BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalIPTelecom
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
 
Recuperare creanţe
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti
Executor judecatoresc Florin Traian Copuzeanu
 1 comentariu | 
Print Friendly, PDF & Email

Scurte considerații asupra reprezentării convenționale a persoanelor juridice în faza executării silite

12.09.2016 | Roxana DAN
Roxana Dan

Roxana Dan

Potrivit art. 664 din Codul de procedură civilă „Executarea silită poate porni numai la cererea creditorului, dacă prin lege nu se prevede altfel”, iar potrivit alineatului 2 al aceluiași articol „Cererea de executare se depune personal sau prin reprezentant legal ori convențional, la biroul executorului judecătoresc competent…” În ce privește acest alineat, considerăm că prin ”depunere” trebuie să întelegem formularea efectivă a cererii și nu actul material de înregistrare a cererii la biroul executorului judecătoresc.

Așadar, acceptând premisa acestei discuții respectiv, faptul că cererea de executare silită se poate formula prin reprezentant legal ori convențional trebuie să verificăm ce semnifică aceaste forme de reprezentare, şi dacă acestea ar trebui înţelese în sensul definit de art. 80-89 din Codul de procedură civilă.

Potrivit doctrinei de specialitate, noțiunea de proces civil este definită ca „activitate pe care o desfășoară instanța de judecată, părțile, alte persoane sau organe care participă la judecată, în scopul realizării sau recunoașterii drepturilor subiective și a altor situații juridice deduse judecății, precum și al executării silite a hotărârilor judecătorești și a altor titluri executorii, conform procedurii stabilite de lege[1]. Reținem din această definiție, îmbrățişată, de altfel, de întreaga doctrină, că noțiunea de proces civil include atât faza judecății propriu-zise, cât și faza executării silite, astfel cum această este reglementată de către Cartea a V-a din Codul de procedura civilă, „Despre executare silită”.

Revenind asupra instituției reprezentării în faza de executare silită, întrebarea legitimă care se ridică este dacă aceasta este aplicabilă astfel cum este reglementată de art. 80-89 din Codul de procedură civilă și în fața executorului judecătoresc sau ar trebui aplicate alte reguli. În opinia noastră, odată ce am conchis că executarea silită nu este decât o fază a procesului civil nu ne rămâne decât să facem aplicarea art. 2 alin. 1 din Codul de procedură civilă „Dispozițiile prezentului cod constituie procedura de drept comun în materie civilă”. Neexistând alte reguli de reprezentare în materia executării silite și acceptând că executarea silită este o faza a procesului civil trebuie să fim de acord că devin incidente regulile din Cartea I, Titlul II, Sectiunea a 4-a privind reprezentarea părților.

Un alt argument în sprijinul acestei teorii îl constituie natura juridică a fazei de executare silită, care este considerată de către doctrină, drept o procedură necontencioasă condusă în faţa executorului judecătoresc, acesta din urmă fiind pionul principal. Or, având în vedere faptul că în procedura necontencioasă se aplică regulile de reprezentare din procedura contencioasă, în virtutea art. 536 din Codul de procedură civilă (nefiind vorba de o incompatibilitate de aplicare) considerăm că şi în faţa executorului se vor aplica aceleaşi reguli de reprezentare aplicabile în faţa instanţei într-o procedura necontencioasă, respectiv art. 80-89 din Codul de procedură civilă.[2]

Aceasta este şi opinia Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie care în Decizia nr. 9/2016 pronunţată în dezlegarea unor chestiuni de drept, a conchis că o persoana juridică nu poate fi reprezentată în faţa instanţelor,[3] de către o altă persoana juridică, reţinând drept argument în sprijinul interpretării sale faptul că activităţile de consultanţa, reprezentare si asistenţă juridică, redactare acte (activităţi care se desfăşoară şi în etapa executării silite) pot fi desfăşurate exclusiv de către avocaţi sau consilieri juridici, neputând constitui obiectul de activitate al unei societăţi comerciale.

Astfel, potrivit art. 84 din Codul de procedură civilă[4] persoanele juridice pot fi reprezentate convențional în fața instanțelor de judecată numai prin consilier juridic sau avocat. Este adevărat că textul vorbește despre reprezentarea în fața instanțelor de judecată și nu în fața executorului judecătoresc, dar interpretând coroborat art. 664 din Codul de procedură civilă cu art. 84 din Codul de procedură civilă cu aplicarea art. 2 din Codul de procedură civilă vom ajunge la concluzia că și în fața executorului vor fi aplicabile aceleași reguli de reprezentare ca și în fața instanței de judecată. Mai mult decât atât nu înţelegem aplecarea diferită pe care o au instanţele atunci când se ridică aceeaşi problemă în cadrul contestaţiilor la executare, respectiv situaţie în care verifică cererea de chemare în judecată (contestaţia) sub aspectul reprezentării și aplică sancţiunea corespunzătoare, dar în ceea ce priveşte cererea de demarare a executării silite, cu care sunt învestiţi în mod direct în etapa încuviinţării sunt reticenţi să aplice aceeaşi procedură.

Potrivit art. 645-646 din Codul de procedură civilă părțile din procedura de executare silită sunt creditorul și debitorul care au dreptul să asiste personal sau prin reprezentanți lor, la efectuarea tuturor actelor de executare, să ia la cunoștință de actele dosarului de executare etc.

În ce priveşte faza de executare silită aşa cum am arătat mai sus, ea debutează prin depunerea cererii de executare silită la executor care potrivit art. 665 din Codul de procedură civilă va dispune înregistrarea acesteia și deschiderea dosarului de executare, solicitând totodată instanţei încuviinţarea executării silite sau, după caz, va refuza motivat deschiderea procedurii de executare.

Revenind asupra tezei de început este cert, în opinia noastră, că îi revine executorului sarcina de a verifica reprezentarea convențională invocată, în această etapă, înainte de a trimite cererea pentru încuviințarea executării silite către instanța de executare.

Astfel, în lipsa dovezii unei reprezentări convenționale corecte, realizată potrivit art. 84-85 din Codul de procedură civilă, executorul ar trebui să respingă cererea și să nu sesizeze instanța de executare cu aceasta. În cazul în care executorul judecătoresc nu observă această neregularitate, considerăm că îi revine instanței de executare sarcina de a verifica dacă dovada calității de reprezentant este alăturată cererii de executare și dacă această este conformă cu dispozițiile art. 84-85 din Codul de procedură civilă. În cazul în care cererea de executare silită este realizată prin reprezentant convențional, iar dovada acestei reprezentări nu a fost înaintată instanței de executare, considerăm că instanța ar trebui să solicite executorului (acesta are calitatea de petent) să o depună la dosarul cauzei sub sancțiunea respingerii cererii de încuviințare. Nu se va putea face aplicarea art. 82 din Codul de procedură civilă, respectiv anularea cererii pe motivul lipsei dovezii calității de reprezentant deoarece calitatea procesuală activă în cererea de încuviințare a executării silite o are potrivit art. 666 din Codul de procedură civilă, executorul judecătoresc. Considerăm că, dacă în termenul oferit de instanța de executare pentru depunerea dovezii calității de reprezentant, executorul nu complinește această lipsă, instanța va trebui să respingă cererea de încuviințare cu motivarea că există impedimente la demararea executării silite, respectiv nu este dovedit faptul că, creditorul este cel care a solicitat demararea executării silite (acesta fiind scopul reprezentării). O interpretare în sens contrar, înseamnă să permitem oricărei persoane, alta decât creditorul să demareze procedura de executare silită și să obligăm implicit debitorul să demareze o contestație la executare, pe acest considerent. Acestă interpretare semnifică că rolul instanței de executare în procedura de încuviințare este doar unul formal, or exact acesta a fost motivul pentru care s-a admis excepția de neconstituționalitate a art. 666 din Codul de procedură civilă[5] și demararea procedurii de executare silită este supusă controlului juridicțional al instanței de executare.

Soluţia de mai sus este cea adecvată în cazul în care instanţa de executare observă acest impediment în procedura încuviinţării și respinge cererea de încuviinţare cu argumentele expuse mai sus, stopând astfel continuarea executării silite.

Întrebarea care se ridică este ce se întâmplă dacă instanţa nu observă această chestiune şi procedează la încuviinţarea executării silite, fiind de notorietate că debitorul poate ataca încheierea de încuviinţare doar pe calea contestaţiei la executare.

Având în vedere prevederile art. 666 pct. 6 din Codul de procedură civilă, respectiv faptul că încheierea prin care s-a admis cererea de încuviinţare poate fi cenzurată doar pe calea contestaţiei la executare, fiind aplicabile dispoziţiile art. 712 alin. 3 din Codul de procedură civilă, întrebarea legitimă este dacă debitorul/terţul contestator poate invoca această neregularitate pe calea contestaţiei la executare.

Răspunsul nu poate fi decât afirmativ, având în vedere că aceasta este calea specială de atac pentru soluţia pronunţată pe cererea de încuviinţare, în acest caz, contestaţia la executare are natura juridică a unei căi de atac. Astfel, reţinem că debitorul poate invoca pe calea contestaţiei la executare, lipsa calităţii de reprezentant a creditorului în formularea cererii de demarare a executării silite, instanţa de executare fiind datoare să verifice sub acest aspect cererea depusă, respectiv conţinutul dosarul execuţional.

În cazul în care se confirmă că cel care a semnat cererea de executare silită nu are calitate de reprezentant legal sau convenţional (inclusiv când vorbim de o persoană juridică drept reprezentant convenţional), instanţa are la îndemână o singură soluţie, respectiv aceea de admitere a contestaţiei formulate şi de anulare a executării silite, având în vedere că aceasta a fost demarată la cererea unei persoane care nu putea avea/ nu a avut calitatea de reprezentant al creditorului, prin urmare nu a avut legitimare procesuală pentru a solicita executarea silită.

Faţă de argumentele expuse mai sus, conchidem că regulile de reprezentare convenţională a persoanelor juridice în faţa executorului judecătoresc nu derogă de la regulile de reprezentare în materie contencioasă, fiind aplicabile, în opinia noastră, aceleaşi exigenţe, precum şi aceleaşi sancţiuni ca şi cele regăsite în procedura de drept comun.


[1] Gabriel Boroi, Mirela Stancu, Drept procesual civil, ed. Hamangiu 2015, p. 3.
[2] Gabriel Boroi, Mirela Stancu, Drept procesual civil, ed. Hamangiu 2016, editia a III-a, p. 152.
[3] Cauza avea drept obiect, învestirea cu formulă executorie a unui contract de credit, cerere de învestire fiind formulată de către o persoana juridica în calitate de mandatar al altei persoane juridice.
[4] Art.84 din CPC, Reprezentarea convențională a persoanelor juridice alin. 1 Persoanele juridice pot fi reprezentate convențional în fața instanțelor de judecată numai prin consilier juridic sau avocat, în condițiile legii.
[5] Decizia CCR nr. 895/2015 publicată în Monitorul Oficial nr.84 din 4 februarie 2016.


Judecător Roxana Dan
Secția civilă, Judecătoria Târgu Mureș


Aflaţi mai mult despre , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicăm şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro, vă rugăm să citiţi Politica noastră şi Condiţiile de publicare.

Până acum a fost scris un singur comentariu cu privire la articolul “Scurte considerații asupra reprezentării convenționale a persoanelor juridice în faza executării silite”

  1. Valentin BULIGA spune:

    Mă bucură nespus deschiderea acestui subiect, atât pentru că aparţine unei stimate colege cu care am onoarea de a împărtăşi desluşirea unor pricini, dar şi pentru că, precum se vede, şi unele frământări şi cugetări.

    Nu fără a avea în continuare îndoieli, îndrăznesc a face prin cele ce urmează unele sublinieri şi nuanţări care m-au condus, provizoriu, la o concluzie ce s-ar opune celei ce se desprinde din raţionamentul propus prin articolul din top.

    Într-un prim rând, aş dori să reamintesc dispoziţiunile art.631 alin.2 C.pr.civ.(2010)-rep. ce ne arată limpede că dispoziţiunile Cărţii a V-a „despre executarea silită” constituie dreptul comun în materie de executare silită.
    Acesta este poate şi motivul pentru care, cu prilejul expunerii principiilor fundamentale ale procesului civil, prin dispoziţiunile art.6 alin.2 C.pr.civ.(2010)-rep. legiuitorul a ţinut să sublinieze expres că acel principiu – acela al dreptului la un proces echitabil, în termen optim şi previzibil – se aplică mutatis mutandis şi în faza executării silite.

    Din această diseminare s-ar putea desprinde un indiciu al dihotomiei dintre judecata dinaintea instanţelor judecătoreşti şi executarea silită care, cu excepţiile arătate prin dispoziţiunile art.623 C.pr.civ.(2010)-rep., este încredinţată executorului judecătoresc.
    O astfel de dihotomie se prefigurează şi din definiţia doctrinară a procesului civil astfel cum a fost şi evocată, înţelegând că priveşte 1. activitatea de judecată a unor pricini, menită a conduce la recunoaşterea ori realizarea drepturilor şi intereselor legitime ori a unor situaţii juridice prin acestea disputate, dar şi 2. executarea silită a celor statornicite în urma activităţii de judecată ori a altor titluri executorii, ambele activităţi trebuind a fi urmate după regulile instituite de legiuitor.

    Însă, o astfel de dihotomie nu ar fi aptă să nege prin ea însăşi concluzia raţionamentului prezentat de preţuita mea colegă, câtă vreme Cartea I „dispoziţii generale” prefaţează deopotrivă Cartea a II-a „procedura contencioasă”, cât şi Cartea a V-a „despre executarea silită”, putând cu uşurinţă socoti că edictele acolo mai întâi aşezate, printre care se regăsesc şi cele din dispoziţiunile art.84 alin.1 C.pr.civ.(2010)-rep., le adresează legiuitorul deopotrivă judecăţii, cât şi executării silite.

    Cu toate acestea, atât legiuitorul, cât şi Înalta Curte de Casaţie, cu prilejul interpretării dispoziţiunilor art.84 alin.1 C.pr.civ.82010)-rep., au subliniat limitarea impusă prin acestea doar atunci când reprezentarea convenţională operează înaintea instanţelor de judecată.
    M-am întrebat şi eu cu ce folos au fost aşezate ele în Cartea I „Dispoziţii generale” şi nu în Cartea a II-a „Procedura contencioasă”, devreme ce limitarea este impusă doar dinaintea instanţelor de jduecată? Folosul ar fi dezvelit prin aceea că legiuitorul a desemnat un anumit rol – deloc de neglijat – instanţelor de judecată, ca gen, mai precis instanţei de executare, ca specie (dispoziţiunile art.651 C.pr.civ.(2010)-rep.) – şi în cadrul executării silite.

    De altfel, distincţiile dintre funcţia execuţională (de instrucţie publică) a executorului judecătoresc şi cea de jurisdicţie a instanţei de executare au fost subliniate şi de Curtea Constituţională prin consideraţiunile expuse la pct.23 din decizia nr.895/17.12.2015 (publicată în Monitorul Oficial al României nr.84/04.02.2016, personal socotind că prin acestea nu se crează nicio fractură şi nici o adversitate cu acele consideraţiuni prezentate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în decizia nr.9/04.04.2016 (publicată în Monitorul Oficial al României, nr.400/26.05.2016) în urma procedurii circumscrise dispoziţiunilor art.519 C.pr.civ.(2010)-rep. (dezlegarea unei chestiuni de drept), ci dimpotrivă, ele se împletesc.

    Mai mult, aş dori să se observe că o distincţie între funcţia execuţională (de instrucţie publică) a executorului judecătoresc şi cea de jurisdicţie a instanţei de executare o conturează însuşi legiuitorul care prin dispoziţiunile art.664 C.pr.civ.(2010)-rep. arată condiţiile de formă cerute pentru „cererea de executare silită” a creditorului, iar prin dispoziţiunile art.666 C.pr.civ.(2010)-rep. se referă la „cererea de încuviinţare a executării silite” a executorului judecătoresc ce se adresează instanţei de executare.

    Aşadar, legiuitorul pretinde ca instanţa de executare să fie învestită, nu direct sau mijlocit pe calea reprezentării convenţionale de către creditorul urmăritor, ci numai de către executorul judecătoresc – în considerarea rolului său primordial de instrucţie publică ce, în acest fel, şi-l asumă fără nicio rezervă.

    Practic, văd cererea de executare silită a creditorului urmăritor şi înregistrarea acesteia la executorul judecătoresc ca fiind marcarea genezei viitorului raport execuţional când acesta capătă doar o formă trunchiată, având ca părţi creditorul şi executorul judecătoresc, pentru ca, odată cu primirea de instanţa de executare a cererii executorului judecătoresc de încuviinţare a executării silite, respectivul raport execuţional să cunoască împlinirea lui deplină, prin captarea judiciară şi a subiectului pasiv al aceluiaşi raport execuţional, respectiv debitorul urmărit, de la acest moment actele de executare silită ce urmează a fi îndeplinite fiind capabile a produce efecte juridice faţă de acesta.
    Tocmai pentru acest efect judiciar Curtea Constituţională a socotit imperios necesară intervenţia instanţei de executare atunci când prin decizia nr.895/2015 a expus şi consideraţiunile mai degrabă pomenite (pct.23).
    Din cele ce precedă am concluzionat că titluarul cererii de încuviinţare a executării silite este însuşi agentul de instrucţie publică cu rol execuţional fundamental, adică executorul judecătoresc, prin această cerere judiciară specială realizându-se şi conexiunea dintre funcţia de executare (instrucţie publică) a executorului judecătoresc şi funcţia jurisdicţională a instanţei de executare şi care din acel moment va fi chemată să desluşească eventualele contestaţii la executare ori alte incidente ivite în cursul executării silite, cu excepţiile anume arătate de legiuitor – art.651 alin.3 C.pr.civ.(2010)-rep., astfel că aceasta va fi şi cunoscută de părţile ori ceilalţi participanţi la executarea silită astfel încuviinţată a începe – art.644 alin.1 C.pr.civ.(2010)-rep.
    Or, dacă acceptăm că titularul cererii de încuviinţare a executării silite este chiar executorul judecătoresc, tema generată de incidenţa dispoziţiunilor art.84 alin.1 C.pr.civ.(2010)-rep. cu prilejul judecăţii ei de instanţa de executare devine neapărat redundantă.

    Pe de altă parte, neputând fi asimilat în niciun chip cu o instanţă de executare – specie a instanţelor de judecată la care se referă dispoziţiunile art.84 alin.1 C.pr.civ.(2010)-rep., limitarea reprezentării convenţionale acolo instituită nu poate opera în raport de cererea de executare silită a creditorului urmăritor ce urmează sau nu a fi înregistrată de executorul judecătoresc, limitările de la beneficiul unui anumit drept trebuind tratate cu riguroasă atenţie şi exclusiv sub umbrela condiţiunilor prescrise, altfel putând da prilej de ingerinţe apte a depăşi ceea ce în mod firesc am putea accepta ca fiind proporţional şi necesar pentru proteguirea unor alte valori cu care s-ar juxtapune.

    În condiţiunile în care reprezentarea este recunoscută fără nicio îndoială de legiuitor pe tărâm material în forma ei convenţională dată de contractul de mandat – art.2009 şi urm.C.civ.(2009), dar şi pe tărâm formal sub auspiciile dispoziţiunilor art.80 alin.1 a doua ipoteză C.pr.civ.(2010)-rep., limitării impuse persoanelor juridice prin dispoziţiunile art.84 alin.1 C.pr.civ.(2010)-rep. ar trebui în prim rând să îi găsim raţiunea avută în vedere de legiuitor.

    Fără a pretinde că am dibuit acea raţiune a legiuitorului, bănuiesc că ar putea să fi avut în vedere tocmai caracterul abstract al persoanei juridice căreia, pe de altă parte, i-a recunoscut calitatea de a fi subiect de drept, îndreptăţită la beneficiul unor drepturi şi interese legitime tot de legiuitor recunoscute, însă şi însărcinată a onora obligaţii. Cum înaintea instanţelor de judecată se dezvoltă un raport juridic procesual apt a recunoaşte drepturi, dar şi de institui obligaţii, instanţei de judecată trebuie să i se dezvăluie persoana juridică abstractă prin mijlocirea unei persoane reale (fizice), iar nu tot a uneia virtuale (fantomatice) pentru ca, de va fi cazul, să faciliteze desfăşurarea etapelor judecăţii.
    O raţiune similară cred că a avut-o şi la alegerea domiciliului/sediului procesual prin dispoziţiunile art.158 C.pr.civ.(2010)-rep., însă numai cumulat cu desemnarea unei persoane (n.m. fizice) însărcinată cu primirea concretă a corespondenţei judiciare şi care să fie, eventual, contactată prin mijloacele de comunicare rapidă, altfel intervenind sancţiunea judiciară a neluării în seamă a respectivei alegeri în chip nepotrivit şi facerea tuturor comunicărilor judiciare necesare la domiciliul/sediul părţii respective, de unde şi necesitatea ca, şi în caz de alegere, partea să arate în cuprinsul cererii sale şi domiciliul său.

    Altfel, cu uşurinţă s-ar putea ivi în dauna activităţii de judecată situaţii similare cu cele când contactăm telefonic sau electronic la adresele indicate pe net o anumită persoană juridică cu pagină web proprie, pentru a semnala unele nemulţumiri, iar la apelul/mesajul nostru răspunde automat o voce cu răspuns dinainte prestabilit şi înregistrat ori cu un mesaj automat, de ai senzaţia de van, ostoită doar de aşteptarea este însoţită de notele Sonatei Lunii ori alta asemenea.

    Mai mult, din cauza aceloraşi particularităţi generate de conturarea abstractă a persoanei juridice ca subiect de drept, legiuitorul a limitat reprezentarea lor convenţională doar prin mijlocirea unui mandatar calificat – consilier juridic sau avocat, presupunând că doar o persoană care satisface o asemenea calificare ar fi în măsură să îşi îndeplinească în bune şi fireşti condiţiuni, cu diligenţă de profesionist, mandatul primit pe cale convenţională, bineînţeles că persoana juridică putând fără oprelişti beneficia de reprezentarea legală a administratorului/administratorilor, organelor de administrare potrivit statutului ori a actelor de constituire – art.209 alin.1 C.civ.(2009)/art.70-70 ind.1 Legea nr.31/1990-rep.
    O asemenea raţiune ar putea fi juxtapusă în cazul reprezentării convenţionale a persoanelor juridice dinaintea instanţelor de judecată şi în considerarea asigurării în concret a dreptului la apărare, într-o manieră efectivă, iar nu iluzorie. Observ că înafara principiului consfinţit de dispoziţiunile art.6 alin.1 C.pr.civ.(2010)-rep., cu prilejul reglementării executării silite, legiuitorul a omis să cuprindă expresis verbis un atare drept la apărare în arsenalul celor recunoscute expres părţilor unui raport execuţional – art.646 C.pr.civ.(2010)-rep., însă maniera de a se exprima presupune ca vădit un atare drept, devreme ce este consfinţit constituţional – art.24 din Constituţia României.
    Or, socotesc că dispoziţiunile art.84 alin.1 C.pr.civ.(2010), prin limitările impuse, ar putea interfera dreptului fundamental la apărare, astfel că aceasta numaidecât trebuie operată strict în lumina legii, nefiind permisă nicio analogie, legiuitorul însuşi, în mod obiectiv, stabilind măsura proporţionalităţii şi necesităţii ingerinţei în raport cu interesul public.

    Chiar sunt ispitit, ca subsecvent şi tangent temei de faţă, să arunc o provocare prin aceea de a socoti că reprezentarea convenţională a reprezentantului legal persoană fizică (administrator) al unei persoane juridice de către o altă persoană fizică în chipul arătat de dispoziţiunile art.83 alin.1 a II-a ipoteză C.pr.civ.(2010)-rep. cade implicit în sfera de limitare a dispoziţiunilor art.84 alin.1 C.pr.civ.(2010)-rep., întrucât în această manieră se urmăreşte a înfrânge grija legiuitorului de a da consistenţă persoanei juridice şi a o ocroti eficient doar prin mandatari calificaţi – legal, de administratorul statutar ori convenţional, de consilier juridic sau avocat, iar nu de un oarecare alt mandatar persoană fizică necalificată, tocmai pentru că raporturile în care se găsesc îndeobşte persoanele juridice presupun un anume grad de complexitate ce cheamă la acea calificare, complexiate dată de multitudinea intereselor generate de existenţa unei persoane juridice (a asociaţilor/acţionarilor, angajaţilor, creditorilor instituţionali, cifră de afaceri, etc.)

    Tot subsecvent, sunt ispitit a delimita clar mărginirile impuse de dispoziţiunile art.84 alin.1 C.pr.civ.(2010)-rep. doar la forma convenţională a reprezentării pentru că, în cazul în care o persoană juridică are desemnat ca administrator statutar o altă persoană juridică,ipoteză permisă de dispoziţiunile art.209 alin.2 C.civ.(2009), respectiva putere de reprezentare izvorăşte chiar din lege. Tot aşa, respectivele mărginiri nu pot privi situaţiile de reprezentare judiciară – e.g. a societăţilor de către administratorii/lichidatorii judiciari, etc.

    Cu această ocazie aş mai sublinia că legiuitorul se referă la avocatul în persoana fizică, iar nu din perspectiva formei de organizare a profesiei acestuia ce poate fi exercitată în cadrul unei persoane juridice (SCA, etc.), motiv pentru care socotesc nejudicioasă exprimarea adesea întâlnită „Subscrisa Societate prin SCA „Icsulescu&Partners”, accentul trebuind pus pe avocaţii desemnaţi anume, cu nume şi prenume. Că tot azi e zi de sărbătoare pentru colegii avocaţi (examenul de acces în avocatură – Multă, multă baftă!), n-am văzut pe listele participanţilor la examen nicio persoană juridică.

    În acest fel s-ar contura un alt motiv pentru care să privesc cererea de încuviinţare a executorului judecătoresc adresată instanţei de executare, chiar dacă acesta nu nutreşte un interes propriu, ci e mânat de interesul creditorului căruia i-a înregistrat cererea de executare silită, ca o aplicaţie particulară legitimităţii procesuale a executorului judecătoresc, în sensul solicitat instanţei de executare, izvorând din lege, precum se are în vedere şi în dispoziţiunile art.37 C.pr.civ.(2010)-rep.

    Cum deja am sentimentul că am cam luat-o pe arătură, înţeleg să închei destăinuirea firului propriilor frământări, cu speranţa de a mă fi făcut totuşi înţeles, măcar într-o măsură acceptabilă, de nu va fi relevantă.

    Mai găsesc totuşi prilej de a-mi destăinui aprecierea şi consideraţiunea profesională faţă de simata mea colegă, autoarea articolului pe care am îndrăznit a-l comenta. Valentin B.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important
Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile publicate sub numele real care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


 Abonare newsletter | Corporate | Membership

.