Secţiuni » Arii de practică » Litigation » Procedură civilă
Procedură civilă
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti

Jurisprudenţă CJUE recentă în materie de somaţie europeană de plată (V)
03.10.2016 | Sergiu-Leon RUS

Secţiuni: Afaceri transfrontaliere, CJUE, Dreptul Uniunii Europene, Procedură civilă, RNSJ, Selected, Studii
JURIDICE - In Law We Trust

Prin hotărârea din 10 martie 2016 a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (Camera a doua), pronunţată în cauza C‑94/14, în procedura Flight Refund Ltd împotriva Deutsche Lufthansa AG, Curtea a declarat că: „Dreptul Uniunii trebuie interpretat în sensul că, în împrejurările în care o instanţă este sesizată cu o procedură, cum este procedura principală, privind desemnarea unei instanţe competente teritorial din statul membru de origine a somaţiei europene de plată şi examinează, în împrejurările menţionate, competenţa internaţională a instanţelor din acest stat membru de a soluţiona o procedură contencioasă referitoare la creanţa aflată la originea unei astfel de somaţii de plată împotriva căreia pârâtul a formulat opoziţie în termenul prevăzut în acest scop:

– întrucât Regulamentul (CE) nr. 1896/2006 al Parlamentului European şi al Consiliului din 12 decembrie 2006 de instituire a unei proceduri europene de somaţie de plată nu furnizează indicaţii cu privire la puterile şi la obligaţiile acestei instanţe, respectivele aspecte de procedură rămân, potrivit articolului 26 din regulamentul menţionat, reglementate de legislaţia naţională a acelui stat membru;

– Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială impune ca problema competenţei internaţionale a instanţelor din statul membru de origine a somaţiei europene de plată să fie soluţionată prin aplicarea normelor de procedură care permit să se garanteze efectul util al dispoziţiilor acestui regulament şi dreptul la apărare, indiferent dacă instanţa de trimitere sau o instanţă pe care aceasta din urmă o desemnează ca instanţă competentă teritorial şi material să se pronunţe cu privire la o creanţă cum este cea în discuţie în litigiul principal, în temeiul procedurii civile de drept comun, se pronunţă asupra acestei probleme;

– în ipoteza în care o instanţă cum este instanţa de trimitere se pronunţă cu privire la competenţa internaţională a instanţelor din statul membru de origine a somaţiei europene de plată şi decide în sensul existenţei unei asemenea competenţe în lumina criteriilor prevăzute de Regulamentul nr. 44/2001, acest din urmă regulament şi Regulamentul nr. 1896/2006 obligă instanţa respectivă să interpreteze dreptul naţional în sensul că acesta din urmă îi permite să identifice sau să desemneze o instanţă competentă teritorial şi material să soluţioneze această procedură şi

– în ipoteza în care o instanţă cum este instanţa de trimitere decide în sensul lipsei unei asemenea competenţe internaţionale, instanţa menţionată nu are obligaţia de a reexamina din oficiu, prin analogie cu articolul 20 din Regulamentul nr. 1896/2006, această somaţie de plată“.

Prin întrebările preliminare, instanţa de trimitere solicita, după unele reformulări, să se stabilească dacă o somaţie europeană de plată care a fost emisă cu încălcarea obiectului Regulamentului nr. 1896/2006 sau de o autoritate care nu deţine competenţa internaţională necesară poate face obiectul unei reexaminări din oficiu sau dacă procedura contencioasă care urmează unei opoziţii trebuie să fie, în lipsa competenţei, clasată din oficiu sau la cerere, precum şi împrejurarea dacă orice instanţă maghiară este competentă să soluţioneze cauza, norma de competenţă aplicabilă trebuie să fie interpretată în sensul că Kúria (Curtea Supremă), sesizată în vederea atribuirii competenţei unei instanţe, trebuie să desemneze cel puţin o instanţă care, chiar în lipsa unei competenţe materiale sau teritoriale stabilite de dreptul procesual al statului membru respectiv, are obligaţia să soluţioneze pe fond procedura contencioasă generată de opoziţia formulată.

Litigiul principal avea la bază cesionarea, de către un pasager, prin contract, a drepturilor sale la compensaţie pentru întârzierea unui zbor, către Flight Refund, societate specializată în recuperarea acestui tip de creanţe şi care a depus, la un notar maghiar, o cerere de somaţie europeană de plată împotriva Deutsche Lufthansa, ca urmare a întârzierii cu peste trei ore a zborului LH 7626 care asigura, potrivit informaţiilor furnizate acestui notar, legătura dintre aeroporturile din Newark (Statele Unite) şi London Heathrow (Regatul Unit).

Notarul menţionat a admis această cerere şi a emis o somaţie de plată împotriva Deutsche Lufthansa fără să fi determinat locul încheierii contractului, pe cel al executării acestuia, pe cel al apariţiei faptei prejudiciabile sau pe cel al sediului operatorului de transport prin grija căruia a fost încheiat contractul şi nici destinaţia zborului în cauză. Acelaşi notar s-a declarat competent să emită această somaţie de plată în temeiul articolului 33 din Convenţia de la Montreal, pentru motivul că Ungaria este stat parte la această convenţie.

Deutsche Lufthansa a făcut uz de dreptul său de opoziţie la respectiva somaţie şi a arătat că nu opera legătura aeriană la care Flight Refund făcuse referire în cererea sa de emitere a unei somaţii, operatorul de transport aerian efectiv care exploata legătura în cauză fiind, în opinia sa, compania aeriană United Airlines, Inc.

Întrucât reprezentantul Flight Refund a declarat, la invitaţia notarului în cauză, că nu putea desemna instanţa naţională competentă în urma trecerii de la procedura europeană de somaţie de plată la procedura civilă de drept comun, acest notar s-a adresat Kúria (Curtea Supremă), pentru ca aceasta să desemneze respectiva instanţă competentă teritorial, întrucât nu putea, în temeiul dispoziţiilor pertinente ale Codului de procedură civilă şi în lumina informaţiilor de care dispunea, să identifice această instanţă.

Jurisprudenţa constantă a Curţii era în sensul că dreptul pasagerului la o compensaţie forfetară şi uniformizată ca urmare a întârzierii unui zbor, întemeiat pe art. 5-7 din Regulamentul nr. 261/2004, pe care îl invocă Flight Refund în speţă, există independent de repararea prejudiciului prevăzută în cadrul art. 19 din Convenţia de la Montreal. În măsura în care drepturile întemeiate pe dispoziţiile Regulamentului nr. 261/2004 şi, respectiv, pe prevederile Convenţiei de la Montreal intră sub incidenţa unor cadre normative diferite, normele de competenţă internaţională prevăzute de această convenţie nu sunt aplicabile cererilor formulate numai în temeiul Regulamentului nr. 261/2004, acestea din urmă trebuind să fie examinate în lumina Regulamentului nr. 44/2001.

Curtea a mai observat deja că a statuat anterior asupra împrejurării că opoziţia pârâtului la somaţia europeană de plată, ale cărei efecte sunt reglementate de articolul 17 alin. 1 din Regulamentul nr. 1896/2006, nu poate determina o prorogare de competenţă a instanţelor din statul membru de origine a somaţiei de plată în sensul art. 24 din Regulamentul nr. 44/2001 şi să semnifice astfel că pârâtul a acceptat, prin formularea unei astfel de opoziţii, chiar dacă aceasta este însoţită de motive referitoare la fondul cauzei, competenţa instanţelor din acest stat membru de a soluţiona procedura contencioasă referitoare la creanţa contestată.

Procedura specială reglementată de Regulamentul nr. 1896/2006, precum şi obiectivele pe care acesta din urmă le urmăreşte nu se aplică atunci când creanţele care stau la originea unei somaţii de plată sunt contestate prin intermediul opoziţiei prevăzute la articolul 16 din acest regulament, or, în speţă, pârâtul a formulat opoziţie în termen. Prin urmare, în măsura în care art. 17 alin. 1 din acest regulament constituie singura dispoziţie a regulamentului respectiv care reglementează o astfel de opoziţie, trebuie să se examineze dacă această dispoziţie permite să se determine puterile şi obligaţiile unei instanţe cum este instanţa de trimitere în împrejurări precum cele în discuţie în litigiul principal prin raportare atât la modul de redactare a acestei dispoziţii, cât şi la economia aceluiaşi regulament. Potrivit modului său de redactare, art. 17 alin. 1 din Regulament se limitează să impună, în caz de opoziţie a pârâtului formulată în termenul prevăzut în acest scop, continuarea automată a procedurii în faţa instanţelor competente din statul membru de origine a somaţiei de plată în conformitate cu normele de procedură civilă de drept comun, cu excepţia cazului în care reclamantul a cerut expres ca procedura să ia sfârşit în acest caz.

Totodată, din economia Regulamentului nr. 1896/2006, reiese că se instituie o procedură europeană de somaţie de plată care constituie un instrument complementar şi facultativ pentru reclamant fără ca regulamentul respectiv să înlocuiască sau să armonizeze mecanismele de recuperare a creanţelor necontestate prevăzute de legislaţia naţională, însă Regulamentul nu urmăreşte să armonizeze drepturile procedurale ale statelor membre şi nu impune nici o cerinţă specială cu privire la natura instanţelor în faţa cărora procedura trebuie să continue sau la normele pe care o astfel de instanţă trebuie să le aplice. Nici art. 17 alin. 1, nici vreo altă dispoziţie din Regulament nu permit să se identifice puterile şi obligaţiile unei instanţe cum este instanţa de trimitere în împrejurări precum cele în discuţie în litigiul principal, aspect care rămâne în continuare reglementat de legislaţia naţională.

Pe de altă parte, Regulamentul nr. 44/2001, pe care instanţa de trimitere trebuie să-l aplice, nu are ca obiect să unifice întinderea obligaţiilor de control care revin instanţelor naţionale cu ocazia verificării competenţei lor internaţionale, însă aplicarea normelor naţionale pertinente nu trebuie totuşi să aducă atingere efectului util al Regulamentului nr. 44/2001. În ceea ce priveşte cerinţele care trebuie respectate în cadrul procedurii, trebuie amintit de asemenea că ansamblul dispoziţiilor Regulamentului nr. 44/2001 exprimă intenţia de a asigura ca, în cadrul obiectivelor acestuia, procedurile care conduc la adoptarea unor hotărâri judecătoreşti să se desfăşoare cu respectarea dreptului la apărare.

Curtea a observat că dosarul de care dispune nu permite să se identifice normele naţionale aplicabile procedurii cu care instanţa de trimitere este sesizată în speţă. În aceste condiţii, dacă instanţa respectivă ar fi, în temeiul dreptului procedural naţional, obligată să aprecieze competenţa internaţională a instanţelor din statul membru de origine a somaţiei de plată exclusiv în lumina elementelor prezentate de reclamant în cererea sa de somaţie europeană de plată, o astfel de procedură nu ar putea garanta nici efectul util al normelor de competenţă prevăzute de Regulamentul nr. 44/2001, nici dreptul la apărare de care beneficiază pârâtul. În cazul în care situaţia ar fi diferită, instanţa menţionată ar avea posibilitatea fie să interpreteze normele sale de procedură în sensul că acestea îi permit să îndeplinească respectivele cerinţe, fie să desemneze, astfel cum a sugerat instanţa de trimitere însăşi, o instanţă competentă material să se pronunţe pe fond cu privire la o creanţă cum este cea în discuţie în litigiul principal în temeiul procedurii civile de drept comun ca instanţă competentă teritorial şi căreia i se solicită, în acest caz, să se pronunţe, dacă este cazul, cu privire la propria competenţă internaţională în lumina criteriilor enunţate de Regulamentul nr. 44/2001, iar dacă, la finalul verificărilor, s-ar dovedi că competenţa instanţelor din statul membru de origine a somaţiei europene de plată poate fi stabilită pe baza dispoziţiilor Regulamentului nr. 44/2001, o instanţă cum este instanţa de trimitere nu ar putea, în caz contrar existând riscul de a se aduce atingere efectului util al normei prevăzute de regulamentul menţionat în temeiul căreia este stabilită competenţa, să pună capăt procedurii pentru unicul motiv că nu reuşeşte, în temeiul dreptului naţional, să identifice o instanţă competentă teritorial să se pronunţe cu privire la fondul creanţei contestate. Astfel, această instanţă are obligaţia să interpreteze dreptul naţional în sensul că acesta din urmă îi permite să identifice sau să desemneze instanţa competentă teritorial şi material să se pronunţe cu privire la fondul creanţei care se află la originea somaţiei de plată împotriva căreia pârâtul a formulat opoziţie în termenul prevăzut în acest scop.

Pe de altă parte, a pune capăt procedurii contencioase cu privire la fondul creanţei contestate, în condiţiile în care competenţa instanţelor din statul membru de origine a somaţiei europene de plată este stabilită în temeiul Regulamentului nr. 44/2001, ar aduce atingere şi efectului util al articolului 17 alin. 1 din Regulamentul nr. 1896/2006, în măsura în care această dispoziţie impune ca procedura să continue, în cazul în care pârâtul formulează opoziţie, în mod automat în faţa instanţelor competente din statul membru de origine a somaţiei de plată. În schimb, dacă instanţele din statul membru de origine nu sunt competente în temeiul Regulamentului nr. 44/2001, nu este necesar să se reexamineze din oficiu, prin analogie cu art. 20 din Regulamentul nr. 1896/2006, somaţia de plată împotriva căreia pârâtul a formulat în mod valabil opoziţie – posibilităţile de reexaminare a somaţiei de plată, prevăzute la art. 20 din Regulamentul nr. 1896/2006, nu se aplică dacă pârâtul nu a formulat opoziţie în termenul prevăzut la art. 16 alin. 2 din acelaşi regulament.

În plus, în măsura în care o situaţie procedurală cum este cea în discuţie în litigiul principal nu este reglementată de dispoziţiile Regulamentului nr. 1896/2006, ci de legislaţia naţională, dispoziţiile acestui regulament, inclusiv cele ale art. 20, nu se pot aplica, nici măcar prin analogie, acestei situaţii. Totodată, în conformitate cu art. 18 alin. 1 din Regulamentul nr. 1896/2006, somaţiei de plată împotriva căreia pârâtul a formulat opoziţie în termenul prevăzut în acest scop nu i se poate conferi forţă executorie. În consecinţă, unei instanţe cum este instanţa de trimitere îi este permis să deducă din constatarea sa, în sensul lipsei de competenţă a instanţelor din statul membru de origine a somaţiei europene de plată în temeiul Regulamentului nr. 44/2001, consecinţele prevăzute, în această ipoteză, de dreptul procedural naţional.

Judecător dr. Sergiu-Leon Rus
Curtea de Apel Cluj

Cuvinte cheie: , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă My Justice

Autori JURIDICE.ro
Juristi
JURIDICE pentru studenti
JURIDICE NEXT









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

↑  Înapoi în partea de sus a paginii  ↑

Secţiuni        Selected     Noutăţi     Interviuri        Arii de practică        Articole     Jurisprudenţă     Legislaţie        Cariere     Evenimente     Profesionişti