Şi ce ar mai fi, dacă va mai fi legea dării în plată…
5 octombrie 2016 | Marieta AVRAM, Cristian Daniel David SAMOILĂ
Marieta Avram
Cristian Daniel David Samoilă
1. Omisiunea reglementării unor situații practice complexe în cadrul executării silite. Premise legale
Și dacă va trăi (dacă, totuși, Curtea Constituțională a României va respinge obiecțiile de neconstituționalitate ce i s-au adus), Legea nr. 77/2016 va rămâne, în varianta adoptată, o figură juridică diformă pe care un sistem juridic compus din principii și instituții ce se verifică unele prin altele va trebui să facă eforturi să o asimileze. Procesul de asimilare a noii legi va presupune interpretarea și aplicarea dispozițiilor sale prin corelarea cu normele de drept civil și drept procesual civil, Legea nr. 77/2016 instituind un mecanism de stingere a obligațiilor ce debutează, într-una din cele două ipoteze ale sale, printr-un act juridic de drept substanțial (declarația unilaterală de dare în plată)[1], mecanism ce este posibil să intervină în faza executării silite a obligațiilor ce izvorăsc din contractul de credit.
Având, în esență, ca scop stingerea datoriilor, Legea nr. 77/2016 stabilește – în ipoteza în care bunul ipotecat nu a fost încă valorificat de către creditorul ipotecar (banca) față de care se urmărește stingerea datoriilor – că , dacă la momentul când se primește notificarea de dare în plată, banca declanșase deja urmărirea silită imobiliară a bunului ipotecat, procedura de executare silită se suspendă de drept, în temeiul prevederilor art. 5 alin. (3) din lege, iar obligațiile izvorâte din contractul de credit se vor stinge[2] prin încheierea actului de dare în plată sau, după caz, prin pronunțarea hotărârii judecătoreşti, în temeiul art. 8 alin. (1) din lege. Ce se întâmplă însă când un alt creditor al consumatorului a demarat executarea silită împotriva acestuia și a notat urmărirea silită în cartea funciară a imobilului ipotecat, iar consumatorul decide să stingă datoria față de bancă prin darea forțată în plată a acestuia, banca notificată având, la rândul ei, calitatea de creditor intervenient în această executare silită ?
În prezentul studiu, pornind de la problematica mai largă a sarcinilor asupra imobilului ipotecat ce constituie obiectul dării în plată, ne propunem să oferim un posibil răspuns la această întrebare pe care practica a ridicat-o, luând în considerare următoarele premise legale:
a) potrivit art. 5 alin. (3) din Legea nr. 77/2016 se suspendă (de drept) orice“procedură judiciară sau extrajudiciară demarată de creditor (…) îndreptată împotriva consumatorului sau a bunurilor acestuia”, deci nu și procedura de urmărire silită declanșată de un terț creditor, procedură care va putea continua, chiar dacă banca a fost notificată pentru darea în plată a imobilului.
b) odată notată urmărirea silită a imobilului ipotecat în cartea funciară, terțului creditor (care a declanșat executarea silită și care este străin de procedura prevăzută de Legea nr. 77/2016) îi va fi inopozabil, în temeiul art. 827 C. proc. civ., orice drept real înscris după notarea urmăririi imobilului. Se observă că dreptul de proprietate (drept real principal) pe care banca îl va dobândi prin darea forțată în plată este, prin ipoteză, un drept ce se va intabula după notarea urmăririi de către terțul creditor, așa încât s-ar ajunge la situația în care terțul creditor urmăritor să poată continua executarea silită a imobilului împotriva băncii (fostul creditor ipotecar) devenită proprietar (sic!).
2. Soluții potențiale în plan material. Problematica special analizată se înscrie în contextul mai larg al unor discuții privind modul în care ar trebui rezolvate problemele în cazul în care asupra imobilului ipotecat există sarcini.
În doctrină[3], a fost exprimată opinia potrivit căreia instituția de credit, recte fostul creditor ipotecar devenit proprietar prin darea în plată în condițiile Legii nr. 77/2016, va prelua în proprietate bunul cu sarcini.
Chiar dacă, la prima vedere, o asemenea concluzie pare întemeiată, considerăm că o asemenea soluție cu titlu general, chiar dacă, în tăcerea legii, pare să se degaje din aceasta, este discutabilă. Argumentele noastre ţin atât de natura şi efectele unor sarcini, cât şi de finalitatea legii, ce decurge din cuprinsul art. 11.
În primul rând, nu putem să nu remarcăm că, în mod normal, Legea nr. 77/2016 ar fi trebuit să conțină dispoziții exprese care să reglementeze aceste situații complexe. Este o regretabilă omisiune a legiuitorului.
În al doilea rând, teoretic, pot fi imaginate două soluții principale: (i) legea dării în plată să nu fie aplicabilă în cazul imobilelor cu sarcini, astfel încât, eventual, după valorificarea imobilului în cadrul executării silite, consumatorul va putea utiliza calea întemeiată pe prevederile art. 8 alin. (5) din lege. Apreciem că aceasta ar trebui să fie și soluția corectă, care previne multiplele complicații practice, din moment ce dreptul consumatorului de a i se stinge creanța există și după valorificarea imobilului în procedura executării silite. De altfel, din această perspectivă, însăși măsura dării forțate în plată este arbitrară și nu are nicio legitimitate constituțională; (ii) darea în plată să fie posibilă și în această ipoteză, cu două variante teoretice: creditorul ipotecar să preia imobilul cu sarcini sau să se imagineze un mecanism juridic/procesual care să permită darea în plată cu stingerea sarcinilor. Prima variantă are consecințe injuste și absurde și excede în mod vădit finalitatea legii. Astfel, potrivit art. 11 din lege, prin mecanismul dării în plată s-a urmărit corectarea unui dezechilibru contractual în baza căruia să se realizeze, prin transferul proprietății, chiar transferul către creditorul ipotecar al riscului contractual și al devalorizării imobilului ipotecat. Acestea sunt, însă, singurele riscuri pe care, prin mecanismul dării în plată, banca poate fi silită să le preia, potrivit legii, iar nu și alte riscuri, consecințe sau efecte juridice, cum sunt cele legate de eventuale sarcini asupra imobilului. Așadar, într-o interpretare și aplicare rațională a legii, rămân, în realitate, doar cele două soluții: fie ca darea în plată să fie considerată inadmisibilă într-o asemenea situație (soluție principial preferabilă, în spiritul legii), fie, dacă darea în plată ar fi considerată admisibilă, aceasta să se realizeze doar cu stingerea sarcinilor. Sau, altfel spus, darea în plată să fie admisibilă doar în măsura în care, în funcție de natura sarcinilor, se poate identifica un mecanism de stingerea acestora, similar efectului produs în cazul în care imobilul ar fi fost valorificat în cadrul executării silite.
În al treilea rând, orice soluţie de tip general ar trebui să ţină cont şi de natura juridică, regimul şi efectele speciale ale sarcinii, având în vedere faptul că noţiunea de “sarcini asupra imobilului” acoperă o paletă foarte diversă de situaţii juridice. De exemplu, dacă asupra imobilului există un sechestru asigurator, considerăm că, prin ipoteză, darea forţată în plată nu ar trebui să opereze. Astfel, potrivit art. 952 C. proc. civ., respectiv art. 249 alin. (2) C. proc. pen, sechestrul asigurator are ca efect indisponibilizarea bunului. Prin urmare, debitorul nu mai poate să dispună liber de bun, astfel încât nu este liber nici să dea în plată imobilul, fiind limitat atributul dispoziției (ius abutendi), de unde rezultă că notificarea de dare în plată, potrivit Legii nr. 77/2016, apare ca inadmisibilă. Sancţiunea care intervine în cazul nesocotirii acestei măsuri, după înscrierea ei în cartea funciară, este inopozabilitatea actului prin care s-ar dobândi vreun drept faţă de creditorul în favoarea căruia s-a instituit sechestrul asigurător, fiind aplicabile prevederile art. 955 alin. (3) C. proc. civ., cu precizarea că, în materie fiscală, potrivit art. 213 alin. (1) din noul C. proc. fiscală, actele de dispoziţie ce ar interveni ulterior notării sunt chiar lovite de nulitate absolută. Prin urmare, în condiţiile în care banca refuză preluarea unui asemenea imobil, dacă instanţa ar pronunţa, totuşi, o hotărâre care să ţină loc de act autentic de dare în plată, se observă faptul că s-ar transfera un drept de proprietate, în condiţiile în care debitorul, chiar dacă este proprietar, nu are atributul de a dispune liber de bun, respectiv s-ar perfecta o operaţiune juridică inopozabilă creditorului în favoarea căruia există sechestrul, sau chiar o operaţiune lovită de nulitate absolută, în cazul sechestrului fiscal. Atât inopozabilitatea, cât şi nulitatea sunt sancţiuni civile, ceea ce înseamnă că instanţa de judecată ar pronunţa o hotărâre ce încorporează o operaţiune de transfer de proprietate care de plano nu îndeplineşte toate condiţiile legale şi este vulnerabilă sub aspectul eficacităţii, respectiv al valabilităţii sale. Iată de ce, apreciem că, practic, darea în plată nu poate fi perfectată de instanţa de judecată într-o asemenea ipoteză. Mai mult decât atât, dacă am admite, prin absurd, că s-ar putea realiza darea în plată, ar însemna că, ulterior, bunul va putea fi valorificat de creditorul în favoarea căruia a fost instituit sechestrul asigurator, astfel încât banca va suferi o pagubă pentru repararea căreia ar avea dreptul de regres în contra consumatorului. În acest caz, fie banca va plăti creanţa pentru a stinge sarcina şi a păstra imobilul, fie va permite executarea silită a imobilului şi va pierde proprietatea asupra acestuia. În ambele situaţii, va înregistra un prejudiciu pe care nu poate fi ţinută să-l suporte definitiv, deoarece s-ar ajunge la o situaţie profund inechitabilă şi inacceptabilă, având, aşadar, deschisă calea unei acţiuni în pretenţii contra fostului debitor. Or, dacă ulterior dării forţate în plată, banca are un drept de regres contra fostului debitor, după ce suportă în locul acestuia şi pentru acesta sarcina asupra imobilului, însăşi finalitatea legii dării în plată, respectiv stingerea datoriei consumatorului, a eşuat, fiind în prezenţa unui nou raport juridic obligațional şi litigios între părţi.
Din aceleaşi considerente, dacă, anterior notificării, un alt creditor decât cel ipotecar a început executarea silită, ar trebui să admitem că darea în plată nu mai este posibilă, deoarece, după notarea urmăririi imobilului în cartea funciară, debitorul nu mai poate să dispună liber de bun în folosul băncii, având în vedere dispoziţiile art. 827 C. proc. civ., care instituie sancţiunea inopozabilităţii drepturilor dobândite după notare, faţă de creditorul urmăritor şi adjudecatar.
Cu privire specială asupra acestei ipoteze, nu putem să nu remarcăm din nou faptul că sensul actului normativ în discuție este de a-l libera pe consumatorul devenit supraîndatorat ca efect al dezechilibrului contractual decurgând din riscul legat de contract și cel al devalorizării imobilului, survenit pe parcursul executării contractului de credit, în condițiile art. 11 din lege [4].
Consumatorul va da în plată imobilul ipotecat a cărui valoare este, la data transmiterii proprietății în vederea stingerii datoriilor, inferioară valorii creanței (restului de creanță) pe care urmărește să o (îl) stingă. Este greu de crezut că un consumator va decide să dea în plată un imobil ipotecat a cărui valoare este superioară creanței pe care banca o (mai) are de recuperat. De ce nu s-ar lăsa, într-o asemenea ipoteză, consumatorul supus executării silite, în urma căreia, după îndestularea băncii din sumele obținute din valorificarea imobilului, ar urma să primească, în calitate de proprietar, diferența astfel rezultată? De asemenea, dacă mai există și un al doilea creditor ipotecar sau chiar chirografar, de ce nu ar dori consumatorul să stingă cel puțin o parte din creanța acestuia prin valorificarea imobilului? Iată de ce suntem de părere că, plecând de la scopul legii, în realitate, consumatorul poate apela la mecanismul de stingere a obligațiilor prevăzut de Legea nr. 77/2016 atunci când valoarea imobilului este inferioară valorii creanței băncii căreia a decis să-i dea bunul (bunurile) în plată, ceea ce înseamnă că ar fi nefiresc ca banca, devenită proprietar prin darea forțată în plată, să suporte sarcinile născute/urmăririle silite notate la cererea unor alți creditori ulterior constituirii ipotecii în favoarea sa. În fond, lucrurile trebuie privite la fel cum s-ar fi întâmplat dacă ar fi avut loc executarea silită a imobilului ipotecat care, însă, ca efect al Legii nr. 77/2016, se va da forțat în plată. Concret, dacă bunul imobil ipotecat ar fi fost executat silit, prețul obținut în urma valorificării bunului ar fi fost integral distribuit creditorului ipotecar (căruia acum i se dă forțat bunul în plată), nemaiexistând sume care să poată fi distribuite celorlalți creditori (chirografari/ipotecari) urmăritori[5]. Cum să poată fi, în aceste condiții, admisă soluția potrivit căreia bunul imobil dat forțat în plată va intra în proprietatea băncii cu sarcini/grevat în continuare de urmărirea silită pe care tețul a notat-o anterior dării în plată?! Adică, nu numai că banca pierde, practice, dreptul de a valorifica imobilul ipotecat în cadrul procedurii executării silite, fiind silită să-l preia în plată, dar s-ar găsi și într-o situație mai rea chiar decât terțul adjudecatar în procedura executării silite, care ar dobândi imobilul liber de sarcini, deși, lato-sensu, ”prețul” pe care banca îl plătește în schimbul imobilului nu se limitează la contravaloarea acestuia, ci la valoarea întregii creanțe neachitate care se stinge. Prin urmare, soluția dării în plată cu menţinerea acestei “sarcini” se dovedește de neacceptat, prin consecințele injuste și absurde pe care le-ar produce. Altfel spus, nu numai că legea violează, la lumina zilei, voința creditorului ipotecar, pe care îl silește să preia proprietatea imobilului, deși, în virtutea dreptului de ipotecă avea prerogativa valorificării bunului, dar nici măcar această proprietate, dincolo de devalorizarea imobilului, nu ar fi benignă, pentru că banca ar trebui să preia și să suporte, prin voința unilaterală a debitorului, şi sarcinile imobilului…
Iată de ce, în concluzie, faţă de argumentele prezentate, apreciem că, darea în plată nu este aplicabilă în cazul în care există sarcini asupra imobilului, sau, oricum, darea în plată nu ar fi admisibilă fără rezolvarea, în același timp, a chestiunii legate de stingerea acestor sarcini.
3. Aspecte de procedură cu privire la ipoteza specială prevăzută de art. 827 C. proc. civ.
a) Contestația prevăzută de art. 7 alin. (1). Din analiza elementelor de drept substanţial a rezultat că pot exista situații complexe în care să fie necesară soluționarea aspectelor legate de sarcinile care grevează imobilul, pentru a fi posibilă darea în plată. Din punct de vedere practic, problemele care se pun țin de calea și de cadrul procesual în care pot fi ridicate și discutate aceste probleme.
Prima reacție ar putea fi aceea de a se formula o contestație împotriva notificării de dare în plată. Numai că formularea unei asemenea contestații doar pentru acest motiv ridică o problemă. Contestația exercitată în temeiul art. 7 alin. (1) din Legea nr. 77/2016 se referă la neîndeplinirea condițiilor de admisibilitate a procedurii dării în plată, or inexistența unei urmăriri a imobilului declanșate la cererea unei alte persoane (alt creditor) nu a fost prevăzută ca o condiție de admisibilitate. Dacă, prin ”admisibilitate”, înțelegem nu numai condițiile prevăzute la art. 4 din lege, ci și celelalte condiții, legate de art. 11 din lege, precum și alte condiții care nu permit practic darea în plată (de exemplu, debitorul nu are dreptul de a dispune liber de bun), soluție pe care o împărtășim, atunci, practice, chestiunile se rezolvă în această etapă procesuală. În ipoteza specială a executării silite începute de alt creditor, având în vedere faptul că notificarea nu suspendă executarea silită, banca poate să nu aibă, în anumite situații, un interes direct și imediat de face contestație (sic!)
b) Acțiunea consumatorului întemeiată pe dispoziţiile art. 8 alin. (1). Banca, având poziția de pârât în acțiunea prevăzută de art. 8 alin. (1) din lege, va putea, prin întâmpinare, să solicite respingerea acțiunii. Credem că, în principal, acțiunea ar trebui respinsă, instanța reținând în considerentele hotărârii impedimentul rezultând din notarea în cartea funciară, la cererea unui terț, a urmăririi silite a imobilului. Aceasta înseamnă că executarea silită va putea continua, consumatorul urmând să recurgă, după valorificarea imobilului, la acțiunea prevăzută de art. 8 alin. (5) din lege.
Nu excludem, însă, ca unele instanțe să aprecieze, totuși, că acțiunea întemeiată pe dispozițiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 77/2016 ar putea fi admisă, motivat de faptul Legea nr. 77/2016 nu interzice, în mod expres, darea în plată a unui imobil urmărit la cererea unui terț creditor. Iată de ce trebuie găsită o soluție și mai adecvată pentru a preveni absurdul situației preluării în proprietate a unui bun pe care, ulterior, banca (proprietar) ar urma să-l piardă ca urmare a continuării executării împotriva ei.
Acțiunea pentru pronunțarea hotărârii care să țină loc de act de dare în plată are ca părți pe consumator, în calitate de reclamant, și banca notificată pentru darea în plată, în calitate de pârât. Este însă, sub aspect subiectiv, complet acest cadru procesual, în condițiile în care bunul este grevat și de alte sarcini? Considerăm că răspunsul nu poate fi decât negativ. În actualul Cod de procedură civilă, a fost prevăzut un nou caz de intervenție forțată a terților în procesul ce se judecă între alte persoane. Art. 78 C. proc. civ. reglementează, în primele două alineate, ipoteze diferite în care terții pot fi astfel introduși forțat în cauză. Alineatul (2) al acestui articol se referă la ipoteza în care, în materie contencioasă, raportul juridic dedus judecății impune necesitatea participării și unor alte persoane decât părțile originare.
Reiterând ideea că ne aflăm într-o situație nouă, specială și care, din cauza unei insuficiente reglementări, poate avea efecte chiar mai grave decât cel urmărit (i.e., stingerea dreptului de gaj general al băncii asupra patrimoniului consumatorului), observăm faptul că mijlocul procesual prevăzut de art. 78 alin. (2) C. proc. civ. este, în actuala reglementare, singurul de care banca ar putea uza pentru a împiedica preluarea imobilului cu sarcina notării urmăririi imobilului la cererea unui terț, creditor al consumatorului. Prezența acestui terț creditor urmăritor al consumatorului în acțiunea prevăzută de art. 8 alin. (1) din Legea nr. 77/2016 este necesară și obligatorie, pentru a se lămuri dacă acesta ar mai putea ridica pretenții în legătură bunul imobil care nu poate acoperi nici măcar valoarea creanței băncii căreia i se dă în plată imobilul în vederea stingerii datoriilor[6]. Am arătat deja că darea în plată în temeiul Legii nr. 77/2016 este, de fapt, o procedură specială de executare a obligațiilor, care trebuie înțeleasă în contextul în care vine și înlocuiește o urmărire silită imobiliară (cu toate efectele sale) care, în mod normal, ar fi avut loc.
Desigur, exercitarea mijlocului procesual prevăzut de art. 78 alin. (2) C.proc.civ. presupune ca judecătorul, receptiv la cele pe care banca pârâtă i le va înfățișa, să “pun[ă] în discuția părților necesitatea introducerii în cauză a altor persoane”, urmând ca banca să solicite introducerea în cauză a terțului creditor urmăritor la care am făcut referire.
Scopul băncii pârâte de a împiedica preluarea imobilului cu sarcina notării urmării silite a acestuia nu ar putea fi atins doar prin introducerea în cauză a terțului creditor urmăritor, în condițiile art. 78 alin. (2) C. proc. civ. Aceasta pentru că stingerea sarcinilor nu este posibilă decât prin radierea lor, or, în lipsa învestirii instanței cu o cerere în acest sens [art. 9 alin. (2) C. proc. civ.], dispozitivul hotărârii nu ar putea conține și această mențiune. Tocmai de aceea, banca pârâtă ar urma să formuleze o cerere în rectificarea cuprinsului cărții funciare a imobilului, întemeiată pe dispozițiile art. 911 C. civ., solicitând radierea notării urmăririi silite a imobilului, notare înscrisă la solicitarea terțului, ulterior constituirii ipotecii în favoarea sa. Este discutabil dacă o asemenea cerere ar putea fi formulată ca și cerere reconvențională cu caracter subsidiar în cadrul procesual astfel extins sau numai ca o cerere pe cale separată. Potrivit art. 209 alin. (2) C. proc. civ., în cazul în care pretenţiile formulate prin cerere reconvenţională privesc şi alte persoane decât reclamantul, acestea vor putea fi chemate în judecată ca pârâţi. Soluţia cererii reconvenţionale ar fi preferabilă, dar, într-o aplicare riguroasă a textului, poate exista riscul de a fi respinsă, având în vedere că o astfel de cerere se formulează de către pârât împotriva reclamantului, or, în cazul nostru, banca (pârâtul) are o pretenție (radierea) împotriva terțului creditor urmăritor [introdus în temeiul art. 78 alin. (2) C. proc. civ.], care dobândește calitatea de pârât în acțiunea prevăzută de art. 8 alin. (1) din Legea nr. 77/2016. Dacă este formulată pe cale separată, acțiunea în rectificarea (radierea) notării urmăririi silite îndreptate împotriva terțului creditor urmăritor va putea fi conexată acțiunii întemeiate pe dispozițiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 77/2016, întrucât conexarea presupune, potrivit art. 139 alin. (1) C. proc. civ., două procese în care figurează aceleași părți sau chiar împreună cu alte părți. Se observă că atât banca, cât și terțul creditor urmăritor [introdus în condițiile art. 78 alin. (2) C. proc. civ. în acțiunea pentru darea în plată] vor avea calitatea de părți în ambele procese, astfel încât condițiile conexării sunt îndeplinite pentru a putea fi dispusă de instanță. Soluționând procesul în care s-au judecat cele două acțiuni conexate, instanța, dacă va constata, pe baza probelor administrate (raport de expertiză), că valoarea imobilului dat în plată este inferioară valorii creanței băncii (deci că terțul creditor urmăritor nu ar mai putea să-și îndestuleze creanța sa în raport de valoarea imobilului), va trebui să admită ambele cereri (darea în plată și radierea notării urmării la cererea terțului creditor). Desigur, față de faptul că procedura de urmărire silită inițiată de terțul creditor nu este suspendată din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 77/2016, aceasta va putea continua în paralel cu procesul celor două acțiuni conexate, iar dacă imobilul va fi adjudecat înainte ca instanța să se pronunțe în acest proces, atât acțiunea întemeiată pe dispozițiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 77/2016, cât și acțiunea în radierea notării urmăririi silite vor rămâne fără obiect. Dacă însă soluția instanței de admitere a celor două acțiuni va interveni înainte de valorificarea imobilului, banca, devenită proprietar, ar urma să formuleze și o contestație la executare[7] (și o cerere de suspendare a executării), dacă, prin absurd s-ar mai continua executarea silită, după darea în plată, prin care să solicite anularea executării, prezentând hotărârea care constituie titlu de proprietate (darea în plată) asupra imobilului și prin care s-a dispus radierea notării urmării silite declanșate de către terțul urmăritor.
4. Concluzii. Şi ce ar mai fi, dacă va mai fi legea dării în plată… Încă o dată, din analiza acestor ipoteze practice, rezultă că Legea nr. 77/2016 dovedește nu că este inovatoare, ci că este rezultatul unei inițiative nereușite. De aceea, dacă va trece testul de constituționalitate, se impune a fi urgent modificată în sensul corectării gravelor neajunsuri ca cele la care ne-am referit în acest studiu.
În caz contrar, eșecul legiferării forțează căutarea unor soluții, astfel încât, practic, instanțele de judecată vor trebui să devină cu adevărat inovatoare, în sensul bun.
[1] A se vedea M. Avram, Notificarea declaraţiei unilaterale de stingere a datoriei prin darea în plată: un fenomen juridic paranormal, în vol. „Legea dării în plată. Argumente și soluții”, coord. V. Stoica, Ed. Hamangiu, 2016, p. 50 și urm.
[2] Și executarea silită împotriva consumatorului va înceta, în temeiul art. 703 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.
[3] A se vedea I. Sferdian, Natura juridică a dării în plată a unor bunuri imobile în condițiile Legii nr. 77/2016, în RRDP nr. 3/2016.
[4] A se vedea M. Avram, op. cit., p. 42 și urm.; M. Avram, Despre legea privin darea în plată: între folclorul juridic și rațiunea dreptului, www.juridice.ro
[5] De asemenea, dacă avem în vedere situația titularilor unor dezmembrăminte ale dreptului de proprietate asupra bunului ipotecat, constituite, prin ipoteză, ulterior ipotecii băncii căreia i se dă în plată imobilul, acestora le-ar fi fost radiate drepturile în urma adjudecării bunului [art. 857 alin. (4) C. proc. civ.], căci vânzarea s-ar fi făcut în condițiile prevăzute de art. 846 alin. (7) C. proc. civ.
[6] Instanța va trebui să rețină în considerentele hotărârii faptul că valoarea imobilului este inferioară valorii creanței băncii căreia i se dă în plată, așa încât orice alte drepturi/pretenții asupra imobilul nu ar mai putea fi satisfăcute.
[7] Ar fi vorba despre contestația la executare prevăzută de art. 713 alin. (5) C. proc. civ., ce va trebui exercitată până la expirarea termenului prevăzut de art. 715 alin. (4) C. proc. civ. Dispozițiile legale menționate se referă la exercitarea de către un terț, împotriva subiectelor raportului execuțional, a unei veritabile acțiuni în revendicare (proces de fond) pe calea acestei contestații. A se vedea Evelina Oprina în Noul Cod de procedură civilă, comentat și adnotat, coord. V.M. Ciobanu și M. Nicolae, vol. II, Ed. Universul Juridic, București, 2016, p. 668 – 669. În ipoteza care a constituit obiectul analizei noastre, particularitatea ar fi că acestă contestație va avea caracterul unei acțiuni în constatare în contradictoriu cu terțul creditor urmăritor și cu fostul proprietar (consumatorul), dacă darea în plată a fost urmată de predarea imobilului de către înstrăinator (consumatorul) dobânditorului (băncii). Desigur, situația este specială și pentru că dreptul de proprietate al băncii se naște ulterior notării urmăririi silite imobiliare a bunului ipotecat, însă nașterea ulterioară a acestui drept intervine în mod forțat (fără acordul băncii) și, oricum, legat de faptul că banca avea înscrisă ipoteca asupra bunului (deci și prerogativa dispoziției juridice; a se vedea și nota 2) înainte ca terțul să-și fi notat urmărirea silită a imobilului.
Prof. univ. dr. Marieta Avram
Senior Partener STOICA & Asociații
Cristian Daniel David Samoilă
Consilier juridic BRD-GSG
