Principiile (uitate) ale procedurii insolventei (III)

Gheorghe Piperea

* Prima parte a articolului poate fi consultată aici. A doua parte poate fi consultată aici.

B. Rezolutia bancara si rezolutia societatilor de asigurari

3. Rezolutia bancara si rezolutia societatilor de asigurari sunt doua proceduri relativ identice, menite a salva, in total sau in parte, afacerile unor entitati din domeniul bancar sau din domeniul asigurarilor, entitati care, prin amplitudinea efectelor activitatilor lor in economie, prin efectul de contagiune pe care l-ar antrena eventualul lor faliment si prin panicile distructive pe care le-ar declansa un astfel de focar de infectie economica si juridica, sunt considerate prea mari pentru a fi lasate sa falimenteze. Procedurile de rezolutie evita si ocolesc procedurile judiciare de insolventa, sunt proceduri extrajudiciare, netransparente, as zice chiar semioculte, care ignora, aproape fara exceptie, drepturile creditorilor (acestia pot contesta masurile luate de autoritatea de rezolutie doar post factum, dupa ce, spre exemplu, se va fi dispus conversiunea in actiuni a creantelor rezultate din depozite sau din asigurari, adica asa-numitul bail-in, confiscarea creantelor contra bancilor si societatilor de asigurari in vederea salvarii acestora). Rezolutia, in ambele domenii, este o procedura derulata de aceeasi autoritate care, in timpul cand entitatea bancara sau cea de asigurari era in bonis, ar fi trebuit sa o supravegheze si sa o controleze – si nu a facut-o – autoritate care detine si controlul principalului creditor (fondul de garantare) in procedurile de rezolutie, precum si controlul entitatilor-punte sau al vehiculelor de administrare a activelor prin intermediul carora se deruleaza principalele proceduri de rezolutie. Confidentialitatea, secretul, semiocultul, sunt caracteristicile rezolutiei, o procedura special croita pentru a evita procedurile judiciare, transparente, colective si concursuale de insolventa. In procedura rezolutiei acestor entitati e ca si cand ar fi vorba de intreprinderi din orasele interzise sovietice sau chineze din timpul razboiului rece.

Toate manevrele evasive, care se reunesc sub denumirea de “instrumente de rezolutie”, sunt construite pe temelia “principiului” alchimic conform caruia aceste entitati sunt prea mari ca sa fie lasate sa falimenteze  (too big to let fail).

3.1. Rezolutia bancara este o procedura care permite bancilor sistemice si autoritatii de rezolutie evitarea (sau, mai bine zis, ocolirea) procedurilor normale de insolventa, sub cuvant ca o astfel de procedura de insolventa, judiciara, transparenta, colectiva si concursuala, ar putea destabiliza sistemul financiar. Conform art. 7 alin. (2) din Legea rezolutiei bancare nr. 312/2015[1] : “instrumentele de rezoluţie ocrotesc interesul public de aparare a stabilitaţii financiare si se aplica atunci cand sunt necesare pentru atingerea obiectivelor rezolutiei, respectiv cand institutia nu poate fi lichidata in conformitate cu procedura obisnuita de insolventa, deoarece acest lucru ar putea destabiliza sistemul financiar (subl.n., Gh. P.)”.

Cu alte cuvinte, ce e prea vizibil si implica prea multi actori, strica.

O procedura judiciara, declansata si derulata in scopul acoperirii creantelor contra unui debitor care a tulburat grav circuitul civil si de afaceri prin conduita sa ilegala si non-etica de a nu-si fi platit la scadenta datoriile, un set de reguli coerente menite a calma scandalul generat de incompetenta, iresponsabilitatea sau frauda managerilor debitorului si un ritual sacrificial in cadrul caruia pierderile sunt suportate in mod egal de participantii la procedura, toate acestea reunite (dispretuitor, de-a dreptul) sub denumirea de “procedura obisnuita de insolventa”, sunt inlaturate brutal de la aplicare, intrucat se considera ca ar putea destabiliza sfantul sistem financiar.

Logica autorilor acestei reglementari este, pur si simplu, inversata: nu debitorul este cel care, prin incompetanta, frauda si iresponsabilitatea managerilor sai, destabilizeaza sistemul financiar, ci procedura obisnuita de insolventa este impricinata…

Interesant este ca rezolutia bancara nu se aplica decat bancilor de importanta sistemica, nu si restului bancilor. In Romania, sunt calificate banci sistemice (prin decizia BNR, data in aplicarea art. 9 din Legea nr.312/2015), primele 10 banci din sistem, dupa valoarea activelor. Toate acestea detin fie active in valoare mai mare de 30 mld euro, fie active ce depasesc 20% din PIB, dar nu mai putin de 5 mld euro. Fara eticheta de banca sistemica, pusa de aceeasi autoritate care se “ocupa” si cu rezolutia, si cu reglementarea secundara in domeniu, nicio banca nu scapa de demodatul si banalul faliment. Dimpotriva, pentru ca disparitia bancilor mici nu poate destabiliza sistemul, inseamna ca acestea sunt sortite falimentului, ca orice alta aventura care se termina rau.

3.1.1. Banca Nationala a Romaniei este autoritatea de rezolutie in domeniul bancar in Romania (art. 3, Legea nr. 312/2015). Aceeasi institutie care este si autoritate de reglementare, control si supraveghere in domeniu este, in aceasta materie speciala, elitista si rarefiata, autoritatea administrativa care inlocuieste tribunalul, numeste si controleaza gestionarul situatiei de criza (echivalentul administratorului judiciar si al lichidatorului), decide modul in care se realizeaza rezolutia, ce creditori, inclusiv deponentii, vor fi afectati de masura reducerii sau a conversiei creantei lor in actiuni, in ce cuantum, cu ce ordine de prioritate, cum se separa activele, cum se constituie si ce activitate are institutia – punte, totul derulandu-se confidential si din postura unei autoritati de rezolutie, supraveghere si control, care, pe langa atributiile de politica monetara si de emisiune a monedei, are si delegare de putere legislativa, putand emite regulamente, circulare si alte norme obligatorii pentru operatorii din sistem. Tot BNR este si conclavul[2] care elaboreaza planul de rezolutie a entitatii bancare aflate in dificultate, asa cum rezulta din art. 49 din Legea nr. 312/2015. Culmea independentei, a coordonarii si a birocratiei este ca, in exercitiul acestei atributii, BNR se dedubleaza pentru “a se asigura” ca structura care exercita autoritatea de rezolutie elaboreaza planul dupa consultarea cu structura care exercita functia de supraveghere[3] … Banca despre a carei rezolutii se vorbeste in plan este doar “furnizor de asistenta la elaborarea si actualizarea planului” (art. 53). Asa cum rezulta din dispozitiile art. 194-199 din Legea nr. 312/2015, dupa declansarea procedurii de rezolutie, BNR numeste un administrator special la entitatea supusa rezolutiei, care va inlocui atat managementul si consiliul de administratie/supraveghere, cat si adunarea generala a actionarilor entitatii supuse rezolutiei, deciziile acestui administrator special fiind controlate si supravegheate de BNR, iar unele acte juridice si operatiuni fiind supuse aprobarii prealabile a BNR, sub sanctiunea nulitatii. Asadar, BNR nu doar ca ia locul tribunalului si al administratorului judiciar, dar ia si locul debitorului.

3.1.2. Legea rezolutiei bancare dedica definitiilor unor termeni multe pagini. Definitiile sunt, insa, imprecise, confuze si, adesea, circulare (conceptele sunt definite prin autoreferinte) sau contin trimiteri la texte ale legii care fac ca definitia sa nu isi mai aiba rostul.

Spre exemplu, conceptul rezolutiei este, el insusi, definit printr-o trimitere la o alta definitie, precum si la obiectivele rezolutiei, ratand atributele acesteia. Conform art. 2 alin.(1) pct. 1 din Legea nr. 312/2015, rezoluţie inseamna “aplicarea unui instrument de rezoluţie pentru scopul atingerii unuia sau mai multora dintre obiectivele rezoluţiei prevazute la art.178”, iar instrumentul de rezoluţie este “un instrument prevazut la art. 216” (art. 2 alin. (1) pct. 7)… Cat se poate de clar, nu?

Obiectivele rezolutiei sunt listate de art. 178: asigurarea continuitaţii funcţiilor critice, evitarea efectelor negative semnificative asupra stabilitaţii financiare, in special prin prevenirea contagiunii, inclusiv asupra infrastructurilor pieţei, şi prin menţinerea disciplinei pe piaţa, protejarea fondurilor publice, prin reducerea la minimum a dependenţei de sprijin financiar public extraordinar, protejarea deponenţilor, dar numai a celor care intra sub incidenţa legislaţiei privind garantarea depozitelor[4], protejarea fondurilor şi activelor clienţilor. Desi par generoase, aceste obiective sunt aproape anulate de alineatul ulterior, de unde rezulta ca, (doar) in situaţia in care urmareşte aceste obiective, BNR incearca sa reduca la minimum costul rezoluţiei şi sa evite distrugerea de valoare. Per a contrario, daca BNR nu urmareste aceste obiective (?!!) costul rezolutiei nu mai trebuie, neaparat, mentinut redus, si nici distrugerea de valoare nu mai trebuie evitata. In plus, aceste finalitati devin optionale si “in masura in care realizarea obiectivelor rezoluţiei nu este afectata”.

De regula (?!!), obiectivele rezoluţiei au o importanţa egala, iar BNR trebuie sa le aplice in mod echilibrat, in funcţie de natura şi de circumstanţele proprii fiecarui caz; prin dispozitii speciale ale legii, se poate face rabat, totusi, de la aceasta egalitate si de la acest tratament echilibrat (art.179).

Rezolutia este o procedura exceptionala, care se declanseaza doar daca se constata ca institutia de credit este (sau este susceptibila de a fi) in stare de dificultate majora[5] si doar daca aceasta masura este necesara din perspectiva interesului public. Pentru a determina daca este sau nu vorba de o dificultate majora, si nu de dificultati pasagere care ar putea fi solutionate in afara procedurii de rezolutie, prin mijloace de interventie timpurie, “structura care exercita funcţia de supraveghere se consulta cu structura care exercita funcţia de rezoluţie” (art. 180 alin.1 lit.a), teza finala).

Asadar, stanga se consulta cu dreapta, ochiul cu timpanul si eul intern, subconstient, cu supra-eul.

Pe de alta parte, la rezolutie se ajunge treptat, dupa parcurgerea fara succes a mai multor etape de tratament pre-rezolutie a dificultatilor (care, la prima vedere, nu sunt majore, caci altfel rezolutia ar deveni obligatorie). Astfel, pentru a preveni sau, dupa caz, a preintampina masura rezolutiei, entitatile bancare sunt supuse unor masuri alternative ale sectorului privat, inclusiv masuri luate de catre un sistem institutional de protectie, sau unor masuri de supraveghere cum ar fi interventia timpurie (aceasta masura este optionala, ea nefiind de natura a impiedica o rezolutie, daca aceasta s-ar dovedi, pe parcurs, necesara). In acelasi scop, de evitare a rezolutiei, institutia de credit poate fi supusa si unor masuri preventive, cum ar fi reducerea valorii sau conversia creantei in “instrumente de capital”, in perioada pre-rezolutie sau imprumuturile intra-grup.

Dificultatea majora in care ar trebui sa se afle institutia de credit pentru a fi supusa procedurii rezolutiei este exemplificata, la art. 181, fiind vorba, alternativ, de : pierderi care ar putea epuiza fondurile proprii si ar aduce institutia de credit in situatia de a nu mai putea respecta cerintele mentinerii autorizatiei; insuficienta activelor proprii ale instituţiei de credit (acestea sunt sau pot deveni curand si cu un anumit grad de certitudine inferioare datoriilor); imposibilitatea de a-şi achita datoriile sau alte obligaţii la scadenţa in care se afla instituţia de credit se afla sau ar putea ajunge intr-un timp relativ scurt; necesitatea unui sprijin financiar public extraordinar.

Primele trei dintre aceste ipostaze ale “dificultatii majore” sunt nimic altceva decat ipostaze ale starii de insolventa. Atat doar ca, eufemistic, ele poarta alta denumire, vaga, imprecisa si cu multiple valente, care pot intra usor in zona hazardului moral al deciziilor arbitrare de intrare in procedura de rezolutie.

In legatura cu cea de-a patra ipostaza a dificultatii majore a institutiei de credit, trebuie observat ca formula utilizata (sprijin financiar public extraordinar) este si ea un eufemism pentru formula “ajutor de stat” (ce-i drept, mai putin placuta auzului). Este paradoxala, totusi, utilizarea acestui eufemism, din moment ce Legea rezolutiei bancare nr. 312/2015, la art. 1 alin. (1) pct. 16, defineste sprijinul financiar public extraordinar drept ajutor de stat in inţelesul art. 107 alin. (1) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (TFUE) sau orice alt sprijin financiar public acordat la nivel supranaţional, care, daca ar fi fost acordat la nivel naţional ar fi constituit ajutor de stat, destinat pastrarii sau restabilirii viabilitaţii, lichiditaţii sau solvabilitaţii unei entitati de credit. La pct. 17 este definite si “asigurarea de lichiditate in situaţii de urgenţa”, care inseamna furnizarea de lichiditate de catre banca centrala din bani ai bancii centrale sau orice alta forma de asistenţa care poate conduce la creşterea volumului de bani ai bancii centrale, unei instituţii financiare solvabile sau unui grup de instituţii financiare solvabile, care se confrunta cu probleme temporare de lichiditate, fara ca o astfel de operaţiune sa fie parte componenta a politicii monetare.

Exista o posibila explicatie a acestei griji de a nu pronunta prea des sintagma “ajutor de stat” in legatura cu salvarea de la faliment a unei institutii de credit. Cerinta necesitatii unui sprijin financiar public extraordinar, nu se considera a fi indeplinita in situaţiile in care, pentru a evita sau a remedia o perturbare grava a economiei şi pentru a menţine stabilitatea financiara, sprijinul financiar public extraordinar imbraca oricare dintre urmatoarele forme: a) o garanţie de stat pentru asigurarea accesului la facilitaţile de lichiditate oferite de banca centrala in conformitate cu condiţiile acesteia; b) o garanţie de stat pentru obligaţii nou-emise; sau c) un aport de fonduri proprii sau achiziţionarea de instrumente de capital la preţuri şi in condiţii care nu confera un avantaj instituţiei de credit, in cazul in care, la momentul acordarii sprijinului public, banca nu era insolventa. Asadar, desi suntem in prezenta unui ajutor financiar public extraordinar, totusi, dupa o logica de-a dreptul contorsionata, aceasta nu este o ipostaza a dificultatii majore a institutiei de credit care apeleaza la ajutorul financiar public extraordinar si, deci, nu se impune o procedura de rezolutie fata de institutia de credit beneficiara a ajutorului, intrucat exceptionalismul ajutorului public este generat de o stare de necesitate care ameninta intreaga economie sau stabilitatea financiara. Avand in vedere ca, oricum, in baza art. 9 din Legea nr. 312/2015, doar bancile de importanta sistemica pot fi supuse procedurii rezolutiei (toate celelalte banci fiind supuse procedurii “obisnuite” de insolventa), e greu de presupus ca o institutie de credit care apeleaza la un ajutor public extraordinar nu ar putea perturba, prin insolventa sa, economia, pe ansamblul sau, ori, dupa caz, stabilitatea financiara. Asadar, din punct de vedere practic, o astfel impunitate[6] va fi prezenta de fiecare data, iar necesitatea unui ajutor public extraordinar nu va fi niciodata cauza de dificultate majora. De aici concluzia ca, desi extraordinar, ajutorul public va fi utilizat pentru salvarea bancilor sistemice in mod “natural”, fara teama de implicatiile rezolutiei (care, desi este un alt nume, eufemistic si el, pentru faliment, contine, totusi, un puternic element de stigmat si anatema, de natura a speria “piata”).

Aceasta formula juridica sucita, contorsionata, a ajutorului financiar public extraordinar care, intrucat este necesar pentru a nu perturba economia sau stabilitatea financiara, nu denota o dificultate majora a bancii, deci nu face necesara o procedura de rezolutie, este “o usa secreta care permite recapitalizarea de catre stat a unei banci care nu a trecut testul de stres[7]”.

Impresia de artificiu legal este intarita de dispozitiile art. 190, din care rezulta ca “aplicarea de instrumente de rezoluţie şi exercitarea de competenţe de rezoluţie” de catre BNR se realizeaza, dupa caz, cu respectarea cadrului UE privind ajutorul de stat. Asadar, daca nu este vorba de rezolutie bancara, intrucat institutia de credit nu se considera a fi in stare de dificultate majora, atunci nu se pune problema respectarii “cadrului UE” privitor la ajutorul de stat. In plus, este evident ca, prin utilizarea formulei “dupa caz”, vor exista si cazuri in care, chiar in procedura de rezolutie, nu va fi necesara respectarea “cadrului UE” relativ la ajutorul de stat.

De altfel, salvarea cu bani publici (bail-out) a unor banci sistemice originate in UE s-a intamplat si in trecut. Mai multe mii de miliarde de euro din bani publici au fost cheltuiti, in perioada 2009-2010, pentru salvarea de la faliment a unor banci de importanta sistemica[8]. Nu exista o statistica a miilor de miliarde de euro din banii publici pompate in bancile – zombies europene care nu au fost salvate in 2009-2010, nici in 2012-2013 si nici macar in 2015. Unele dintre aceste banci – zombies au fost “salvate” chiar de doua ori si, inca odata, sunt muribunde[9].

Daca, in realitate, ajutorul public extraodinar este ceva atat de “natural”, atunci de ce legea statueaza, totusi, ca acest ajutor public trebuie evitat? E o ipocrizie a legii? Au, oare, legitimitate, legile ipocrite? Sunt ele legi in sensul CEDO? Culmea ironiei este ca, pentru a avea acces la un astfel de ajutor public extraordinar, dar ultra-necesar, institutia de credit trebuie sa fie solvabila. Bunul-simt te indeamna la aceasta intrebare: de ce ar mai avea nevoie de ajutor de stat o institutie de credit care este solvabila? O dispozitie legala de natura a anestezia protestele concurentilor onesti ai institutiilor de credit aflate in (ne)dificultate majora statueaza ca ajutorul de stat trebuie aprobat in conditiile TFUE (in principal, art. 107) si ale regulamentelor relative la ajutorul de stat (art. 181 alin. (3)). Istoria recenta arata, insa, ca, in astfel de cazuri, nu s-a pus problema unei aprobari prealabile a ajutorului de stat pentru banci ci, cel mult, a unei eventuale ratificari a acestuia, la ani de zile dupa ce incendiul se stinsese. Si, in plus, asa cum deja am aratat, textul este aplicabil doar procedurii de rezolutie. Or, in cazul in care ajutorul public este necesar, nu exista dificultate majora, deci nu poate fi declansata procedura de rezolutie si nici parcurgerea procedurii de ajutor de stat nu mai este necesara.

Interesant este ca rezolutia nu este obligatorie daca se constata dificultati majore ale institutiei de credit. Instituind conceptul de solutionare a institutiei de credit[10], art. 85 din Legea rezolutiei arata ca BNR, dupa analiza simptomatologica si prospectiva a institutiei de credit, va decide fie sa o lichideze prin procedura de insolventa, fie sa o salveze, prin declansarea mecanismelor de remediere a situatiei sale prin rezolutie, in aceasta optiune urmand a tine cont de necesitatea evitarii efectelor negative asupra economiei, asupra stabilitatii financiare si asupra continuitatii functiilor critice ale institutiei de credit. Bizar este ca BNR isi auto-recomanda, la art. 85 alin. (1), sa nu se bazeze in aceasta analiza pe sprijinul financiar public extraordinar (cu excepţia unor mecanisme speciale de finantare instituite la art. 531-535), pe asigurarea de lichiditate in situaţii de urgenţa din partea bancii centrale sau pe asigurarea de lichiditate din partea bancii centrale oferita cu garanţii, rate ale dobanzilor sau durate non-standard (??!).

3.1.3. Conform art. 216, instrumentele de rezoluţie sunt vanzarea afacerii, institutia-punte, separarea activelor si recapitalizarea interna. In realitate, asa cum se va vedea mai jos, institutia-punte si separarea activelor sunt cai intermediare care duc tot la vanzarea afacerii, recapitalizarea interna fiind singurul instrument care difera in mod real de vanzarea afacerii. In plus, chiar daca sunt instrumente distincte, asa cum rezulta din art. 217, ele pot fi utilizate in orice combinatie, dupa luminile si intelepciunea BNR. Pastrarea intacta a personalitatii juridice a entitatii supuse rezolutiei este, insa, o ipoteza strict limitata, intrucat, in cele mai multe cazuri, afacerea este desprinsa de entitatea supusa rezolutiei, fiind trecuta in mainile unor terti (cu utilizarea eventuala a stadiilor intermediare in care afacerea este parcata temporar intr-o institutie-punte sau un vehicul de administrare a activelor), iar restul care mai ramane din entitatea supusa rezolutiei (acest rest este denumit “entitate reziduala”) este supus lichidarii prin faliment.

 a) Vanzarea afacerii presupune ca actiunile sau alte instrumente de proprietate si control asupra entitatii supuse rezolutiei sau, dupa caz, activele, drepturile si obligatiile acesteia sunt trecute, in totalitate sau partial, in proprietatea unui tert (art. 223). Aceasta vanzare se poate face dintr-o data sau treptat, prin mai multe vanzari suplimentare, pana cand se considera de catre BNR ca afacerea este suficient de bine plasata, sub controlul tertului, in conditii de siguranta (cu pastrarea accesului la functiile critice).

Daca se trece controlul actionarial la un tert, atunci acesta va dobandi entitatea supusa rezolutiei cu tot cu datoriile si cu “starea de dificultate majora” care a determinat declansarea procedurii de rezolutie. Fara o infuzie importanta de capital, este cert ca starea de dicultate majora va degenera rapid in faliment. De aceea, mai mult ca sigur, pretul controlului actionarial platibil de catre tert va fi simbolic, mai important fiind capitalul antrenat pentru insanatosirea financiara a afacerii entitatii supuse rezolutiei.

Pentru creditori, operatiunea vanzarii afacerii prin transferul controlului actionarial la un tert ar fi cea mai benefica, intrucat ei ar urma sa fie scutiti de asa-numita recapitalizare interna (reducerea creantelor sau conversia acestora in actiuni), singurii perdanti urmand a fi actionarii si managerii entitatii supuse rezolutiei.

Practic, insa, e mai putin probabil ca un tert sa adopte aceasta cale.

Mai degraba, tertul va cumpara activele “bune” ale entitatii supuse rezolutiei pentru a le exploata in continuare, in siguranta si in conditii de concurenta acerba, riguroasa, cu ceilalti actori de pe piata, restul activului (excedentar, ineficient, toxic) ramanand in proprietatea entitatii supuse rezolutiei, care va deveni, prin desprinderea afacerii de titularul initial, o entitate reziduala si va fi supusa lichidarii prin procedura “obisnuita” de faliment.

Vanzarea afacerii, ca modalitate de rezolutie, este o vanzare fortata si simplificata, nefiind necesare formalitatile prevazute in legislatia societatilor sau a pietei de capital cu privire la transferul proprietatii asupra actiunilor sau asupra activelor de valoare mare ale societatilor pe actiuni[11]. Acordul proprietarilor entitatii supuse rezolutiei nu este necesar. De fapt, un asemenea acord este cerut numai in cazul “transferarii inapoi” a actiunilor sau activelor initial vandute fortat[12] (art. 228). Cu toate ca vanzarea este fortata, proprietarii primesc un pret, in conditii “comerciale” si “cu respectarea legislatiei ajutorului de stat”.

Noul proprietar al afacerii trebuie sa intruneasca toate conditiile pentru a derula in siguranta o afacere bancara, inclusiv cerintele autorizarilor si licentelor special emise de BNR. Totusi, pentru necesitatile rezolutiei, procedurile de autorizare a actionarilor si a managerilor propusi de cumparatorii afacerii sunt accelerate si simplificate fata de situatia normala (acestea se intind, de regula, pe minim 4 luni de la data depunerii cererii formal corecte si complete de autorizare). In schimb, cumparatorul este considerat continuatorul de drept al afacerii entitatii supuse rezolutiei.

b) Transferul afacerii se poate realiza si in favoarea asa-numitei institutii – punte, entitate care este, asa cum rezulta (cu greu) din art. 240 din Legea nr. 312/2015, o persoana juridica detinuta de una sau mai multe institutii publice (inclusiv FGDB), controlata de BNR si creata in scopul plasarii (parcarii) afacerii entitatii supuse rezolutiei, cu tot cu active, drepturi si obligatii, la adapost de turbulentele pietei, in vederea pastrarii accesului la functiile critice si a vanzarii ulterioare a entitatii supuse rezolutiei. Aceasta persoana juridica este, deci, o entitate efemera, cu un scop special si o existenta limitata in timp, menita a pregati in conditii de siguranta (cu pastrarea accesului la functiile critice), vanzarea ulterioara catre un tert a afacerii entitatii bancare aflate in situatie financiara critica. Instrumentul entitatii-punte este, deci, o pre-ambalare a vanzarii ulterioare a afacerii[13]. Dupa ce se efectueaza aceasta vanzare ulterioara (finala) catre un tert, institutia-punte se desfiinteaza (art.253), urmand a fi lichidata in maxim 2 ani de la efectuarea vanzarii finale, daca nu s-a decis prelungirea cu una sau mai multe perioade suplimentare de un an, pentru motive temeinice (art. 255-256). Rezultatul lichidarii, fie ca este unul pozitiv sau negativ, se imparte intre actionari.

Institutia – punte poate fi creata si poate functiona pentru a derula proceduri de rezolutie pentru una sau mai multe entitati supuse rezolutiei.

Institutia – punte plateste o contraprestatie proprietarilor actiunilor sau, dupa caz, institutiei supuse rezolutiei, urmand a incasa, ulterior, un pret pentru vanzarea propriu-zisa catre tert a afacerii. Se pun, deci, o problema de finantare a acestei achizitii si o problema de negociere si impozitare ulterioara a pretului vanzarii pre-ambalate. E dificil de estimat cum se vor solutiona in practica aceste probleme, in lipsa unor precedente sau a unor minime indicatii legale.

Bizarele reguli privitoare la transferurile in mod repetat si la transferurile suplimentare de actiuni si active si, respectiv, de la “transferul inapoi” la entitatea supusa rezolutiei, reglementate si in cazul vanzarii propriu-zise a afacerii, sunt prevazute si in cazul institutiei-punte (art. 243-245).

Se repeta, de asemenea, si regulile relative la continuarea de drept a afacerii entitatii supuse rezolutiei in persoana institutiei – punte.

Organizarea si functionarea institutiei-punte sunt independente de actionarii entitatii supuse rezolutiei, acestea fiind controlate aproape in totalitate de BNR (art. 250-251). Componenta, remuneratiile, raportarea, raspunderea organelor de conducere, etc. sunt rezultat al deciziei sau obiect al controlului BNR, indiferent daca actionariatul institutiei-punte contine si alte autoritati publice decat cele din raza de control al BNR.

c) Prin asa-numitul “instrument de separare a activelor”, BNR transfera active, drepturi sau obligaţii ale unei instituţii supuse rezoluţiei (sau care au fost, intre timp, transferate unei institutii – punte) catre unul sau mai multe vehicule de administrare a activelor (art. 268). Afacerea viabila este transferata, temporar, unui astfel de “vehicul”, activele neviabile, excedentare sau toxice ramanand la entitatea supusa rezolutiei, in vederea lichidarii ulteriorare prin faliment. Nu se cere nici in acest caz acordul entitatii supuse rezolutiei si nici al actionarilor sau al proprietarilor acesteia. Nu sunt aplicabile formalitatile si celelalte cerinte relative la transfer prevazute in legea societatilor sau a pietei de capital.

Vehiculul de administrare a activelor este o persoana juridica similara cu institutia-punte, doar ca sarcina sa este sa primeasca spre administrare activele, drepturile si obligatiile unei entitati supuse rezolutiei, inclusiv pe cele care, intre timp, fusesera parcate intr-o institutie-punte. Vehiculul de administrare a activelor gestioneaza activele ce ii sunt transferate, in scopul unei vanzari sau lichidari ulterioare, la o valoare maximizata.

Transferul in vederea administrarii este si el, ca si celelalte instrumente de rezolutie, un transfer cu contraprestatie (art. 273). Plata incumba vehicului de administrare, care va putea utiliza, in acest scop, “instrumente de datorie” si se va face in favoarea entitatii supuse rezolutiei (art. 274) sau a institutiei-punte (art. 275). Ne putem intreba ce se intampla dupa finalizarea perioadei de gestionare in vederea vanzarii sau a lichidarii ordonate si daca vehiculul de administrare castiga din diferenta de valoare sau obtine o remuneratie pentru gestionarea activelor ori daca pierde banii imprumutati pentru a finanta achizitia activelor in vederea gestionarii si re-vanzarii ulterioare la o valoare maximizata. Sunt intrebari la care legea, din pacate, nu raspunde, dar care, probabil, isi vor putea gasi raspuns in practica.

Daca se adopta solutia vanzarii afacerii sau cea a institutiei-punte, entitatea reziduala va fi lichidata prin faliment (art.218). Creantele ramase neacoperite se vor sterge ca urmare a inchiderii falimentului, cu exceptia cazului in care s-ar putea formula actiuni in anularea actelor entitatii reziduale din perioada suspecta[14] sau actiuni in raspundere contra managerilor sau a persoanelor care au cauzat falimentul[15]. Nu se poate formula actiune in anulare contra actului de transfer de active de la entitatea supusa rezolutiei la entitatea achizitoare in cadrul acestei proceduri sau la institutia – punte (art. 222 alin. (1)). Creditorii trebuie sa suporte super-privilegiul BNR si al Fondului de Garantare a Creditelor in Sistemul Bancar (FDGB), in calitate de administrator al fondului de rezolutie bancara, pentru toate cheltuielile in legatura cu procedura de rezolutie si cu finantarea acesteia. In procedura de faliment deschisa fata de entitatea reziduala, BNR si FGDB au un rang de prioritate egal cu creantele izvorate din raporturi de munca (art. 220).

Dispozitiile din Legea societatilor nr. 31/1990, referitoare la competentele functionale ale adunarilor generale ale actionarilor si ale consiliul de administratie in privinta actelor juridice necesare actiunii de rezolutie, inclusiv in privinta eventualelor modificari ale actelor constitutive (modificarea obiectului de activitate prin vinzarea afacerii, aprobarea prealabila a vanzarii de valoare mai mare de jumatate din activul net contabil, schimbarea actionariatului, modificarile capitalului social, fuziunea, divizarea etc.) sunt inaplicabile, asa cum rezulta din art. 222 alin. (2). Daca ar fi necesare mentiuni la registrul comertului sau formalitati de inmatriculare, acestea se vor putea efectua fara documente ale adunarii generale sau ale consiliului de administratie in cauza, fiind suficiente deciziile administratorului special (numit, revocat si supus controlului BNR, in calitate de autoritate de rezolutie, conform dispozitiilor art. 194-199 din Legea nr. 312/2015).

d) Recapitalizarea interna, ca instrument de rezolutie, inseamna fie o reducere a valorii creantelor contra unei entitati bancare supuse rezolutiei, fie o conversie in actiuni a acestor creante. Este ceea ce, in jargonul corporatist bancar, se intituleaza bail-in si poate fi asimilat cu o confiscare a depozitelor aflate in conturile entitatii bancare supuse rezolutiei, acestea fiind principalele datorii “eligibile” ale unei banci[16].

O reducere a creantei (al carui procent nu poate fi cunoscut decat post-factum) sau o conversie a creantei in actiuni inseamna stingerea partiala sau totala a acelei creante.

Conversia creantei in actiuni echivaleaza cu o stergere a creantei, intrucat, in schimbul unei creante certe contra bancii[17], deponentul sau creditorul, in general, primeste un pachet de actiuni la o banca pe cale de a intra in faliment, adica o valoare zero, sau, dupa caz, la o entitate fantomatica, efemera, creata ad-hoc pentru a solutiona rapid o stare de dificultate majora a unei banci, adica un bilet de loterie. Oricum, in general, actiunile sunt o asociere la riscul afacerii societatii emitente, ele avand o oarecare valoare doar daca emitentul, el insusi, are valoare, doar daca exista lichiditate a actiunilor (exista interes pentru cumparare) si doar daca exista beneficii ale emitentului din afacerea derulata. Intr-o situatie normala, actionarul poate vinde actiunea, cu sau fara spor de valoare, sau poate astepta dividende, dar acestea exista doar daca societatea are profit, iar acesta este distribuit de adunarea generala a actionarilor. Nimic nu este, insa, normal, in procedura de rezolutie bancara si, deci, deponentul, transformat fara voia lui in actionar la o entitate falimentara sau la o entitate fantoma, efemera (institutia-punte), nu-si va putea vinde actiunile si nici nu va putea avea expectatii realiste de dividend.

In legatura cu conversia depozitelor in actiuni trebuie remarcat un fapt socant, mai ales avand in vedere furia si cerbicia cu care sistemul bancar s-a opus Legii darii in plata nr. 77/2016: conversia creantei in actiuni este o dare in plata fortata, care nu necesita acordul deponentului – creditor al bancii si care i se impune acestuia, indiferent daca el are un contract de depozit bancar in derulare sau un contract incheiat dupa data de 1 ianuarie 2016 (data cand a intrat in vigoare Legea nr. 312/2015 privind rezolutia bancara). Asadar, darea in plata, chiar si cea fortata, este o anomalie juridica doar daca cel care vrea sa se libereze de sclavia datoriei pe viata este un consumator[18], nu si daca debitorul este o sfanta banca, prea mare pentru a fi lasata sa falimenteze, desi a distrus, prin greseli, incompetenta si iresponsabilitate, parti consistente ale temeliei sistemului financiar, precum si destine, averi si planuri de viitor.

Interesant este ca, in conformitate cu art. 215, BNR poate utiliza instrumentul recapitalizarii interne cu titlu de preventie sau, dupa caz, in mod curativ. Reducerea creantei sau conversia acesteia in actiuni se poate dispune “imediat inainte sau odata cu aplicarea instrumentului de rezolutie”.

Legea nr. 312/2015 privind rezolutia bancara insista in a statua regula ca masura recapitalizarii interne nu afecteaza depozitele garantate (depozitele cu valori mai mici de 100 de mii de euro), dar nimeni nu poate asigura populatia detinatoare de depozite bancare ca fondurile disponibile sau cele care pot fi antrenate prin intermediul schemei de garantare a depozitelor (gestionata de FGDB, o entitate detinuta si controlata de BNR) ar fi suficiente pentru a acoperi toate aceste depozite. Ca sa nu mai vorbim de faptul ca instituirea acestei limite de despagubire, de 100 de mii de euro, este discriminatorie, nimic nefiind de natura a justifica diferenta de tratament juridic intre un particular si o persoana juridica (in cadrul careia ar putea avea locuri de munca sute sau chiar mii de particulari si care ar ajunge, fara motivatie economica, in pericol de a-si pierde job-ul, si asta doar pentru ca cineva, din biroul sau capitonat, cu aerul conditionat bine reglat, a decis salvarea de la colaps a unei banci la care angajatorul a avut proasta inspiratie sa isi tina fondurile), intre un particular si un fond de pensii sau de asigurari de sanatate de care depind milioane de particulari, sau intre un particular care detine in banca economii de sub 100 de mii de euro si altul care a reusit sa adune mai mult de 101 mii de euro si sa ii tina in depozit la banca, in loc sa ii pastreze acasa, in pericol permanent de furt sau talharie.

Ne putem intreba daca, intr-o situatie de “recapitalizare interna”, titularul creantei reduse sau convertite fortat in actiuni la institutia-punte sau la vehiculul de administrare de active, s-ar putea indrepta contra entitatii supuse rezolutiei care, dupa desprinderea de sine a afacerii sale, se transforma in entitate reziduala si se lichideaza prin faliment. Consider ca nu doar teoretic, ci si practic, nimic nu se opune unei asemenea ipoteze, mai ales ca, in procedura de faliment a entitatii reziduale poate fi antrenata raspunderea pentru cauzarea falimentului (administrator de jure sau de facto, actionari majoritari sau semnificativi, finantatori, societate-mama, auditori, consultanti, stat sau autoritati, pentru ajutoare de stat ilegale etc.). Daca entitatea supusa rezolutiei este desprinsa de afacerea sa, reducerea creantei sau conversia in actiuni sunt efectuate in beneficiul institutiei-punte sau al vehicului de administrare de active, si nu in beneficiul entitatii reziduale, asa ca este pe deplin admisibila o inscriere la masa credala constituita in dosarul de faliment deschis fata de entitatea reziduala si, de asemenea, este posibila o actiune in raspundere formulata de creditorii afectati de rezolutie, contra entitatii reziduale si a persoanelor care ar fi responsabile pentru cauzarea falimentului. A decide altfel ar fi cat se poate de injust.

e) In privinta modului in care se aplica instrumentele de rezolutie, art. 188 statueaza o oarecare ordine de aplicare a sacrificiilor presupuse de rezolutie si o suma de principii aplicabile acesteia. Astfel, se spune ca acţionarii instituţiei supuse rezoluţiei sunt primii care suporta pierderile, ca creditorii acesteia suporta pierderi ulterior acţionarilor, de regula, in conformitate cu ordinea prioritaţii creanţelor acestora din cadrul procedurii de insolvenţa (???!), creditorii din aceeaşi categorie fiind trataţi in mod egal, ca organele de conducere ale instituţiei supuse rezoluţiei sunt, in principiu, inlocuite, chiar daca sunt tinute in continuare sa isi ofere intreaga asistenţa necesara pentru realizarea obiectivelor rezolutiei si ca persoanele fizice si juridice care au contribuit la ajungerea in stare de dificultate majora a instituţiei supuse rezolutiei sunt trase la raspundere potrivit legii civile sau penale. Se statueaza ca niciun creditor nu suporta pierderi mai mari decat cele pe care le-ar fi suportat in cazul in care entitatea supusa rezolutiei ar fi fost lichidata prin intermediul procedurii de insolventa si ca actiunile de rezolutie se intreprind cu respectarea mecanismelor de siguranta prevazute in lege. In fine, se spune ca “depozitele acoperite” sunt protejate in intregime.

Si totusi …

Creditorul afectat este definit la art. 2 alin. (1) pct. 60 dupa cum urmeaza: “un creditor a carui creanta este legata de un element de datorie redus sau convertit in actiuni sau alte instrumente de proprietate, ca urmare a exercitarii competentei de reducere a valorii sau de conversie in contextul instrumentului de recapitalizare interna”. In mod evident, in aceasta categorie a creditorilor afectati, intra si deponentii.

Creantele deponentilor contra institutiei bancare supuse rezolutiei ar trebui sa fie acoperite, intr-o anumita masura (din start legea exclude acoperirea integrala a depozitelor), prin intermediul unei scheme de garantare a depozitelor oficial recunoscuta pe teritoriul Romaniei.

In conformitate cu art. 4 din Legea nr. 311/2015 privind schemele de garantare a depozitelor si Fondul de garantare a depozitelor bancare, pentru scopul garantarii depozitelor, in Romania functioneaza Fondul de garantare a depozitelor bancare (FGDB), ca schema statutara de garantare a depozitelor infiintata prin O.G. nr. 39/1996, oficial recunoscuta pe teritoriul Romaniei[19]. Infiintarea si functionarea FGDB au fost reglementate, initial, de Ordonanta Guvernului nr. 39/1996, in prezent abrogata si inlocuita prin Legea nr. 311/2015. Desi actul sau normativ de infiintare s-a abrogat intre timp, Fondul si-a pastrat personalitatea juridica si continuitatea, din moment ce legea noua recunoaste oficial Fondul ca fiind schema de garantare a depozitelor in Romania. Potrivit art. 1 din O.G. nr. 39/1996, Fondul se constituise ca persoana juridica de drept public. Organizarea si funcţionarea acestuia se stabilisera prin statut propriu aprobat de Consiliul de administratie al Bancii Nationale a Romaniei, la propunerea Consiliului de administraţie al Fondului, cu avizul consultativ al Asociatiei Romane a Bancilor.

Recunoasterea oficiala a schemelor contractuale de garantare si a sistemelor institutionale de protectie este in competenta BNR, in calitate de autoritate desemnata, asa cum rezulta din art. 4 alin. (3) din Legea 311/2015. BNR exercita competenta de supraveghere a schemei de garantare a depozitelor administrate de entitati (art. 10 din Legea nr. 311/2015). BNR aproba alocarea resurselor de catre Fondul de garantare[20]. Desi are personalitate juridica proprie, Fondul este, practic, un afiliat al BNR, din moment ce resursele sunt alocate dupa aprobarea BNR, membrii Consiliului de Administratie al Fondului sunt aprobati de BNR, iar o mare parte din acesti membri sunt angajati comuni ai celor doua institutii.

Misiunea FGDB este, conform propriei pagini de internet, aceea de a garanta depozitele bancare in caz de insolventa unei institutii de credit. “In cazul in care banca la care sunt constituite depozitele nu mai poate restitui deponentilor sumele depuse, FGDB asigura plata compensatiilor. Totodata, FGDB poate prelua functia de administrator special, administrator temporar, lichidator unic sau actionar la o institutie-punte sau la un vehicul de administrare a activelor potrivit legislatiei privind redresarea si rezolutia institutiior de credit”. Din analiza dispozitiilor legale rezulta ca FGDB are alocate fonduri nu numai pentru faliment, ci si pentru situatii de rezolutie bancara[21]. Nu este clar, insa, ce se intampla in cazul unui faliment al unei banci sistemice, consecutiv unei rezolutii bancare esuate sau in cazul falimentului entitatii reziduale rezultate dupa desprinderea si vanzarea afacerii sale catre un tert. Avand in vedere ca, pentru a fi banca sistemica, este necesara o detinere de active de minim 30 mld euro (aceste active fiind, in cazul unei banci, sume de bani pastrate in conturi de deponenti), e greu de crezut ca un buget de cca 1,2 mld euro (cat detine in acest moment FGDB) ar fi suficient pentru despagubirea tuturor deponentilor care ar avea depozite mai mici de 100 de mii de euro la acea banca falita. De aceea, schema de garantare se poate dovedi insuficienta, caz in care, evident, se va apela la ajutorul statului sau, dupa caz, va interveni stergerea acelor creante, lucru de natura a dinamita credibilitatea sistemului bancar, in genere.

Confiscarea sumelor din depozit se dispune inainte de intrarea bancii in faliment (ipoteza care se presupune ca ar urma sa fie evitata prin procedura rezolutiei) sau inainte ca entitatea reziduala rezultata in urma utilizarii instrumentelor de rezolutie sa intre in faliment. Din moment ce schema de garantare a depozitelor poate deveni operationala doar in cazul falimentului, se pune intrebarea daca aceasta schema opereaza si in caz de rezolutie bancara.

Sunt protejati, oare, deponentii si in caz de rezolutie bancara?

Probabil ca, in masura in care detin depozite in valoare de sub 100 de mii de euro (sau detin depozite mai mari de 100 de mii de euro, dar “acoperirea” cuprinde doar acea parte din depozit care nu depaseste 100 de mii de euro), creditorii afectati raman legati de entitatea reziduala si, intrucat aceasta va fi lichidata prin faliment, ei vor fi despagubiti din platile efectuate de FGDB (din bugetul destinat acestei scheme de garantare partial si limita la 100 de mii de euro).

Daca entitatea supusa rezolutiei nu este separata de afacerea sa, urmand a se salva printr-o eventuala recapitalizare interna, inseamna ca nu va mai interveni falimentul, iar schema de garantare a depozitelor va deveni inoperanta. Creditorii acesteia, deponenti sau alti creditori, deopotriva, vor fi afectati de masura reducerii creantei lor. Cum si cand vor fi acestia despagubiti? Nu exista o solutie, nu exista o sursa de finantare a acestor despagubiri, iar aceasta omisiune a legii este o contrazicere neasteptata a “principiului” din art. 188, mai sus citat, din care rezulta ca depozitele “acoperite” sunt protejate in intregime.

In cazul rezolutiei prin desprinderea de entitatea supusa rezolutiei a afacerii sale, toti deponentii care detin depozite mai mari de 100 de mii de euro si toti ceilalti creditori vor trece la tertul cumparator (caz in care creantele se vor pastra intacte, cel putin teoretic) sau la institutia-punte ori la vehiculul de administrare a activelor, caz in care creantele se vor reduce sau, dupa caz, se vor converti in actiuni la institutia-punte sa la “vehicul”. Si in acest caz, aceeasi intrebare: cum vor fi acesti creditori, inclusiv deponentii, despagubiti?

Desi, de pe pagina de internet a FGDB, rezulta ca Fondul gestioneaza un buget de rezolutie bancara, nu rezulta din lege daca din acest buget se achita despagubiri si creditorilor afectati de rezolutie. Dimpotriva, acest fond de rezolutie bancara este un mecanism de finantare a rezolutiei bancare, asa cum rezulta din art. 530-532 din Legea rezolutiei bancare nr. 312/2015. Banii din acest fond sunt destinati si ei salvarii de la faliment a bancilor sistemice, si nu despagubirii deponentilor care, fara voia lor, au contribuit, prin “recapitalizare interna”, la salvarea de la faliment a bancii.

Fondul de rezolutie bancara, constituit, initial, prin preluarea unui asa-numit fond de restructurare bancara, reglementat de O.G. nr. 39/1996 (in prezent abrogata), se alimenteaza, ulterior, prin contributii anuale ale institutiilor de credit, imprumuturi si alte forme de sprijin, asa cum rezulta din art. 533 din Legea nr. 312/2015.

Fondul de restructurare bancara reglementat de fosta O.G. nr. 39/1996 (si preluat, in prezent, la fondul de rezolutie bancara) se alimentase, conform art. 7, din contributii initiale, anuale, suplimentare sau sanctionatorii ale bancilor[22], din imprumuturi (inclusive din imprumuturi de la stat sau din imprumuturi cu garantii de stat), din venituri din lichidarea creantelor (contra unor banci sustinute sa iasa din impas ori contra unor banci in faliment), din plasarea resurselor proprii si din alte venituri (donatii, subventii bugetare). Din art. 14 alin. (2)-(3) din fosta O.G. nr. 39/1996 rezulta ca Fondul se putea imprumuta la stat sau, dupa caz, putea cere statului garantii guvernamentale pentru imprumuturile efectuate pentru alimentare fondului de restructurare. BNR fusese autorizata ca, in baza art. 14 alin. (4) din fosta O.G. nr. 39/2000, sa acorde Fondului o linie de credit de 2 mii de mld lei vechi (200 mil lei), pentru situatia in care fondurile acumulate pana in anul 2000 nu ar fi fost suficiente pentru plata sumelor necesare compensarii depozitelor bancare la bancile falite. Avand in vedere ca anul 2000 a cunoscut mai mult de 10 falimente bancare, este evident ca aceasta suma a fost acordata si, probabil, a si fost cheltuita. Ea trebuia rambursata in 5 ani, cu o perioada de gratie de 2 ani, dobanzile fiind modice. In cazul contributiilor bancilor, daca, intr-o perioada de necesitate stringenta, cand sumele disponibile in fond nu ar fi fost suficiente pentru plata sumelor garantate deponentilor, contributia bancilor se dubla (asa cum rezulta din art. 10 din fosta O.G. nr. 39/1996). Asadar, cand economia s-a confruntat cu multe falimente bancare, costurile cu contributia la acest fond de restructurare, pe intregul sistem bancar, au fost duble, statul a imprumutat fondul sau a garantat imprumuturi ale fondului si, in fine, BNR a acordat o enorma linie de credit fondului, totul in scopul compensarii depozitelor bancare, imposibil de acoperit de bancile falite, ajunse in aceasta situatie, printre altele, si pentru ca BNR si-a exercitat atat de bine, coerent si consecvent atributiile de supraveghere si control a activitatii bancare.

Restructurarea bancara si, mai nou, rezolutia bancara, sunt proceduri de salvare a bancilor aflate in situatie de dificultate financiara, la finantarea carora toate bancile sunt obligate sa participe, in mod solidar, unele dintre ele fiind obligate, chiar, sa suporte costuri suplimentare daca, spre exemplu, deruleaza afaceri bancare in conditii riscante[23].

Contributiile bancilor la vechiul fond de restructurare, respectiv, la noul fond de rezolutie bancara, reglementat de Legea nr. 312/2015, sunt costuri ale acestora, ele regasindu-se, in mod evident, in costurile serviciilor si produselor bancare, pe care le suportam toti, profesionisti sau simplii particulari. Este vorba, deci, nu numai un efort colectiv al bancilor de salvare a suratelor lor aflate in dificultate, ci si un efort colectiv al nostru, al tuturor celor care suntem obligati sa lucram cu bancile. Iar acest efort ne este impus noua, si ne costa bani pe noi, fara stiinta noastra, fara acordul nostru. Avand in vedere ca, in colectarea de fonduri necesare salvarii bancilor, sunt utilizate si subventii de la stat sau alte tipuri de sprijin financiar public, banii statului fiind bani colectati de la contribuabili, este evident ca in acest efort colectiv sunt atrasi, fara voia lor si, evident, fara constiinta faptului ca salveaza banci aflate in dificultate, toti contribuabilii, indiferent daca sunt sau nu obligati sa utilizeze servicii bancare.

3.1.4. Efectele rezolutiei pe planul statutului personal si al capacitatii juridice a entitatii supuse rezolutiei sunt cu mult mai drastice decat cele generate de deschiderea procedurii insolventei.

Administratorul special inlocuieste managerii in functie, board-ul si adunarea generala a actionarilor entitatii supuse rezolutiei, exercitand toate competentele acestora, sub controlul BNR (care poate stabili limite ale manadatului administratorului special, precum si categorii de acte si operatiuni care nu se pot demara si derula decat cu aprobarea prealabila a BNR).

FGDB poate fi numit administrator special. Se accepta acest lucru desi rolurile FGDB in cadrul procedurii pot fi multiple: actionar al institutiei-punte sau al vehiculului de administrare a activelor, finantator al entitatii supuse rezolutiei, platitor al sumelor garantate deponentilor, precum si lichidator in procedura falimentului care se deschide in contra entitatii reziduale rezultate dupa aplicarea instrumentelor de rezolutie care duc la desprinderea afacerii si plasarea sau parcarea acesteia in mainile unui tert.

Administratorul special este un mandatar al BNR, un executant al sarcinilor si obligatiilor impuse de statutul entitatii supuse rezolutiei, fiind obligat sa orienteze activitatea acesteia in vederea “atingerii” obiectivelor rezolutiei. Finalitatea acestui mandat subordoneaza orice alta sarcina manageriala a administratorului special in privinta afacerii si a gestiunii patrimoniului entitatii supuse rezolutiei, obligatii rezultate din alte acte normative decat Legea rezolutiei bancare[24] sau din actele constitutive ale entitatii supuse rezolutiei.

Pentru necesitatile rezolutiei, administratorul special poate decide majorarea capitalului, reorganizarea structurii acţionariatului instituţiei respective sau preluarea controlului acesteia de catre instituţii solide din punct de vedere financiar şi organizaţional, toate acestea fiind, in conditiile unei societati obisnuite, cazuri de modificare  a actelor constitutive care nu se pot intreprinde decat in baza unor hotarari ale adunarii generale extraordinare a actionarilor. Asadar, din momentul in care se decide rezolutia, actionarii, managerii si membrii board-ului entitatii supuse rezolutiei trec in umbra. Ei nu mai exista pentru procedura rezolutiei[25]. BNR poate inlocui administratorul special in orice moment. Oricum, mandatul unui administrator special nu poate depaşi un an (dar el poate fi reinnoit cu perioade de maximum un an, in cazuri excepţionale)[26].

3.1.5. Asa cum s-a putut vedea mai sus, rezolutia nu intervine imediat, ci gradat, dupa ce se vor fi epuizat mijloacele de preventie si redresare interna. Redresarea, ca plan intern, aprobat de BNR, de traversare si depasire a unei perioade de deteriorare semnificativa a situatiei financiare a bancii, este o astfel de masura de preventive a rezolutiei.

Aceasta redresare se realizeaza in baza unui plan.

Planificarea redresarii se impune daca se constata o deteriorare semnificativa a pozitiei financiare a fiecare institutiei de credit. Planul de redresare va prevedea masuri pentru restabilirea situatiei (art.13).

Cine constata deterioarea semnificativa? In primul rand, auditorii si directia de supraveghere din BNR, dupa care ar urma “la rand” actionarii. Unele banci, considerate, de importanta sistemica, sunt supuse periodic si unor teste de stres[27]. Ultimul astfel de test a fost derulat in vara anului 2016, si a indicat unele banci care ar avea nevoie de redresare. Toti ochii critici s-au concentrat pe bancile italiene, care au un total al creditelor neperformante de peste 300 de mld euro, in randul acestora cel putin 4 fiind intr-o situatie critica. De asemenea, au fost vizate mai toate bancile grecesti (previzibil, avand in vedere ca Grecia a trecut, ca tara, prin doua proceduri succesive de bail-out), precum si unele banci de talie mica din tari ca Portugalia, Slovenia sau Irlanda. Bancile cu cele mai mari probleme, insa, au trecut testul, spre mirarea tuturor. Una dintre acestea este Deutsche Bank, despre a carei salvare de la faliment se vorbeste tot mai des in toamna anului 2016, la doua luni de la finalizarea “cu succes” a testelor de stres[28].

Acesti potentiali indicatori ai deteriorarii semnificative a situatiei financiare a institutiei financiare (auditul si testul de stres) nu sunt intotdeauna precisi si nici credibili.

La nivelul UE, in urmarea unor proceduri instituite de European Bank Authority, s-au efectuat, in repetate randuri, teste de stres. Imediat dupa ce se anuntau, triumfalist, rezultatele pozitive ale acestora, institutii bancare aparent solide intrau in proceduri de bail-out (s-a intamplat in 2011, cu banca franco-belgiana Dexia) sau de bail-in (se intampla in prezent cu cele 4 banci italiene mari si, cel mai probabil, se va intampla curand cu Deutsche Bank din Germania).

Interesant este ca, desi bancile romanesti nu fac parte dintre cele 51 de banci testate la nivel european anul acesta (cele mai mari banci romanesti sunt, de fapt, filiale ale unor banci europene), in anul 2016, BNR a emis reglementari care impuneau unui numar de 5 banci un capital suplimentar de 1% din totalul expunerilor (creditele in stoc), cu titlu de “amortizor de risc sistemic”, reglementari care, la doua luni distanta, au fost suspendate[29].

In fata acestor realitati, ne putem intreba daca aceste planuri de redresare sunt credibile si daca, in realitate, procedura rezolutiei sau a falimentului nu ar trebui accelerate, pentru a reduce din efectul de panica si de contagiune pe care il poate avea o asemenea “planificare a redresarii”.

Dupa evaluarea si aprobarea de catre BNR a planului de redresare, activitatea bancii se deruleaza conform acestuia. Planul se actualizeaza anual.

In plan se propun atat modificari de structura a managementului si a afacerilor interne, cat si modalitati de finantare a redresarii, inclusiv prin utilizarea facilitatilor de creditare oferite de BNR, dar cu excluderea ajutorului de stat. Planurile de redresare trebuie sa contina scenarii de criza financiara la nivel individual sau de grup, precum si la nivelul sistemului (nu transpare motivatia unor astfel de scenarii si nici finalitatea lor).

Daca planul de redresare nu este satisfacator, intr-o prima faza, BNR impune refacerea lui. Daca nici dupa refacere planul nu este satisfacator, BNR poate impune, conform art. 25 alin. (4) din Legea nr. 312/2015, una sau mai multe masuri de reducere a profilului de risc, recapitalizarea prompta, revizuirea strategiei şi structurii instituţiei de credit, modificarea strategiei de finanţare, pentru imbunataţirea rezistenţei la şoc a liniilor de activitate de baza şi a funcţiilor critice sau modificarea structurii de administrare a instituţiei de credit.

Astfel de masuri impuse de BNR pot fi indicatori ai unei situatii preocupante, care poate derapa in starea de “dificultate majora”, care inseamna startul procedurii de rezolutie, dar nimeni nu poate sti, cu exceptia managerilor, a actionarilor majoritari si, probabil a auditorilor si consultantilor lor, cand si de ce intervine BNR pentru astfel de situatii. Totul este confidential si, daca situatia se agraveaza, ultimii care afla ce se intampla sunt deponentii si ceilalti creditori ai bancii. Din acest punct de vedere, actiunea si comportamentul bancii si al BNR, deopotriva, sunt ca un dans pe sarma, intrucat cei afectati de rezolutie vor vrea despagubiri si antrenarea raspunderii, inclusiv penale, a acelor care le vor fi expropriat averea in numele salvarii bancii de importanta sistemica si al confidentialitatii.

Planul de redresare a institutiei de credit care face parte dintr-un grup financiar beneficiaza de reglementari distincte, adaptate situatiei speciale date de extensia transfrontaliera a grupului institutiei de credit.

3.1.6. Planificarea rezolutiei (reglementata la art. 49-57, sub aspecte sale generale) ne apare tot ca o masura de preventie a rezolutiei, desi este reglementata atat de minutios, incat lasa impresia ca, odata efectuata aceasta planificare, rezolutia devine obligatorie. Planificarea rezolutiei nu inseamna ca rezolutia va fi declansata efectiv, ea nu duce la instalarea automata a procedurii de rezolutie, ceea ce este destul de bizar si chiar periculos, caci vestea planificarii unei rezolutii bancare nu poate trece neobservata, cu toata confidentialitatea ceruta de lege, iar partea foarte negativa a acestei vesti este ca o astfel de actiune de planificare nu se declanseaza decat atunci cand situatia bancii este preocupanta. Planificarea rezolutiei ar putea fi, in sine, startul drumului implacabil catre starea de dificultate majora care poate duce banca in stare de rezolutie sau, dupa caz, faliment.

Afirmatia ca planificarea rezolutiei nu este automat urmata de rezolutia propriu-zisa se justifica avand in vedere dispozitiile art. 85 din Legea rezolutiei bancare nr. 312/2015, din care rezulta ca rezolutia nu este obligatorie, BNR putand lua, in cadrul masurii de “solutionare” a institutiei de credit, fie decizia lichidarii prin faliment, fie decizia rezolutiei. Or, art. 85 este plasat in lege imediat dupa sectiunea dedicata planificarii rezolutiei. In plus, asa cum rezulta din art. 93, daca exista posibilitatea “reducerii sau inlaturarii obstacolelor semnificative din calea posibilitaţii de soluţionare”, atunci planul de rezolutie se suspenda, pana cand va fi clar, dupa caz, daca situatia preocupanta a bancii poate fi sau nu readusa la normal. Iar in perioada de pana la efectuarea optiunii de la art. 85, institutia de credit in cauza poate lua propriile masuri de redresare, menite a evita decizia BNR. In fine, insasi BNR poate, conform art. 95, daca va fi constatat ca institutia de credit nu a dat motive suficiente sa se creada ca va putea depasi singura “obstacolele”, sa impuna o serie de masuri alternative de reducere sau inlaturare a acestor obstacole, acestea fiind listate, la randul lor, la art. 96.

Planificarea rezolutiei se efectueaza de catre BNR, ca autoritate de rezolutie. Planul de rezolutie se comunica institutiei de credit in cauza. In plan se identifica “obstacolele majore” in calea asa-zisei solutionari a entitatii, cat si posibilele instrumente de rezolutie aplicabile. Foarte interesant este ca, in planul de rezolutie, desi este interzis sa se prezume apelul la ajutoare de stat sau la imprumuturi acordate chiar de BNR, totusi, aceeasi BNR va indica potentialele facilitati de creditare puse la dispozitie de BNR si la care ar putea apela institutia de credit pentru a evita colapsul (art. 52).

Continutul planului de rezolutie este redat la art. 55. Planul de rezolutie, in genere, va prezenta atat modalitatile de realizare, cat si pe cele de finantare a planului, precum si modul in care functiile critice ale institutiei de credit vor fi asigurate pe perioada rezolutiei si modul in care, dupa caz, afacerea institutiei de credit va fi separat de aceasta sau, dimpotriva, afacerea va fi mentinuta, dar utilizand instrumentul recapitalizarii interne. Planul de rezolutie va cuprinde si planul de comunicare cu publicul si cu mass-media (??!), impactul planului de rezolutie asupra salariatilor institutiei de credit, soarta contractelor acesteia, etc. si va descrie circumstantele dificultatilor financiare, dar si masurile de restructurare operationale, manageriala si de actionariat. Unele dintre acestea ar putea presupune modificari ale actelor constitutive; acestea se vor efectua de catre administratorul special, care nu va fi nevoit sa ceara actionarilor sa voteze pentru astfel de masuri.

Banca isi exprima pozitia fata de planul de redresare doar “dupa caz” (sintagma putand insemna ca numai daca BNR considera necesar sau util va cere opinia bancii).

Ca si in cazul redresarii interne, planul de rezolutie referitor la o institutie de credit care face parte dintr-un grup financiar beneficiaza de dispozitii speciale, adaptate extensiei transfrontaliere a grupului.

3.1.7. Dupa elaborarea planului de rezolutie, banca are la dispozitie 4 luni ca sa “inlature obstacolele semnificative” precizate in notificare.

Daca nu sunt inlaturate obstacolele, BNR solicita bancii in cauza masuri alternative. Enumerate la art. 96, acestea se refera la contracte, inclusiv intra-grup, care trebuie incetate sau, dupa caz, revizuite, intrucat au impact negativ sever asupra afacerii banii, la active excedentare care trebuie vandute, la reorientarea unor activitati, concentrarea pe alte si renunatarea la cele ineficiente, BNR putand indica limitarea sau incetarea unor activitati in derulare sau in stadiul de proiect, reconsolidarea sau completarea fondurilor proprii minimale, etc.. Aceste masuri alternative de “inlaturare a obstacolelor” pot consta si in restructurarea interna, inclusiv din punct de vedere managerial si actionarial, restructurarea operationala, trecerea managementului sau a controlului la o societate-holding etc..

Cand institutia financiara face parte dintr-un grup, o metoda de preventie poate fi si asa-numitul “sprijin financiar intra-grup”. Aceasta metoda de preventie se realizeaza prin intermediul unor acorduri intra-grup[30], supuse unei aprobari prealabile a BNR. Sprijinul financiar prevazut de acord poate fi sub forma de credit, furnizare de garanţii personale, furnizare de active pentru a fi utilizate drept garanţii reale sau orice combinaţie intre aceste forme de sprijin financiar, in cadrul uneia sau mai multor tranzacţii, inclusiv intre beneficiarul sprijinului şi o terţa parte. Acordul nu e permis daca niciuna dintre entitatile membre ale grupului nu sunt in situatia de interventie timpurie (art. 123). Faptul ca acordul intra-grup exista, precum si denumirea si conditiile generale ale acordului trebuie facute publice (art.124).

Interventie timpurie se declanseaza atunci cand afacerea bancii, desi nu este inca in situatia unei dificultati majore, este totusi in situtia unei deteriorari rapide, semnificative, nerezolvata la timp. In acest caz, BNR poate solicita mai multe masuri de natura a accelera procedurile de redresare: anumite masuri prevazute de banca in propriul plan de redresare (din modul in care este reglementata aceasta masura, este foarte probabil ca banca, desi a prevazut ceva in planul de redresare, nu a adus la indeplinire prevederea), convocarea unei adunari generale a actionarilor care sa implice mai mult actionarii, inclusiv prin aprobarea si implementarea unui plan de masuri, schimbarea in totalitate[31] sau in parte a managementului, modificari ale structurii actionariatului, declansarea obligatorie a unor negocieri cu tertii creditori in vederea restructurarii datoriilor, etc. (art. 149). Aceste masuri sunt destul de riscante. O adunare generala a actionarilor se convoaca si se tine public, informatiile relative la starea afacerii bancii, desi in mare parte confidentiale, fiind de natura a starni panica in randurile actionariatului, panica ce se poate extinde rapid la deponenti. Este o chestiune de acord fin care necesita tact si precizie, precum si experienta (avand in vedere noutatea absoluta a procedurii rezolutiei, este evident ca experienta se va castiga din mers…).

Daca BNR considera ca inlocuirea de catre actionari a conducerii bancii nu este suficienta pentru remedierea situatiei, va decide numirea unuia sau mai multor administratori temporari. Acestia, dupa caz, inlocuiesc, temporar, conducerea bancii sau, dupa caz, conlucreaza temporar cu aceasta. Si aceasta functie de administrator temporar poate fi exercitata de FGDB. Administratorul temporar nu se confunda cu administratorul special (asa cum s-a vazut, acesta exercita, dupa ce s-a declansat rezolutia, atat functia de conducere a entitatii supuse rezolutiei, cat si atributiile adunarii generale a actionarilor). In schimb, ca si administratorul special, administratorul temporar este un mandatar al BNR, si nu unul al actionarilor (de altfel, administratorul temporar se numeste impotriva vointei actionarilor). Numirea unui administrator temporar care inlocuieste conducerea bancii se face publica. Daca administratorul temporar este doar un mandatar al BNR cu care conducerea bancii conlucreaza, aceasta informatie nu se face publica (art. 153).

3.1.8. In privinta celor doua tipuri de recapitalizare interna, trebuie facute cateva precizari.

In primul rand, trebuie observat ca art. 282 din Legea rezolutiei bancare nr. 312/2015 statueaza scopurile alternative ale acestui instrument de rezolutie: fie mentinerea pe piata si continuitatea afacerii entitatii supuse rezolutiei, asigurand, totodata, mentinerea unui “nivel suficient de incredere a pietei” in entitatea supusa rezolutiei, fie reducerea valorii creantei ori conversia acesteia in actiuni, in vederea efectuarii unui aport la capitalul social al institutiei-punte[32] sau al vehicului de administrare a activelor[33]. In aceasta a doua varianta alternativa, operatiunile contabile de reducere a pasivului entitatii supuse rezolutiei se realizeaza in timp ce afacerea entitatii supuse rezolutiei este desprinsa de titularul initial, in vederea parcarii sale in institutia-punte sau in vehiculul de administrare a activelor, pentru a fi plasata, ulterior, in maini si locatii terte.

Beneficiara masurii de recapitalizare interna prin reducerea sau stergerea prin conversie in actiuni a creantei este, de regula, chiar entitatea supusa rezolutiei. Cele doua operatiuni se pot efectua separat, succesiv sau combinat. O reducere a datoriei fara contraprestatie ori o reducere sau stergere a datoriei prin conversia partial sau totala a acesteia in actiuni la entitatea supusa rezolutiei pot fi efectuate dupa cum a planificat BNR rezolutia si dupa cum se va fi consemnat in planul de reorganizare a entitatii supuse rezolutiei. Daca se utilizeaza ca instrument de capitalizare interna, conversia creantelor in actiuni, atunci, dupa distinctiile aratate la art. 315, BNR va dispune, dupa caz, anularea actiunilor detinatorilor lor actuali, in vederea emiterii de actiuni in favoarea noilor actionari, sau, in cazul in care entitatea supusa rezolutiei inregistreaza o valoare neta pozitiva, diluarea cotei de detinere a actionarilor actuali, in favoarea noilor actionari. Bizar este ca legiuitorul prezuma ca, urmare a acestor masuri, increderea pietei in acea entitate se va restabili, iar comportamentul acelei entitati va redeveni imaculat, asa cum era la data emiterii autorizatiei de functionare de catre aceasi autoritate care, la momentul rezolutiei prin capitalizare interna, dispune reducerea pasivului, adica amputarea creantelor contra acesteia, inclusiv a creantelor rezultand din depozite bancare ale populatiei.

Si mai bizar este ca, desi instrumentul de rezolutie se numeste recapitalizare interna, conversia creantelor se poate efectua si cu actiuni emise de institutia-punte, vehiculul de administrare a activelor sau chiar de tertul cumparator al afacerii. Dupa desprinderea afacerii de entitatea supusa rezolutiei, nu mai ramane in loc decat o entitate reziduala, care se va lichida prin faliment, toate creantele, activele, autorizatiile, clientela si afacerea trecand la niste terti, deci daca ar fi vorba de o recapitalizare, aceasta nu ar putea fi sub niciun chip interna, ci externa. In urmarea acestui tip de conversiei in actiuni a creantelor (care nu este altceva decat o dare in plata, lucrul oferit in schimb fiind actiuni emise nu de entitatea supusa rezolutiei, ci entitatea terta, cumparatoare a afacerii, entitatea-punte sau, dupa caz, vehiculul de administrare a afacerii), creditorul devine actionar, fara voia sa, la o entitate efemera, cu aparitie si existenta fantomatica (nimeni, in afara de autoritatea de rezolutie, nu poate sti cand si de ce se constituie o astfel de institutie, ca instrument de rezolutie) si cu un actionariat care pare a fi ultra-calificat si detinator de informatii privilegiate, neaccesibile publicului, si care, in plus, mai este si ales exclusiv dintre autoritatile publice.

Din cate se observa, aceasta asa-zisa recapitalizare interna nu inseamna, in niciuna dintre variante, noi resurse financiare, ci o reducere a pasivului (a datoriilor) entitatii aflate in situatie financiara critica, in speranta unei plati viitoare a restului de creanta ramas neafectat sau a unei viitoare vanzari a actiunilor in care creanta se va fi convertit. Este exact ceea ce se intampla in cadrul unui plan de reorganizare intr-o “procedura obisnuita de insolventa”, sub denumirea de program de plati, atat doar ca, spre deosebire de “destabilizatoarea” procedura obisnuita de insolventa, rezolutia bancara nu presupune nici votul sau acordul creditorilor, nici confirmarea unui judecator, fiind suficienta decizia autoritatii de rezolutie, adica a BNR.

In mod ipocrit, art. 283 arata ca BNR va apela la instrumentul capitalizarii interne numai daca va avea convingerea ca rezolutia va da rezultate, afacerea derulata de entitatea supusa rezolutiei (desprinsa sau nu de aceasta) fiind readusa pe linia de plutire, in zona stabilitatii financiare si a viabilitatii pe termen lung. Nu se stie care sunt criteriile pe baza carora BNR si-ar putea crea aceasta convingere, nici care ar fi metodele judiciare de a contesta aceasta decizie si, cel mai grav, nu rezulta daca creditorii care vor fi afectati de aceasta masura sunt sau nu informati in legatura cu aceasta masura, cu amplitudinea si durata ei si cu criteriile avute pentru a dispune reducerea (in ce masura?) sau conversia in actiuni a creantelor, valoarea actiunilor rezultate, etc.

Legea rezolutiei bancare nr. 312/2015 excepteaza cateva categorii de obligatii sau datorii ale bancii de la aplicabilitatea recapitalizarii interne ca instrument de rezolutie. Aceste obligatii sau datorii, prevazute de art. 286, nu vor fi reduse si nici convertite in actiuni. In mare, acestea sunt depozitele acoperite[34], obligatiile, obligatiunile sau instrumentele financiare garantate, sumele detinute de banci in calitate de custode sau depozitar de active de la organisme de plasament colectiv in valori mobiliare (OPCVM) si de fondurile alternative de investitii[35], masele patrimoniale fiduciare, datoriile fata de salariatii proprii ai institutiei de credit[36], fata de furnizorii sai esentiali (cum ar fi furnizorii de utilitati sau de servicii de plata prin internet ori proprietarii spatiilor de birouri), institutiile bugetare creditoare, etc.

In plus, pentru anumite motive enumerate la art. 287, BNR poate decide sa nu aplice masura reducerii sau a conversiei in actiuni a unor datorii ale bancii, chiar daca acestea, in mod normal, s-ar “califica” pentru o astfel de masura de capitalizare interna. Exluderea de la acest sacrificiu poate fi totala sau partiala, dupa cum va fi decis BNR. Daca o astfel de decizie de excludere de la sacrificiul recapitalizarii interne se ia, atunci deficitul de finantare a rezolutiei se poate acopera din fonduri puse la dispozitie de FGBD, din fondul de rezolutie bancara, in conditiile art. 288-289 si ale art. 292. Fondul de rezolutie poate fi utilizat doar in masura in care actionarii bancii au contribuit, din fonduri proprii, creante sau actiuni anulate, cu cel putin 8% la reducerea pierderilor, iar finantarea din fondul de rezolutie nu depaseste 5% din necesar; in mod exceptional, fondul poate contribui mai mult daca, de exemplu, daca detine lichidati care acopera cel putin 3% din totalul depozitelor la bancile din Romania. In circumstante extraordinare, daca limita de 5% a fost deja atinsa, iar datoriile eligibile au fost reduse sau convertite integral, si BNR “poate urmari sa finantare suplimentara din surse de finanţare alternative” a rezolutiei derulate cu exceptarea unor datorii eligibile de la sacrificiul reducerii sau al conversiei in actiuni[37].

Toate datoriile bancii, care nu se incadreaza in lista celor care sunt excluse automat sau in categoriile pentru care BNR a luat decizia de excludere de la masura recapitalizarii interne, sunt considerate datorii eligibile, putand fi spuse sacrificiilor antrenate de aceasta masura, adica reducerii si stergere in urmarea unei conversii in actiuni (art. 285). Asa cum rezulta din art. 249, institutia de credit se asigura ca, in contractele sale, se va fi inclus o clauza speciala din care sa rezulte ca creditorul (indiferent ca este un deponent sau un alt fel de creditor) va fi de acord ca, in caz de rezolutie bancara, creanta sa fie supusa unei masuri de reducere sau conversiei in actiuni. Aceasta dispozitie legala ridica o sumedenie de probleme juridice, intrucat: (i) nu pare a se aplica doar contractelor incheiate dupa intrarea in vigoare a Legii rezolutiei bancare, ci si contractelor in curs de derulare, legiuitorul modificand prin dispozitii de ordine publica o serie de conventii ale particularilor care, la data incheierii lor, nu erau grevate de o astfel de clauza obligatorie; (ii) nu rezulta daca mai lasa sau nu optiunea BNR de a califica drept “neeligibile” sau excluse de la sacrificiul recapitalizarii interne obligatiile bancii fata de acei creditori care au acceptat asemenea clauze; (iii) nu se poate estima efectul pe care astfel de clauze impuse prin lege l-ar avea asupra afacerilor bancii, caci creditorii, mai ales deponentii, ar putea sa evite sa se angajeze contractual cu o banca potential falita care le-ar putea confisca creantele; (iv) nu rezulta daca exista sau nu optiunea creditorului de a nu semna astfel de amendamente la contract si, mai ales, cum ar putea sa “iasa” din contract asemenea creditori care ar intentiona sa refuze astfel de clauze impuse. Dispozitia legala este o grava atingere adusa libertatii de a contracta si garantiei dreptului de proprietate.

Intrucat aceste datorii eligibile pot fi oricand reduse sau, dupa caz, convertite in actiuni, in functie de necesitatile preventiei sau ale tratamentului prin rezolutie a insolventei bancare, ele sunt asimilate, practic, cu fondurile proprii (art. 298 alcatuieste o lista a datoriilor eligibile considerate de jure fonduri proprii; lista este atat de larga incat se poate spune ca e vorba de toate datoriile eligibile). Daca vor fi pierderi, acestea vor fi suportate in cascada de actionari si de creditorii care vor fi avut nesansa de a fi considerati titular de creante eligibile. In legatura cu fondurile proprii si datoriile eligibile, legea stabileste un cuantum minim, pe care institutia de credit trebuie sa il mentina in permanenta. Nivelul acestora se stabileste de structura din BNR care gesioneaza rezolutia si trebuie sa fie suficient pentru a permite “solutionarea institutiei de credit” si pentru a absorbi pierderile, dar si adaptat tipului de afacere al institutiei de credit si faptului ca aceasta face parte sau nu dintr-un grup.

Cuantumul reducerii datoriilor elibigile, precum si numarul si valoarea actiunilor emise ca urmare a conversiei datoriei in actiuni se stabilesc de BNR, dupa efectuarea unei evaluari care va tine cont de necesitatea restabilirii increderii in entitatea supusa rezolutiei, precum si de eventuale partcipare la capital a fondului de rezolutie. Daca se aplica instrumentul de rezolutiei al separarii activului, aceasta evaluare va tine seama de necesarul minim de capitalizare a vehicului de administrare a activului.

Recapitalizarea interna, in ambele variante, trebuie insotita de un plan de reorganizare a activitatii bancii (art.330), ale carui continut si functionalitate sunt redate de art. 332-340. Pentru elaborarea si implementarea acestui plan de reorganizare, BNR poate desemna una sau mai multe persoane. Planul de reorganizare se elaboreaza si supune aprobarii BNR in maxim o luna (perioada care poate fi prelungita in circumstante extraordinare sau in perioada in care se asteapta procedurile de aprobare a eventualelor ajutoare de stat). Planul de reorganizare contine masuri ce vizeaza restabilirea viabilitatii pe termen lung a entitatii supuse rezolutiei, ipoteze realiste si activitati ordonate temporal si in functie de importanta lor. Planul de reorganizare va cuprinde prevederi relative la reorganizarea activitaţii, schimbarea sistemelor operaţionale şi a infrastructurii, retragerea din activitaţile producatoare de pierderi, restructurarea activitaţilor existente care pot fi facute competitive si vanzarea de active sau de linii de activitate. Planul este aprobat de BNR, dar el poate fi refacut, daca BNR ajunge la concluzia ca nu este satisfacator (in acest caz, modificarea trebuie operata in maxim 2 saptamani). Desi nu rezulta din dispozitiile relative la planul de reorganizare, este evident ca respingerea acestuia determina falimentul bancii. In orice caz, e greu de crezut ca un plan de reorganizare va fi respins. In primul rand, trebuie reamintit ca, inainte de a se trece efectiv la rezolutie, BNR elaboreaza un plan de rezolutie, care va fi oglinda in care se va reflecta atat proiectul de plan de reorganizare, cat si decizia BNR relativa la acesta. In plus, persoanele care elaboreaza planul sunt sub directa supraveghere a BNR, neputand iesi din directivele acesteia.

3.1.9. In vederea salvarii de la faliment a unei entitati supuse rezolutiei se poate acorda un tip special de ajutor public extraordinar, prin intermediul unor “instrumente suplimentare de stabilizare financiara”. Asa cum rezulta din art. 352, aceste “instrumente” sunt utilizate de Ministerul Finantelor, “in stransa colaborare” cu BNR. Aceste “instrumente” se utilizeaza doar in extremis, adica in cazul epuizarii intrumentelor de rezolutie fara ca entitatea supusa rezolutiei sa fie salvata sau, dupa caz, afacerea sa sa fie cu succes plasata unui tert.

Instrumentele de stabilizare financiara sunt fie aportul la capitalul entitatii supuse rezolutiei, fie trecerea temporara a acesteia in proprietatea privata a statului (nationalizare).

3.1.10. Masurile aproape discretionare ale BNR nu pot fi contestate in justitie decat la ICCJ, care se pronunta in prima si ultima instanta. Din cate rezulta din art. 454 alin. (2), ICCJ nu are deplina libertate de apreciere a faptelor si de interpretare a legii, din moment ce “ca baza a propriei aprecieri, utilizeaza evaluarile economice complexe ale situatiilor de fapt, realizate de Banca Nationala a Romaniei, in calitate de autoritate de rezolutie”. Contestarea oricareia dintre masurile luate de BNR, inclusiv cea de trecere la faliment sau de declansare a rezolutiei, nu suspenda executarea masurilor, care sunt executorii de indata. In mod absolut aberant, art. 455 alin. (2) dispune ca “suspendarea efectelor deciziei Bancii Nationale a Romaniei, in calitate de autoritate de rezolutie, este prezumata, pana la proba contrara, a fi impotriva interesului public”. In schimb, BNR poate cere instantelor sa suspende orice procedura judiciara in care ar fi parte sau ar putea deveni parte institutia supusa rezolutiei (art. 456).

[1]Denumirea integrala a legii este : “lege privind redresarea şi rezoluţia instituţiilor de credit şi a firmelor de investiţii, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative in domeniul financiar”. Legea, publicata in M. Of. nr. 920 din 11 decembrie 2015, se intinde pe nu mai putin de 215 pagini format A4. Limbajul legii, rezultat al unei traduceri deficitare din engleza, este de o tehnicitate ridicata. Legea este prolixa si pare amalgamata de o asemenea maniera incat sa provoace teama de a citi, abandonul rapid al incercarii de intelege, sentimentul ca este destinata unor initiati si nu publicului platitor de taxe si titular al depozitelor bancare in pericol de a fi confiscate in favoarea ideii de salvare de la faliment a unui numar de maxim zece banci sistemice (paradoxal, dar legea rezolutiei bancare nu isi propune sa salveze toate bancile).
[2]Conclav vine de la con chiave = sub cheie (lat.). Este vorba de un colectiv restrans, chemat sa decida intr-o chestiune urgenta si confidentiala, motiv pentru care membrii sai sunt tinuti intr-un spatiu inchis, sub cheie, sub presiunea timpului, pana cand adopta decizia. Denumirea de conclav isi are originea in procedura medievala a numirii papei de la Roma, seful suprem si infailibil al Bisericii Catolice.
[3]A se observa ca, la modul ipocrit, redactorii legii au inclus in lege, la art. 4, cateva masuri de evitare a conflictului de interese intre diversele structuri din BNR care exercita toate aceste functii. Numai ca BNR este o institutie care este condusa centralizat de Consiliul de Administratie, membrii acesteia fiind, de regula, si conducatorii efectivi, executivi, ai acestor structuri care, la modul teoretic, sunt separate functional, pentru a evita conflictele de interese.
[4]Probabil ca, in conceptia autorilor acestei reglementari, cei care nu intra in aceasta categorie ar urma sa se descurce singuri. Intr-adevar, cine i-a obligat sa isi tina banii in depozite bancare, cand puteau sa ii tina la saltea sau sa ii investeasca in afaceri speculative ori sa ii cheltuiasca pe consum? Nu are si industria bunurilor de consum nevoie de cerere crescanda? Mai mult, cine i-a determinat sa aiba incredere in banci, cine i-a obligat sa efectueze plati exclusive prin banci, pentru ca operatiunile sa fie trasabile de fisc, autoritati in domeniul preventiei si al sanctionarii spalarii banilor, etc.? Nu puteau sa fie un pic mai suspiciosi?
[5]Dispozitiile art. 180, alin.1, lit. a), care enunta aceasta conditionalitate, nu sunt clare in privinta necesitatii de a sti ce tip de dificultate majora se are in vedere: este vorba de o dificultate financiara, de probleme juridice, de chestiuni de ordin social care fac ca exploatarea afacerii sa nu se mai poata derula in conditii de siguranta? Poate fi vorba de o amenda contraventioanala sau penala de mari proportii sau de sanctiuni (contraventionale sau penale) complementare constand in inchiderea unei parti din afacere ori chiar de ridicarea autorizatiei de a atrage depozite ori de a derula alte tipuri de activitati bancare? Poate fi vorba de de mii sau zeci de mii de procese cu care se confrunta banca, pentru diverse motive, cum ar fi abuzul de putere economica tradus in clauze abuzive sau in ruinarea consumatorilor prin practicarea unui curs de schimb al monedei de indexare sau de plata dublu sau triplu fata de momentul contractarii creditului? S-ar putea vorbi de dificultati majore in situatiile in care institutia practica operatiuni de spoliere sau de cotropire a drepturilor deponentilor prin dobanzi real-negative ori operatiuni “comerciale” de tipul practicilor agresive si/sau inselatoare, care duc la un exod masiv al clientelei catre alte banci, catre alte sisteme de depozitare sau de creditare? Ori, in sfarsit, poate fi vorba de greve ale lucratorilor proprii ai institutiei de credit? Probabil ca da – toate acestea ar putea fi calificate “dificultati majore”. Dar nimeni, cu exceptia BNR si, probabil, a unor initiate din managementul si actionariatul principal al bancii, nu poate sti ce a stat la baza deciziei de rezolutie, decat post-factum, cand nimic nu se mai poate face pentru protectia drepturilor si intereselor celor afectati de rezolutie.
[6]In dreptul penal, starea de necesitate este o cauza de inlaturare a raspunderii penale, de impunitate.
[7]Formula apare intr-un articol din The Wall Street Journal (http://www.wsj.com/articles/deutsche-bank-shares-see-saw-as-justice-department-fine-looms-1474995525, accesat de mine azi, 29 septembrie 2016) si are legatura cu analizele care se fac, in prezent, situatiei de dificultate majora prin care trece Deutsche Bank, confruntata atat cu amenzi penale de zeci de miliarde de dolari pentru practici inselatoare in domeniul creditelor ipotecare si al instrumentelor financiare derivate, cat si cu o masiva devalorizare a activelor toxice pe care le detine (spre exemplu, la o valoare nominala, contabila, de cca 41 de trilioane de euro, activele de acest tip, in mare parte, instrumente financiare derivate aflate in portofoliu au o valoare de piata de cca 19 mld euro, adica, de peste 3000 de ori mai mica decat valoarea nominala, contabila), precum si cu pierderi imense de natura a eroda capitalurile proprii pana la valori periculoase. Se pune, deci, tot mai des si mai acut, problema salvarii cu bani publici a acestei banci, adica prin “demodatul”, dar “sanatosul”, bail-out. A se vedea, pentru alte amanunte “suculente” culese de prin presa de specialitate straina, precum si pentru niste comentarii acide relative la socialismul iresponsabil al banksterilor, “cladit pe crearea din nimic”, Calin Rechea, Cea mai puternica economie europeana are cel mai putred sistem bancar?, in ziarul Bursa, nr. din 29 septembrie 2016. In conditiile in care Germania s-a opus cu indarjire salvarii cu bani publici a unor banci italiene aflate in dificultate majora (dintre care Monte del Paschi din Sienna este in situatia cea mai grava, fiind urmata de Unicredito), impunand Italiei primordialitatea salvarii acestor banci cu banii deponentilor (bail-in), a purcede la salvarea cu bani publici a Deutsche Bank ar fi nu numai o imensa ipocrizie, dar si o actiune iresponsabila de deschidere a cutiei Pandorei, caci si alte tari, cum ar fi Spania, Portugalia, chiar si Franta, ar putea decide sa faca la fel cu propriii dinozauri bancari aflati in stare de dificultate majora.
[8]Am scris despre aceasta realitate inca din 2010. A se vedea :http://www.voxeurop.eu/es/node/425721.
[9]Din curiozitate, puteti vedea: http://m.business24.ro/banci/dexia-un-posibil-lehman-brothers-european-1514764.
[10]Formula nu prea are sens in limba romana. Probabil, traducatorului din engleza i-a jucat feste cuvantul “resolution” din engleza, care inseamna si “solutionare” si “rezolutie”. Cu siguranta ca notiunea de “tratament al dificultatilor”, din dreptul francez al insolventei, ar fi fost mai potrivita. Intr-adevar, aceasta sintagma acopera si procedurile judiciare (insolventa, falimentul), si pe cele extra-judiciare de salvare sau lichidare a unei entitati care scurt-circuiteaza mediul de afaceri in care actioneaza.
[11]Spre exemplu, transferul dreptului de proprietate asupra actiunilor presupune o mentiune pe titlu (daca este emis in forma materiala) si/sau o mentiunea cesiunii in registrul actionarilor. Transferul dreptului de proprietate asupra activelor societatii pe actiuni care valoareaza mai mult decat jumatatea activului net contabil al societatii trebuie aprobat in prealabil de adunarea generala extraordinara a actionarilor. In cazul in care societatea ar fi listata la bursa, plafonul este scazut la 20%.
[12]Nu este foarte clar care este scopul acestei transferari inapoi: poate fi vorba de un esec al vanzarii initiale sau, dupa caz, poate fi vorba de o curatare de probleme a afacerii, dupa care aceasta revine la proprietarul initial, cu plata; cui ar servi, in aceasta ultima situatie, pretul obtinut de la fostul proprietar?
[13]Probabil ca ar fi fost mai sugestiv daca aceasta entitate s-ar fi numit institutie-ponton sau institutie-bac, intrucat este un instrument de trecere de la un mal la altul al apei, pe vreme de furtuna, la adapost de turbulente.
[14]Ne putem intreba de cand se calculeaza termenul de doi ani: de la declansarea actiunii de rezolutie sau de la deschiderea procedurii de insolventa?
[15]Si in acest caz se pune aceeasi problema de calcul al termenului de exercitiu al actiunii in raspundere.
[16]In mod cinic, art. 288 din lege denumeste “datorii eligibile” toate datoriile care pot fi supuse acestor sacrificii, ca si cand ele nu ar fi reduse sau sterse, ci puse la panoplie. Sintagma este prezenta, practic, peste tot in cuprinsul capitolului relativ la recapitalizarea interna.
[17]De regula, aceasta creanta rezulta din contractul de depozit de fonduri. Conform art. 2191 alin. (1) C.civ., institutia de credit la care s-a constituit depozitul de fonduri “este obligata sa restituie aceeasi cantitate monetara, de aceeasi specie, la termenul convenit sau, dupa caz, oricand, la cererea deponentului, cu respectarea termenului de preaviz stabilit de parti ori, in lipsa, de uzante” (subl.n, Gh. P).
[18]Formula este prezenta mai peste tot in presa, atat cea main-stream, cat si cea de specialitate juridica. A se vedea, de exemplu, aici: http://www.avocatura.com/stire/15645/avocatul-valeriu-stoica-legea-darii-in-plata-este-o-anomalie-juridica-.html.
[19]Pe langa acest mecanism oficial si obligatoriu de garantare, actorii pietei isi pot constitui propriile scheme de garantare.
[20]Conform propriei pagini de internet FGDB (a se vedea : http://www.fgdb.ro/pagini/despre-fgdb/resurse), sursele sale de finantare sunt: a) contributii anuale si contributii extraordinare ale bancilor participante; b) incasarile din recuperarea creantelor; c) venituri din investirea resurselor financiare disponibile; d) imprumuturi de la banci, societati financiare si alte institutii sau alte scheme de garantare; e) angajamente de plata (orice angajamente de plata ale unei banci fata de o schema de garantare a depozitelor care sunt garantate integral, sunt reprezentate de active cu grad scazut de risc, nu sunt grevate de sarcini fata de terti); f) alte resurse. Aceeasi sursa afirma ca FGDB nu este finantat de la bugetul de stat. Cu toate acestea, “in situatii exceptionale, cand resursele sunt insuficiente pentru acoperirea platii compensatiilor, Guvernul pune la dispoziţia FGDB, sub forma de imprumut, sumele necesare, in termen de maximum 5 zile lucratoare de la solicitarea lor de catre Fond”. De asemenea, aceeasi sursa afirma ca “plasamentele FGDB sunt facute potrivit unei strategii anuale de investitii stabilita de Consiliul de Administratie al Fondului şi supusa aprobarii Consiliului de Administratie al Bancii Nationale a Romaniei. Sunt urmarite minimizarea riscurilor si lichiditatea plasamentelor, randamentul lor fiind un obiectiv complementar. Din punct de vedere tactic, plasamentele FGDB sunt decise de un Comitet permanent de Administrare a Resurselor Fondului, cuprinzand conducerea executiva a FGDB si reprezentanti ai compartimentelor de trezorerie si management al riscului. Toate operatiunile sunt efectuate pe baza unei proceduri auditate intern si extern. Resursele financiare de care dispune FGDB sunt investite numai in instrumente financiare stabilite prin lege. Bilantul FGDB este supus auditului, efectuat anual, independent, de catre una dintre cele patru mari firme de audit din lume prezente in Romania”.
[21]La aceeasi locatie virtuala (http://www.fgdb.ro/pagini/despre-fgdb/resurse, consultata de mine ultima data azi, 19.09.2016) se fac aceste afirmatii: resursele investite la data de 30.06.2016 sunt: Fondul de garantare: 5.324.763.916,03 lei; Fondul de rezolutie: 600.466.857,48 lei. Resursele financiare disponibile ale unei scheme de garantare a depozitelor trebuie sa se situeze la un nivel de cel puţin 0,8% din cuantumul depozitelor acoperite ale instituţiilor de credit participante.
[22]Contributia initiala era de 1% din capitalul social, cea anuala, de 0,8% din capitalul social, cea dublata cu titlu de sanctiune pentru derularea de afaceri riscante, de 1,6% din capitalul social, iar cea pentru situatii exceptionale, in care banii Fondului nu ar fi fost suficienti pentru compensarea deponentilor era majorata exceptional la dublul contributiei initiale sau anuale. Fondul de restructurare reglementat de fosta O.G. nr. 39/1996 se presupune ca existat inca din 1996. Peste el au trecut, deci, toate falimentele bancare din anii 1997-2000. Oare cum or fi fost adunati in acest fond si cum au fost folositi banii?
[23]Conform art. 9 alin. (5) din fosta O.G. nr. 39/1996, contributia acestora putea fi ridicata, prin decizie a Fondului, la dublul contributiei anuale.
[24]Se au in vedere, in special, dispozitiile din Legea societatilor nr. 31/1990, conform carora obligatiile administratorilor sunt cele stabilite in mandatul de administrator si in legea societatilor.
[25]In procedura insolventei, actionarii sunt, de asemenea, lipsiti de unele drepturi pe care le au in situatia in care societatea lor este o societate in bonis. Din multe puncte de vedere, si procedura insolventei se deruleaza fara participarea actionarilor, ei fiind reprezentanti in procedura de un administrator special, pe care il numesc/revoca prin hotarare a adunarii generale. Totusi, actionarii sunt chemati pentru a decide in adunarea generala aprobarea unui plan de reorganizare, precum si, ulterior confirmarii planului, modificari ale capitalului social, fuziuni sau divizari, emiterea de obligatiuni, etc.
[26]Cele redate in text sunt un rezumat explicatival art. 194-199 din lege.
[27]A se vedea: http://www.eba.europa.eu/risk-analysis-and-data/eu-wide-stress-testing/2016; pentru rezultate: http://www.eba.europa.eu/risk-analysis-and-data/eu-wide-stress-testing/2016/results.
[28]A se vedea, pentru jumatatea lui iulie 2016: http://www.zf.ro/banci-si-asigurari/cine-mai-are-incredere-in-deutsche-bank-15530584; pentru octombire 2016, a se vedea: http://www.cotidianul.ro/cancelarul-germaniei-nu-poate-salva-deutsche-bank-288787/.
[29]A se vedea, pe site-ul BNR, Ordinul nr. 1 din 7 martie 2016 privind amortizorul de risc sistemic.  Prin Ordinul nr. 4 din 27 mai 2016, BNR a suspendat, pana la data de 31 decembrie, aplicarea Ordinului nr.1. Bancile vizate nu sunt cele calificate de aceeasi BNR ca fiind „de importanta” sistemica, ci sunt: Marfin Bank, Libra Bank, Banca Romaneasca, Piraeus, OTP. Acest capital suplimentar este un tampon menit a amortiza eventuale alte socuri sau pentru a atenua impactul unor alte riscuri de accentuare a dificultatilor financiare (pasagere sau cronice) ale bancilor vizate. E ca si cand ai impune calatorului prin furtuna sa isi puna o umbrela scumpa. Se pot ridica mai multe intrebari in legatura cu aceste doua ordine: (i) de ce a fost necesar acest capital suplimentar si de ce au fost vizate (doar) aceste 5 banci, din moment ce intreg mediul bancar s-a plans de riscul de hazard moral al legii darii in plata, al proceselor colective pentru evacuarea din contracte a clauzelor abuzive si de posibila „moarte” a programului Prima casa? (ii) de ce a fost suspendata aceasta necesitate de capital suplimentar la mai putin de 3 luni distanta si, mai ales, de ce necesitatea a fost doar suspendata, nu si ridicata definitiv? Ce semnificatie are data de 31 decembrie 2016, data pana la care se mentine starea de suspendare a aplicabilitatii amortizorului de risc sistemic? Ce se preconizeaza a se intampla pana la aceasta data? (iii) s-a constituit la bancile vizate acel capital suplimentar in cele 3 luni de aplicabilitate a ordinului nr. 1 sau nu? daca acest capital suplimentar nu a fost constituit in cele trei luni, cat de macro-prudenta este suspendarea acestei obligatii pana la 31 decembrie? Daca, dimpotriva, capitalul s-a constituit, ce se intampla cu el, ramane blocat (creand o inutila problema de lipsa de lichiditate celor 5 banci) sau este disponibilizat (creand acelorasi banci un inutil supliment de lichiditate)? (iv) erau sau nu, in martie 2016, cele 5 banci, luate individual, in stare de risc de insolventa si, luate colectiv, in stare de risc sistemic? Oare dupa 27 mai aceste riscuri s-au evaporat si, deci, cele 5 banci nu mai au nevoie de amortizor? s-a rezolvat problema in doar 3 luni? sau, mult mai grav, situatia e albastra si amortizorul ar fi agravat si mai mult situatia? Sunt de observat, in raport de trecerea prin Parlament a Legii darii in plata, datele acestor ordine ale BNR: 7 martie si 27 mai. In martie, legea darii in plata nu era inca in discutia Parlamentului, lobby-ul bancar si mai ales BNR fiind convinsi ca legea nu va trece. Cu toate acestea, in 15 martie se instituie amortizorul de risc sistemic la 5 banci. In 13 mai, Legea darii in plata intra in vigoare si, cu toate acestea, aplicabilitatea amortizorului de risc sistemic este suspendata prin ordinul nr. 4 din 27 mai, cu aplicabilitate din 6 iunie. De aici concluzia ca legea darii in plata nu a avut nicio legatura cu riscul sistemic, acesta fiind cauzat de altceva. Legea darii in plata (careia i s-au dedicat cele mai multe si mai intense eforturi de PR, lobby, advocacy, precum si demersuri nu-prea-diplomatice la presedintie, presiuni politice, santaj economic, ferpare si alte minuni rele) a fost un bun prilej pentru lobby-istii bancari si pentru BNR pentru a camufla adevaratele cauze ale riscului sistemic cu care se confrunta bancile: managementul defectuos, iresponsabil sau chiar fraudulos al afacerii bancare in Romania. A se observa, in finalul acestei note, ca trei dintre cele 5 banci vizate de aceste doua ordine ale BNR sunt dintre cele care practica atat clauze abuzive, cat si credite toxice in franci elvetieni. BNR le-a impus un capital suplimentar cu titul de amortizor de risc sistemic, dupa care le-a dat o pasuire pana in 31 decembrie 2016. Riscul sistemic inseamna pericol de dificultati financiare majore, cu efect asupra pietei, in ansamblu.  Ce va fi dupa?
[30]Va invit sa va amuzati la citirea art. 117, care vorbeste de “acorduri intra-grup privind acordarea de sprijin financiar oricarei parti la acord”. Acorduri privind acordarea, o formula “legala” reiesita dintr-o neatenta traducere din engleza, unde acord = agreement, iar acordare = granting, ar fi putut fi evitata de un legiuitor adevarat …
[31]Conform art. 152, inlocuirea in totalitate a conducerii bancii se impune nu numai in cazul deteriorarii rapide a situatiei bancii, ci si in cazul in care sunt detectate incalcari grave ale legislatiei sau nereguli administrative grave. Schimbarea in totalitate a conducerii se realizeaza prin hotarare a adunarii generale a actionarilor, si nu prin decizie administrativa a BNR.
[32]Aceasta referinta legala este in contradictie cu art. 240, din care rezulta ca institutia-punte poate avea ca actionari numai institutii publice.
[33]Aceeasi contradictie se repeta si in cazul vehicului de administrare de active.
[34]S-a putut vedea mai sus ca schema de garantare prin FGDB nu este in masura sa acopere toate depozitele si, in plus, sunt inadvertente in lege care impiedica o solutie clara la problema de a sti daca aceste depozite sunt sau nu acoperite in procedura propriu-zisa de rezolutie sau trebuie ca ele sa urmeze entitatea reziduala rezultata din procedura rezolutiei, entitate care va fi lichidata prin faliment.
[35]In mod normal, si sumele detinute in calitate de custode sau depozitar de active in numele fondurilor de pensii si al celor de asigurari de sanatate ar trebui sa fie excpetate. In practica, acestea pot fi asimilate OPCVM-urilor, de unde concluzia unei relative protectii acestor fonduri. Dar o oarecare precizie suplimentara in lege ar fi fost de dorit.
[36]Nu sunt incluse bonusuri de succes ale managerilor bancii cu dificultati. Cu toate acestea, salariile, oricat de mari, sunt achitate, indiferent de marimea acestora, nefiind afectate de masura reducerii sau a conversiei in actiuni. Dispozitia legala este cinica, avand in vedere ca managerii bancii sunt cei care au adus banca in situatia de dificultate majora, adica in pragul falimentului.
[37]Aceasta este, in mod evident, inca o portita secreta pe care se pot strecura fonduri publice pentru finantarea salvarii bancilor de la faliment, desi legiuitorul a fost foarte insistent in a clama ca nu se face apel la fonduri publice pentru salvarea bancilor.

Avocat prof. dr. Gheorghe Piperea
PIPEREA & ASOCIATII

Secţiuni: Insolvență, RNSJ, SELECTED, Studii, Sustenabilitate

Cuvinte cheie: bail-in, Gheorghe PIPEREA, insolventa, recapitalizare interna, rezolutia bancara, rezolutia societatilor

Vă invităm să publicaţi şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Ne bucurăm să aducem gândurile dumneavoastră la cunoştinţa comunităţii juridice şi publicului larg. Apreciem generozitatea dumneavoastră de a împărtăşi idei valoroase. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord, publicarea pe JURIDICE.ro nu semnifică asumarea de către noi a mesajului transmis de autor. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteţi citi aici. Pentru a publica pe JURIDICE.ro vă rugăm să luaţi în considerare Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă My Justice.

Puteţi prelua gratuit în website-ul dumneavoastră fluxul de noutăţi JURIDICE.ro:
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro

Newsletter JURIDICE.ro

Am citit, am înţeles şi sunt de acord cu Politica privind protecţia datelor şi condiţiile procesatorului de newsletter Privacy Policy

Da, vreau să primesc newsletter

Abonare

Login | Nu aveti cont? Click aici pentru abonare!