Inaplicabilitatea legii dării în plată în cazul contractelor încheiate sub imperiul Codului Civil din 1864

Marieta Avram

1. Premise. Potrivit art. 11 din Legea nr. 77/2016, această lege se aplică şi contractelor aflate în derulare, adică acelor contracte încheiate înainte de intrarea ei în vigoare. Textul a generat o amplă dezbatere privind (ne)constituționalitatea art. 11 din Legea nr. 77/2016 în raport cu art. 15 alin. (2) din Constituție care consacră principiul neretroactivității legii[1], din ce în ce mai electrizantă, în condițiile în care Curtea Constituțională este asaltată cu un număr impresionant de sesizări de neconstituționalitate. După cum am arătat [2], ținând cont de jurisprudența Curții Constituționale, care manifestă o senzitivitate evidentă în funcție de materia pe care legea nouă suspectă de retroactivitate o reglementează, chestiunea privind aplicarea în timp a Legii dării în plată prezintă un interes practic deosebit. În cadrul acestei succinte analize nu vom aborda problema din perspectiva teoriilor dreptului intertemporal, ci vom arăta cum însăşi legea dării în plată exclude şi face logic imposibilă aplicarea ei în cazul contractelor încheiate sub imperiul vechiului Cod civil.

2. Corelaţia art. 3 cu art. 11 din lege. Inaplicabilitatea în cazul contractelor încheiate sub imperiul vechiului Cod civil. Art. 3 din lege afirmă că această reglementare specială, de strictă interpretare, care instituie un drept de tip nou al consumatorului de a i se stinge datoriile prin darea în plată, este una derogatorie de la noul Cod civil, ceea ce conduce la concluzia că legile în concurs sunt Legea nr. 77/2016, ca şi lege derogatorie, și Noul Cod civil, ca şi lege generală de la care se derogă. Potrivit art. 15 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative: „Reglementarea este derogatorie dacă soluţiile legislative referitoare la o situaţie anume determinată cuprind norme diferite în raport cu reglementarea-cadru în materie, aceasta din urmă păstrându-şi caracterul său general obligatoriu pentru toate celelalte cazuri.”

Aşadar, din cuprinsul art. 3 rezultă că prima problemă de interpretare şi de aplicare este cea relativă la concursul între legea specială a dării în plată şi legea generală, respectiv Noul Cod civil, aplicându-se regulile clasice de interpretare specialia generalibus derogant şi generalia specialibus non derogant.

Nu se confundă concursul de legi cu conflictul de legi în timp. În mod natural, legea nouă derogatorie nu se poate aplica decât pentru viitor, ceea ce înseamnă că nu poate exista concurs de legi decât pentru contractele care se încheie după intrarea ei în vigoare, cu privire la care legea nouă a dării în plată se comportă ca şi o lege derogatorie de la Noul Cod civil.

Numai că legiuitorul a dorit, în baza art. 11, ca această reglementare derogatorie să se aplice şi contractelor încheiate înainte de adoptarea ei. Or, dacă aceasta a fost intenţia neîndoielnică, trebuia să observe că, în realitate, trecutul (recte, contractele „în curs de derulare”, prin ipoteză, încheiate înainte de intrarea în vigoare a legii) nu este unul simplu şi omogen. Dimpotrivă, trecutul însuşi este sub imperiul succesiunilor de legi şi, implicit, al principiului neretroactivității. Astfel, trecutul include, în realitate, două mari categorii de contracte de credit garantate cu ipotecă, încheiate sub imperiul celor două legiuiri: (i) contracte încheiate după intrarea în vigoare a noului Cod civil, adică după data de 1 octombrie 2011 şi până la data intrării în vigoare a Legii nr. 77/2016, care, în principiu, intră sub auspiciile reformei legislative realizate prin OUG nr. 50/2010 şi Noul Cod civil, care formează trecutul apropiat și (ii) contracte încheiate înainte de intrarea în vigoare a noului Cod civil, adică sub imperiul Codului civil din 1864, care formează trecutul îndepărtat.

Cu privire la prima categorie de contracte, întrucât, potrivit art. 3, legea dării în plată derogă de la Noul Cod civil,  rezultă că, în planul dreptului intertemporal, conflictul de legi se manifestă chiar între cele două legi aflate în concurs, adică noua lege a dării în plată şi Noul Cod civil. Problema pe care o are de soluţionat Curtea Constituţională este cea legată de conformitatea sau neconformitatea cu art. 15 alin. (2) din Constituţie, respectiv dacă noua lege a dării în plată se poate sau nu aplica şi contractelor încheiate înainte de intrarea ei în vigoare, adică sub imperiul Noului Cod civil.

Problematica principală, mult mai complexă, este însă legată de cea de a doua categorie de contracte, din trecutul îndepărtat, încheiate, după cum bine cunoaştem, într-o perioadă de expansiune a pieţei imobiliare şi a operaţiunilor speculative care defineau această piaţă. Criza economică, creşterea cursului valutar, devalorizarea imobilelor au constituit factori perturbatori în relaţia bancă-client. Art. 11 din lege evidenţiază această problematică, pe care o concentrează în sintagma „dezechilibru”.

Or, aceste contracte din trecutul îndepărtat, încheiate înainte de criza economică se plasează sub imperiul vechiului Cod civil, adică înainte de 1 octombrie 2011.

Se remarcă, aşadar, o asimetrie între art. 3, prin care se derogă de la Noul Cod civil, şi art. 11 care, având în vedere formularea generică, acoperă, pentru trecut, o categorie de contracte care nu sunt încheiate sub Noul Cod civil, ci sub vechiul Cod civil.

Prin urmare, se pot pune, în mod legitim, mai multe probleme atipice: poate exista concurs de legi între legea nouă a dării în plată şi vechiul Cod civil? Poate exista conflict de legi în timp între aceste două reglementări?

În primul rând, cu deplină îndreptăţire putem să considerăm că, de plano, contractele încheiate sub imperiul Codului civil din 1864 nu pot intra în sfera de aplicare a legii, pentru că aceasta este o lege derogatorie doar de la Noul Cod civil, iar aceste contracte sunt încheiate sub imperiul vechiului Cod civil. Art. 3 nu prevede că această lege derogă şi de la vechiul Cod civil. Concluzia ar fi că, prin ipoteză, întrucât Legea nr. 77/2016 este o lege derogatorie de la Noul Cod civil, norma de la art. 11 nu poate să privească decât contractele încheiate înainte de intrarea ei în vigoare şi după intrarea în vigoare a Noului Cod civil. Altfel spus, însăşi norma conflictuală din art. 11, coroborată cu art. 3, se opreşte în timp, în trecut, la data de 1 octombrie 2011. Deci, conflict de legi în timp poate să existe doar între Legea nr. 77/2016 (legea nouă) şi Noul Cod civil (legea precedentă acesteia), pentru că numai între aceste două legi există şi concurs de legi, adică o relaţie între o lege derogatorie şi o lege generală.

În al doilea rând, s-ar putea obiecta că, deşi art. 3 defineşte legea ca fiind una derogatorie şi deşi se referă doar la Noul Cod civil, pe cale de interpretare, ar trebui să tragem concluzia că suntem în prezenţa unei legi derogatorii nu numai de la Noul Cod civil, ci şi de la vechiul Cod civil. Nimic nu împiedică o lege să deroge de la mai multe legi, chiar dacă, în corpul ei, se declară derogatorie doar de la o anumită lege. Până la urmă ceea ce contează este conţinutul reglementării ca fiind derogatoriu.

Numai că o asemenea interpretare, oricâtă generozitate am avea, este, în opinia noastră, imposibilă, pentru că se izbeşte de un obstacol major, şi anume că vechiul Cod civil din 1864 nu poate constitui de plano suportul pentru o lege derogatorie, pentru simplul fapt că este o lege abrogată. Iar abrogarea vechiului Cod civil nu s-a făcut prin Legea nr. 77/2016, ci cu mult înainte de legea dării în plată.

Şi, iată cum, Legea nr. 77/2016 ridică, o problemă insolită şi care frizează absurdul: putem să admitem că o lege din 2016 este derogatorie de la Codul civil din 1864, abrogat în 2011? Doar dacă admitem că este posibilă o asemenea derogare, nu numai de la Noul Cod civil, ci şi de la vechiul Cod civil, atunci se pune problema şi a unui conflict de legi în timp între Legea nr. 77/2016 şi vechiul Cod civil şi putem discuta de (ne)retroactivitate în raport cu contractele încheiate sub imperiul Codului civil din 1864. Dacă răspunsul la această primă problemă prealabilă este negativ, în sensul că nu se poate deroga şi de la vechiul Cod civil, abrogat, atunci înseamnă că nu există concurs între legea dării în plată, ca lege derogatorie, şi vechiul Cod civil, ca lege generală, şi, în planul dreptului intertemporal, nu există nici măcar conflict de legi în timp! Pentru că, atunci când o lege este derogatorie, conflictul de legi în timp se naşte între legea nouă, specială, care derogă, şi legea generală, de la care se derogă, prin ipoteză, în vigoare, sub imperiul căreia s-a născut anterior raportul contractual dintre părţi.

Or, până în prezent, toate discuţiile legate de aplicarea în timp a legii dării în plată au trecut cu vederea acest element, adică realitatea că noi discutăm, în principal, despre contracte încheiate în perioada 2006-2009, ignorând că ele sunt născute sub imperiul vechiului Cod civil abrogat.

Considerăm că nu este posibil un concurs între o lege nouă derogatorie şi o lege abrogată, pentru că, prin ipoteză, o lege derogatorie nu poate deroga decât de la o lege în vigoare.

Pe cale de consecinţă, dacă vorbim de contractele încheiate în viitor, de la data intrării ei în vigoare, atunci avem un concurs între legea specială (derogatorie) şi legea generală. Nu avem conflict de legi în timp, ci doar acest concurs. Dacă vorbim de contracte încheiate înainte de intrarea în vigoare a legii derogatorii, atunci avem un concurs de legi între legea specială (derogatorie) şi legea generală, precum şi un conflict de legi în timp tot între aceste legi. Dar conflictul de legi în timp nu poate să existe decât între legea nouă, derogatorie, şi legea generală de la care derogă, pentru situaţiile pe care ea le-a guvernat înainte de intrarea în vigoare a legii noi, derogatorii.

În cazul Legii nr. 77/2016, nu poate să existe de plano concurs cu vechiul Cod civil şi, deci, nici conflict de legi în timp cu vechiul Cod civil.

Între Noul Cod civil şi vechiul Cod civil se interpune Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil. Aşadar, trecutul legii dării în plată este guvernat nu de art. 11 din lege, ci, în primul rând, de Legea nr. 71/2011 care distribuie aplicarea în timp între Noul Cod civil şi vechiul Cod civil. Trecutul este, deci, caracterizat de aplicarea principiului neretroactivităţii legii, iar conflictul de legi a fost definitiv rezolvat prin Legea nr. 71/2011 care a abrogat vechiul Cod civil.

Astfel, potrivit art. 3 din Legea nr. 71/2011, „Actele şi faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârşite sau produse înainte de intrarea în vigoare a Codului civil nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârşirii ori producerii lor”. Cu ocazia soluţionării unor excepţii de neconstituţionalitate, Curtea chiar s-a bazat pe aceste dispoziţii legale şi a reţinut că, în lumina acestor dispoziţii, coroborate cu art. 4 şi 5 din Legea nr. 71/2011, precum şi cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, poate exercita controlul de constituţionalitate asupra unor texte din vechiul Cod civil, care şi-au produs efectele faţă de autorul excepţiei de neconstituţionalitate, potrivit principiului tempus regit actum. (A se vedea Decizia nr. 1391/2011 din 20 octombrie 2011).

Mai mult, în materie contractuală, potrivit art. 102 din Legea nr. 71/2011, „(1) Contractul este supus dispoziţiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce priveşte încheierea, interpretarea, efectele, executarea şi încetarea sa. (2) Modificarea contractului se face cu respectarea tuturor condiţiilor prevăzute de legea în vigoare la data modificării. În privinţa elementelor ce nu fac obiectul modificării, sunt aplicabile dispoziţiile alin. (1).” De asemenea, conform art. 104 alin. (1) „Constituirea, conţinutul şi opozabilitatea drepturilor reale de garanţie sunt supuse dispoziţiilor legii în vigoare la data naşterii creanţei garantate sau, după caz, la data încheierii contractului prin care garanţia a fost constituită.”  

Rezultă că suntem în prezența unei categorii de contracte încheiate în trecutul îndepărtat, până la data de 1 octombrie 2011, cu privire la care Noul Cod civil nu se aplică. Iar Legea nr. 77/2016, în mod firesc, nu poate să deroge decât de la o lege care este în vigoare, recte de la Noul Cod civil; ea nu poate să deroge de la vechiul Cod civil din 1864, care este abrogat anterior intrării ei în vigoare. Prin urmare, contractele încheiate înainte de intrarea în vigoare a Noului Cod civil, în lumina art. 3 coroborat cu art. 11, nu intră în sfera de aplicare a legii, pentru că aceste contracte, încheiate sub imperiul unei legi abrogate rămân supuse definitiv acelei legi.   

În concluzie, prin ipoteză, legea dării în plată nu se poate aplica contractelor încheiate sub imperiul vechiului Cod civil, abrogat, care, constituind trecutul îndepărtat, sunt sustrase din sfera ei de aplicare. Legea dării în plată, ca lege derogatorie de la noul Cod civil, nu se poate aplica decât în raport cu acesta, ceea ce înseamnă că atât concursul de legi, între legea specială, derogatorie, şi legea generală, cât şi conflictul de legi în timp, între legea nouă, ca lege derogatorie, şi legea veche, anterioară, ca lege generală de la care se derogă, poate exista numai în raport cu Noul Cod civil şi contractele încheiate sub imperiul acestuia, adică după 1 octombrie 2011, când a intrat în vigoare.

3. Reductio ad absurdum. Teza contrară, în sensul că art. 11 ar putea viza şi contractele încheiate înainte de data de 1 octombrie 2011, nu poate fi admisă, deoarece ar conduce la consecinţe inacceptabile, absurde.

În primul rând, pentru că aceste contracte încheiate sub imperiul Codului civil din 1864 să intre în sfera legii dării în plată, ar însemna să acceptăm că pot fi practic „smulse” din trecut, adică din sfera Codului civil din 1864 și plasate, mai întâi, sub imperiul Noului Cod civil, pentru ca, apoi, prin derogare de la acesta, să intre sub imperiul Legii nr. 77/2016. Printr-o asemenea operaţiune s-ar ajunge ca, practic, legea dării în plată să intre în conflict, în realitate, nu cu vechiul Cod civil din 1864, la care nu poate ajunge în timp, ci cu însăşi Legea nr. 71/2011 şi să bulverseze soluţia consacrată de aceasta, pentru ca Noul Cod civil să se aplice acestor contracte, adică să se schimbe practic chiar soluţia conflictului în timp între cele două coduri din Legea nr. 71/2011, dată cu respectarea principiului neretroactivităţii legii. Altfel spus, dacă legea dării în plată s-ar aplica și contractelor încheiate înainte de 1 octombrie 2011, ar însemna să admitem că, prin art. 3 şi art. 11, ar deroga nu numai de la Noul Codul civil, ci şi de la soluţia dată conflictului în timp între noul şi vechiul Cod civil, prin Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Noului Cod civil. Numai că nu vedem cum ar putea fi inversată soluţia dată prin Legea nr. 71/2011, în deplin acord cu principiul constituţional al neretroactivităţii legii prevăzut de Constituţie, care a produs deja efecte, ca soluţie care asigură stabilitatea şi predictibilitatea legii. Legea dării în plată poate să constituie o reglementare derogatorie doar în planul dreptului substanţial, de la legea generală în vigoare la care se raportează, adică ea poate să deroge doar de la norme care guvernează raporturile juridice dintre părţi, cuprinse în Noul Cod civil. Ea nu poate însă să deroge de la supranorme, astfel cum sunt normele conflictuale, care nu se aplică direct raporturilor juridice, ci legilor aflate în conflict în timp. Soluţia consacrată în Legea nr. 71/2011 nu poate să fie modificată implicit, pe cale de interpretare, ci, dimpotrivă, interpretarea şi aplicarea Legii nr. 77/2016 trebuie să ţină cont de succesiunea normală a legilor în timp şi, în final, de timpul sideral. Rămâne de văzut în ce măsură Curtea Constituţională va admite posibilitatea de a trece din sfera normalului juridic, în cea a paranormalului în care, practic, timpul şi succesiunea legilor în timp nici nu mai contează.

În mod normal, aşadar, contractele încheiate înainte de data de 1 octombrie 2011 sunt și rămân definitiv supuse Codului civil din 1864, care, fiind abrogat, nu mai poate să constituie suport legislativ pentru o lege nouă, derogatorie.

În al doilea rând, vechiul Cod civil poate continua să guverneze raporturile juridice născute sub imperiul lui, tocmai în aplicarea principiului constituţional al neretroactivității legii noi, respectiv a Noului Cod civil şi, mai departe, a neretroactivităţii oricărei legi noi, derogatorii, care ar avea ca suport Noul Cod civil. Ar fi ilogic să admitem că vechiul Cod civil continuă să se aplice pentru ca Noul Cod civil nu poate retroactiva, în schimb, o lege nouă care derogă de la Noul Cod civil să se poată aplica şi contractelor născute sub imperiul vechiului Cod civil. Prin urmare, aplicarea în continuare a vechiului Cod civil contractelor născute sub imperiul lui nu înseamnă că acesta este ca o lege în vigoare de la care să se poată astăzi deroga. Dimpotrivă, aplicarea lui este impusă, dar este şi limitată tocmai de principiul neretroactivității Noului Cod civil. A institui o nouă reglementare, derogatorie de la vechiul Cod civil, după abrogarea acestuia, pentru a reglementa diferit raporturile juridice născute sub imperiul lui, ar însemna să se facă abstracţie de faptul că este un Cod abrogat şi că aplicarea lui a continuat însă doar ca o existenţă temporară, reziduală şi limitată tocmai pentru conservarea raporturilor juridice născute sub imperiul lui. Dacă legiuitorul ar fi dorit să rezolve şi problematica acestor contracte n-o putea face printr-o normă conflictuală, aşa cum este norma din art. 11, ci printr-o veritabilă reglementare tranzitorie specială, care să aibă ca reper chiar Codul civil din 1864 sub imperiul căruia s-au născut aceste contracte. De altfel, am arătat cu mult timp în urmă că, pe fondul crizei economice, în special în cazul creditelor acordate în CHF soluţia juridică de reechilibrare a relaţiei contractuale este impreviziunea[3]. Chiar dacă nereglementată în vechiul Cod civil, doctrina şi jurisprudenţa au făcut aplicaţia acesteia[4], deci era o instituţie cunoscută vechiului sistem de drept, astfel încât adaptarea şi chiar încetarea contractului de către instanţa de judecată putea constitui o soluţie pe deplin aplicabilă, chiar şi în lipsa unei reglementări exprese în acest sens. Este de neînţeles de ce legiuitorul şi de ce chiar asociaţiile consumatorilor nu au valorificat calea normală, din moment ce aveau deschisă acţiunea în justiţie, în cazul în care nu se realiza un acord cu creditorul, şi s-a preferat calea unei reglementări care să înfrângă logica juridică şi bunul simţ juridic, dincolo de discuţia privind violarea unor drepturi fundamentale ale persoanei. Până la urmă, soluţia pe care Curtea Constituţională o va pronunţa, va constitui practic indicatorul toleranţei noastre la arbitrariu şi la absurd juridic.

4. Concluzie. Dacă Legea nr. 77/2016 s-a autoproclamat, în art. 3, ca fiind o lege derogatorie de la Noul Cod civil, evident, ținând cont de succesiunea firească în timp a legilor, concursul de legi între legea generală şi legea specială, precum şi conflictul de legi în timp există între această lege și Noul Cod civil, iar nu între această lege și vechiul Cod civil. Conflictul de legi între Noul Cod civil, de la care se derogă, și vechiul Cod civil este rezolvat prin Legea nr. 71/2011, în spiritul neretroactivității Noului Cod civil, deci în armonie cu prevederile art. 15 alin. (2) din Constituție. Rezultă că sunt excluse de plano din sfera de aplicare a art. 11 contractele încheiate înainte de data de 1 octombrie 2011.

Iată de ce, considerăm că, în examinarea sesizărilor de neconstituționalitate având ca obiect art. 11 din Legea nr. 76/2016, în raport cu art. 15 alin. (2) C. civ., atât Curtea Constituțională, cât şi instanţele de judecată, ar trebui să aibă în vedere aceste două elemente esențiale, care sunt definitorii pentru situația nefirească generată de această lege: (i) faptul că, în lumina art. 3, este o lege derogatorie (doar) de la Noul Cod civil și (ii) faptul că, în lumina art. 11 coroborat cu art. 3 nu se poate aplica de plano contractelor încheiate înainte de intrarea în vigoare a Noului Cod civil, adică înainte de 1 octombrie 2011, sub imperiul vechiului Cod civil, abrogat prin Legea nr. 71/2011. Iar dacă, prin absurd, admitem că şi aceste contracte ar intra în sfera Legii nr. 77/2016, atunci suntem nu în prezenţa unei retroactivităţi, ci a unei duble retroactivităţi, pentru că acest rezultat nu s-ar putea obţine, în succesiunea legilor în timp, decât prin anihilarea normei conflictuale din Legea nr. 71/2011, adică prin retroactivitatea Noului Cod civil şi, mai departe, prin retroactivitatea Legii nr. 77/2016, ca normă derogatorie.

Rezultă că, dincolo de discuţia privind (ne)retroactivitatea legii dării în plată, sintagma „contracte în curs de derulare”, în sensul art. 11 coroborat cu art. 3, acoperă doar contractele încheiate după data intrării în vigoare a Noului Cod civil, adică după data de 1 octombrie 2011.

[1] A se vedea M. Nicolae, Despre retroactivitatea așa-zisei legi de dare în plată
[2] A se vedea M. Avram, Despre legea privind darea în plată: între folclorul juridic și rațiunea dreptului
[3] A se vedea M. Avram, Clauzele abuzive în contractele de credit  – o temă incandescentă în dreptul naţional şi cel european
[4] A se vedea, C. E. Zamşa, Teoria impreviziunii, Studiu de doctrină si jurisprudenţă, Editura Hamangiu, 2006.

Prof. univ. dr. Marieta Avram
Senior Partner  STOICA & Asociații

Citeşte mai mult despre contracte încheiate, Legea darii in plata, Legea nr. 77/2016, Marieta AVRAM, noul cod civil, Vechiul Cod civil! Pentru condiţiile de publicare pe JURIDICE.ro detalii aici.

Urmăriţi JURIDICE.ro şi pe LinkedIn  WhatsApp  Threads  Google News 

(P) JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă SmartBill.