BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecom
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: Dreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul munciiCyberlaw
 
Drept civil
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti
STOICA & Asociatii
 
Print Friendly, PDF & Email

Uzucapiunea ca modalitate de dobândire a dreptului de proprietate – patrona generis humani sau o impium praesidium?
20.09.2016 | Vasile SOLTAN


CONFERINTA VALERIU STOICA 2019
Vasile Soltan

Vasile Soltan

Posesia este un fapt, dar unul dintre acele fapte în fața cărora dreptul se înclină cu multă bunăvoință, și aceasta pe calea prescripției, care permite, rând pe rând, dobândirea și pierderea drepturilor. Prescripția și posesia sunt în fond instrumente pentru măsurarea forței și a longevității drepturilor, îndeosebi a acelora considerate perpetue.  (Ph. Jestaz – Prescription et possession en droit francais des biens ân Recueil Dalloz-Sirey, 1984, Chronique, 5e Cahier)

Înainte de a purcede la dezbaterea utilității și legitimității uzucapiunii, este oportună trecerea în revistă a conceptului acestei construcții juridice complexe abordat pe larg în literatura de specialitate. Uzucapiunea (mai este numită și prescripție achizitivă) a fost definită ca un mod de dobândire a proprietății sau a altor drepturi reale cu privire la un lucru, prin posedarea neântreruptă a acestui lucru în tot timpul fixat de lege.[1] Alți autori definesc această instituție ca fiind un mod de dobândire a dreptului de proprietate prin posedarea îndelungată a unui bun mobil sau imobil în termenele și condițiile prevăzute de lege.[2] Autorii englezi ne oferă o definiție într-un stil mai puțin tehnic – Uzucapiunea este instituția care permite posesorului parcelei de pământ, care nu este adevăratul proprietar, să dobândească dreptul de proprietate asupra acesteia fără consimțământul celui din urmă și fără plata unei compensații, ca urmare a posesiunii pe o durată prevăzută de lege, la scurgerea căreia nici adevăratul proprietar nu va putea înainta acțiuni în instanța de judecată pentru a „evacua” posesorul.[3]  Prin urmare, uzucapiunea este unul dintre efectele posesiei ca stare de fapt (posesia creează o prezumție de proprietate în favoarea posesorului; dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune; posesorul de bună-credință dobândește în proprietate fructele bunului frugifer pe care îl posedă; dobândirea dreptului de proprietate prin ocupațiune; acțiunile posesorii).

Christopher Columbus Langdell (jurist american, academician, decanul Facultății de Drept de la Harvard în perioada 1870-1895) afirma că „posesia care a durat o perioadă îndelungată de timp fără întrerupere și care a fost însoțită de o permanentă invocare și reclamare a dreptului de proprietate din partea posesorului, trebuie să triumfe în fața întregii lumi”. De ce? Pentru că o asemenea posesie ar trebui să fie o probă concludentă a întrunirii de către posesor a calității de proprietar (A possession which has continued for a long time without interruption, and which has been accompanied by and uninterupted claim of owenership, ought to prevail against all the world. But why? Because such a possession ought to be conclusive evidence of ownership in the possessor[4]) Observăm că profesorul face trimitere la unul dintre efectele posesiei – prezumția de proprietate.

Uzucapiunea este o instituție juridică de o importanță deosebită în dreptul civil care se întemeiază pe raţiuni de echitate a căror perenitate este dovedită tocmai de faptul că, de-a lungul timpului, toate sistemele de drept au reglementat-o într-o formă sau alta – ne referim atât la Sistemul de drept continental, cât și la sistemul Common law. Atenţia deosebită acordată acestei instituţii juridice din vremuri îndepărtate, (cea mai veche reglementare cunoscută a acesteia fiind cea cuprinsă ân Lex duodecim tabularum – 449 î.Hr.) se datorează faptului că efectele ei privesc însăşi existenţa dreptului de proprietate privată – stingerea sa într-un patrimoniu (efectul extinctiv) şi naşterea sa concomitentă în alt patrimoniu (efectul achizitiv). Această construcție juridică este atât de importantă pentru că pune în discuţie proprietatea, care alături de fiinţa umană sau imediat după aceasta, reprezintă nucleul dur care a generat primele norme juridice.[5]

Totuși, această instituție nu a fost la adăpost de discuții și controverse care erau reflectate într-un șir de întrebări și indignări: Trebuie sau nu admisă dobândirea dreptului de proprietate ca rezultat al exercitării posesiei o anumită perioadă de timp?; Oare nu este contrară caracterului perpetuu al dreptului de proprietate? Cum rămâne cu normele morale?. Urmare a acestor întrebări, timp de secole, uzucapiunea a format obiectul controverselor între cei care vedeau în uzucapiune patrona generis humani, o instituție aparținând dreptului natural care contribuia la menținerea ordinii sociale și cei pentru care ea reprezenta mai degrabă un impium praesidium (consacrarea unei nedreptăți) sau chiar un păcat, o încălcare a legilor divine[6].

Începând cu secolul al XIX-lea, în literatura de specialitate s-a ajuns unanim la concluzia că uzucapiunea nu este imorală și nu contravine caracterului perpetuu al dreptului de proprietate. Principiul însuși al prescripției achizitive pare a nu mai fi astăzi contestat, de vreme ce ea este reglementată în majoritatea sistemelor de drept, chiar din diferite familii de drept. Din considerentele care ne conduc la concluzia că instituția în sine (uzucapiunea) se justifică, amintim următoarele:

1) Uzucapiunea reprezintă o „sancțiune” indirectă, îndreptată împotriva fostului proprietar, care, dând dovadă de neglijență, a lăsat bunul timp îndelungat în posesiunea unei alte persoane, permițându-i prin pasivitatea lui să se comporte public ca un proprietar. Acest fapt denotă o nepăsare excesivă și nedemnă, o lipsă de interes. „Sancțiunea civilă” se aplică proprietarului dezinteresat în executarea dreptului său, ceea ce se traduce în ideea neuzului dreptului de proprietate, neuz care, dacă se prelungește pe perioada prevăzută de lege, are drept consecință pierderea dreptului însuși. Autorii englezi susțin această poziție, dar vin și cu o idee inovatoare în acest sens, menționând că această instituție vine să recompenseze uzucapantul pentru utilizarea productivă a terenurilor. Tot ei afirmă că uzucapiunea servește scopul de a aplica o sancțiune proprietarilor „pasivi”, „inactivi” pentru faptul că aceștia nu își exercită drepturile pe care le au. În aceste condiții, uzucapantul promovează utilizarea eficientă  a proprietății. Atât recompensa cât și sancțiunea crează o prezumție că adevăratul proprietar a eșuat în a maximiza valoarea proprietății prin neuz. [7] Un alt autor menționează că esența uzucapiunii constă în a recompensa pe cei care folosesc terenul într-un mod benefic pentru comunitate.[8] Prin urmare, s-a ajuns la concluzia că pasivitatea proprietarului afectează într-o oarecare măsură întreaga comunitate. Astfel, un argument în plus care justifică uzucapiunea este ideea că lipsa de intenție a fostului proprietar de a folosi acțiunile petitorii pentru a-și revendica bunul care-i aparține cu drept de proprietate, poate fi sancționată cu pierderea acestui drept de proprietate dupa scurgerea unei anumite perioade de timp. Prin urmare, titularului dreptului de proprietate îi este recomandat astfel să nu ezite prea mult în exercitarea dreptului său.

2) Un alt argument constă în faptul că uzucapiunea este un mijloc de probațiune eficient. Deși este o stare de fapt, posesia deseori nu este decât manifestarea materială a unui drept precum dreptul de proprietate (posesia ca stare de fapt coincide cu posesia ca atribut al dreptului de proprietate, situație în care proprietarul este cel care posedă bunul). Dovedirea absolută a dreptului de proprietate este anevoioasă chiar și pentru adevăratul proprietar care ar trebui sa probeze validitatea tuturor posesiunilor anterioare și succesive din autor în autor, lucru imposibil în practică. Uzucapiunea simplifică situația: proprietarul se poate mărgini să dovedească faptul că el și autorii săi au posedat un anumit timp, stabilit de lege, în condițiile acesteia, un bun. Acest argument poate fi exprimat altfel: insuficiența mijloacelor de probă în domeniul drepturilor reale, care face ca în multe cazuri acestea să nu fie susceptibile de a fi dovedite decât prin exercițiul lor îndelungat. [9] Această insuficiență a condus uneori instanțele la pronunțarea unor veritabile soluții „solomonice”, cum a fost recunoașterea fiecăreia dintre părți un drept de proprietate asupra unei  jumătăți a imobilului din litigiu[10]. Prescripția achizitivă este, așadar, chemată în primul rând să joace o funcție probatorie, prin care ea este utilă însuși proprietarului, respectiv în general titularului dreptului, căruia îi oferă un mijloc de a se pune la adăpost de contestații interminabile. Împotriva ei nici o altă probă nu este admisibilă, aceasta fiind motivul pentru care Cicero prezenta uzucapiunea drept finis sollicitudinis ac periculi litium.[11]

3) Un al treilea argument prezintă uzucapiunea ca un instrument destinația căruia este de a menține ordinea socială. Dacă recunoașterea de efecte juridice stării de fapt a posesiei este justificată în primul rând de probabilitatea ca ea să fie manifestarea sau exercitarea unui drept real, a cărui existență este transformată astfel în certitudine juridică, este posibil ca uneori posesia și dreptul să nu coincidă: hoțul care păstrează obiectul furat este posesor fără a fi și proprietar.  Se creează astfel o disociere între faptic și juridic, între aparența creată prin stăpânirea efectivă a bunului de către o persoană și facultatea recunoscută juridic, unei alte persoane de a exercita o asemenea stăpânire, care nu se concretizează însă în fapt. Uzucapiunea îndeplinește funcția de clarificare a a acestor situații juridice, deoarece, având ca efect nașterea dreptului de proprietate al posesorului, transformă o aparență îndelungată într-un raport juridic de proprietate cert și indiscutabil. Ordinea socială are interesul ca situațiile de fapt de mult stabilite să nu poată fi ușor zdruncinate.                       

4) O altă controversă constă în opinia unora că această instituție vine în contradicție cu art. 1 din Primul protocol adițional la Conveția europeană a Drepturilor omului, care indică: „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi ân condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional”. Ținem să menționăm că includerea uzucapiunii în Codul civil nu vine în contradicție cu acest articol, cu atât mai mult că majoritatea țărilor care au ratificat Convenția nominalizată au prevederi în legislația internă referitoare la uzucapiune, adică admit acest mod de dobândire a dreptului de proprietate. Întru argumentarea celor menționate, o semnificație deosebită  o au explicațiile date la data de 30 august 2007 de către Marea Cameră a Curții Europene a Drepturilor Omului pe marginea unei hotărâri prin care analizează concordanța dintre prescripția achizitivă (instituția juridică specifică sistemului de Common Law este denumită adverse possession) și dispozitiile art. 1 din Protocolul nr.1 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor și a libertăților fundamentale. Este vorba despre cazul Pye (Oxford) Ltd şi J.A. Pye (Oxford) Land Ltd împotriva Marii Britanii în care Curtea a constatat neâncălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 (protecţia proprietăţii) în materia uzucapiunii. În fapt, reclamanți sunt două societăţi britanice care aveau în proprietate, în Berkshire (Marea Britanie), 23 de hectare de teren agricol cu potenţial de valorificare (care valorau aproximativ 10 milioane de lire sterline). Acestea au pierdut terenul respectiv în beneficiul unui vecin care l-a posedat în perioada 1984-1999 fără permisiunea reclamanților. Instanţele britanice au stabilit că potrivit legii, având în vedere că vecinul a posedat terenul timp de peste 12 ani, acesta a dobândit dreptul de proprietate ca urmare a intervenţiei prescripţiei achizitive, chiar dacă acest lucru contravenea drepturilor proprietarului real. În drept, societățile reclamante au invocat încălcarea art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție, apreciind că pierderea dreptului de proprietate asupra terenului respectiv ca efect al prescripției achizitive de 12 ani care acționa în beneficiul unui terț, a rupt justul echilibru cerut de articolul precitat, constituind o sarcină disproporțională în raport cu drepturile lor patrimoniale.

În argumentarea sa, Marea Cameră a reținut inter alia:

– Statul nu are a răspunde în această cauză de un act executiv sau legislativ vizând direct societățile reclamante, ci de un sistem legislativ care intră in acțiune ca efect al raporturilor juridice dintre particulari.

– Cu privire la termenul de prescripție de 12 ani incident în cauză, Marea Cameră apreciază că acesta urmărește un scop legitim de interes general – să garanteze securitatea juridică stabilind o limită temporală exercițiului acțiunilor, punându-i pe potențialii pârâți la adăpost de reclamațiile tardive ce pot fi dificil de combătut și să impiedice injustiția care ar putea să apară dacă tribunalele ar fi chemate să se pronunțe cu privire la evenimente survenite într-un trecut îndepărtat pe baza unor elemente de probă cărora nu li s-ar mai putea acorda relevanță și care ar fi incomplete prin raportare la intervalul de timp trecut.

– Termenul a fost apreciat sub aspectul duratei ca fiind relativ lung, fără a ridica probleme deosebite prin prisma drepturilor garantate de Convenție.

– Deși dreptul real este intabulat, legiuitorul trebuie să aibă posibilitatea să acorde mai multă relevanță unei posesii de lungă durată, necontestate, decât formalității intabulării. Curtea admite că stingerea dreptului de proprietate prin împiedicarea vechiului proprietar de a redobândi posesia terenului său, nu poate reprezenta o manifestare care să nu aibă un temei rezonabil.

– S-a subliniat faptul că dispozițiile legale relevante în cauză erau în vigoare de foarte mulți ani, înainte de dobândirea terenului de către reclamanți, iar acestea nu puteau ignora dispozițiile legale, în timp ce soluțiile instanțelor britanice nu pot fi interpretate ca având un caracter nerezonabil sau imprevizibil în raport cu legislația relevantă.

– Se are in vedere și faptul că un număr semnificativ dintre statele parte la Convenție cunosc o reglementare având la bază principii foarte apropiate instituției adverse possession din Common law.-

– Dobândirea de către posesor a unui drept de proprietate în temeiul unor dispoziții legale aflate în vigoare de mult timp, are ca și consecință pierderea de către fostul proprietar a dreptului său patrimonial. Astfel, dacă se dorește ca termenele de prescripție să-și atingă finalitatea, acestea trebuie să se aplice indiferent de valoarea bunului în discuție.

În concluzie, justificarea uzucapiunii nu trebuie căutată în vreo preferință pe care dreptul ar fi dispus să o acorde „uzurpătorilor”. Pe de altă parte,  justificarea uzucapiunii se regăsește în interesul de a menține ordinea socială (garantarea securității juridice) și de a pune capăt unei disocieri între starea de fapt și starea de drept, disociere a cărei prelungire în timp ar fi riscantă nu doar pentru posesor ci și pentru ceilalți, pentru societate în general. Pe de altă parte, ea se regăsește în nevoia de a suplini insuficiența mijloacelor de probă în materia drepturilor reale. Pe lângă valenţa universal recunoscută – mod de dobândire a proprietăţii, unii autori indică şi o a doua accepţiune a prescripţiei achizitive, aceea de mijloc de probă în materia proprietăţii, mai precis prezumţie legală irefragabilă de proprietate.[12] Or, uzucapiunea înlătură aceste dificultăți, deoarece acela care reușește să dovedească faptul că a dobândit dreptul de proprietate prin uzucapiune nu mai are a suferi rigorile impuse de probatio diabolica.

Nu în ultimul rând, uzucapiunea reprezintă o „sancțiune” indirectă, îndreptată împotriva fostului proprietar, care, dînd dovadă de neglijență, a lăsat bunul timp îndelungat în posesiunea unei alte persoane, permițându-i prin pasivitatea lui să se comporte public ca un proprietar. Astfel, titularului dreptului de proprietate îi este recomandat să nu ezite prea mult în exercitarea dreptului său.

Reieșind din argumentele menționate și din perenitatea instituției Uzucapiunii în multitudinea legislațiilor din Dreptul continental și Common Law, am ajuns la concluzia că deși uzucapiunea nu este un fenomen des întâlnit în practică, aceasta își găsește justificarea în farmecul valențelor de ordin social, moral și juridic pe care aceasta le manifestă. Și dacă este să răspundem la genericul prezentului demers științific, cu certitudine balanța se înclină în favoarea uzucapiunii patrona generis humani decât o impium praesidium.


[1] Corneliu Bârsan, Drept civil. Drepturile reale principale in reglementarea noului Cod civil, București: Hamangiu, 2013, p. 385.
[2] Baieş S., Băieşu A., ş. a. Drept civil. Drepturile reale. Teoria generală a obligaţilor, Chişinău: Cartier, 2005, p.90.
[3] Ben Depoorter – Adverse possession // Property Law and Economics – Encyclopedia of Law and Economics, Volume 5, Edited by Boudewijn Bouckaert, Northampton, Massachussets: Edward Elgar Publishing.Inc., p. 183.
[4] Christopher Columbus Langdell,  A summary of equity pleading, Cambridge: C.W. Sever and Company, 1883, p.139.
[5] Daniela Dima – Uzucapiunea – studiu de doctrină și jurisprudență, București, Editura Hamangiu, p.3.
[6] Dr. Ana Boar, Uzucapiunea. Prescripția, posesia și publicarea drepturilor, București: Lumina Lex, 1999, p. 24
[7] Ben Depoorter – op.cit., p. 184;
[8] Henry W. Ballantine – Title by Adverse possession// Harvard Law Review, London: Oxford University Press, November, 1918, p.135. Apud Axel Teisen III, Am. Bar Ass’n Journal, 127, April, 1917.
[9] M. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, București: ed. Cartea Românească, 1921, p.127.
[10] Dr. Ana Boar, Op. cit., p. 26. Apud Curtea de casație din Franța, camera civilă, decizia din 18 iunie 1980, ân Recueil Dalloz 1981, p.233
[11] A. Boar, op.cit, p. 27.
[12] Rosioru Eugen, Op. cit., p.3 . Apud  G. Marty, P. Raynaud, Droit civil, Tome II, vol. 2 (,,Les Biens”), Ed. Sirey, Paris, 1966, nr. 184, p. 200; Fr. Terré, Ph. Simler, op. cit., nr. 443, p. 279.


Vasile Soltan

Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Aflaţi mai mult despre , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereEvenimenteProfesioniştiRLWCorporate