Principiile (uitate) ale procedurii insolvenței (II)
9 septembrie 2016 | Gheorghe PIPEREA
Gheorghe Piperea
* Prima parte a articolului poate fi consultată aici
Independența practicianului în insolvență
1. In procedurile de insolventa, practicienii in insolventa exercita atributii de administrator judiciar sau, dupa caz, de lichidator, in functie de faptul ca intreprinderea debitorului este obiect al unei perioade de observatie, al unei reorganizari judiciare sau al unui faliment. In procedurile de preventie a insolventei reglementate de Legea nr. 85/2014, practicianul in insolventa exercita atributii de mandatar ad-hoc sau de administrator concordatar.
Administratorul judiciar sau lichidatorul sunt o interfata a participantilor la procedura cu judecatorul sindic, motiv pentru care art. 40 din Legea nr. 85/2014 ii plaseaza in categoria organelor procedurii, acestea fiind obligate să asigure efectuarea cu celeritate a actelor şi operaţiunilor prevăzute de legea insolventei, precum si la realizarea, in conditiile legii, a drepturilor si obligatiilor celorlalti participanti la aceste acte si operatiuni. Calitatea de organ a procedurii exista si se pastreaza doar pe perioada dintre hotararea de deschidere si hotarirea de inchidere a procedurii; inainte de deschiderea procedurii, spre exemplu, in perioada procesului propriu-zis de dechidere a procedurii, calitatea de organ al procedurii nu exista inca; dupa inchiderea definitiva a procedurii, calitatea de organ al procedurii dispare prin dezinvestire. Echivalentul in materie de proceduri de preventie a insolventei al regulilor din art. 40 este art. 7 din Legea nr. 85/2014, aceleasi calificare juridica si reguli fiind prevazute pentru mandatarul ad-hoc si pentru administratorul concordatar. In formula Legii insolventei nr. 85/2006 (inca aplicabila procedurilor incepute inainte de intrarea in vigoare a legii din 2014), art. 5 este cel care indica organele care aplica procedura insolventei, intre acestea fiind enumerate si administratorul judiciar si lichidatorul; principiul celeritatii si imperativul realizarii drepturilor participantilor la procedura sunt preluate in noua lege din acest art. 5 din Legea nr. 85/2006.
In calitate de organ al procedurii care trebuie sa asigure celeritatea acesteia, dar si realizarea drepturilor participantilor la procedura, administratorul judiciar sau lichidatorul trebuie sa fie independent. Controlul de oportunitate exercitat de creditori si controlul judiciar exercitat de judecatorul sindic nu sunt menite a stirbi aceasta independenta, ci a asigura desfasurarea procedurii insolventei in conformitate cu scopurile si principiile acesteia. Administratorul judiciar sau lichidatorul trebuie sa aiba o conduita echidistanta fata de interesele divergente ale creditorilor, reprezentati de comitetul creditorilor si adunarea generala a creditorilor, si ale debitorului/ actionarilor debitorului, reprezentati de administratorul special, precum si o conduita procesuala corecta si neatarnata impusa de controlul judiciar al judecatorului sindic.
Practicienii in insolventa trebuie, asadar, sa fie independenti si impartiali. Altfel, nu s-ar justifica pozitia lor de organ al procedurii.
Aceste caracteristici sunt intarite de regulile etice si deontologice ale profesiei.
Practicienii in insolventa desfasoara in Romania o profesie liberala, o activitate de utilitate publica, fiind organizati intr-un corp profesional autonom, cu autoritate disciplinara asupra membrilor sai, precum si cu reguli de acces in profesie, cod deontologic si program de pregatire profesionala dedicate membrilor (este vorba despre Uniunea Nationala a Practicienilor in Insolventa din Romania – UNPIR).
Codul de etica profesionala si disciplina, elaborat si periodic actualizat de UNPIR, stabileste o serie de principii pe care trebuie sa le respecte practicianul in insolventa (administrator judiciar/ lichidator judiciar). Pentru necesitatile analizei de fata prezinta importanta urmatoarele cinci principii: (i) independenta – in exercitarea profesiei, practicianul în insolvenţă trebuie sa se manifeste liber fata de orice interes care ar putea fi incompatibil cu integritatea si obiectivitatea sa; (ii) integritatea morala – in exercitarea activitatii lor, acesta va actiona cu cinste, corectitudine si sinceritate; (iii) respectarea secretului profesional – practicianul in insolventa va pastra secretul profesional si vor respecta caracterul confidential al informatiilor obtinute cu ocazia desfasurarii activitatii in calitate de practicieni in insolventa; (iv) conflictul de interese – acesta, in exercitarea activitaii sale, va evita conflictul de interese; (v) concurenta loiala – practicianul in insolventa isi va exercita activitatea cu buna-credinta si cu respectarea cerintelor unei concurente loiale si va evita actele si faptele care au sau pot avea ca efect restrângerea, impiedicarea sau denaturarea concurentei libere intre practicienii in insolventa.
Acestea sunt legea si regulile. Realitatea este, insa, cu mult diferita. Realitatea, in (mult prea) multe cazuri neaga legea si regulile. Date fiind regulile imbacsite de numire provizorie a practicianului in insolventa, prea multa libertate a debitorului de a propune un practician in insolventa pentru functia de administrator judiciar sau lichidator, implicarea exagerata a creditorilor in numirea definitiva a acestora prin hotarare majoritara care nu mai poate fi schimbata decat pentru motive temeinice (pe care judecatorul nu le poate ridica din oficiu decat in mod cu totul intamplator, in rest, el fiind sesizat de comitetul creditorilor in acest scop, comitet care, de regula, este prezidat de creditorul majoritar sau de fisc), dependenta economica ce creeaza intre administratorul judiciar si lichidator, pe de o parte, si creditorul majoritar, pe de alta parte, cu ocazia negocierii onorariului, precum si multiplele reglementari fiscale sau procesual-penale care contrazic, cel putin partial, sau dubleaza normele legislatiei insolventei in materie de numire, remunerare si independenta ale admistratorului judiciar sau ale lichidatorului, pe de alta parte, plus evolutiile si cutumele de pe piata, se poate spune ca independenta administratorului judiciar nu (prea mai) este reala. Iar acest lucru este rau, intrucat renuntarea la acest principiu poate denatura scopurile procedurii insolventei si compromite profesia liberala de practician in insolventa.
In continuare (2-8) sunt redate, in prescurtare, principalele situatii practice in care independenta practicianului in insolventa este negata sau neutralizata.
2. Debitorul este, dupa caz, obligat sau indrituit sa ceara deschiderea procedurii insolventei. Daca starea de insolventa s-a instalat, atunci el trebuie sa formuleze, in maxim 30 de zile de la aparitia starii de insolventa, o cerere de deschidere a procedurii. Daca debitorul are conturi blocate, creante contra tertilor poprite de banci sau de fisc, greve spontane in intreprindere, procese al caror numar creste exponential intr-o perioada scurta de timp, atunci este evident ca situatia denota o insolventa instalata. Mai delicate sunt situatiile in care creditorii urmaritori sunt din grupul debitorului sau din categoria asociatiilor – este posibil ca urmaririle silite sa fie pretexte pentru declansarea unei insolvente care sa tina la distanta, in mod artificial, creditorii propriu-zisi sau, dimpotriva, executarile silite sa fie pretexte pentru o preluare ostila a debitorului (care, dupa deschiderea procedurii, nu mai este sub controlul actionarilor sai majoritari, ci a creditorilor, iar intre acestia se poate insinua tertul care intentioneaza preluarea ostila). De asemenea, chestiuni de “acord fin” se pun si in situatiile in care, in vederea unui succes rapid, o insolventa este pregatita anterior, impreuna cu principalii creditori si cu practicianul in insolventa care ar urma sa fie, pe o perioada scurta de timp, administrator judiciar – este vorba de asa-numitele procedurii de insolventa pre pack (preambalate) care se deschid prin acord intre debitor, principalii creditori si practicianul in insolventa si care se inchid in perioade scurte de timp, dupa ce se realizeaza, desigur dupa votul creditorilor si confirmarea judecatorului, planul de reorganizare anterior negociat intre cele trei parti. Aceasta insolventa pre pack nu mai este decat de dragul aparentelor o procedura judiciara; ea este o procedura negociata in afara spatiului judiciar, dar intrucat are, totusi, nevoie de eticheta judiciara pentru a putea extrage consecintele procedurii judiciare de insolventa – intreruperea urmaririlor silite individuale, inghetarea creantelor, continuarea sau incetarea unor contracte, executarea subordonata sau modificarea unor garantii, descarcarea totala sau partial de datoriii etc., se efectueaza si o scurta excursie in instanta. O astfel de negociere nu are nimic nelegal sau neetic, in sine, cu conditia ca practicianul in insolventa sa isi mentina independenta si impartialitatea. In schimb, un concert fraudulos al participantilor la negociere poate deturna scopul insolventei, orientandu-l catre “zone” penale. Daca insolventa nu este instalata inca, ci doar iminenta, chestiunea este si mai riscanta. Desi este greu de probat, o insolventa vazuta ca iminenta de catre debitor poate fi, totusi, privita de creditorul urmaritor (sau de creditorul care se pregateste de o executare silita) ca artificial invocata sau creata. In toate aceste situatii exista un risc de faliment regizat sau de mascare a altor probleme, mai ales a unor probleme cu iz penal. Corectivul este respingerea unor asemenea cereri de insolventa pentru prematuritate sau, dupa caz, pentru abuz de drept procesual. In cazuri grave, exceptionale, de suspiciuni ale unor fapte penale, se poate dispune interzicerea sau suspendarea unor cereri de deschidere a procedurii insolventei (in practica, din pacate, aceste cereri se fac si in privinta unor proceduri deschise deja, ceea ce ridica serioase probleme de interpretare sistematica a dispozitiilor din legislatii cu caracter special – cea procesual penala si cea privind insolventa – si de competenta functionala a instantelor penale in raport de judecatorul sindic).
In fine, la acest punct trebuie mentionat faptul ca legea permite debitorului care intentioneaza sa ceara deschiderea procedurii sa ceara si numirea unui administrator judiciar propus de el. Acest lucru nu este rau in sine, el tinind de dreptul de liber acces la justitie al debitorului. Dar exista si in aceasta privinta riscuri de abuz de drept procesual. Din dispozitiile art. 66 alin. 6 din Legea nr. 85/2014 pare sa rezulte ca cererea debitorului in aceasta privinta este prioritara fata de cererea (cererile) concurenta a creditorului. Se prevede ca, in cazul in care coexista o cerere de debitorului de deschidere a procedurii insolventei cu cereri ale creditorilor, acestea se conexeaza la dosarul format ca urmare a cererii debitorului, iar aceasta cerere se judeca in continuare ca o cerere necontencioasa, cererile creditorilor fiind considerate simple declaratii de creanta in viitorul dosar de insolventa. Sa presupunem ca debitorul stie nu numai ca sunt cereri de insolventa contra sa, ci si cereri de numire a unor practicieni in insolventa cu care debitorul nu este “confortabil”, intrucat acesta din urma este, dupa caz, prea independent sau prea dependent de creditorul care il propune. Stiind ca, oricum, de insolventa nu scapa, debitorul va putea incerca sa isi imbunatateasca situatia, cerand si obtinand numirea unui practician in insolventa pe care il percepe ca fiind mai putin independent in genere si ca structura sau – macar atat – mai putin dependent de creditorii ostili. De aici poate rezulta un risc de pactizare a practicianului in insolventa cu debitorul. De altfel, asemenea risc de pactizare poate sa rezulte si din majoritatile false sau artificiale care se creeaza in interiorul grupului de afiliati ai debitorului sau prin “construirea” unor creante simulate ale asociatilor sau afiliatilor asupra debitorului, pentru a covarsi votul in adunarile si comitetele creditorilor in legatura cu pozitia, onorariul si deciziile administratorului judiciar sau ale lichidatorului.
Tocmai in aceste situatii abandonul indendentei si al echidistantei practicianului in insolventa este un eficient mijloc de deturnare a scopului procedurii (daca, evident, cineva isi propune asa-ceva), dar si un pericol major de urmarire penala pentru cei implicati.
3. Creditorii, in principal bancile si fiscul, au un rol decisiv in numirea ca administrator judiciar sau lichidator a practicianului in insolventa, intrucat ei sunt majoritari in adunarea creditorilor si omniprezenti in comitetul creditorilor si, in plus, pentru acelasi motiv ei detin controlul in negocierea cuantumului si a modalitatilor de plata a onorariului practicianului in insolventa. Este posibil ca un administrator judiciar sau un lichidator sa fie numit provizoriu din oficiu sau la propunerea debitorului dar, daca acesta nu este agreat de creditorii majoritari (bancile si fiscul, de regula), atunci el va fi, cu siguranta, schimbat prin hotarare a adunarii creditorilor, o hotarare care poate fi amanata sau chiar tergiversata, dar nu si evitata. Mai mult decat atat, o numire prin hotarare a adunarii creditorilor a unui practician in insolventa este definitiva, ea neputand fi contrazisa sau modificata decat pentru motive temeinice, iar acestea nu pot fi invocate decat la sesizarea comitetului creditorilor (in care, asa cum se stie, bancile si fiscul sunt omniprezenti) sau, in mod exceptional, de judecator, din oficiu. Iar in privinta onorariului definitiv, acesta nu poate fi, cel putin de lege lata, stabilit definitive de judecator, ci doar de adunarea creditorilor, care este rezultatul votului creditorilor majoritari (bancile si fiscul), ceea ce inseamna ca acest onorariu presupune o negociere cu acesti creditori. Iar pozitiile “partilor” in aceste negocieri sunt inegale. Practicianul in insolventa, mai ales cel care nu tine prea mult la independenta sa, va fi de acord cu ceea ce ii impune banca (sau fiscul). Asa ca, in dosarele de insolventa de dimensiuni mijlocii si mari, numirea si remuneratia practicianului insolventa sunt sub controlul bancilor, principalii creditori ai economiei.
Bancile, avand aceasta pozitie si putere de negociere disproportionat de mare fata de ceilalti participanti la procedura, precum si proprietatea asupra acestui cadou legal, numirea si remunerarea prin vot a practicianului in insolventa, au liste scurte cu “firme” de insolventa agreate. De regula, dosarele mijlocii si mari, cu potential de castig, sunt impartite intre un numar de cca 20 de “firme”, marea majoritate din Bucuresti (desi dosarele mijlocii si mari sunt raspandite in toata tara), unele dintre acestea actionand in consortiu, precum si printr-o retea extinsa de filiale teritoriale. Pentru banci si pentru cei care intocmesc si tin aceste liste scurte, restul practicienilor in insolventa nu conteza, ei nu intra in astfel de “competitii”.
Fara sa ne ascundem dupa degete, ar trebui sa observam ca această “competiție” (de fapt, o cutuma a unui numar restrâns de functionari cu compețente in acest domeniu) nu este nici foarte concurențială si nici foarte onestă. Din experienta mea de peste 15 ani in acest domeniu, imi rezulta, empiric desigur, ca, dacă o echipa de practicieni in insolventa este prea independenta, ea va fi inexorabil exclusa de pe aceste liste scurte (care, apropo, au inceput, in ultimii 2-3 ani, sa fie populate cu “firme” ale unor fosti angajati ai departamentelor de recuperari creante – denumite, in banchereza, departamente de work-out – sau umplute cu “firme” de practicieni in insolventa din sistemul entitatilor de consultanta – conglomerat care exercita mai multe tipuri de servicii pentru banci, in acelasi timp, cum ar fi consultanta fiscala, servicii avocatiale, audit, practicieni in insolventa; in mod evident, asemenea “firme” nu sunt nimic din ceea ce ar trebui sa insemne o societate profesionala de oameni independenti care isi desfasoara activitatea de utilitate publica de practicieni in insolventa). Este evident ca independenta poate dauna grav afacerii insolventei, dar este esentiala pentru un profesionist care tine la indepenenta, integritatea si perenitatea sa. In acest domeniu, este mai important sa fii lup, decat sa cedezi tentatiei de a fi caine sau alt animalut de companie. E contraintuitiv, dar riguros exact.
Abandonul independentei practicianului in insolventa, pentru a face loc comandamentelor creditorului majoritar ridica si un alt pericol, mai mare decat cel al pierderii inocentei. Numirea de catre creditor a practicianului in insolventa si “dresajul” lui in functie de marimea si ritmicitatea onorariului poate transforma insolventa, o procedura colectiva, intr-o procedura – mutant, individuala, orientata catre interesul individual sau de grup al creditorului. Opozitia ostila la un plan de reorganizare sau insistenta pentru accelerarea trecerii la faliment poate neutraliza expectatiile celorlalti creditori, intrucat, in faliment, creditorii, altii decat bancile (care vor trebui sa suporte doar super-pirivilegiul cheltuielilor de procedura), nu primesc nimic, in timp ce creditorul cu garantii primeste tot ceea ce ar putea ramane in urma unui debitor falit. Se intampla des ca, dupa ce se ajunge in aceasta faza, creditorul cu garantii sa isi cesioneze creanta unui vehicul propriu (deumit, ironic, Vehicul cu Scop Special – SPV) sau sa impuna luarea unor bunuri sau afaceri ale debitorului in contul creantei, iar acest lucru se intampla chiar in contra intereselor celorlalti creditori si deseori cu sacrificarea intereselor debitorului si ale stakeholders-ilor debitorului (salariati, fisc, comunitate locala, furnizori de utilitati si restul creditorilor, laolalta). Un practician in insolventa obedient, fie ca va ezita sau nu in a pune in practica aceasta “strategie”, este exact ceea ce este necesar in astfel de situatii. Dar acelasi “organ” al procedurii poate deveni, mai devreme sau mai tarziu, titularul unor “calitati” deosebite, cum ar fi cea de suspect sau inculpat in dosare penale.
Exista un corectiv, si este urgent sa fie introdus in lege: numirea si revocarea practicienilor in insolventa in pozitia de administrator judiciar sau de lichidator ar urma sa se faca exclusiv de catre instanta de drept comun, si nu de judecatorul sindic si, cu atat mai putin, nu de catre creditorii majoritari, iar numirea ar trebui facuta in functie de experienta profesionala probata, de strategia procedurala si de proiectul management de criza prezentat de practicienul in insolventa. In privinta onorariului, acesta ar urma sa fie, in continuare, negociat cu creditorii si decis de acestia in adunarea creditorilor. In caz de blocaj al negocierilor, ar urma ca administratorul judiciar sau lichidatorul sa sesizeze instanta de drept comun pentru ca, pe calea unei proceduri urgente, de genul ordonantei presedintiale, sa stabileasca un onorariu fix lunar, pe baza constatarii ca, in mod nerezonabil, creditorii care controleaza votul in adunarea creditorilor, au impus onorarii nejustificat de mici in raport de activitatea ceruta de pozitia de organ al procedurii, de riscurile, responsabilitatea si costurile proprii, probate cu documente scrise, ale practicianului in insolventa. In acest fel, s-ar obtura canalul prin care s-ar putea instala o stare de obedienta a practicianului in insolventa fata de creditorul majoritar si s-ar asigura o oarecare sanctionare a inflexibilitatii creditorilor in negociere, care vor sti ca, in locul unui onorariu fix lunar mai mic, intrucat la el s-ar fi adaugat un onorariu de succes, se va putea suporta un onorariu fix lunar mai mare, intrucat nu se va mai putea negocia un onorariu de succes.
4. In anumite domenii, listele scurte sunt necesare conform legii sau, dupa caz, cutumelor sau actelor si procedurilor interne ale unor autoritati. Spre exemplu, niciun practician in insolventa nu poate fi lichidator de societati de asigurari daca nu este, in prealabil, agreat de Autoritatea de Supraveghere Financiară (ASF), asa cum rezulta din art. 251 din Legea nr. 85/2014. Oferta practicianului in insolventa pentru preluarea functiei de lichidator se depune după obţinerea avizului prealabil al ASF. In lipsa unor oferte depuse la dosar, judecătorul-sindic va desemna un lichidator judiciar din randul practicienilor in insolventa agreati de ASF. Obligaţia obtinerii avizului prealabil al ASF revine si practicienilor in insolventa propusi spre desemnare ca lichidatori judiciari de către adunarea creditorilor.
“Solutia” art. 251 din Legea insolventei este putin compatibila cu cerinta independentei si echidistantei care trebuie sa ghideze activitatea practicianului in insolventa, mai ales ca, in cazul unui faliment al unei societati de asigurari, principalul creditor este Fondul de Garantare a platii Asiguratilor, care este o institutie publica aflata in subordinea ASF. Pe de alta parte, modul in care se realizeaza selectia pentru aceasta lista scurta de lichidatori agreati este incert, fiind lasat la latitudinea ASF, care poate stabili sau nu proceduri transparente de selectie si poate adauga sau nu reguli ale jocului in timpul jocului. In practica, s-au produs suficiente nereguli pentru a demonstra ca renuntarea la independenta si echidistanta practicianului in insolventa[1], in favoarea unei prost intelese cerinte de monitorizare din partea autoritatii, este periculoasa.
De altfel, in domeniul falimentului bancar, independenta si echidistanta sunt din start si complet eliminate, caci lichidator de banci nu poate fi decat Fondul de Garantare a Depozitelor in Sistemul Bancar, cu exluderea practicienilor in insolventa de la aceasta activitate[2].
Modul in care se construiesc asemenea liste scurte pune in lumina (dar intr-o lumina proasta) si avatarurile sub care ni se prezinta conglomeratele de consultanta, care sunt si auditori, si consultanti fiscali sau de management si administratori speciali, dar si lichidatori pentru entitatile supuse monitorizarii unor autoritati de supravghere si control si ajunse in faliment, cu toti ochii atintiti asupra lor. Pentru cei care intocmesc aceste liste scurte nu pare a fi vreo problema de conflicte de interese in cazul in care, timp de ani de zile, departamentul de audit emite opinii fara obiectii si nu gaseste riscuri sau alte chestiuni preocupante relative la continuitatea afacerii auditate, desi falimentul bate la usa, dupa care departamentul de consultanta manageriala al aceluiasi conglomerat deruleaza asa-numita “administrare speciala” cu scopul declarat al evitarii falimentului, dupa care, la final, departamentul de lichidare al aceluiasi conglomerat devine lichidator al aceleiasi entitati monitorizata, in tot acest timp, de aceeasi autoritate de supraveghere si control[3]. Si acest comportament continua pana cand un consortiu de reclamanti sau o autoritate a statului cere conglomeratului respectiv despagubiri pentru omisiunea de a-si indeplini misiunea de audit si pentru conflicte de interese[4].
5. Exista liste scurte si in dosare de insolventa unde transparenta si concurenta ar trebui sa fie la cele mai inalte niveluri, intrucat vorbim de fisc. O buna parte din dosarele de insolventa, in care fiscul este creditor majoritar sau semnificativ, sunt “arondate” acelor practicieni in insolventa care sunt agreati in prealabil de fisc si, ulterior, participa la niste simulacre de proceduri de selectie sau la licitatii pe care le si castiga in niste conditii care, uneori, frizeaza absurdul. Sunt practicieni in insolventa care, pur si simplu, se aboneaza la selectiile efectuate de fisc, formuland oferte minimale sau chiar sub costurile de functionare ale fiecaruia dintre cabinetele individuale sau societatile profesionale respective, in asteptarea momentului in care, in adunarea creditorilor, onorariile sunt fixate la nivelurile obisnuite, care asigura acoperirea costurilor, a “costurilor” si un oareșce. Intre timp concurentii (daca vor fi fost, pentru ca, de regula, competitia nu exista sau daca exista, ea este mimata, simulata) sunt scosi din cursa.
Acesta este motivul pentru care actul normativ care, incepand din 2007, a “reglementat” aceasta piata, suferind unele avataruri in timp[5], a fost considerat anti-concurential de Consiliul Concurentei, fiind propusa abrogarea sa[6].
Pentru ca selectia se face exclusiv in functie de “pretul” oferit si pentru ca a castiga astfel de selectii si licitatii este vital pentru participanti, se emit uneori oferte jenate, penibile, absurde de-a dreptul. Am intalnit in pracica un caz in care onorariul fix era de 27 de lei pe luna, la aceasta suma adaugandu-se un enorm onorariu de succes: 0,0001% din sumele recuperate. In mod normal, asemenea oferte ar trebui respinse ca neserioase, ele fiind evident preturi de ruinare, urmate de hotarari ale adunarii creditorilor (unde fiscul este majoritar) care restabilesc “ordinea” sau, dupa caz, de pacte ale practicianului in insolventa cu diversi participanti la procedura dispusi sa achite ei costurile si expectatiile de profit ale practicianului in insolventa. Dar, in practica, desi aceste lucruri sunt destul de notorii in “piata”, nimic nu pare sa tulbure cutumele.
Mai grav este insa ca, din modul in care se realizeaza aceasta selectie si din desfasurarile ulterioare ale “ostitlitatilor” din dosar rezulta o evidenta dependenta a practicianului in insolventa de creditorul fiscal care ii “da de lucru” in asemenea maniera anti-concurentiala si anti-economica, dar si necesitatea stringenta de a se reveni la o reala independenta si la echidistanta la care este obligat practicianul in insolventa in calitate de organ al procedurii insolventei.
Si in acest caz solutia eficienta ar fi ca numirea si eventuala inlocuire a practicianului in insolventa sa fie date in competenta functionala a tribunalului de drept comun, care ar trebui sa aiba si competenta functionala a deschiderii si inchiderii procedurii. Onorariul practicianului in insolventa va putea fi, fara indoiala, in continuare negociat cu creditorii, cu consultarea debitorului, ar, in caz de blocaj al negocierilor sau de falsificare a acestora date fiind majoritatile create ad-hoc in adunarea creditorilor, practicianul in insolventa ar urma sa aiba o actiune speciala in instanta, unde sa poata obtina o hotarire, opozabila creditorilor si debitorului, referitoare la un onorariu rezonabil, fix (ca o sanctiune pentru refuzul nejustificat al unui onorariu de success, de natura a reduce costurile fixe).
6. Marea majoritate a practicienilor in insolventa (sunt cca 3 mii de practicieni in insolventa compatibili la nivel national, plus un numar de cca 800 de incompatibili) fie nu lucreaza deloc in domeniu, fie sunt dependenti de onorariile din fondul de lichidare. Din acest fond se asigura acoperirea cheltuielilor de procedura, inclusiv a onorariilor practicienilor in insolventa, atunci cand debitorii nu au bunuri si nici alte valori in patrimoniu care sa permita acoperirea acestor cheltuieli. De precizat ca cele mai multe dosare de insolventa din cele cca. 35 de mii de dosare care sunt pe rol in prezent (mai mult de 75%) sunt astfel de dosare, unde debitorul nu are niciun fel de avere sau bunuri, iar actele contabile sunt pierdute sau distruse, sediul nu exista, capitalul social este sub minimul legal, administratorii sunt disparuti sau nu mai sunt in functie de mult, pe scurt, sunt firme-fantoma, pe care, desigur, statul nu le poate lasa sa scurtcircuiteze piata, deci trebui sa le lichideze, iar cineva trebuie sa fie lichidator. De prisos sa spun ca acestea sunt dosare la care nu se “inghesuie” practicienii in insolventa din listele scurte ale bancilor, din lipsa de active valorificabile.
Fondul de lichidare este constituit, conform legii, prin prelevarea de la Registrul comertului a unei cote de 50% din incasarile realizate de registru din activitatea de inmatriculare si de inregistrare de mentiuni referitoare la comercianti, precum si prin prelevari de 2% din vanzarile de active sau din incasarile de creante ale debitorului contra propriului debitor, prelevari realizate de practicienii in insolventa in calitate de administrator judiciari sau lichidatori. Fondurile de la Registrul comertului sunt culese de Secretariatul general al UNPIR, care le distribuie la filiale (in prezent sunt cca 30 de filiale teritoariale ale UNPIR in toata tara, cu cca 10 filiale mai putine decat numarul de judete, de unde rezulta unele dificultati in realizarea repartizarilor intre filiale pe criteriul teritorial). Fondurile rezultate din prelevarile de 2% din vanzari sunt culese direct de filiale, de la practicienii in insolventa care reusesc sa vanda active si sa incaseze creante ale debitorului. Aceste din urma fonduri sunt repartizate intre filiala UNPIR unde isi are sediul profesional practicianul in insolventa de la care s-au “cules” cei 2%, pe de o parte, si filiala UNPIR unde isi are sediul intreprinderea debitorului, imparteala facandu-se dupa regula “60%-40%”. De precizat ca la aceasta imparteala, refuzata initial de filiala Bucuresti, unde isi au sediul mai toate “firmele” mari de insolventa, cele care sunt si pe listele scurte ale bancilor si care, de aceea, primesc toate dosarele mijlocii si mari, conform celor aratate mai sus, s-a ajuns dupa lungi si imprecise modificari ale Statutului UNPIR. Incepand cu 2014, din toate aceste sume, 20% se retine la Uniune, intr-un fond de “solidaritate”, in vederea redistribuirii catre filialele cu deficit.
De foarte multi ani, acest “fond de lichidare”, din care se achita onorarii maximale catre practicienii in insolventa (3000 de lei per dosar de insolventa, 1000 de lei per dosar de lichidare voluntara), dar si alte cheltuieli ale procedurii, este pe deficit, iar acesta nu a fost niciodata mai mic de 10 mil. euro pe an. Singura filiala care nu este pe deficit de cca. 6 ani este filiala Bucuresti. Dimpotriva, aceasta filiala are excedent an de an incepand cu 2009, dar este explicabil, avand in vedere ca in Bucuresti isi au sediul mai toate firmele inscrise pe listele scurte.
Impartirea intre filialele cu deficit a acestor bani putini si plata facturilor catre practicienii in insolventa care finalizeaza (prin inchiderea procedurilor) aceste dosare sunt decise, faptic, de liderii de filiala si de Secretariatul general al UNPIR. Consiliul National de Conducere (CNC) si consiliile de conducere a filialelor au un simplu rol decorativ, de panoplie, in aceasta procedura de distributie. Cei care vor sa isi incaseze facturile trebuie sa joace dupa regulile si cutumele stabilite de liderii de filiale si de Secretariatul general. Mai ales dupa cutume – iar unele dintre ele sunt cam opace, ca sa nu spun oculte.
De aici rezulta o a treia dependenta a practicienilor in insolventa, chiar mai grea si mai iritanta decat primele doua: dependenta de filiale si de Secretariatul general al UNPIR a practicienilor in insolventa care nu activeaza decat in dosare cu debitori fara active si fara aministratori de la care sa se poata recupera ceva.
Desigur ca dependenta este reciproca: cei care isi incaseaza fara sincope facturile din fondul de lichidare, multumiti fiind chiar si de acest putin pe care il primesc, isi pun voturile si mandatele in alb la dispozitia acestor lideri pentru realegerea la infinit a “granzilor” profesiei[7].
Consiliul concurentei si-a exprimat dubii serioase cu privire la comptabilitatea cu regulile concurentei a acestui fond de lichidare[8]. In orice caz, fiind vorba de bani publici, s-ar impune un control al Curtii de Conturi in legatura cu modul de cheltuire a acestora de pana acum. Pe de alta parte, pentru a elimina aceste aspecte anticoncurentiale si cutumele sau practicile oculte din jurul acestor bani publici, ar trebui ca ei sa fie colectati la Ministerul Justitiei (ca in cazul ajutorului public judiciar) si redistribuiti dupa reguli si proceduri stabilite prin hotarare de guvern.
7. Falimentele de banci se desfasoara cu un lichidator obligatoriu in persoana Fondului de Garantare a Creditelor in Sistemul Bancar, entitate publica gestionata (inclusiv prin numirea majoritatii membrilor conducerii fondului) de BNR, creditorul majoritar al bancilor falite. Regula, atat de putin compatibila cu idea de procedura colectiva si concursuala si cu principiul independentei si echidistantei practicianului in insolventa, rezulta din art. 256 alin. 2, cu trimitere la art. 255 din OUG nr. 99/2006 privind institutiile de credit si adecvarea capitalului la risc. In prezent, in faliment sunt mai multe banci, dar doua dintre acestea au ca lichidator Fondul: este vorba de Banca Turco-Romana si de Banca Romana de Scont (falimente deschise in 2002 si nefinalizate inca). In ambele dosare, BNR este principalul creditor (si, implicit, principalul pierzator). Desi exista inca mai multe dosare de falimente de banci pe rol (Credit Bank, Banca Internationala a Religiilor), acestea nu sunt in “portofoliul” Fondului, intrucat regula numirii sale ca lichidator de banci (plus administrator special, administrator temporar, vehicul de administrare a activelor si, respectiv, actionar la o banca punte in ipoteza unei rezoltui bancare) a fost introdusa de-abia in 2006.
Chestiunea cea mai delicata rezida, insa, in faptul ca, in cazul unui faliment de banci, Fondul de Garantare ar urma sa achite banii deponentilor in limita sumei de 100 de mii de euro. Sumele cuvenite acestor depopenti (beneficiari ai acestei asa-zise garantii) ar putea fi atat de mari incat Fondul de Grantare sa devina creditorul bancii care sa covârșească, efectiv, masa credala. In mod clar, in orice situatie, Fondul de Garantare este principalul creditor al bancii falite. In aceste conditii, cum ar mai fi posibil ca Fondul de Garantare, in calitate de lichidator, sa fie independent si impartial, tratand cu echidistanta toti participantii la procedura, fara a fi afectat de conflictul de interese in care s-ar afla, in modul cel mai evident posibil? Probabil ca ar fi nevoie de o dedublare de personalitate.
8. Organizarea activitatii profesiei de practician in insolventa, care ar merita o discutie ampla, separata, si o revizuire integrala a legislatiei (OUG nr. 86/2006 si Statutul profesiei) este o alta sursa de dependenta a practicianului in insolventa si de conflicte de interese.
De precizat ca legislatia in domeniu permite nu numai constitutirea unei societati profesionale cu personalitate juridica, ci si a unei intreprinderi profesionale unipersonale, iar acestea isi pot organiza filiale cu personalitate juridica practic fara restrictii.
In regula generala, ar trebui acceptat ca exista un conflict de interese atunci cand intre exercitiul mandatului de administrator judiciar sau de lichidator si interesele unuia sau unora dintre participantii la procedura al caror purtator este acelasi administrator judiciar sau lichidator ar exista o contradictie care ar impieta asupra modului legal si onest in care practicianul in insolventa isi exercita mandatul, dar si asupra independentei si echidistantei sale. Conflictul de interese poate imbraca si “haine” penale. O astfel de fapta penala este incriminata, spre exemplu, in art. 301 C. pen. De la acest principiu al evitarii conflictului de interese se deroga, totusi, in art. 28 alin. 5 din OUG nr. 86/2006, norma dupa care o societate profesionala de insolventa poate fi administrator judiciar sau lichidator la doua sau mai multe entitati in acelasi timp, chiar daca acestea sunt in relatie reciproca de creditor-debitor, cu conditia ca aceste creante sa nu fie contestate (“nelitigioase”, in expresia actului normativ). De asemenea, se considera ca nu exista conflict de interese daca cele doua sau mai multe entitati aflate in insolventa si care au calitatii opuse de debitor si creditor una fata de celalalta sunt in administrarea sau lichidarea unei societati de insolventa si a filialei/ filialelor sale. De aici proliferarea situatiilor in care, mai ales in cadrul grupului informal (si netransparent) de societati, unul si acelasi practician in insolventa este administrator judiciar sau lichidator, desi cele doua sau mai multe societati sunt in postura de creditor si creditor, in acelasi timp. Se intampla, frecvent, ca una dintre creante, desi, in realitate, este contestabila, sa nu fie contestata tocmai pentru a permite exercitiul functiei de administrator judiciar sau de lichidator la ambele societati. In fine, filiale ale societatii care deja este administrator judiciar sau lichidator se creaza ad-hoc pentru necesitatea preluarii functiei de administrator judiciar la o societate care intra in insolventa si care are o datorie fata de societatea aflata deja in insolventa. Daca aceasta creanta, aparent nediscutabila, este de valoare mare, atunci numirea filialei “firmei” de insolventa nu mai prezinta nicio dificultate, nici macar din perspectiva concurentei profesionale. La nivel deontologic si etic, o astfel de constructie este riscanta. Ea nu se poate repetala nesfarsit fara ca cineva sa observe mimarea aplicarii legii si simularea independentei.
Cel mai iritant aspect al reglementarilor relative la conduita etica si deontologica este, insa, acela ca nu exista sanctiuni pentru persoana juridica. Un asociat, chiar si cel unic, poate fi sanctionat disciplinar, dar societatea ramane neatinsa. Mai mult, un astfel de asociat poate fi chiar condamnat penal, fara ca entitatea pe care o coordoneaza, si care are personalitate juridica, sa fie afectata. Or, acest lucru este un scandal. Nu se poate accepta ca un practician in insolventa, care mai este si notoriu, sa fie condamnat pentru conflict de interese, iar societatea pe care o detine si coordoneaza sa fie numita in continuare in postura de administrator judiciar sau lichidator al unor intreprinderi de mare anvergura, cu impact asupra unui numar mare de stakeholders si cu vizibilitate in mass media, fara ca intreaga profesie sa nu fie afectata ca imagine. E adevarat ca imperativele etice si deontologice ale profesiei se refera la persoanele fizice, aparent fiind omise formele de exercitiu al profesiei (cabinete individuale sau asociate, societati profesionale cu personalitate juridica). E adevarat, de asemenea, ca in practica instantelor disciplinare din cadrul UNPIR se ridica probleme delicate de interpretare si aplicare a codului etic si a altor dispozitii de natura disciplinara, mai ales atunci cand forma de exercitiu este o societate profesionala sau o intreprindere profesionala cu raspundere limitata. Dar, in materie de raspundere cu caracter sanctionator, regula este ca persoana juridica raspunde in nume propriu pentru faptele reprezentantilor lor daca acestea sunt savarsite in exercitiul functie incredintate, in realizarea obiectului de activitate al persoanei juridice sau, pur si simplu, in interesul persoanei juridice. Este valabil in dreptul penal – este ceea ce rezulta din art. 139 C. pen. (raspunderea penala a persoanei juridice). Regula este, de altfel, similara, in materie de raspundere civila delictuala. Este ceea ce rezulta din analiza art. 1369–1370 C. civ. Jurisprudential, aceasta ar putea fi calea catre curatirea imaginii profesiei.
[1] Pentru cazul falimentului Astra Asigurari, a se vedea acest articol.
[2] Mai multe amanunte in legatura cu acest aspect sunt redate mai jos, la pct. 7.
[3] Acesta este caul, notoriu, al falimentului firmei de asigurari Astra Asigurari, al carui administrator special a fost un departament de consultanta din cadrul conglomeratului KPMG, lichidator fiind un alt department din cadrul aceluiasi conglomerat.
[4] In urma falimentului Enron din 2001, un asemenea conglomerate de consultant, care exercita in conflict de interese toate aceste activitati pentru falimentara Enron, a fost obligat sa suporte o parte din datoriile Enron. Aceste despagubiri au fost atat de mari incat, pur si simplu, acel conglomerate de consultant (se numea Arthur Anderson) a disparut, pur si simplu, din istorie. Ceva similar este pe cale sa se intample cu PriceWaterhousCoopers, un alt conglomerat de consultanta (care nu pare a fi inteles ceva din experienta Arthur Anderson): Calin Rechea, PriceWaterHouseCoopers lupta pentru supravietuire intr-un process din Statele Unite, publicat aici. Asa cum sustine autorul materialului citat, lichidatorul companiei Taylor, Bean & Whitaker (TBW), un intermediar de credite ipotecare din SUA, aflat intr-o relatie de lunga durata cu Colonial Bank din Alabama, in prezent in faliment, a cerut auditorului nu mai putin de 5,8 mld dolari despgubire. O solutie de obligare a auditorului chiar si la o fractiune din aceasta despagubire este, pur si simplu, un tichet cu un singur sens de mers catre falimentul auditorului si al intregului conglomerat de consultanta.
[5] Ordin ANAF nr. 1009/2007 privind procedurile de selecţie a practicienilor în insolvenţă agreaţi de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 543 din 09/08/2007. Ordinul 1009 a fost abrogat prin Ordinul ANAF nr.1451, publicat in M. Of. nr. 487/3.07.2016 si are, in esenta, cam acelasi continut.
[6] A se vedea acest raport aici.
[7] Alegerile din aprilie 2016 de la filiala Bucuresti a UNPIR au fost un simulacru de alegeri. Din cca. 900 de membri cu drept de vot, in sala adunarii au fost prezenti efectiv in jur de 150. Au fost, in schimb, “prezenti” alti 3-400 de membri ai filialei, prin intermediul unui mandatar care, cu saptamani inainte, reusise sa adune mandate in alb de la practicienii in insolventa cu facturi de incasat din fondul de lichidare (reamintesc ca acest fond este, de mai mult de 5 ani, pe excedent, deci sunt bani din care sa se achite la timp aceste facturi, doar ca o mica intarziere pana dupa alegeri si un mic contraserviciu nu strica…). Rezultatul “alegerilor” era, deci, stabilit cu saptamani inainte. Ce sens ar fi avut ca un outsider sa candideze? Niciunul. Ce au votat acei oameni? Un program, o echipa, o viziune? Nici vorba. A fost un automatism similar cu plata pe care o faci cand iesi din parcare.
[8] Disponibil aici.
Avocat prof. dr. Gheorghe Piperea
PIPEREA & ASOCIATII
NOTA: Vor urma si alte materiale ale profesorului Gheorghe Piperea pe aceeasi tema.
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
