Obligarea la plata cheltuielilor de judecată. Constituționalitate
30 septembrie 2016 | Anda-Laura TĂNASE
În Monitorul Oficial al României nr. 655 din data de 26 august 2016 a fost publicată Decizia Curții Constituționale nr. 463/2016 referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă.
Excepția de neconstituționalitate a fost ridicată de Mircea Victor Daniel Chitic într-un dosar aflat pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti – Secţia civilă.
Obiectul excepției de neconstituționalitate il constituie dispozițile art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă, acestea având următorul cuprins: ,,(1) Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată”.
În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, reglementarea legală criticată contravine dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (5), art. 4 alin. (2), art. 15, art. 16 alin. (1), precum şi ale art. 21 alin. (1) şi (2).
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că, până la data pronunţării acestei decizii, prevederile art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă nu au mai făcut obiect al controlului instanţei de contencios constituţional. Soluţia legislativă criticată se regăsea, însă, cu un conţinut normativ similar, în cuprinsul art. 274 alin. (1) din Codul de procedură civilă din 1865, iar asupra acestor prevederi legale Curtea s-a pronunţat, spre exemplu, prin Decizia nr. 367 din 20 martie 2008, sau Decizia nr. 1.586 din 13 decembrie 2011, în sensul constituţionalităţii acestora. Astfel, Curtea a reţinut că „obligativitatea plăţii cheltuielilor de judecată, incluzând taxele de timbru şi onorariile avocaţilor, de către partea ale cărei pretenţii nu au fost admise de instanţa de judecată are la bază ideea de culpă procesuală a acesteia”.
De asemenea, prin Decizia nr. 401 din 14 iulie 2005, Curtea a reţinut că „prerogativa instanţei de a cenzura, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată, cuantumul onorariului avocaţial convenit, prin prisma proporţionalităţii sale cu amplitudinea şi complexitatea activităţii depuse, este cu atât mai necesară cu cât respectivul onorariu, convertit în cheltuieli de judecată, urmează a fi suportat de partea potrivnică, dacă a căzut în pretenţii, ceea ce presupune în mod necesar ca acesta să îi fie opozabil. Or, opozabilitatea sa faţă de partea potrivnică, care este terţ în raport cu convenţia de prestare a serviciilor avocaţiale, este consecinţa însuşirii sale de instanţă prin hotărârea judecătorească prin al cărei efect creanţa dobândeşte caracter cert, lichid şi exigibil.”
Distinct de cele mai sus menţionate, Curtea reţine că art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă determină debitorul obligaţiei de plată a cheltuielilor de judecată (partea care pierde procesul) şi creditorul obligaţiei având ca obiect cheltuielile de judecată (partea care câştigă), înlocuind formularea codului anterior din 1865 de „parte căzută în pretenţii”. Această diferenţă terminologică nu schimbă însă cu nimic fundamentul suportării cheltuielilor de judecată, care rămâne culpa procesuală şi despăgubirea integrală a părţii câştigătoare. Buna-credinţă a părţii care a pierdut procesul nu justifică exonerarea ei de plata cheltuielilor de judecată. Din acest punct de vedere, între partea care a obţinut câştig de cauză, dreptul ei fiind recunoscut prin hotărâre, şi partea care acceptă judecata şi pierde procesul, riscul acestei situaţii trebuie să fie suportat de această din urmă parte care, prin comportamentul său, chiar dacă nu a fost de rea-credinţă, a obligat pe partea potrivnică câştigătoare să angajeze cheltuielile din proces. Aşa fiind, textul criticat induce o culpă procesuală în sarcina celui care, prin atitudinea sa, a determinat cheltuielile de judecată făcute de partea adversă în timpul şi cu ocazia desfăşurării procesului.
Curtea reţine că, potrivit art. 451 alin. (1) din Codul de procedură civilă, cheltuielile de judecată constau în taxele judiciare de timbru şi timbrul judiciar, onorariile avocaţilor, ale experţilor şi ale specialiştilor, sumele cuvenite martorilor pentru deplasare şi pierderile cauzate de necesitatea prezenţei la proces, cheltuielile de transport şi, dacă este cazul, de cazare, precum şi orice alte cheltuieli necesare pentru buna desfăşurare a procesului. Cu alte cuvinte, cheltuielile de judecată sunt acelea efectuate pentru derularea litigiului principal, aflat pe rolul instanţei. Aşa fiind, este neîndoielnic caracterul lor accesoriu, acordarea acestora depinzând de rezultatul capătului de cerere principal. Acest aspect este consacrat în art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă, care dispune că partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată. Totuşi, în situaţia în care cheltuielile de judecată sunt solicitate pe cale separată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat, prin Decizia nr. 19 din 18 noiembrie 2013, pronunţată cu ocazia examinării unui recurs în interesul legii, că aceste cereri sunt principale şi sunt supuse taxei judiciare de timbru. Aşa fiind, pentru cererile principale prin care se solicită, pe cale separată, plata cheltuielilor de judecată, aşa cum a reţinut Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia menţionată, cererea trebuie taxată la valoarea pretenţiilor, iar raţiunea acestei soluţii rezidă în faptul că, prin declanşarea unui nou litigiu pentru recuperarea cheltuielilor de judecată, se generează costuri suplimentare pentru sistemul judiciar.
Astfel, Curtea decide:
– Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ce are ca obiect prevederile art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă.
