Săvârșirea de către un funcționar public a infracțiunii de abuz în serviciu sau de uzurpare a funcției urmată de obținerea unui folos necuvenit. Constituționalitate
20 septembrie 2016 | Anda-Laura TĂNASE
În Monitorul Oficial al României nr. 639 din data de 19 august 2016 a fost publicată Decizia Curții Constituționale nr. 400 din 15 iunie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 132 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie.
Excepția de neconstituționalitate a fost ridicată de Matei Cristian Flaviu într-un dosar aflat pe rolul Tribunalului Timiş – Secţia penală și de Constantin Pănescu într-un dosar aflat pe rolul Tribunalului Argeş – Secţia penală.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 132 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, astfel cum au fost modificate prin art. 79 pct. 9, titlul II, din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, care au următorul conţinut: „În cazul infracţiunilor de abuz în serviciu sau de uzurpare a funcţiei, dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu o treime.”
Autorii excepţiei de neconstituţionalitate susţin că dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5), art. 16 alin. (1), art. 20, art. 23 alin. (12), art. 73 alin. (3) lit. h) şi art. 124 alin. (1) şi (2), precum şi art. 7 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitor la legalitatea incriminării.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că principiul legalităţii incriminării şi cel al legalităţii pedepsei impun exigenţa prevederii în lege atât a faptei, cât şi a pedepsei. Din această perspectivă, analizând textul art. 132 din Legea nr. 78/2000, Curtea constată că nu se poate ajunge la concluzia că legea nu prevede fapta sau pedeapsa. Dimpotrivă, infracţiunea de abuz în serviciu şi infracţiunea de uzurpare a funcţiei, se pedepseşte cu o pedeapsă majorată cu o treime dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit. Aşa fiind, dispoziţiile legale criticate conţin suficiente repere pentru a se putea considera că sunt previzibile şi suficient de clare în definirea faptei şi a scopului ilicit al acesteia, în consecinţă, sub acest aspect, excepţia urmează a fi respinsă ca neîntemeiată.
Totodată, previzibilitatea unei norme presupune că destinatarul acesteia are reprezentarea unei astfel de calităţi în virtutea căreia este obligat să-şi modeleze conduita. În acest sens, noţiunea de folos necuvenit utilizată de legiuitor nu are un caracter echivoc, întrucât îşi are explicaţiile doctrinare conturate de-a lungul anilor şi reflectă faptul că folosul astfel obţinut este „legal nedatorat”, are caracter de retribuţie, constituind o plată ori răsplată în vederea determinării unui act explicit, un contraechivalent al conduitei lipsite de probitate al subiectului activ al infracţiunilor de abuz în serviciu ori de uzurpare a funcţiei. De altfel, câtă vreme ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, atunci folosul presupune orice avantaje patrimoniale, bunuri, comisioane, împrumuturi, premii, prestaţii de servii în mod gratuit, angajarea, promovarea în serviciu, dar şi avantaje nepatrimoniale, cu condiţia ca acestea să fie legal nedatorate.
De asemenea, sintagma de ,,foloase/avantaje necuvenite” este folosită şi în instrumente internaţionale precum Convenţia penală cu privire la corupţie, adoptată de Consiliul Europei la 27 ianuarie 1999, la Strasbourg, ratificată de România prin Legea nr. 27/2002, Convenţia Naţiunilor Unite împotriva corupţiei adoptată la New York la 31 octombrie 2003, semnată de România la Merida la 9 decembrie 2003 şi ratificată prin Legea nr. 365/2004, sau Convenţia civilă asupra corupţiei adoptată la Strasbourg la 4 noiembrie 1999 şi ratificată de România prin Legea nr. 147/2002.
Cât privește scopul avut în vedere, incriminarea urmăreşte deopotrivă atât sancţionarea încălcării normelor legale care conferă temei şi justificare obţinerii unor foloase, cât şi a modului de exercitare a atribuţiilor de serviciu, respectiv când funcţionarul public nu îndeplineşte un act sau îl îndeplineşte în mod defectuos. Prin urmare, nu poate fi primită critica referitoare la încălcarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (5), art. 23 alin. (1), precum şi cele ale art. 20 raportat la art. 7 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. De asemenea, principiul constituţional al egalităţii nu are semnificaţia uniformităţii, existând posibilitatea instituirii unor reglementări juridice diferite pentru situaţii care sunt diferite, în cazul în care aceasta se justifică în mod raţional şi obiectiv. Or, Legea nr. 78/2000 constituie o reglementare specială, derogatorie de la dreptul comun, care instituie măsuri de prevenire, descoperire şi sancţionare a faptelor de corupţie şi se aplică unei categorii de persoane clar circumstanţiate de legiuitor încă din primul articol al legii.
Cât priveşte susţinerea afectării dispoziţiilor constituţionale ale art. 73 alin. (3) lit. h) referitor la reglementarea prin lege organică a infracţiunilor, pedepselor şi regimului lor de executare, Curtea constată că autorul excepţiei s-a limitat doar la menţionarea lui, fără a arăta în mod concret în ce constă contrarietatea reclamată. Or, potrivit dispoziţiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, sesizările adresate Curţii Constituţionale trebuie scrise şi motivate.
Astfel, Curtea decide:
– Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate având ca obiect dispoziţiile art. 132 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie.
