Secţiuni » Arii de practică » Business » Banking
Banking
DezbateriCărţiProfesionişti
3 comentarii

Darea în plată, Constituția și retroactivitatea
15.09.2016 | Alinel BODNAR

Secţiuni: Banking, Drept civil, RNSJ, Selected, Studii
JURIDICE - In Law We Trust
Alinel Bodnar

Alinel Bodnar

Abstract

În prezent, problema determinării dacă legea dării în plată încalcă sau nu principiul neretroactivatații prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituția României este una dintre cele mai controversate și, totodată, importante. Această problemă este deosebit de sensibilă, întrucât legea a intervenit în domeniul executării angajamentelor contractuale. Studiul de față analizează acest aspect, iar concluzia finală are în vedere principalele teorii pe care noi le considerăm importante și pe care se fundamentează aplicarea legii în timp.

1. În principiu, întrucât orice raport juridic, indiferent de modul cum s-a constituit (act juridic sau fapt juridic), este legat de o anumită perioadă de timp care este guvernată de o anumită lege, trebuie stabilită legea aplicabilă acelui raport juridic.

Art. 15 alin. (2) din Constituție prevede că legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile, fiindu-i interzis legiuitorului să adopte și să pună în vigoare acte normative cu aplicabilitate retroactivă. De asemenea, dispozițiile art. 6 alin. (1) și (2) C. civ. prevăd că legea civilă nu are putere retroactivă, iar actele şi faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârşite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârşirii ori producerii lor. Astfel, se asigură securitatea raporturilor juridice și încrederea societății în relațiile contractuale.

2. Derogând de la prevederile legale citate, art. 11 din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, prevede că, în vederea echilibrării riscurilor izvorând din contractul de credit, precum şi din devalorizarea bunurilor imobile, prezenta lege se aplică atât contractelor de credit aflate în derulare la momentul intrării sale în vigoare, cât şi contractelor încheiate după această dată. (s.n., A.B.).

Dintru început, arătăm că această dispoziție va fi analizată, în continuare, dintr-o perspectivă diferită față de studiile care au fost publicate[1] până în prezent în această materie. Astfel, problema cea mai importantă care este tratată, este, cât de ,,rigid” interpretăm principiul neretroactivității prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituție? Este această lege una care abordează o situație cu totul excepțională? Este această lege dată pentru considerente de ordin public?

3. Conform teoriei drepturilor câștigate[2], actele juridice vor fi guvernate de legea în vigoare la data încheierii acestora, atât în ceea ce privește condițiile de validitate, cât și în ceea ce privește efectele produse, dar și cele ce se vor produce după intrarea în vigoare a legii noi. Această abordare în privința efectelor unui contract este una normală având în vedere că, pe de o parte, situaţia născută dintr-un contract este un drept dobândit care continuă să producă efecte şi după intrarea în vigoare a legii noi, iar pe de altă parte este necesară respectarea previziunilor iniţiale ale părţilor, a autonomiei de voinţă şi a libertăţii contractuale[3]. Motivele care stau la fundamentul acestei teorii sunt date de faptul că drepturile câștigate, fiind drepturi intrate definitiv în patrimoniul persoanelor contractante, nu mai pot fi răpite din averea celui unde au intrat, prin fapta nimănui[4] deoarece sunt drepturi, avantaje, a căror conservare sau integritate este garantată încă din momentul nașterii acelor drepturi, neputând fi supuse altor efecte, printr-o lege ulterioară ce nu era în vigoare la momentul nașterii acelor efecte juridice. Mai mult, așa cum s-a arătat[5], a aplica legea nouă în raporturi juridice pendinte, începute sub imperiul legii vechi, ar fi contrar echității și interesului economic și poate însemna să atribuim legii noi un adevărat efect retroactiv. Astfel, se pune în prim plan necesitatea apărării drepturilor și libertăților individuale şi a măsurilor legislative îndreptate împotriva particularilor.

4. Potrivit teoriei normativiste[6], principiul constituțional al neretroactivității ar trebui extins tuturor efectelor actului sau faptului juridic (s.n., A.B.), întrucât, în caz contrar, ar opera o reevaluare sau reapreciere juridică a acestuia.

S-a apreciat, însă, că această opinie este una excesivă din punct de vedere al consecințelor practice[7] deoarece legiuitorul nu ar mai putea niciodată să modifice, nici măcar prin norme tranzitorii, efectele viitoare ale unui act sau fapt trecut. În continuare, s-a mai arătat că nu aceasta a fost semnificația noțiunii de neretroactivitate la momentul adoptării textului constituțional. De asemenea, într-un alt studiu[8], s-a arătat că aplicarea unor politici publice de direcție, cu aplicare tuturor efectelor viitoare ale situațiilor juridice vizate, este prezentă, cu titlu excepțional, și în politica legislativă a Uniunii Europene, respectiv a statelor membre, astfle încât pot să apară și în viitor situații în care, excepțional, intervenția statului să fie necesară și cu privire la situațiile juridice pendinte. În acord, cu același autor, opinăm și noi, fără niciun dubiu, că nu se justifică o interdicție constituțională pentru legiuitor de a interveni, prin norme tranzitorii, asupra situațiilor juridice[9] în curs, pentru că ar pune legiuitorul în situația de a nu putea acționa legislativ nici măcar în situații excepționale.

Chiar dacă în considerentele deciziei Curţii Constituţionale nr. 755 din 16.12.2014[10] s-a reţinut că principiul neretroactivităţii legii civile are o valoare absolută, în sensul că legiuitorul nu poate institui nicio derogare, şi semnifică faptul că legea civilă se aplică tuturor situaţiilor juridice născute după intrarea ei în vigoare, iar nu situaţiilor juridice trecute, consumate (facta praeterita), totuşi, situaţia reglementată de legea privind darea în plată impune o reanalizare a acestei interpretări. Suntem de acord că interpretarea dată de Curtea Constituţională în sensul absolutizării principiului neretroactivităţii în cazul contractelor civile ,,ordinare” în care nu este în discuţie interesul general, este una corectă. Însă, a aplica ,,aceeaşi măsură de interpretare” în cazul unor contracte de genul celor pe care le reglementează legea privind darea în plată, este, fără îndoială, greşit.

Astfel, în interpretarea dispozițiilor constituționale trebuie să existe o abordare mai laxă în ceea ce privește principiul neretroactivității. Altfel spus, este permis ca în anumite cazuri de excepție (cu totul excepționale), legiuitorul să prevadă că legea nouă se aplică și contractelor încheiate anterior adoptării acesteia. Legea privind darea în plată a prevăzut o astfel de reevaluare, de reapreciere juridică a efectelor care se produc în sarcina mai multor debitori care au încheiate contracte de credit garantate ipotecar. Prin urmare, după cum vom arăta în continuare, legea privind darea în plată reglementează o situație cu totul excepțională, astfel încât să se impună obținerea unei derogări de la principiul constituțional al neretroactivității.

Legea privind darea în plată, deși este una retroactivă, analizând cu atenție și încercând să înțelegem scopul art. 15 alin. (2) din Constituția României, această lege nu încalcă principiul neretroactivității, dacă vom interpreta acest principiu având în vedere spiritul acestuia și nu litera lui.

5. În doctrină[11], s-a arătat că legiuitorul poate, pentru considerente de ordin public, să intervină cu consecințe modificatoare ori chiar extinctive asupra unor contracte în curs, prin norme imperative de imediată aplicare, cuprinse într-o lege nouă care modifică sau sting normele private generate de contract, ca expresie a voinței părților contractante. Sintagma ,,în vederea echilibrării riscurilor”, folosită de legiuitor în cuprinsul art. 11 din lege şi interpretată prin prisma considerentelor din Expunerea de motive, este într-atât de cuprinzătoare încât să se poată trage concluzia că intruziunea legii în principiul neretroactivității s-a făcut pentru considerente de ordin public. Scopul legii, de protecție socială, este acela de protejare a debitorilor persoane fizice care datorează o sumă de bani garantată ipotecar către o instituție de credit. În vederea respectării drepturilor ambelor părți contractante, prin dispozițiile art. 3 din lege, se impune în sarcina cocontractanților renegocierea contractului, legea privind darea în plată oferind părţilor un mijloc juridic de protecţie a drepturilor contractuale câștigate deja.

Pe de o parte, legea privind darea în plată este justificată de motive de interes public, iar pe de altă parte această lege nu este injustă sau abuzivă, astfel cum vom vedea.

6. Suntem de acord că părților contractante li se aplică în mod nemijlocit normele juridice private care s-au născut ca urmare a acordului lor de voințe (și care au fost încorporate în act pentru a guverna acordul lor de voințe), ele legându-se juridic în mod liber și voluntar în acest sens, având în vedere normele aplicabile la acel moment. De asemenea, suntem de acord că libertatea părților de a stabili prin voința lor comună conținutul contractului nu poate fi atinsă de o lege ulterioară și nu li se poate impune printr-o lege ulterioară ca părțile să aibă o altă conduită decât cea care s-a stabilit prin contract.

Totuși, problema de la care trebuie să se plece și să constituie nucleul de bază în evaluarea retroactivității, este faptul că legea privind darea în plată impune un anumit comportament părților (renegocierea), cu indicarea unei ,,sancțiuni” în cazul neajungerii la un consens în urma negocierilor. Pentru evitarea situației în care instituția de credit să devină ,,obligată” titulara unui drept de proprietate a unui imobil, legiuitorul i-a acordat dreptul acesteia de a renegocia în mod direct contractul încheiat cu debitorul. Se instituie astfel obligația renegocierii contractelor, sub sancţiunea stingerii drepturilor câștigate prin contract, debitorul pierzând imobilul ipotecat şi toate sumele de bani plătite în considerarea contractului.

7. S-a arătat[12] că aplicarea retroactivă a dispozițiilor Legii dării în plată contractelor de credit aflate în derulare, fără o perioadă tranzitorie adecvată și fără despăgubiri aferente oferite instituțiilor de credit afectate încalcă principiile securității juridice și protecției încrederii legitime. Totuși, chiar dacă această garanție a unei ,,perioade tranzitorii adecvate” nu a fost acordată, legiuitorul a oferit alte garanții la fel de importante instituției de credit.

8. Observăm că legiuitorul, având în vederea necesitatea respectării principiului libertății contractuale și al securității juridice, nu a dorit să intervină (imediat), el însuși, să modifice contractul părților, ci le-a acordat acestora, conform art. 3, posibilitatea ca într-un termen rezonabil de 30 de zile să procedeze la negocieri în vederea ajungerii la un consens. Prin intervenția sa, legiuitorul a prevăzut posibilitatea modificării, de comun acord, a clauzelor contractuale, în scopul restabilirii echilibrului contractual cu efectul reconcilierii intereselor părților contractante, iar ca o măsură drastică (și ca o ,,sancțiune” pentru neajungerea părților contractante la un acord), s-a prevăzut posibilitatea încetării contractului. Art. 3 din lege prevede, în esență, că debitorul are dreptul de a i se stinge datoriile izvorâte din contract, numai dacă în termen de 30 de zile părțile contractului de credit nu ajung la un alt acord (s.n., A.B.). Mai mult, este obligatoriu ca pentru stingerea creanţei să fie îndeplinite, în mod cumulativ mai multe condiţii, care sunt inserate în cuprinsul art. 4 alin. (1) din lege[13].

Prin faptul că se impune obligația purtării unor negocieri între părțile contractante, legiuitorul acordă o importanță deosebită respectării drepturilor câștigate și a previziunilor inițiale ale părților, libertății contractuale și autonomiei de voință. Adaptarea contractului la noile realități economice în vederea refacerii echilibrului contractual este lăsată la latitudinea părților contractante. Așadar, în faza inițială, legiuitorul nu decide el ce se va întâmpla cu acel contract, ci părțile au deplina libertate să poarte negocierile care se impun potrivit intereselor personale. Impunând o astfel de obligație, legiuitorul nu poate fi acuzat că încalcă principiul neretroactivității prevăzut de Constituție. În considerarea unicului scop de a echilibra contractul, respectiv echilibrarea riscurilor izvorând din contractul de credit, precum şi din devalorizarea bunurilor imobile, legiuitorul a făcut o recomandare părților în sensul că interesul public impune renegocierea anumitor contracte de credit.

9. În aprecierea oportunității unei astfel de legi trebuie să avem în vedere specificitatea contractelor în cazul cărora se aplică legea dării în plată, contracte care în majoritatea lor nu au fost negociate direct cu consumatorul, ci au fost preformulate de către instituția de credit. Într-adevăr principiul neretroactivității nu se aplică în funcție de specificul unui contract anume, însă trebuie să cunoască o anumită atenuare. Nu este echitabil ca, într-un mod rigid, în orice domeniu, să se interpreteze acest principiu și să se excludă adoptarea unor legi care să reglementeze o excepție de la acest principiu, întrucât aceasta poate fi expresia opțiunii de politică legislativă. De regulă, intervenția legiuitorului în sfera juridică a intereselor particulare nu este necesară și nici nu este oportună, însă, având în vedere argumentele expuse, considerăm că este justificată adoptarea acestei legi.

În cazul contractelor care intră sub incidența legislației privind protecția consumatorilor, acestea sunt, în general, contracte de adeziune și nu putem accepta o interpretare asemănătoare și rigidă, indiferent de natura contractului încheiat între părți. Este de notorietate faptul că prin contractele de credit încheiate cu consumatorii și care au generate numeroasele litigii, instituțiile de credit și-au rezervat dreptul prin contract ca în funcție de anumiți indici clar stabiliți, dar care în funcție de situația economică pot fluctua extrem de mult, să crească nivelul dobânzii sau al comisioanelor. În ceea ce priveşte modul de redactare a clauzelor contractuale, unele clauze fac referire la anumiți indici, cum ar fi indicele LIBOR, în funcţie de care dobânda poate să varieze. Inserarea unui astfel de indice reprezintă o noţiune care depăşeşte nivelul de cunoaştere al unui consumator mediu, fără studii în domeniul financiar – bancar, iar legiuitorul a intervenit și în considerarea acestuia aspect.

Bineînțeles, forța obligatorie și libertatea contractuală nu dau dreptul nimănui să intervină într-un astfel de contract, însă, ce este de reproșat legiuitorului este că nu a intervenit să ia măsuri preventive la momentul oportun, pentru a interzice sau limita dreptul creditorilor, să majoreze ori să introducă dobânzi sau comisioane; aceasta, chiar dacă acordul de voințe al părților permitea acest lucru. Având în vedere specificul contractelor, legiuitorul putea trasa anumite limite clar stabilite de la care să nu se poată deroga. În acest fel, nu se încălca libertatea economică întrucât protecţia cetăţenilor şi a drepturilor acestora este prioritară libertăţii economice. Legiuitorul nu a prevăzut o protecție adecvată a părții neinformate (consumator) la momentul când aceasta a încheiat contractul, însă, evaluând situația actuală în privința acestora, a înțeles să intervină într-un mod intempestiv și de nedorit, dar absolut necesar și cu reale consecințe practice, pentru a reechilibra anumite situații pe care interesul general le cerea și le cere în continuare.

Chiar dacă dreptul (aşa-zis câştigat) al instituţiei de credit decurge din acordul de voințe intervenit între părți, totuși, legiuitorul are (şi avea) obligația protejării cetățenilor în fața unor eventuale abuzuri. Voința părților contractante, element subiectiv și abstract, nu poate lipsi din contract, însă nu trebuie privită ca fiind singurul element al contractului[14]. Conținutul contractului trebuie să cuprindă și să exprime până la sfârșitul său o justă repartizare a sarcinilor și beneficiilor, a pierderilor și profiturilor[15], iar intervențiile legislative în materie sunt de natură a impune cadrul necesar pentru înscrierea unor contracte în ordinea economică și socială și, prin aceasta, se urmărește să se asigure inclusiv concilierea părților contractante[16].

Târziu, dar suficient de util, constatând că interesul general al persoanelor aflate în aceeași situație impune acest lucru și fiind conștient de aceste aspecte, legiuitorul a impus părților reevaluarea situației concrete prin renegocierea contractului, fapt ce presupune posibilitatea dată părților să stabilească existenţa şi conţinutul clauzelor contractuale de comun acord. Chiar dacă această lege creează ambelor părți neplăceri și le înşeală aşteptările lor legitime, interesul general a impus o astfel de intervenție. Reiterăm că legiuitorul a avut în vedere situațiile particulare (generalizate) ale părților aflate în stare de inferioritate la încheierea contractului și care în astfel de contracte nu aveau posibilitatea modificării clauzelor contractuale la acel moment, asumându-și posibilitatea creșterii costurilor creditului (cel mai probabil fără a cunoaşte, în mod real, consecinţele).

10. Legiuitorul, urmare a constatării de către majoritatea instanțelor a abuzurilor săvârșite de instituțiile de credit, care inserau, generalizat, unele clauze abuzive în contractele de adeziune, a urmărit protejarea consumatorului în fața acestui val de creșteri alarmante a costurilor creditelor. Aşa cum am arătat, în cele mai multe cazuri, nu a existat o reală negociere la momentul încheierii contractului prin implicarea activă a consumatorului în formarea clauzelor şi purtarea unor minime discuţii între părţi în vederea încheierii unui acord.

Este esențială pentru aprecierea interesului oportunității acestei legi, situația „excepțională” în care au ajuns consumatorii care au încheiat anumite contracte de credit, obligându-se prin acestea să suporte aproximativ toate riscurile economice viitoare (cel mai probabil în necunoștință de cauză). Legiuitorul a considerat necesar să intervină și să oblige părțile să aibă o atitudine loială și cooperantă pentru ca fiecare parte să obțină toate avantajele contractuale. A spune că aceste aspecte nu țin de interesul general al unui grup mare de persoane interesate, este, dincolo de orice îndoială rezonabilă, fără fundament.

11. Este de domeniul evidenței faptul că obligațiile contractuale au fost fixate în considerarea circumstanțelor contemporane încheierii lui. Însă, nu trebuie să pierdem din vedere faptul că, profesionist fiind, la momentul încheierii contractului instituția de credit care a acordat creditul și-a luat (sau trebuia să-și ia) toate măsurile de precauție necesare în cazul în care se produce o schimbare a circumstanțelor care pot să influențeze executarea obligațiilor contractuale. În acest sens, instituția de credit, cel mai probabil, a procedat la o evaluare personală a imobilului, iar valoarea acestuia a fost avută în vedere ca fiind un indiciu privind suma de bani ce poate fi acordată solicitantului. Mai mult, valoarea imobilului garantat cu ipotecă era mult mai mare (cel puțin pe hârtia de evaluare), raportat la suma de bani acordată solicitantului, iar solicitantul a contribuit și el, personal, cu o anumită sumă de bani la achiziționarea imobilului ipotecat. Practic, prin lăsarea bunului ,,în plată”, cel mai probabil, banca nu va fi prejudiciată decât dacă la momentul încheierii contractului a acordat solicitantului o sumă mult mai mare decât valoarea estimată a imobilului ipotecat.

12. În consecință, aceste argumente ne conduc la concluzia că, deși legiuitorul a intervenit într-o chestiune de fond a contractului, a făcut-o în mod jusitificat. Un argument în plus este acela că intervenția sa inițială nu este una modificatoare, ci una ,,recomandatoare” (de recomandare) pentru purtarea unor negocieri în vederea atingerii scopului acestei legi. Chiar dacă această obligație de negociere poate fi considerată din punct de vedere practic ca fiind una pur formală, nu trebuie să pornim de la o această premisă. Ambele părți sunt astfel puse la ,,masa negocierilor”, din inițiativa legiuitorului, care a impus ca unic scop rezolvarea amiabilă a dezechilibrului existent în contract, prin concesii reciproce.

Într-adevăr, implicit, din ansamblul reglementării, s-ar putea observa că doar instituția de credit este cea care este pusă în situația de a face concesii, dar o garanție importantă a acestui aspect este faptul că părțile au libertatea de voință neîngrădită în vederea restabilirii conținutului contractului. Bineînțeles, instituția de credit se simte constrânsă de faptul că această lege este în interesul consumatorului și trebuie să renunțe la un drept contractual, însă, nimic nu o împiedică să conducă negocierile într-un sens care să fie echitabil și pentru consumator.

Un alt aspect de o importanță majoră și care este de natură a releva intenția clară a legiuitorului de reechilibrare a situației contractuale și nu de intruziune în drepturile părților este faptul că, în cazul eșuării negocierilor, legea îi dă consumatorului numai dreptul să se retragă din contract, neimpunându-i instituției de credit să execute vreo obligație în favoarea consumatorului. Astfel, consumatorul este pus în situația de a pierde, imobilul locuință, valoarea ratelor, a comisioanelor și a dobânzilor plătite în considerarea contractului încheiat, iar banca este îndreptățită să primească și bunul imobil ipotecat. O altă garanție este faptul că această lege se aplică doar creanțelor garantate cu o ipotecă, respectiv cazul imobilelor având destinaţia de locuinţă.

Utilizând criteriile de oportunitate arătate mai sus, considerăm că intruziunea legii dării în plată în principiul neretroactivității, este direct proporțională cu situația cu totul excepțională pe care o reglementează și care abordează o problemă de interes general. Esențial este faptul că părțile contractante au obligația inițială să renegocieze contractul, iar legea intervine, cu efect extinctiv și impune transferul către creditor a bunurilor garantate doar în cazul în care părțile nu ajung la un acord care să reechilibreze situația din contract. Retroactivitatea reglementată de art. 11 din lege respectă astfel condițiile de excepție care permit posibilitatea adoptării, în acord cu Constituția, a unui act normativ care să impună rediscutarea unor situații juridice contractuale.


[1] M. Nicolae, Despre retroactivitatea așa-zisei legi de dare în plată, material disponibil pe www.juridice.ro; M. Avram, Despre legea privind darea în plată: între folclorul juridic și rațiunea dreptului, disponibil pe www.juridice.ro; R. Rizoiu, Tipic și atipic în Legea dării în plată, disponibil pe www.juridice.ro; M. Livescu, Incidența normelor de drept al UE în analiza neconstituționalității Legii dării în plată, disponibil pe www.juridice.ro.
[2] D. Alexandresco, Explicațiunea teoretică și practică a dreptului civil român, t. I, ed. a II-a, Editura tipografiei ziarului ,, Curierul judiciar”, București, 1906, p. 75 și urm.
[3] D. Chirică, O privire asupra noului Cod civil. Titlul preliminar, Pandectele române, nr. 3/2011, p. 120-121.
[4] D. Alexandresco, op. cit., p. 75-76.
[5] C. Hamangiu, I. R-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. I, Edituara All Beck, 2002, p. 44, n. 75.
[6] Pentru dezvoltări a se vedea, I. Reghini, Ș. Diaconescu, Aplicarea normelor juridice, în I. Reghini, Ș. Diaconescu, P. Vasilescu, Introducere în dreptul civil, Editura Hamangiu, București, 2013, p. 46, precum și lucrările acolo citate.
[7] I. Reghini, Ș. Diaconescu, op.cit., p. 48.
[8] Ș. Diaconescu, Unele considerații cu privire la conflictele de norme civile în timp, în Liber Amicorum Liviu Pop, Reforma dreptului privat român în contextul federalismului juridic European, Editura Universul Juridic, București, 2015, p. 210-211.
[9] Autorul a utilizat această noțiune pentru a cuprinde toate ipotezele; pentru definiția noțiunii de ,,situație juridică” utilizată de autor, a se vedea Ș. Diaconescu, cit. supra, p. 203.
[10] M.Of. nr. 101 din 09.02.2015.
[11] L. Pop, Tratat de drept civil. Obligațiile, vol. II. Contractul, Editura Universul Juridic, București, 2009, p. 531; A se vedea și M.B. Cantacuzino,Elementele dreptului civil, Editura All Educational, București, 1998, p. 21-23.
[12] M. Livescu, cit. supra.
[13] De asemenea, considerăm și noi că trebuie îndeplinite condițiile care se desprind din studierea art. 11 din lege (a se vedea M. Avram, cit. supra.).
[14] L. Pop, op. cit., p. 57-58.
[15] Idem, p. 67.
[16] Idem, p. 64.


Judecător stagiar Alinel Bodnar
Judecătoria Satu Mare

Cuvinte cheie: , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă My Justice

JURIDICE CORPORATE
JURIDICE MEMBERSHIP
Juristi
JURIDICE pentru studenti









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

3 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

Secţiuni        Selected     Noutăţi     Interviuri        Arii de practică        Articole     Jurisprudenţă     Legislaţie        Cariere     Evenimente     Profesionişti