Declararea necompetenței de către instanța de judecată. Constituționalitate
3 octombrie 2016 | Anda-Laura TĂNASE
În Monitorul Oficial al României nr. 714 din data de 15 septembrie 2016 a fost publicată Decizia Curții Constituționale nr. 410/2016 referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 132 alin. (3) din Codul de procedură civilă.
Excepția de neconstituționalitate a fost ridicată de Filofteia Ciobanu într-un dosar aflat pe rolul Tribunalul Braşov – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl reprezintă dispoziţiile art. 132 alin. (3) din Codul de procedură civilă, cu următorul conţinut: „Dacă instanţa se declară necompetentă, hotărârea nu este supusă niciunei căi de atac, dosarul fiind trimis de îndată instanţei judecătoreşti competente sau, după caz, altui organ cu activitate jurisdicţională competent”.
În opinia autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile legale criticate încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 1 privind statul de drept, art. 21 privind accesul liber la justiţie, astfel cum se interpretează prin prisma dispoziţiilor art. 6 privind dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, şi art. 47 alin. (1) teza a doua privind obligaţia statului de a asigura cetăţenilor un nivel de trai decent din Legea fundamentală. De asemenea, se invocă jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv Hotărârea din 20 mai 2008 pronunţată în Cauza Santos Pinto împotriva Portugaliei, Hotărârea din 18 decembrie 2008 pronunţată în Cauza Unedic împotriva Franţei şi Hotărârea din 20 ianuarie 2009 pronunţată în Cauza Katz împotriva României.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că asupra constituţionalităţii dispoziţiilor legale criticate s-a mai pronunţat în raport de critici şi prevederi constituţionale similare. Curtea a reţinut că, potrivit prevederilor art. 132 din Codul de procedură civilă, când în faţa instanţei de judecată se pune în discuţie competenţa acesteia, din oficiu sau la cererea părţilor, ea este obligată să stabilească instanţa judecătorească competentă ori, dacă este cazul, un alt organ cu activitate jurisdicţională competent. Asupra excepţiei de necompetenţă instanţa se pronunţă înainte de a se aborda fondul litigiului şi înainte de a se soluţiona alte excepţii, după caz, printr-o încheiere, dacă se declară competentă, sau printr-o hotărâre, dacă instanţa se declară necompetentă. Textul de lege criticat de autoarea excepţiei, respectiv art. 132 alin. (3) din Codul de procedură civilă, are în vedere cea de-a doua ipoteză, şi anume admiterea excepţiei de necompetenţă şi, implicit, declinarea competenţei instanţei de judecată, situaţie în care hotărârea nu mai este supusă niciunei căi de atac.
Curtea a mai constatat că procedura instituită prin art. 132 alin. (3) din Codul de procedură civilă nu priveşte judecarea pe fond a cauzei, ci se referă la soluţionarea unui incident procedural, de stabilire a instanţei competente să judece litigiul, singurul motiv pe care instanţa îl poate reţine în hotărârea de declinare fiind propria necompetenţă materială sau teritorială, drept care nu a putut reţine contrarietatea normei legale criticate cu dispoziţiile art. 21 alin. (3) din Constituţie.
Intenţia legiuitorului prin adoptarea prevederilor de lege criticate a fost aceea de a se asigura celeritatea judecării cauzelor, prin împiedicarea tergiversării lor ca urmare a exercitării abuzive a căii de atac a recursului împotriva hotărârilor judecătoreşti de declinare a competenţei, raţiunea eliminării căii de atac a recursului împotriva hotărârii de declinare a competenţei fiind aceea de a permite ajungerea cauzei într-un timp cât mai scurt în faţa instanţei competente să soluţioneze litigiul dedus judecăţii. Curtea a mai reţinut, de asemenea, că hotărârea instanţei de declinare a competenţei este rezultatul unui act de administrare a justiţiei prin care se urmăreşte desfăşurarea în condiţii de legalitate a procesului, de care beneficiază toate părţile, indiferent de calitatea lor procesuală, având în vedere că, potrivit art. 174 alin. (2) şi art. 176 pct. 3 din Codul de procedură civilă, actele de procedură efectuate de instanţa necompetentă sunt nule.
De altfel, Curtea a mai reţinut că, potrivit art. 457 alin. (1) din Codul de procedură civilă, „Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de acestea, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei”, iar potrivit art. 483 alin. (1) din acelaşi cod, „Hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum şi alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului”. Prin urmare, sunt supuse recursului acele hotărâri judecătoreşti expres prevăzute de lege, iar o hotărâre judecătorească poate fi atacată numai cu acele căi de atac care sunt prevăzute de lege.
Astfel, Curtea decide:
– Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate având ca obiect dispoziţiile art. 132 alin. (3) din Codul de procedură civilă.
