Pierderea beneficiului termenului în cunoştinţă
23 septembrie 2016 | Robert Adrian DELIU
Robert Adrian Deliu
Dintr-un început trebuie să precizăm faptul că desfăşurarea unui proces civil are loc conform unor principii directoare, care astăzi, sub imperiul noului Cod de procedură civilă sunt prevăzute într-un capitol distinct, respectiv capitolul II din Titlul preliminar.
Aşadar, spre deosebire de Codul de procedură de la 1865, noua reglementare procesuală reprezintă un plus valoare legislaţiei în domeniul procedural civil.
Procesul civil se desfăşoară aşadar conform principiilor prescrise de codul repectiv, în codiţii de publicitate, contradictorialitate, oralitate, disponibilitate şi nemijlocire, iar împreună cu toate celelalte concepte ale desfăşurării litigiului în bune şi cuvenite forme.
Dintre toate principiile dreptului procesual civil, unul dintre ele reclamă o deosebită atenţie şi preocupare totală din parte judecătorului şi a grefierului de şedintă, acesta este principiul disponibilităţii.
Procesul civil este caracterizat de disponibilitate, în sens material – dreptul părţii de a dispune de obiectul său – şi în sens procesual – dreptul părţii de a dispune de mijloace procesuale prevăzute de lege – care îşi găseşte aplicarea în întreaga activitate judiciară de soluţionare a acţiunii civile.
Pentru ca disponibilitatea să fie asigurată alături de dreptul la apărare şi la un proces echitabil, organele judiciare au obligaţia de a încunoştiinţa părţile despre demararea şi desfăşurarea unui proces civil.
Fie că vorbim de reclamant, ca titular al acţiunii introductive de instanţă, fie că este vorba de pârât care trebuie să fie încunoştinţat despre pornirea unui proces împotriva lui, ori de participarea unor terţi sau chiar şi numai chemarea unor persoane externe raportului juridic litigios cum sunt martorii ori experţii, toţi aceştia trebuie să fie anunţaţi într-un anumit mod despre acest litigiu.
Fără deosebire, cu o singură excepţie care îl vizează pe expertul judiciar căruia instanţa îi comunică o adresă prin care îl înştiinţează că a fost desemnat în vederea efectuării unei lucrări într-o pricină, toate celelalte persoane enumerate sunt chemate la instanţă prin actul procesual al citaţiei.
Nu credem că mai este necesar să precizăm aspectul că citarea persoanelor la judecată implică serioase costuri, toate în sarcina Ministerului Justiţiei, cât şi o muncă continuă şi redundantă faţă de toate speţele unui complet, a fortiori la nivelul întregii ţări.
Tocmai pentru a preîntâmpina aceste două inconveniente majore, mai sus amintite, legiuitorul român a creat instituţia procesuală a termenului în cunoştinţă.
O altă ipoteză pentru care termenul în cunoştinţă reprezintă piesă esenţială a procesului civil o reprezintă reducerea termenelor pricinilor pe fondul acoperirii în acest mod a situaţiilor în care procedura ar fii viciată prin nelegalitatea procedurii de citare cu parte atunci când aceasta nu doreşte primirea citaţiei, îşi schimbă sediul fără a-l aduce la cunoştinţa instanţei etc., iar ȋn acest mod procedura se acoperă prin instituirea prezumţiei legale a cunoaşterii termenului, a fortiori dosarului pendinte.
Redat în art. 229 alin. (1), codul prevede astfel „Partea care a depus cererea personal sau prin mandatar şi a luat termenul în cunoştinţă, precum şi partea care a fost prezentă la un termen de judecată, personal sau prin pre-reprezentant legal ori covenţional, chiar neîmputernicit cu dreptul de a cunoaşte termenul, nu va fi citată în tot cursul judecării la acea instanţă, considerându-se că ea cunoaşte termenele de judecată ulterioare. Aceste dispoziţii îi sunt aplicabile şi părţii căreia, personal ori prin reprezentant legal sau convenţional ori prin funcţionarul sau persoana însărcinată cu primirea corespondenţei, i s-a înmânat citaţia pentru un termen de judecată, considerându-se că, în acest caz, ea cunoaşte şi termenele de judeacată ulterioare aceluia pentru care citaţia i-a fost înmânată.”
Legiuitorul român a dat noţiunii de termen în cunoştinţă un sens mai larg, în conţinutul acesteia fiind incluse situaţiile în care se poate considera că partea cunoaşte termenul.
Fie că parte cunoaşte termenul prin primirea citaţiei, fie că a cunoscut despre acesta prin chiar prezenţa ei în sala de şedinţe când judecătorul de drepturi şi libertăţi îi comunică următoarea zi de înfăţişare, beneficiază în sarcina acestuia prezumţia puternică a cunoaşterii despre proces şi termenele de derulare a acestuia.
Dacă este simplu de înţeles care sunt premisele în care termenul în cunoştinţă operează, mai greu de determinat sunt cazurile în care beneficiul acordat de lege se pierde.
Este evident că tot norma articolului 229 NCPC în alin. (2) ne prezintă şi şapte cazuri de pierdere ori nefuncţionare a termenului în cunoştinţă.
1. Reluarea judecăţii după ce aceasta a fost suspendată
Astfel, indiferent de forma pe care suspendarea o capătă, numai simpla ei intervenţie în cursul procesului provoacă pierderea termenului în cunoştinţă. Se impune aşadar, reluarea procedurii de citare a părţilor de vreme ce la ultimul termen la care părţile au fost legal citate, ori prezente instanţa a dispus măsura suspendării pe o perioadă nedeterminată.
Or, de vreme ce părţile nu se aşteaptă rezonabil ca instanţa să facă acte de procedură în vederea judecării cauzei, aşteaptă în pasivitate ca instanţa odată ce sunt îndeplinite codiţiile repunerii pe rol să fie citate. Dacă partea din vina căreia s-a produs suspendarea face acte de reîncepere a judecăţii este limpede că instanţa va proceda la citarea tuturor părţilor, dat fiind faptul că nici chiar partea care a îndeplinit actul nu ştie data pe care instanţa a fixat-o pentru judecată.
2. Repunerea cauzei pe rol
Ne aflăm în această ipoteză, în toate cazurile în care instanţa a constatat că pricina se află în nelucrare, prin lipsa de interes a părţilor în soluţionarea procesului.
Instituţia în discuţie este perimarea cererii, astfel art. 420 NCPC ordonă citarea de urgenţă a părţilor, iar judecătorul va dispune grefierului să întocmească un referat privitor la actele de procedură în legătură cu perimarea.
În această situaţie, chiar părţile au lăsat cauza în nelucrare din terţe motive, însă instanţa nu se poate încărca cu dosare ale căror soartă este incertă, fie părţile s-au împăcat, fie au incheiat o tranzacţie, un acord, o înţelegere, fie au supus diferendul lor unui al organ cu activitate jurisdicţională etc. Astfel, se impune ca părţile să fie rechemate de către instanţă pentru a-şi manifesta intenţia referitoare la soarta dosarului.
Pe cale de consecinţă se impune o nouă citare efectuată legal.
3. Partea este chemată la interogatoriu, în afară de cazul în care a fost prezentă la încuviinţarea lui, când s-a stabilit şi termenul pentru luarea acestuia
Acest caz, împreună cu cel de la punctul 4 al art. 229 NCPC impun citarea independent şi indiferent de cum partea a fost sau nu legal citată.
Analizând textul punctului 3, se poate lesne observa că din redactarea lui legiuitorul a avut în vedere ambele ipoteze. Aşa fiind, chiar dacă partea a fost legal citată şi avea termen în cunoştinţă ea va fi oricum citată pentru următorul termen cu menţiunea „la interogatoriu”.
Tot astfel, chiar dacă partea a fost prezentă la termenul la care instanţa a încuviinţat interogatoriul, dar aceasta nu a fixat şi termenul pentru luarea acestuia. Date fiind circumstanţele cauzei instanţa a avut posibilitatea de a ȋncuviinţa interogatoriul pentru una dintre părţi, iar pentru celelalte nu, lăsând doar termenul de fixare la înfăţişarea celeilalte părţi pentru a asigura contradictorialitatea.
4. Pentru motive temeinice instanţa a dispus citarea părţii la fiecare termen
Un asemenea text larg, fără o indicare exempificativă a cazurilor în care instanţa va proceda astfel, este fără echivoc o normă prin care se înfrânge regula termenului în cunoştinţă şi se revine la regula generală a citării din art. 153 NCPC.
Or, aici judecătorul trebuie să fie diligent şi chibzuit mai întâi faţă de el şi grefier, dat fiind faptul că există riscul de îngreunare şi trenare a dosarului din cauza unei dispoziţii de citare redundante cu una dintre părţi. Pe fondul regulilor citării, orice neregularitate în procedura de citare împiedică magistratul să judece şi, îi impune reluarea procedurii de citare.
Un asemenea caz de citare neîntreruptă poate funcţiona în cauzele cu părţi, justiţiabili cu vârste înaintate, ori care nu beneficiază de ajutorul unui avocat, iar niciuna dintre ele nu a solicitat judecata în lipsă. Se impune aşadar citarea acestora la fiecare termen pentru a putea lua concluziile acestor părţi şi pentru a realiza îndeplinirea tuturor drepturilor procesuale şi a contradictorialităţii.
5. Instanţa de apel sau de recurs fixează termen pentru rejudecarea fondului procesului după anularea hotărârii primei instanţe sau după casarea cu reţinere
Părţile nu au termen în cunoştinţă deoarece instanţa de control judiciar a rămas în pronunţare numai asupra aspectului admisibilităţii căii de atac dezînvestindu-se doar asupra acestei chestiuni, însă pentru a judeca sau rejudeca fondul după casarea cu reţinere se va fixa un termen ulterior acestei chestiuni preliminare.
Principiile contradictorialităţii şi dreptului la apărare trebuie respectate şi în aceste căi de atac, chiar dacă în cazul rejudecării aceasta este efectuată tot de prima instanţă.
6. Militarii încazarmaţi sunt citaţi la fiecare termen
Limpede că situaţia acestor persoane, părţi în litigiile civile sau penale au un regim separat de justiţiabilii civili.
Atâta vreme cât această categorie a militarilor – încazarmaţi – care nu pot părăsi unitatea militară la orice oră şi în orice zi sau cu orice prilej, ei trebuie să fie citaţi cu scopul de a justifica comandamentului garnizoanei, ori unităţii, liberarea şi acordul de deplasare la instanţă.
7. Deţinuţii sunt citaţi la fiecare termen
Tot datorită regimului special la care este supusă aceasă categorie de justiţiabili – aflarea în detenţie – atât în procesul penal cât şi în procesul civil ei vor fi citaţi regulat, pentru fiecare termen de judecată.
Citarea se impune pentru a face dovada necesităţii conducerii şi transportării deţinuţilor la şedinţele de judecată.
Codul nu distinge şi nu era necesar, însă regula funcţionează şi atunci când, partea deţinută se află şi numai în perioada de arest preventiv ori arest la domiciliu.
Situaţia lor juridico-penală este asemănătoare, chiar şi pentru cel care se află arestat la domiciliu, el trebuind să facă dovada organului de poliţie desemnat cu supravegherea de către organul judiciar care a dispus măsura, că este nevoit să se deplaseze la instanţă, în ziua, ora, sala indicate în citaţie.
8. Procedura de lămurire şi completare a hotărârii şi de înlăturare a dispoziţiilor contradictorii
Aşa cum prevăd dispoziţiile articolelor 443 alin. (2) şi 444 alin. (2) NCPC, citarea părţilor este obligatorie şi, pe cale de consecinţă se apreciază legal că partea a pierdut termenul în cunoştinţă la momentul la care instanţa a rămas în pronunţare după deliberare. Fiind ultimul termen, iar procedura legal îndeplinită, judecătorul nu a fixat termen, întrucât la pronunţarea soluţiei părţile nu se mai citează.
Soluţia pronunţată astfel, fie este nelimpede, incompletă ori conţine erori materiale care pot fi supuse revizuirii de către magistratul care a soluţionat cauza în aceste „proceduri remediu”, pentru aceste considerente o cerere ulterioară formulată de parte provoacă o nouă analiză, iar codul solicită prezenţa părţilor. Pentru aceasta este necesară încunoştinţarea lor cu privire la termenul fixat în care judecătorul va proceda la verificare. Efectul citării vine tocmai din considerentul că instanţa s-a dezînvestit, iar părţile nu pot cunoaşte pe altă cale termenul stabilit de judecător.
9. Cercetarea înscrisurilor care nu pot fi trimise la instanţă
Articolul 299 NCPC arată că cercetarea înscrisurilor care nu pot fi trimise la instanţă se face la locul arhivei unde acestea se găsesc în prezenţa unui judecător delegat cu citarea părţilor. Aceeaşi situaţie se aplică şi înscrisurilor care se găsesc în altă localitate prin comisie rogatorie. În ambele ipoteze trebuie precizat că termenul în cunoştinţă câştigat la termenul anterior nu funcţionează, deoarece dispoziţia specială din art. 299 NCPC înfrânge regula lui 229 NCPC, care reclamă termenul în cunoştinţă. Fapt pentru care se impune citarea părţilor în aceste situaţii chiar dacă aveau sau nu termen în cunoştinţă.
10. Audierea martorului aflat în imposibilitate de prezentare la instanţă
Martorul aflat în situaţii speciale în care nu se poate deplasa la instanţă, iar audierea lui este esenţială pentru dezlegarea pricinii, ori părţile stăruie în audierea acestuia, ascultarea se va face la locul unde acesta se află în prezenţa părţilor dacă acestea se prezintă. Citarea lor este obligatorie cu consecinţa funcţionării termenului în cunoştinţă pentru acea procedură, independent de cum avea sau nu termen în cunoştinţă pentru un termen de judecată obişnuit.
11. Recuzarea expertului art. 332 alin. (3) NCPC şi majorarea cuantumului onorariului art. 339 alin. (2) NCPC
Fiecare dintre cele două proceduri impun pentru contradictorialitate citarea părţilor pentru discutarea acestor cereri.
În situaţia recuzării expertului, la judecarea cererii se vor cita atât părţile, cât şi expertul. Beneficiul termenului în cunoştinţă nu funcţionează în acest caz, având în vedere că această cerere a primit termen la un moment ulterior celui pentru care părţile beneficiau de cunoşterea lui.
Chiar şi în situaţia în care se discută majorarea cuantumului onorariului expertului este necesară citarea părţilor în vederea asigurării contradictorialităţii.
Termenul de judecată pentru care părţile nu mai trebuiau citate nu este identic cu cel prin care instanţa pune în discuţie necesitatea majorării onorariului şi, pe cale de consecinţă nu au termen în cunoştinţă.
12. Efectuarea cercetării locale
Cercetarea la faţa locului se face, cu citarea părţilor, de către judecătorul delegat, sau de către întregul complet de judecată.
Aşa fiind, conform art. 346 NCPC, ordonă ca pentru administrarea acestei probe instanţa să dispună citarea părţilor. Contradictorialitatea şi dreptul la apărare reclamă iarăşi necesitatea de a face cunoscute părţilor dreptul de participa la efectuarea acestei probe.
Nefiind un termen de judecată fixat de regulă de către judecător, iar procedura nu este una obişnuită, părţile nu au termen în cunoştinţă asupra acestei chestiuni.
13. Preschimbarea termenului de judecată fixat
Dispoziţia art. 230 dni NCPC, acordă posibilitatea judecătorului cauzei să preschimbe termenul de judecată fixat în sedinţa de judecată fie din oficiu, ori la cererea părţii interesate.
Această oportunitate este oferită ca remediu pentru situţia în care judecătorul, din eroare a acordat un termen la o data în care nu avea fixată sedinţă de judecată, fie a acordat un termen foarte îndelungat ori prea scurt, fie se află în imposibilitatea de a judeca la termenul ce s-a acordat.
De asemenea, partea interesată poate solicita instanţei preschimbarea termenului de judecată pentre motivele arătate în cererea de preschimbare, motive care trebuie să fie întemeiate şi să nu ducă la o tergiversare intenţionată cu rea-credinţă.
În cazul în care instanţa consideră că este necesară preschimbarea termenului în cauză, va dispune citarea părţilor pentru a le încunoştinţa cu privire la noul termen acordat după modificarea efectuată. În acest caz, părţile pierd termenul în cunoştinţă.
Termenul în cunoştinţă uşurează activitate judiciară, suprimă citarea redundantă a părţilor, scuteşte cheltuielile aferente procedurii de citare pentru fiecare termen etc.
Sunt numai câteva dintre beneficiile pe care instituţia termenului în cunoştinţă le aduce sistemului judiciar.
Trebuie însă, observat cu foarte multă diligenţă care sunt cazurile în care termenul în cunoştinţă funcţionează pe deplin, cazurile generale în care acesta nu activează şi ipotezele speciale în care, chiar dacă partea are beneficiul cunoaşterii termenului, ele se impun a fi citate pentru contradictorialitate.
Robert Adrian Deliu
Şcoala Naţională de Grefieri
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
