcate dispoziţiile art. 115 alin. (4) din Constituţie.

25. De asemenea, chiar dacă prin absurd s-ar considera că există o justificare a situaţiei excepţionale şi a urgenţei şi necesităţii reglementării, trebuie observat că prin Decizia nr. 83 din 19 mai 1998 şi prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1008/2009 s-a stabilit condiţia ca starea de fapt care impune reglementarea prin ordonanţă de urgenţă să fie independentă de voinţa Guvernului.

Or, în cazul de faţă, situaţia de fapt independentă de voinţa Guvernului, care a justificat reglementarea prin OUG nr. 20/2016, este constituită de realitatea că în tot sistemul bugetar, inclusiv în cazul magistraţilor, au fost identificate diferenţe de salarizare în condiţii profesionale egale, apărute inclusiv prin hotărâri judecătoreşti, acestea emise şi ele, tot ca urmare a neaplicării de către instituţiile statului, a unor legi în vigoare.

Din dialogul informal cu reprezentanţii Guvernului a rezultat că necesitatea reglementării prin OUG nr. 43/2016, criticată în prezentul Memoriu pentru neconstituţionalitate, a fost constituită de intenţia Guvernului în sensul de a nu mai include în activitatea de egalizare a veniturilor şi indemnizaţiile stabilite prin hotărâre judecătorească.

Or, indiferent dacă această intenţie ulterioară a fost dictată de răzgândirea Guvernului (care întâi a admis o egalizare a veniturilor în acest mod, dup care s-a răzgândit) sau de dorinţa lui de a-şi repara propria greşeală (admiţând că iniţial nu a vrut să includă şi indemnizaţiile stabilite prin hotărâre judecătorească, iar apoi, în condiţiile în care textul era clar în acest sens, a dorit să repare acest lucru), în ambele ipoteze, este evident că niciuna dintre acestea nu reprezintă o situaţie independentă de voinţa Guvernului, aşa cum cer Decizia nr. 83 din 19 mai 1998 şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 1008/2009.

26. În concluzie, actul normativ este lovit de un viciu extrinsec de neconstituţionalitate în condiţiile în care:
– nu identifică o situaţie extraordinară, care impune reglementarea de urgenţă prin ordonanţă de urgenţă, în chiar corpul ordonanţei de urgenţă;
– situaţia care a determinat legiferarea nu reprezintă o situaţie indepenedentă de voinţa Guvernului.

B. Cu privire la încălcarea art. 115 alin. (6) din Constituţia României, republicată

27. Potrivit art. 115 alin. (6) din Constituţie, Ordonanţele de urgenţă… nu pot afecta regimul instituţiilor fundamentale ale statului….

28. Cu privire la condiţia de a nu afecta regimul instituţiilor fundamentale ale statului, prin Decizia nr. 55 din 5 februarie 2014, s-a stabilit că respectivele condiții impuse de art. 115 alin. (6) constituie veritabile limitări ale competenței atribuite Guvernului, ordonanța de urgență neputând fi emisă în domeniile menționate în textul în discuţie, din moment ce Guvernul nu are legitimare constituțională în acest sens.

29. Din această decizie rezultă că pentru a stabili dacă o ordonanţă de urgenţă respectă domeniul indicat de art. 115 alin. (6) din Constituţie, trebuie răspuns la trei întrebări:
– care sunt instituţiile fundamentale ale statului?
– ce înseamnă regimul instituţiilor fundamentale?
– ce înseamnă „a afecta” regimul juridic al acestor instituţii?

30. În ceea ce priveşte întrebarea „care sunt instituţiile fundamentale?”, trebuie arătat că în jurisprudența sa, Curtea a stabilit că „sunt instituții fundamentale ale statului acelea reglementate expres de Constituție, în mod detaliat ori măcar sub aspectul existenței lor, în mod explicit sau doar generic (instituțiile cuprinse în titlul III din Constituție, precum și autoritățile publice prevăzute în alte titluri ale Legii fundamentale)” (a se vedea, în acest sens, Decizia CC nr. 1257 din 7 octombrie 2009).

Așadar, instituțiile fundamentale ale statului au „statut constituțional” (Decizia CC nr. 104 din 20 ianuarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 73 din 6 februarie 2009).
Curtea a considerat că sunt instituții fundamentale ale statului, spre exemplu, Consiliul Superior al Magistraturii (Decizia CC nr. 1.133 din 27 noiembrie 2007 sau Decizia nr. 230 din 9 mai 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 347 din 12 iunie 2013), Înalta Curte de Casație și Justiție (Decizia CC nr. 104 din 20 ianuarie 2009), Ministerul Public (Decizia CC nr. 297 din 23 martie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 328 din 18 mai 2010).

În aceeaşi logică a Deciziei CC nr.1.257 din 7 octombrie 2009 şi a Deciziei CC nr. 104 din 20 ianuarie 2009, instituţii fundamentale ale statului sunt şi instanţele judecătoreşti, prevăzute la art. 73 alin. (3) lit. l), la Capitolul VI Autoritatea judecătorească Secţiunea 1 Instanţele judecătoreşti, şi în special la art. 126 din Constituţie.

31. Cât privește înțelesul sintagmei „afectare a regimului instituțiilor fundamentale ale statului”, Curtea, prin Decizia nr. 1.257 din 7 octombrie 2009 sau Decizia nr.230 din 9 mai 2013, a stabilit că aceasta vizează „toate componentele care definesc regimul juridic al acestora — structura organizatorică, funcționarea, competențele, resursele materiale și financiare, numărul și statutul personalului, salarizarea, categoria de acte juridice pe care le adoptă etc.”

De asemenea, toate aceste componente se subsumează organizării și funcționării instituțiilor fundamentale ale statului (Decizia nr. 1.105 din 21 septembrie 2010).

32. În ceea ce priveşte verbul „a afecta”, trebuie arătat că acesta vizează doar acele situaţii în care prin ordonanţa de urgenţă sunt restrânse, îngrădite, diminuate, restricţionate componentele instituţiilor fundamentale ale statului, iar nu şi acele situaţii în care acestea ar fi extinse, în care ar fi eliminate diferite îngrădiri / restricţii / incompatibilităţi.

Acest lucru rezultă cu claritate din definiţia general acceptată a verbului „a afecta”, indicată în Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită): „a afecta = a prejudicia, a leza”.
Acelaşi lucru reiese cu aceeaşi claritate şi din jurisprudenţa Curţii Constituţionale care, atunci când analizează condiţia prevăzută la art. 115 alin. (6) din Constituţie, ca ordonanţa de urgenţă să nu afecteze regimul drepturilor fundamentale, prin Decizia nr. 82 din 15 ianuarie 2009, instanţa constituţională arătă că interdicţiile şi obligaţiile impuse prin ordonanţă afectează prin limitare atât dreptul la pensie prevăzut de art. 47 alin. (2) din Constituţie, cât şi dreptul la muncă consacrat prin art. 41 din Legea fundamentală.

De asemenea, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1221 din 12 noiembrie 2008, instanţa de contencios constituţional a constatat că art. 41 şi art. 47 alin. (1) din Constituţie, prin conţinutul lor, sunt drepturi complexe care includ şi dreptul la salariu şi dreptul la condiţii rezonabile de viaţă, care să asigure un trai civilizat şi decent cetăţenilor.

A mai precizat Curtea Constituţională în aceeaşi decizie, că alin. (6) al art. 115 din Constituţie se opune unui act normativ precum cel criticat, care afectează drepturi fundamentale, precum dreptul la salariu, fapt care rezultă din prevederile constituţionale ale art. 41 alin. (4) şi din cele ale pactelor şi convenţiilor la care România e parte (precum art. 23 alin. (3) din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art. 7 lit. a) din Pactul internaţional din 16 decembrie 1966 cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, Partea I pct.4 şi Partea II art.4 din Carta socială europeană revizuită, adoptată la Strasbourg la 3 mai 1996, art. 2 pct.1 şi art. 11 pct.2 din Convenţia nr. 95/1949 privind protecţia salariului, Convenţia nr. 100/1951 privind egalitatea de remunerare a mâinii de lucru masculine şi a mâinii de lucru feminine, pentru o muncă de valoare egală, şi art. 2 pct. 1 din Convenţia nr.131/1970 privind fixarea salariilor minime, în special în ce priveşte ţările în curs de dezvoltare). 

În alte cuvinte, prin ordonanţă de urgenţă se pot dispune măsuri cu privire la instituţiile fundamentale, în sensul de a mări sfera drepturilor / statutului personalului, de a mări structura organizatorică, de a diversifica funcţionarea, de a creşte competenţele etc., dar nu se poate acţiona în sens contrar, al diminuării, îngrădirii, restricţionării etc.

33. Revenind la OUG nr. 57/2015, trebuie arătat din nou, că prin textul art. 3 ind. 1 din OUG nr. 20/2016, egalizarea veniturilor trebuia făcută prin raportare la cele mai ridicate indemnizaţii, acestea fiind cele care aveau inclus, în urma unor hotărâri judecătoreşti, indexările stabilite prin OG nr. 10/2007.

Acest text a produs efecte, întrucât OUG nr. 20/2016 a intrat în vigoare la data de 9 iunie 2016.

34. Din punct de vedere juridic, OUG nr. 20/2016 a creat în patrimoniul magistraţilor, începând cu 9 iunie 2016, dreptul de a avea indemnizaţia egalizată cu cea a colegilor lor, aflaţi în situaţii identice, care aveau introduse şi indexările stabilite de OG nr. 10/2007.

35. În fapt, Ministerul Justiţiei nu a pus în aplicare acest text până la data de 31.08.2016, data la care a emis OUG nr. 43/2016.

Chiar dacă OUG nr. 20/2016 nu a fost pusă în aplicare efectiv, din cauze legate de formalităţi administrative şi de opoziţia Ministerului Justiţiei, nu se poate susţine că ea nu a intrat în vigoare şi nu a produs efecte, din punct de vedere juridic.

De altfel, chiar Guvernul recunoaşte că OUG nr. 20/2016 a produs efecte, atunci când afirmă în preambulul OUG nr. 43/2016 că „unele din diferenţele de salarizare pentru aceeaşi funcţie au fost eliminate prin adoptarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016…”

36. În consecinţă, magistraţii au dobândit dreptul de a avea egalizată indemnizaţia, de la data de 9 iunie 2016, inclusiv prin raportare la indemnizaţiile stabilite prin hotărâre judecătorească.

37. Ulterior, după aproape două luni, la 31 august 2016, prin intrarea în vigoare a OUG nr. 43/2016, s-a realizat practic o scădere a nivelului indemnizaţiilor magistraţilor egalizate deja prin OUG nr. 20/2016, respectiv a magistraţilor care nu au beneficiat de hotărâri judecătoreşti prin care indexarea stabilită prin OG nr. 10/2007 să fi fost inclusă în indemnizaţia lor de bază.

38. Altfel spus, la momentul la care Guvernul a adoptat OUG nr. 43/2016, magistraţii aveau câştigat dreptul la o indemnizaţie egală cu cea a colegilor lor (care aveau introduse în indemnizaţie indexările prevăzute de OG nr. 10/2007, ca urmare a aplicării unor hotărâri judecătoreşti).

Or, din această perspectivă, OUG nr. 43/2016 realizează o scădere a veniturilor magistraţilor, folosind criteriul discriminatoriu al absenţei unor hotărâri judecătoreşti, care să fi obligat Ministerul Justiţiei să crească indemnizaţiile.

39. În concluzie, prin OUG nr. 43/2016 s-a realizat diminuarea indemnizaţiilor magistraţilor, astfel cum au fost acestea stabilite prin OUG nr. 20/2016, aspect care afectează salarizarea şi implicit statutul unor instituţii fundamentale ale statului (Consilil Superior al Magistraturii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul General, instanţele judecătoreşti ordinare) şi implicit o încălcare a dispoziţiilor art. 115 alin. (6) din Constituţia României, republicată.
OUG nr. 43/2016 este lovită aşadar de un viciu de neconstituţionalitate extrinsecă, în sensul că nu putea reglementa în domeniul diminuării indemnizaţiilor magistraţilor.

IV. Critici privind neconstituţionalitatea OUG nr. 57/2015, astfel cum a fost modificată şi completată prin OUG nr. 43/2016, din perspectiva motivelor de natură intrinsecă

C. Cu privire la neconstituţionalitatea art. 3 ind. 1 alin. (1 ind. 1) – (1 ind. 4) din OUG nr. 57/2015, astfel cum a fost completat prin OUG nr. 43/2016, prin raportare la art. 15 alin. (2) din Constituţia României, republicată, în sensul retroactivităţii OUG nr. 43/2016

40. Potrivit art. 15 alin. (2) din Constituţie, Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile.

41. Prin textul OUG nr. 20/2016, a fost modificată OUG nr. 57/2015.
S-a stabilit prin OUG nr. 20/2016 că egalizarea veniturilor magistraţilor trebuia făcută prin raportare la cele mai ridicate indemnizaţii, acestea fiind cele care aveau inclus, în urma unor hotărâri judecătoreşti, indexările stabilite prin OG nr. 10/2007.
Acest text a produs efecte, întrucât OUG nr. 20/2016 a intrat în vigoare la data de 09.06.2016.

42. Din punct de vedere juridic, OUG nr. 20/2016 a creat în patrimoniul magistraţilor, începând cu 09.06.2016, dreptul de a avea indemnizaţia egalizată cu cea a colegilor lor, aflaţi în situaţii identice, care aveau introduse şi indexările stabilite de OG nr. 10/2007.
În fapt, Ministerul Justiţiei nu a pus în aplicare acest text până la data de 31.08.2016, data la care a emis OUG nr. 43/2016.

43. Chiar dacă OUG nr. 20/2016 nu a fost pusă în aplicare efectiv, din cauze legate de formalităţi administrative şi din cauza opoziţiei Ministerului Justiţiei, nu se poate susţine că ea nu a intrat în vigoare şi nu a produs efecte, din punct de vedere juridic.

De altfel, chiar Guvernul recunoaşte că OUG nr. 20/2016 a produs efecte, atunci când afirmă în preambulul OUG nr. 43/2016 că unele din diferenţele de salarizare pentru aceeaşi funcţie au fost eliminate prin adoptarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016…”

44. În consecinţă, magistraţii au dobândit dreptul de a avea egalizată indemnizaţia de la data de 09.06.2016.

45. În măsura în care OUG nr. 57/2015 se va interpreta în sensul că egalizarea impusă iniţial de OUG nr. 20/2016 trebuie făcută fără a se lua în calcul indemnizaţiile care au introduse indexările prevăzute de OG nr. 10/2007, ca urmare a aplicării unor hotărâri judecătoreşti, aşa cum indică OUG nr. 43/2016, trebuie constatat că prin OUG nr. 43/2016 s-a acţionat retroactiv.

46. Cu alte cuvinte, la momentul la care Guvernul a adoptat OUG nr. 43/2016, magistraţii aveau câştigat dreptul la o indemnizaţie egală cu cea a colegilor lor (care aveau introduse în indemnizaţie indexările prevăzute de OG nr. 10/2007, ca urmare a aplicării unor hotărâri judecătoreşti).

47. Că este aşa, este evident inclusiv din comportamentul Guvernului.
Nu ar fi existat niciun motiv pentru a mai emite OUG nr. 43/2016, dacă textul OUG nr. 20/2016 ar fi clar în sensul vizat de Guvern şi nu ar fi permis interpretarea în sensul ca ordonatorii de credite să ia în considerare în activitatea de egalizare a indemnizaţiilor, şi situaţia indemnizaţiilor stabilite prin hotărâre judecătorească.

esizând însă că textul este clar şi impune interpretarea invocată de noi, Executivul a decis să îl modifice în sensul de a indica în mod expres excluderea din sfera de aplicare a OUG nr. 57/2015, astfel cum fusese modificată prin OUG nr. 20/2016, a indemnizaţiilor stabilite prin hotărâri judecătoreşti, având ca obiect indexările stabilite prin OG nr. 10/2007.

48. Analizând efectele OUG nr. 43/2016, în condiţiile în care OUG nr. 20/2016 produsese deja efecte de la data de 09.06.2016, sunt posibile trei interpretări:

a. fie se consideră că OUG nr. 43/2016 se aplică de la momentul la care a intrat în vigoare OUG nr. 20/2016, ceea ce înseamnă că OUG nr. 43/2016 are caracter evident retroactiv;
b. fie se constată că OUG nr. 43/2016 se aplică doar situaţiilor viitoare, începând cu data intrării ei în vigoare, respectiv 31.08.2016, ceea ce înseamnă că lasă neatinse drepturile câştigate de magistraţi prin OUG nr. 20/2016, de la data de 09.06.2016, respectiv dreptul de a avea indemnizaţiile egalizate la nivelul celor stabilite prin hotărâri judecătoreşti, care includ indexările aferente OG nr. 10/2007;
c. fie se consideră că OUG nr. 43/2016 este o normă interpretativă, în sensul art. 69 din Legea nr. 24/2000, ceea ce însă implică faptul că varianta de interpretare se aplică doar pentru viitor şi lasă neatinse drepturile deja câştigate, similar variantei de mai sus, de la lit. b.

49. În consecinţă, în măsura în care se consideră că OUG nr. 43/2016 se aplică pentru viitor sau reprezintă o normă interpretativă a OUG nr. 20/2016, în ambele situaţii, efectele ei se produc doar pentru viitor şi nu ating drepturile deja câştigate de toţi magistraţii prin OUG nr. 20/2016, respectiv acelea de a avea indemnizaţia egalizată cu cele care au incluse, prin hotărâre judecătorească, indexările prevăzute de OG nr. 10/2007.

În măsura în care se consideră că OUG nr. 43/2016 se aplică de la momentul intrării în vigoare a OUG nr. 20/2016, atunci aceasta are caracter retroactiv şi este neconstituţională din acest motiv.

D. Cu privire la neconstituţionalitatea art. 3 ind. 1 alin. (1 ind. 1) – (1 ind. 4) din OUG nr. 57/2015, astfel cum a fost completat prin OUG nr. 43/2016, prin raportare la art. 16 alin. (1) din Constituţia României, republicată, în sensul discriminării pe care o creează

50. Potrivit art. 16 din Constituţie, Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări.

51. Prin textul OUG nr. 20/2016, a fost modificată OUG nr. 57/2015, stabilindu-se că egalizarea veniturilor magistraţilor, trebuia făcută prin raportare la cele mai ridicate indemnizaţii, acestea fiind cele care aveau inclus, în urma unor hotărâri judecătoreşti, indexările stabilite prin OG nr. 10/2007.

Acest text a produs efecte, întrucât OUG nr. 20/2016 a intrat în vigoare la data de 9 iunie 2016.

52. Din punct de vedere juridic, OUG nr. 20/2016 a creat în patrimoniul magistraţilor, începând cu 9 iunie 2016, dreptul de a avea indemnizaţia egalizată cu cea a colegilor lor, aflaţi în situaţii identice, care aveau introduse, ca efect al unor hotărâri judecătoreşti şi indexările stabilite de OG nr. 10/2007.

În fapt, Ministerul Justiţiei nu a pus în aplicare acest text până la data de 31.08.2016, data la care a emis OUG nr. 43/2016.

53. Chiar dacă OUG nr. 20/2016 nu a fost pusă în aplicare efectiv, din cauze legate de formalităţi administrative şi din cauza opoziţiei Ministerului Justiţiei, nu se poate susţine că ea nu a intrat în vigoare şi nu a produs efecte, din punct de vedere juridic.

De altfel, chiar Guvernul recunoaşte că OUG nr. 20/2016 a produs efecte, atunci când afirmă în preambulul OUG nr. 43/2016 că „unele din diferenţele de salarizare pentru aceeaşi funcţie au fost eliminate prin adoptarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016 …”

54. În consecinţă, trebuie concluzionat că magistraţii au dobândit dreptul de a avea egalizată indemnizaţia de la data de 9 iunie 2016, fiind puşi prin OUG nr. 20/2016 într-o situaţie de egalitate juridică, potrivit principiului la muncă egală, venit egal.

55. Prin Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994 s-au stabilit că „principiul egalităţii nu înseamnă uniformitate juridică, aşa încât, dacă la situaţii de fapt asemănătoare trebuie să corespundă un tratament juridic egal, la situaţii de fapt diferite tratamentul juridic poate fi diferit. Violarea principiului egalităţii apare atunci când se aplică un tratament juridic diferenţiat unor situaţii de fapt asemănătoare, fără să existe o motivare obiectivă şi rezonabilă sau dacă există o disproporţie vădită între scopul urmărit prin tratamentul inegal şi mijloacele folosite. Inegalitatea reală, care rezultă din diferenţa obiectivă de situaţii de fapt, poate justifica reguli distincte, în funcţie de scopul legii.”

Prin Decizia nr. 192 din 31 martie 2005 Curtea Constituţoinală a arătat că „Egalitatea în faţa legii şi a autorităţilor publice, consacrată cu titlu de principiu de art.16 alin.(1) din Constituţie, îşi găseşte aplicare doar atunci când părţile se găsesc în situaţii identice sau egale, care impun şi justifică acelaşi tratament juridic şi deci instituirea aceluiaşi regim juridic.

Per a contrario, când acestea se află în situaţii diferite, regimul juridic aplicabil fiecăreia nu poate fi decât diferit, soluţie legislativă care nu contravine, ci, dimpotrivă, decurge logic din chiar principiul enunţat.[…]”.

Prin Decizia nr.503 din 5 decembrie 2013, Curtea Constituţoinală a arătat că principiul egalităţii în drepturi înscris în Constituţie priveşte egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice.

56. Prin OUG nr. 43/2016, Guvernul a acționat legislativ asupra acestei categorii de subiecți de drept – magistraţi, aflați într-o situație de egalitate juridică (indemnizaţii egale pentru situaţii identice profesional) şi a pus într-o situaţie de inferioritate pe o parte dintre aceşti magistraţi, folosind drept criteriu doar situaţia că cei din urmă nu obţinuseră, înainte de adoptarea OUG nr. 20/2016, o hotărâre judecătoreasă prin care Ministerul Justiţiei să fie obligat să includă în indemnizaţia lor, indexările prevăzute de OG nr. 10/2007.

57. Potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, indicate mai sus, tratamentul diferit este acceptabil:
– dacă este instituit pentru ipoteze diferite sau,
– dacă este instituit pentru situaţii similare, însă atunci este necesar ca tratamentul diferit să aibă o justificare obiectivă şi rezonabilă, existând obligaţia să nu se creeze o disproporţie vădită între scopul urmărit prin tratamentul inegal şi mijloacele folosite.

58. În concluzie, pentru a aplica un tratament diferit unor situaţii identice, trebuie să fie respectate următoarele cerinţe:
a. să existe un scop legitim, respectiv o justificare obiectivă şi rezonabilă pentru acest tratament diferit;
b. să fie păstrată o proporţie rezonabilă (şi a contrario, să nu existe o disproporţie vădită) între scopul legitim (justificarea rezonabilă şi obiectivă) şi mijloacele folosite.

59. Or, s-a arătat deja că OUG nr. 43/2016 acţionează asupra unei categorii de subiecţi de drept aflaţi în situaţie juridică similară (chiar identică), respectiv indemnizaţii egale în condiţii profesionale egale.
Prin OUG nr. 43/2016 sunt reduse indemnizaţiile egalate prin OUG nr. 20/2016, doar pentru categoria de magistraţi care nu a obţinut o hotărâre judecătorească prin care Ministerul Justiţiei să fie obligat să includă în indemnizaţia lor de bază indexările prevăzute de OG nr. 10/2007.

60. Or, nici în nota de fundamentare, nici în corpul ordonanţei de urgenţă nu este indicat scopul legitim (justificarea obiectivă şi rezonabilă) al acestui tratament diferit.

Tratamentul diferit aplicat celor care nu au obţinut o hotărâre judecătorească anterioară OUG nr. 20/2016, care să oblige Ministerul Justiţiei să includă în indemnizaţia lor de bază indexările prevăzute de OG nr. 10/2007 nu are, aşadar, o justificare rezonabilă, măsura fiind din acest punct de vedere discriminatorie şi, prin aceasta, neconstituţională.

61. În măsura în care s-ar considera că acest scop este păstrarea echilibrului bugetar (o astfel de justificare lipsind totuşi din corpul ordonanţei de urgenţă sau al notei sale de fundamentare), mijloacele folosite crează o disproporţie vădită prin raportare la scopul urmărit.

62. Astfel, în primul rând, lipsa unei hotărâri judecătoreşti prin care Ministerul Justiţiei să fie obligat să includă în indemnizaţia lor de bază indexările prevăzute de OG nr. 10/2007, nu poate fi reproșată juridic magistraților care au intrat în sistem ulterior OG nr. 10/2007, întrucât aceștia, în mod rezonabil, nu puteau avea câştig de cauză în instanţă (actul normativ fiind anterior momentului la care au început să fie salarizaţi).

În al doilea rând, în ceea ce îi priveşte pe magistraţii care au intrat în sistem anterior OG nr. 10/2007, dar care nu au obţinut hotărâri judecătoreşti prin care Ministerul Justiţiei să fie obligat să includă în indemnizaţia lor de bază indexările prevăzute de OG nr. 10/2007, reproşul că nu au acţionat în instanţă este absurd, sancţionând o abstenţiune nesancţionată de nicio altă lege şi nici măcar de vreo normă morală.

63. Prin urmare, mijlocul ales de Guvern pentru a exclude o parte din magistraţi de la beneficiul OUG nr. 20/2016, respectiv lipsa unei hotărâri judecătoreşti prin care Ministerul Justiţiei să fie obligat să includă în indemnizaţia lor de bază indexările prevăzute de OG nr. 10/2007, pe care aceştia ar fi trebui să o fi obţinut anterior OUG nr. 20/2016, reprezintă un criteriu disproporţionat, în raport cu orice scop care ar putea fi invocat de Guvern (inclusiv cu cel presupus mai sus, al menţinerii unui echilibru bugetar).

E. Cu privire la neconstituţionalitatea art. 3 ind. 1 alin. (1 ind. 1) – (1 ind. 4) din OUG nr. 57/2015, astfel cum a fost completat prin OUG nr. 43/2016, prin raportare la art. 1 alin. (4) şi art. 126 alin. (1) din Constituţia României, republicată, în sensul încălcării regulilor statului de drept şi a principiului separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, prin nerespectarea hotărârilor judecătoreşti

64. Potrivit art. 1 alin. (3) şi (4) din Constituţie, (3) România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul traditiilor democratice ale poporului român şi idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989, şi sunt garantate.

(4) Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească – în cadrul democraţiei constituţionale.

Potrivit art. 126 alin. (1) din Constituţia României, Justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege.

65. Dispoziţiile art. 3 ind. 1 alin. (1 ind. 2) din OUG nr. 57/2015, astfel cum a fost modificat prin OUG nr. 43/2016, care precizează expres că, în aplicarea prevederilor alin. (1), pentru stabilirea nivelului maxim al … indemnizaţiei de încadrare din cadrul instituţiei sau autorităţii publice respective, se iau în considerare numai drepturile salariale prevăzute în actele normative privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice şi nu se includ drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti, contravin textelor art. 1 alin. (3) şi (4) şi art. 126 din Constituţie.

Concluzie este întărită de intenția Guvernului, exprimată tranșant în Nota de fundamentare a OUG nr. 43/2016, de a lua în „considerare doar drepturile salariale prevăzute în actele normative privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, întrucât personalul plătit din fonduri publice beneficiază de drepturi salariale prevăzute de actele normative privind salarizarea, fără a punea pretinde în lipsa unor dispoziţii legale, alte drepturi, hotărârile judecătoreşti pronunţate în soluţionarea unor litigii şi care produc doar efecte relative neputând fi avute în vedere la stabilirea nivelului de salarizare (maxim) pentru funcții similare”.

66. Forţa hotărârilor judecătoreşti reprezintă însăşi esenţa activităţii de înfăptuire a justiţiei, acesta reprezentând un principiu elementar al oricărui sistem de drept democratic şi o condiţie necesară a statului de drept.

După cum spunea Lordul David Edmond Neuberger, preşedintele Curţii Supreme a Regatului Unit al Marii Britanii, “nu există justiţie fără hotărârea judecătorească”.

67. În România, Puterea Judecătorească recunoaşte nu doar la nivel de doctrină acest principiu de drept, ci şi la nivelul jurisprudenţei.
În contextul adoptării OUG nr. 43/2016 rămâne totuşi de discutat dacă acest lucru este valabil şi pentru Executiv.

68. Cu titlu de exemplu arătăm că în jurisprudenţa sa constantă (a se vedea decizia nr. 1017 din 7 iulie 2009, publicată în Monitorul Oficial nr. 567 din 14.08.2009), Curtea Constituțională a reținut că „[…] problemele ce ţin de aplicarea legii, respectiv luarea deciziei asupra incidenţei în cauză a unor texte de lege, revin instanţei de judecată, potrivit dispoziţiilor art. 126 alin. (1) din Constituţie, care prevede că „Justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege”, iar nu instanţei de contencios constituţional. Astfel, instanţa de judecată este cea care poate dispune de instrumentele necesare pentru a decide care dintre legile puse în discuţie sunt incidente, folosind toate principiile de interpretare a legii. Decizia instanţei de judecată poate fi atacată la instanţa superioară, iar, în cazul în care practica judiciară vădeşte o interpretare neunitară, Constituţia, prin art. 126 alin. (3), dă Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar nu Curţii Constituţionale, competenţa de a stabili interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti”.

Fiind sesizată de Preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii pentru a soluţiona conflictul juridic creat între autorităţile statului Curtea Constituţională a mai stabilit, în decizia nr. 460 din 13 noiembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial nr. 762 din 9 decembrie 2013, următoarele: „Înfăptuirea justiţiei, în numele legii, are semnificaţia că actul de justiţie izvorăşte din normele legale, iar forţa lui executorie derivă tot din lege. Altfel spus, hotărârea judecătorească reprezintă un act de aplicare a legii pentru soluţionarea unui conflict de drepturi sau interese, constituind un mijloc eficient de restabilire a ordinii de drept democratice şi de eficientizare a normelor de drept substanţial. Datorită acestui fapt, hotărârea judecătorească – desemnând tocmai rezultatul activităţii judiciare – reprezintă, fără îndoială, cel mai important act al justiţiei.

Hotărârea judecătorească fiind înzestrată cu autoritate de lucru judecat, răspunde nevoii de securitate juridică, părţile având obligaţia să se supună efectelor obligatorii ale actului jurisdicţional, fără posibilitatea de a mai pune în discuţie ceea ce s-a tranşat deja pe calea judecăţii. Prin urmare, hotărârea judecătorească produce efecte din momentul pronunţării, iar după rămânerea irevocabilă se situează în sfera actelor de autoritate publică, fiind învestită cu o eficienţă specifică de către ordinea normativă constituţională.
Pe de altă parte, un efect intrinsec al hotărârii judecătoreşti îl constituie forţa executorie a acesteia, care trebuie respectată şi executată atât de către cetăţeni, cât şi de autorităţile publice. Or, a lipsi o hotărâre definitivă şi irevocabilă de caracterul ei executoriu, reprezintă o încălcare a ordinii juridice a statului de drept şi o obstrucţionare a bunei funcţionări a justiţiei”.

69. Sensul art. 124 alin. (1) din Constituţie este acela că organele care înfăptuiesc justiţia, potrivit art. 126 alin. (1) din Constituţie, sunt instanţele judecătoreşti.

Dispoziţia constituţională consacră principiul legalităţii actului de justiţie şi trebuie corelată cu prevederea art. 16 alin. (2) din Constituţie care prevede că „Nimeni nu este mai presus de lege” şi cu cea a art. 124 alin. (3) din Constituţie, care prevede alte două principii constituţionale: independenţa judecătorului şi supunerea lui numai legii.

70. Revenind la situaţia de fapt, după cum deja am arătat la pct. 13 din prezentul memoriu (a se vedea exemplele din anexa nr. 3), în prezent există:
– magistraţi care beneficiază de hotărâri judecătoreşti prin care li s-a stabilit dreptul de a avea inclus în indemnizaţie, cei 18% stabiliţi prin OG nr. 10/2007, iar Ministerul Justiţiei NU a emis ordine de salarizare corespunzătoare în acest sens şi cea a
– magistraţi care beneficiază de hotărâri judecătoreşti care stabilesc că, prin neacordarea celor 18% au suferit un prejudiciu, astfel încât statul trebuie să le plătească o sumă corespunzătoare echivalentă pentru trecut (hotărârile confirmă dreptul de a avea cei 18%, însă doar pentru trecut, fără a obliga Ministerul Justiţiei să recunoască acest drept şi pentru viitor) şi pentru care, de asemenea, Ministerul Justiţiei nu a emis ordine de salarizare cu includerea acestor indexări în indemnizaţie, pentru viitor.

71. Ministerul Justiţiei şi implicit Guvernul, nu pot susţine că nu au avut şi nu au cunoştinţă despre aceste situaţii, astfel încât trebuie plecat de la ipoteza că ele au fost avute sau ar fi trebuit să fie avute în vedere la adoptarea OUG nr. 20/2016.

72. Ca efect al aplicării OUG nr. 43/2016, în forma dorită de Guvern, aceste categorii de magistraţi nu vor mai putea să beneficieze de efectele hotărârilor judecătoreşti în discuţie.

Astfel, chiar dacă acestor magistraţi le-a fost recunoscut dreptul la indexările prevăzute de OG nr. 10/2007 (a se vedea anexa nr. 2 şi nr. 3 la prezentul memoriu), întrucât nu au fost emise ordine de salarizare până la acest moment şi întrucât, potrivit Guvernului, situaţia lor nu se va mai putea raporta la situaţia magistraţilor care au primit ordine de salarizare, rezultă că respectivele hotărâri judecătoreşti vor rămâne fără efectul indicat de decizia nr. 23/2015 pronuntata de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie civilă, decizie obligatorie pentru instanţe (la care s-a făcut referire la pct. 11 din prezentul Memoriu).

73. În acelaşi sens, în ceea ce priveşte excluderea indemnizaţiilor stabilite prin hotărâre judecătorească din sistemul de egalizare a indemnizaţiilor, prevăzută la art. 3 ind. 1 alin. (1 ind. 2) din OUG nr. 57/2015, astfel cum a fost modificat prin OUG nr. 43/2016, această opţiune legislativă nu îi va afecta pe acei magistraţi care şi-au văzut indemnizaţiile astfel mărite şi au primit un ordin de salarizare corespunzător în acest sens, ci pe toţi ceilalţi aflaţi într-o situaţie diferită (indicaţi la pct. 13 din prezentul Memoriu).

74. Excluderea expresă din sfera legalității a acestor din urmă hotărâri judecătoreşti, a căror autoritate de lucru judecat determină prezumția că dezlegarea problemei de drept izvorăşte din normele legale (prin esență actul jurisdicțional presupunând interpretarea și aplicarea legii la situația de fapt stabilită), și a căror forţă executorie derivă tot din lege, este de natură a afecta un principiu fundamental al statului de drept, respectiv principiul separaţiei şi echilibrului puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească – în cadrul democraţiei constituţionale, consacrat de art.1 alin. (4) din Legea fundamentală.

75. În plus, excluderea hotărârilor judecătorești din sfera elementelor în funcție de care se determină „nivelul maxim aflat în plată” (noțiune expres folosită în art. 31 alin. 13 din O.U.G. nr. 57/2015, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 43/2016) și interpretarea restrictivă a noțiunii de „drepturi salariale prevăzute în actele normative privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice” conduc la ignorarea din ordinea juridică a situațiilor în care legea, cu aplicabilitate generală, a fost aplicată în favoarea unor persoane prin hotărâri judecătorești.

76. Argumentele anterior expuse sunt cu atât mai valide cu cât hotărârile judecătoreşti vizate pentru excludere prin OUG nr. 43/2016, sunt hotărâri judecătoreşti date în aplicarea unor legi, acestea din urmă având la rândul lor, aplicabilitate generală.

Hotărârile judecătoreşti în discuţie se deosebesc categoric de ipotezele în care, tot prin hotărâre judecătorească, ar fi fost recunoscute anumite drepturi în baza unor situaţii de fapt particulare, fără aplicabilitate generală (cum ar fi spre exemplu ipoteza în care o persoană a avut recunoscut sporul de doctorat, în considerarea îndeplinirii unor condiţii distincte).

77. Scopul interpretării unei norme juridice constă în a vedea care este sfera situaţiilor de fapt concrete la care norma juridică respectivă se referă și în a se asigura astfel corecta aplicare a acelei norme. Interpretarea legii civile fiind o etapă în procesul aplicării legii civile, conţinutul interpretarii într-un astfel de caz constă tocmai in stabilirea sensului vointei legiuitorului, exprimata in normele de drept civil.
Orice lege poate fi depasită de dinamica vieții, aparând situații care nu au fost avute în vedere de legiuitor la data adoptării ei, punându-se problema de a ști dacă situatia ivită poate fi incadrata sau nu in ipoteza normei de drept civil aplicabilă. Acesta este atributul exclusiv al instanței de judecată, care dispune de instrumentele necesare pentru a decide care dintre legile puse în discuţie sunt incidente, folosind toate principiile de interpretare a legii.

78. Este evident că hotărârile judecătorești produc efecte relative (inter partes litigantes), însă ipoteza actelor normative în cauză (OUG nr. 20/2016 şi ulterior OUG nr. 43/2016) nu este de a oferi și altor persoane posibilitatea legală de a executa în favoarea patrimoniului propriu hotărârile judecătorești prin care au fost recunoscute anumite drepturi salariale altor persoane, ci de a elimina inechitățile constând în existența unor niveluri diferite de salarizare („aflate în plată”) pentru persoane exercitând aceeași funcție și aceleași atribuții, în cadrul aceleiași instituții ori în instituții de acelaşi fel din cadrul unui sector.

79. În concluzie, dezideratul de a elimina inechitățile rezultate in acte normative nu poate fi atins printr-o restricție precum excluderea din ordinea juridică a statului de drept a situațiilor în care aceleași acte normative au fost interpretate și aplicate prin hotărâri judecătorești, ce continuă să producă efecte asupra indemnizațiilor „aflate în plată”, deoarece ar constitui o negare a bunei funcţionări a justiţiei, împrejurare care este de natură a genera sau menține prin ea însăși un tratament juridic diferit aplicabil unor persoane aflate în situații similare sau analoage, ceea ce contravine principiului egalității în drepturi a cetățenilor, consacrat de art. 16 din Constituție.

V. Concluzii

Faţă de toate argumentele prezentate, vă adresăm rugămintea de a dispune analiza prezentului Memoriu şi de a sesiza Curtea Constituţională, în acord cu dispoziţiile art. 59 alin. (1) din Constituţie şi art. 146 lit. a) din Constituţie, cu privire la următoarele aspecte:

III. Critici privind neconstituţionalitatea OUG nr. 57/2015, astfel cum a fost modificată şi completată prin OUG nr. 43/2016, din perspectiva motivelor de natură extrinsecă:

A. Cu privire la încălcarea art. 115 alin. (4) din Constituţia României, republicată
B. Cu privire la încălcarea art. 115 alin. (6) din Constituţia României, republicată

IV. Critici privind neconstituţionalitatea OUG nr. 57/2015, astfel cum a fost modificată şi completată prin OUG nr. 43/2016, din perspectiva motivelor de natură intrinsecă:
C. Cu privire la neconstituţionalitatea art. 3 ind. 1 alin. (1 ind. 1) – (1 ind. 4) din OUG nr. 57/2015, astfel cum a fost completat prin OUG nr. 43/2016, prin raportare la art. 15 alin. (2) din Constituţia României, republicată, în sensul retroactivităţii OUG nr. 43/2016
D. Cu privire la neconstituţionalitatea art. 3 ind. 1 alin. (1 ind. 1) – (1 ind. 4) din OUG nr. 57/2015, astfel cum a fost completat prin OUG nr. 43/2016, prin raportare la art. 16 alin. (1) din Constituţia României, republicată, în sensul discriminării pe care o creează
E. Cu privire la neconstituţionalitatea art. 3 ind. 1 alin. (1 ind. 1) – (1 ind. 4) din OUG nr. 57/2015, astfel cum a fost completat prin OUG nr. 43/2016, prin raportare la art. 1 alin. (4) şi art. 126 alin. (1) din Constituţia României, republicată, în sensul încălcării regulilor statului de drept şi a principiului separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, prin nerespectarea hotărârilor judecătoreşti

Cu aleasă consideraţie,

Asociaţia Forumul Judecătorilor din România,
Uniunea Naţională a Judecătorilor din România
Asociația Magistraților din România
Asociaţia Procurorilor din România

Avocatului Poporului
Domnul Victor Ciorbea

 
Secţiuni: Drept constitutional, Dreptul muncii, Selected | Toate secţiunile
Cuvinte cheie: , , , , , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

Lex Discipulo Laus
Gratuit pentru studenţi
Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează SmartBill
Concurs eseuri ZRVP

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


.
PLATINUM Signature      

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                        

VIDEO   STANDARD