TOP LEGAL
Înregistrările video şi transcripturile sunt accesibile pentru membri şi parteneri. Cheltuială deductibilă fiscal. Reducere 39,6 euro pentru avocaţii din barourile Bucureşti, Ilfov, Dolj, Timiş, Prahova şi Sibiu. Se acordă 20 de puncte de pregătire profesională. UNBR încurajează extinderea naţională, detalii aici. Reducere 19,8 euro pentru executorii Camerei Executorilor Bucureşti, membrii UNELM şi notarii Camerei Notarilor Publici Bucureşti.
Abonare newsletter oficial JURIDICE.ro

Print Friendly, PDF & Email

Dreptul la libera exprimare. Public versus privat. Aspecte teoretice și practice ale noilor reglementări din Codul civil

12.09.2016 | Doru COSTEA
Doru Costea

Doru Costea

Deşi Constituţia României din 1990 prevedea la art. 30 alin. (8) că delictele de presă se stabilesc prin lege specială, această lege nu a apărut decât odată cu intrarea în vigoare a noul Cod civil (1 octombrie 2011), care conţine la art. 7080 reglementări specifice aplicabile in mod evident în materie de presă.

În tot acest interval de timp au existat discuţii extrem de controversate în privinţa necesităţii instituirii unor reglementări cu caracter normativ în presă, opinia majoritară fiind aceea potrivit căreia domeniul trebuie lăsat să se autoreglementeze.

Au fost avute în vedere dificultăţile societăţii în general şi ale presei în mod special de a depăşi inhibiţiile specifice perioadei comuniste şi, în consecinţă, a fost evitată o reglementare specială.

Pe fondul acestui vid legislativ, organizaţiile de presă au instituit în privinţa propriilor activităţi o serie de coduri deontologice care sancţioneaza derapajele de la principiile unanim acceptate în privinţa exerciţiului dreptului la liberă exprimare.

Controversele referitoare la autoreglementare au încetat să mai existe din momentul intrării în vigoare a noul Cod civil.

Acesta conţine la art. 7080, o serie de prevederi referitoare la dreptul la liberă exprimare şi limitele aduse acesteia, reglementari care, în opinia noastră, constituie o veritabilă lege a presei.

Astfel, art. 71 stipulează faptul că „ (1) Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private.

(2) Nimeni nu poate fi supus vreunor imixtiuni în viaţa intimă, personală sau de familie, nici în domiciliul, reşedinţa sau corespondenţa sa, fără consimţământul său ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75.

(3) Este, de asemenea, interzisă utilizarea, în orice mod, a corespondenţei, manuscriselor sau a altor documente personale, precum şi a informaţiilor din viaţa privată a unei persoane, fără acordul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75”.

Cu privire la această reglementare avem a observa faptul că textul de lege actual nu defineşte semnificaţia caracterului privat al vieţii. Cunoscută în dreptul anglo-saxon ca „privacy”, ea este, în acel sistem, definită de jurisprudenţa bogată a tribunalelor  în materie.

Este de observat că textul de lege de sub art. 71 din noul Cod Civil, utilizează o terminologie cu caracter general, fără a defini noţiunea de privat.

Este adevărat că, dacă ne raportăm la art. 74 , care se referă la atingerile aduse vieţii private, vom putea, prin analogie, să descriem spaţiul privat prin raportare la restricţiile impuse de legiuitor ca fiind atingeri aduse acestuia.

În acest sens, putem considera că, per a contrario, tot ceea ce nu cade sub incidenţa acestor atingeri intră în zona spațiului public.

Dicţionarul limbii române raportându-se la noţiunea de spatiu privat, o defineşte ca fiind „particular, individual”. [1]

Alţi autori definesc spaţiul privat ca fiind „asociat cu formele de proprietate şi manifestările ei. Se vorbeşte despre un spaţiu particular al societăţii civile (proprietate particulară, piaţă, familie etc.) şi de un spaţiu particular al subiectivităţii individuale[2].

A mai fost definit domeniul vieţii private ca incluzând acele fapte, opinii, relaţii care privesc individul şi care în mod rezonabil se aşteaptă din partea lui să le considere ca intime sau sensibile şi ca el să vrea, în consecinţă, să împiedice sau cel puţin să restrângă colectarea, folosinţa sau circulaţia lor.

Considerăm că viaţa privată ar putea fi definită cu maximum de acurateţe în materie ca fiind tot ceea ce publicul nu are interesul legitim de a cunoaşte şi cu privire la care, în consecinţă, nu trebuie să aibă acces.

Este cert faptul că nu putem trasa o linie de demarcaţie rigidă între cele două noţiuni, astfel încât să putem spune, fără riscul de a greşi, că într-o anume situaţie ne aflăm fără echivoc în prezenţa spaţiului privat, iar într-o alta cu aceeaşi lipsă de îndoială în prezenţa spaţiului public.

Aşa cum vom vedea în continuare, noţiunea de spaţiu privat este deosebit de flexibilă şi ea urmează a fi determinată de la caz la caz în funcţie de criterii pe care jurisprudenţa şi doctrina le-au enunţat cu prisosință. Dorim să menționăm că nu vom face aici nicio referire la controversa public/privat privind spațiul virtual (rețele de socializare), întrucât ea comportă discuții ce vor forma obiectul unui studiu aparte.

Oarecum în opoziţie cu spaţiul privat se află spaţiul public care nu este nici el definit de către legiuitor, elementele care îi dau conţinut fiind conturate doar de către jurisprudenţa CEDO și doctrină.

Pornind de la definiţia din dicţionarul limbii române, spațiul public este definit ca „aparţinând unei colectivităţi, care provine de la o colectivitate, care priveşte pe toţi, la care participă toţi”.[3]

Conform lui Zoltán Salanki [4], ”spaţiul public al societăţii politice, în ideologia liberalismului occidental al secolului al XVII-lea desemnează „domeniul de stat”. Pe parcursul evoluţiei societăţii capitaliste, accepţiunea termenului de public s-a diversificat în funcţie de grupurile sociale care alcătuiesc un public local sau mondial (determinat spaţial), un public participant (la acţiune) şi un public receptor (al unei informaţii). Chiar aceste definiţii evidenţiază faptul că delimitarea între spaţiul privat şi cel public este dificilă, uneori aceste sfere se suprapun, în funcţie de grupuri sociale sau fenomene sociale la care ne referim. În acest sens arată şi Jurgen Habermas cum “odată cu dezvoltarea principiului publicităţii”, sfera publică s-a format prin “procesul critic pe care persoanele private, folosindu-şi în mod public raţiunea, îl întemeiază împotriva dominaţiei absolutiste).” [5]

În domeniul de interes al acestei cercetări, legat de dreptul mass media, am putea – per a contrario – să definim spaţiul public ca fiind acel spaţiu care excede limitelor agreate de doctrină şi jurisprudenţă ca definind spaţiul privat.

Desigur, definiţia nu este una care să satisfacă în mod absolut și prin urmare nu se poate constitui într-un instrument de lucru fără cusur pentru jurişti atunci când operează într-un domeniu atât de sensibil cum este cel al reglementării juridice a mijloacelor de comunicare în masă.

Aşa cum am făcut în cazul vieţii private, vom încerca să definim spaţiul public ca fiind acel spaţiu conţinând tot ceea ce publicul are interesul legitim de a cunoaşte şi la care, în consecinţă, este îndreptăţit să aibă acces.

Este de remarcat faptul că absenţa unor definiţii crează o aparenţă de echivoc.

Spunem o aparenţă de echivoc întrucât, în realitate, cu toată flexibilitatea lor semantică, elementele care dau conţinut acestor două instituţii ale dreptului mass-media sunt puternic conturate de către doctrina şi jurisprudenţa CEDO, precum şi de către cea a instanţelor europene.

De altfel, cele două noţiuni nu pot fi surprinse în cadrul strâmt, static al unor definiţii, ele refuzându-se de plano oricăror încorsetări de acest gen.

Această aparentă fluiditate în sensuri este expresia unor realităţi în permanentă mişcare, modificare, realităţi al căror înţeles şi rezonanţă juridică se cer a fi surprinse cu exactitate astfel încât reglementarea juridică să poată opera realist şi nu mecanic.

Actul de justiţie, este definit de un adagiu latin ca fiind „ars boni et aequi”. Prin urmare, el nu poate fi administrat din perspectiva unor criterii semantice rigide. Dacă ne raportăm la art. 74 din noul Cod Civil care se referă la atingerile aduse vieţii private, vom putea prin analogie să descriem spaţiul privat utilizând restricţiile impuse de legiuitor ca atingeri aduse vieţii private. În acest sens, putem considera că, per a contrario, tot ceea ce nu cade sub incidenţa acestor atingeri intră în zona spațiului public. Analizând textul art. 74, vom observa că:

Sub rezerva aplicării dispoziţiilor art. 75 [6], pot fi considerate ca atingeri aduse vieţii private:

a) intrarea sau rămânerea fără drept în locuinţă sau luarea din aceasta a oricărui obiect fără acordul celui care o ocupă în mod legal;

Remarcăm că, în mod surprizător, textul din codul civil se referă la o serie de acţiuni care constituie elementul material al unor infracțiuni cuprinse de codul penal.

Vorbim despre:

– intrarea sau rămânerea fără drept în locuinţă ;

– luarea din aceasta a oricărui obiect fără acordul celui care o ocupă în mod legal, aceste două categorii de actiuni se găsesc la element material al art. 192 si respectiv art. 208 din Codul penal.

De asemenea, observăm că la art. 74 lit. b din noul Cod Civil, defineşte ca atingere adusă vieţii private:

b) interceptarea fără drept a unei convorbiri private, săvârşită prin orice mijloace tehnice, sau utilizarea, în cunoştinţă de cauză, a unei asemenea interceptări;

Observăm că acţiunea sancționată de art. 74 lit. b din Codul Civil, constituie elementul material al infracțiunii de violare a secretului corespondenței incriminat de art. 195 Cod penal.

Cele două texte de lege din  Codul Civil la care am făcut mai sus referire (este vorba despre art. 74 lit. a) şi b) consemnează ca fiind aduse atingeri vieţii private – în materie civilă – fapte sancţionate penal de către art. 192, 208 şi 195 Cod Penal.

Este un paradox surprizător, faptul că legiuitorul a înţeles să includă aceste fapte considerate ca atingeri aduse vieţii private, în materie civilă, deşi ele sunt incriminate penal şi sancţionate cu închisoarea.

Aceasta întrucât, din interpretarea per a contrario a textelor de sub art. 74 lit.a) şi b) din noul Cod Civil, ar înseamna că sub rezerva aplicării art. 75, aceste fapte nu constituie atingeri aduse vieţii private și prin urmare nu pot fi sancționate ca delicte civile.

Cu toate acestea, aşa cum am mai arătat, ele reprezintă fără echivoc elementul material al infracţiunilor prevăzute şi pedepsite de Codul penal sub art. 192, 208 şi 195.

Este, aici, o aparentă inadvertenţă ce deschide calea unei mai vechi dispute cu privire la limitele demersului jurnalistic. Există posibilitatea ca în demersul său, jurnalistul să obţină, în urma investigaţiilor, o informaţie de interes public chiar cu preţul săvârşirii unei infracţiuni? Considerăm că răspunsul merită o analiză mai atentă.

INFRACŢIUNE sau delict de presă?

Există o mai veche dispută cu privire la limitele demersului jurnalistic.

În esenţă intrebarea la care incercăm să dăm un răspuns este următoarea: poate jurnalistul, atunci când realizează o investigaţie, să obţină un rezultat/ informaţie chiar cu preţul săvârşirii unei infracţiuni?

Credem că răspunsul este afirmativ însă el trebuie circumstanţiat unor criterii deosebit de riguroase şi restrictive.

În primul rând, condiţia esenţială pentru ca aserţiunea de mai sus să-şi păstreze validitatea este ca informaţia obţinută în acest mod să fie una de interes public major astfel încât să justifice folosirea unei căi ilegale.

Din această postură, jurnalistul de investigaţie este în permanenţă supus unui risc major atunci când ia decizia de a utiliza mijloace neconvenţionale (ca să folosim un eufemism) în vederea obţinerii de informaţii.

O a doua condiţie, pe care o considerăm necesară este aceea ca infracţiunea săvârşită ca mijloc de obţinere a unor informaţii publice de interes general major să nu aducă prin ea însăşi atingere unui interes public major, atingere a cărei gravitate să depăşească pe cea a informaţiei astfel obţinute.

Prin urmare, sunt excluse infracţiunile care au drept consecinţă vătămări corporale, infracţiuni economice etc.

Noul Cod Civil, sancţionând ca atingeri aduse vieţii private o serie de fapte care sunt incriminate şi de Codul Penal, confirmă în mod indirect aserţiunea noastră cu privire la faptul că în demersul investigaţional, în anumite împrejurări strict circumstanţiate, restrictive, jurnalistul poate – justificând un interes public major – săvârşi acele fapte arătate la art. 74 lit. a şi b, fără ca ele să-i poată fi imputate ca delicte civile.

Un argument puternic în acest sens, şi care ar putea fi utilizat în susţinerea acestei teze, l-ar putea constitui faptul că odată obţinută prin efracţie sau furt, o informaţie de o gravitate deosebită pentru societate şi, deci, justificând un interes public major să anihileze pericolul social concret al infracţiunii utilizate ca mijloc de obţinere a acesteia.

Este, credem, soluţia consacrată implicit de noul Cod Civil.

Un prim argument în acest sens îl constituie, aşa cum arătam mai sus, sancţionarea ca fiind atingere aduse vieţii private a unor fapte care constituie, în egală măsură, elementul material al unor infracţiuni incriminate ca atare de Codul Penal. Şi aceasta deoarece legiuitorul face, în art. 74, o precizare pe care o considerăm argument esenţial în susţinerea acestei teze.

Spune legiuitorul în art. 74 că pot fi considerate atingeri aduse vieţii private „sub rezerva aplicării dispoziţiilor art. 75”.

Per a contrario, dacă dispoziţiile (exoneratorii) prevăzute la art. 75 sunt incidente, faptele enunţate de către legiuitor la art. 74 lit. a şi b nu mai pot fi considerate atingeri aduse vieţii private în sensul avut în vedere de legiuitor și deci ies din sfera delictelor civile.

Ele însă rămân sancționabile penal, situație în care, credem noi, trebuie totuși admisă teza lipsei de pericol social concret, teză ce decurge în mod logic din interpretarea de mai sus.

Trebuie să precizăm, din capul locului, că această interpretare se circumscrie în mod exclusiv demersului jurnalistic investigaţional şi nu poate fi utilizată prin extrapolare în niciun alt domeniu.

Deşi legiuitorul nu o precizează în mod expres este vădit că întreaga reglementare de la art. 70 şi până la art. 76 are în vederea activitatea jurnalistică, mass-media în general.

În consecinţă, doar demersul jurnalistic investigaţional justifică interpretarea dată de noi cu privire la infracţiunea ca mijloc de obţinere a interesului major. Orice altă împrejurare, context situat în afara demersului jurnalistului investigaţional este şi rămâne sancţionabilă în temeiul art. 74 din noul Cod Civil şi, acolo unde este cazul de textele corespondente din Codul Penal.


[1] Institutul de lingvistică din Bucureşti, Dicţionar Explicativ al limbii române, Editura Academiei Republicii Populare Române, Bucureşti, 1958, p. 665.
[2] Zamfir, C., Vlăsceanu, L. (coord.), Dicţionar de sociologie, Editura Babel,  Bucureşti, 1993, p. 485.
[3] Dicţionar Explicativ al limbii române, , Idem, p. 676.
[4] Privat vs Public – Negociera normei sociale, studiu publicat în revista Studii şi cercetări din domeniul ştiinţelor socio–umane, vol. 11, 2003,  institutul de Istorie “George Bariţ” Cluj Napoca.
[5] Habermas, J. (1998), Sfera publică şi transformarea ei structurală, Bucureşti, Editura Univers, pp. 155–156.
[6].  Art. 75 din noul Cod civil:
(1) Nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în această secţiune atingerile care sunt permise de lege sau de convenţiile şi pactele internaţionale privitoare la drepturile omului la care România este parte.
(2) Exercitarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale cu bună-credinţă şi cu respectarea pactelor şi convenţiilor internaţionale la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în prezenta secţiune.”


Avocat dr. Doru Costea
Baroul Bucureşti


Aflaţi mai mult despre , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important
Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile publicate sub numele real care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


.


Irina Maria STANCU


Oana ISPAS


Radu Slăvoiu


Livia Dianu-Buja


Ștefania Stoica


Luminița Malanciuc


Ioana-Olivia Voicu


Eduard Toma-Apostol


Florina-Lăcrămioara Drăgan