Secţiuni » Arii de practică
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialCyberlawEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecomTransporturi
ProtectiveDrepturile omuluiData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: CyberlawDreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul muncii
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti
 

Despre excese și arbitrar în materia arestării preventive
10.10.2016 | Adrian STAN

JURIDICE - In Law We Trust
Adrian Stan

Adrian Stan

Despre arestarea preventivă s-a scris mult, atât sub vechea reglementare a art. 148 al Codului procedural din 1968, cât și după intrarea în vigoare a noii legislații. Și jurisprudența de la Strasbourg este deosebit de consistentă sub acest aspect, chiar și numai dacă ne raportăm la cauzele mai vechi, din anii 1970-1980 contra Germaniei, Austriei sau Regatului Unit, frecvent amintite de doctrină. Practic, principiile care guvernează măsurile preventive privative de libertate au fost trasate în acea perioadă, și toate deciziile ulterioare fac referiri la jurisprudența anterioară.

Cu toate acestea, un aspect nou intervenit după 1 februarie 2014 în legea procesual penală internă este cel al sensibilei diferențe dintre măsura arestului preventiv și cea a arestului domiciliar, două măsuri privative de libertate, care, deși foarte diferite din punct de vedere a intensității privațiuni in concreto, au o reglementare aproape identică din punct de vedere normativ, mai exact al condițiilor impunerii acestora.

Criteriile de apreciere între alegerea uneia dintre cele două măsuri apar a fi prea arbitrare și insuficient reglementate de legiuitor, aceasta în detrimentul măsurii mai ușoare, singurele aparente elemente de individualizare – proporționalitatea, caracterul suficient și necesitatea, fiind deosebit de abstracte și făcând ca opțiunea instanțelor să fie una mai mult discreționară decât bazată pe elemente concrete.

În primul rând, trebuie observat că art. 218 CPP, care reglementează instituția arestului la domiciliu, nu prevede criterii proprii pentru luarea acestei măsuri, ci face trimitere la art. 223, din materia arestului preventiv. Doctrina a observat că această suprapunere normativă  este nefericită și lipsește de substanță caracterul progresiv al măsurilor preventive[1] (suprapunere prezentă și prin prevederea acelorași condiții pentru dispunerea controlului judiciar pe cauțiune, măsură ce nu face însă obiectul prezentei analize).

Măsura arestului domiciliar este astăzi unanim considerată una privativă de libertate, controversele asupra caracterului restrictiv sau privativ al acesteia fiind practic încheiate[2]. În hotărârea Curții Constituționale nr. 361/2015 (prin care, pentru o scurtă perioadă de timp, arestul domiciliar a fost declarat neconstituțional)[3], se arată în acest sens că arestul la domiciliu este considerat „o privare de libertate”, în sensul art. 5 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, constituind o ingerinţă în dreptul fundamental al libertăţii individuale. La fel a statuat și instanța europeană în mai multe cauze celebre, printre care are a fi amintită măcar Guzzardi contra Italiei.

Luarea măsurilor preventive se supune, în primul rând, scopurilor generale ale acestora, prevăzute de art. 202 alin. (1) CPP: asigurarea bunei desfășurări a procesului penal, împiedicarea sustragerii suspectului sau inculpatului de la urmărire sau judecată și prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni. Lăsând la o parte că, în opinia noastră, aceste scopuri se suprapun, în sensul că ultimele două par a fi mai degrabă modalități de atingere ale primului, formularea este una deosebit de generală și supusă aprecierilor discreționare. Nicăieri nu este explicitat ce se poate înțelege prin buna desfășurare a procesului penal. Să fie vorba despre prezența inculpatului la judecată (deși, de regulă, aceasta este doar o opțiune), despre celeritatea procedurilor (deși termenul rezonabil se analizează în funcție de mai multe criterii, printre care și diligența autorităților), despre oferirea de declarații în cauză?

S-a apreciat în doctrina recentă, în mod just[4], că art. 202 alin. (1) CPP poate pune chiar discuții de constituționalitate, întrucât tocmai raportarea la aceste dispoziții deschide calea spre arbitrariu și chiar abuzuri din partea instanțelor de judecată. Argumentele jurisprudențiale ale CEDO sunt pertinente, deoarece impun o analiză concretă a necesității privărilor de libertate, dispozițiile suscitate fiind, în realitate, tocmai opusul unei asemenea analize, fiind, în fapt, o modalitate prin care o încheiere a judecătorului poate evita rigoarea analizei unor temeiuri relevante și suficiente, atât de des amintite de Curtea europeană. Multe hotărâri ale instanțelor se limitează la a afirma că o anumită măsură (de regulă cea mai aspră) este necesară în vederea atingerii scopurilor procesului penal (cu enumerarea acestora așa cum le prevede art. 202 alin. (1) CPP), fără multe argumentații suplimentare, altele decât cele ale obligatoriei suspiciuni rezonabile.

Revenind la analiza condițiilor luării arestului domiciliar, nu se poate omite un aspect practic frecvent. Cazurile în care parchetele formulează propuneri cu luarea ab initio a acestei măsuri sunt deosebit de rare, prin raportare la cazurile în care se formulează referate cu propunere de luare a arestului preventiv. Acest aspect răpește în mod nemeritat arestului la domiciliu caracterul de măsură preventivă de sine stătătoare și îi dă mai mult un caracter subsidiar, de opțiune a judecătorului sesizat. Exprimându-ne fără rigoare juridică de data aceasta, parchetul preferă să ceară mai mult și să obțină chiar mai puțin, decât să solicite de la început măsura mai ușoară, considerând probabil riscantă, neavenită sau chiar neonorantă această ultimă opțiune.

Chiar formularea textului de la art. 218 alin. (1) teza finală pare a susține cele afirmate, prin prezența expresiei dacă este necesară și suficientă, aspectul suficienței inducând o notă de subsidiaritate. Se înțelege, astfel, că măsura va fi luată doar dacă este suficientă, în caz contrar fiind admisă propunerea de luare a arestului în regim de detenție. Astfel, arestul domiciliar pare mai mult o opțiune, o alternativă prea puțin folosită, luată rar în analiza instanței sesizate și evitată tocmai pe temeiul insuficienței acesteia. În realitate, ceea ce, probabil s-a vrut inițial un argument în favoarea acesteia, a fost deturnat în sens contrar, motivările insuficienței măsurii mai ușoare fiind mult mai frecvente decât cele ale suficienței acesteia.

Nu se impune o nouă analiză a condițiilor prevăzute de art. 223 alin. (1) CPP – cel al pericolului de fugă, de sustragere de la ancheta penală, de alterare a probelor sau de comitere de noi infracțiuni, deoarece acestea sunt pe larg analizate în doctrină. Analiza se impune să fie făcută doar motivelor în considerarea pericolului pentru ordinea publică, reglementate de art. 223 alin. (2) teza finală și art. 218 alin. (2) CPP, prin prisma folosirii acestuia frecvent ca unic argument în respingerea nejustificată a luării arestului la domiciliu.

Una dintre cele mai discutate noțiuni din dreptul procesual penal și, în aceeași măsură, și una dintre cele mai controversate, este aceea de stare de pericol pentru ordinea publică. Aceasta deoarece, pe de o parte este cea mai uzitată de judecător atunci când apreciază asupra arestării preventive, iar, pe de altă parte, deoarece reglementarea acesteia nu este una suficient de explicită.

Cele mai multe încheieri de luare, prelungire ori menținere a arestului preventiv (sau de respingere a cererii de înlocuire a acestuia) au ca temei această magică expresie, cea a pericolului concret pentru ordinea publică. Excluzând, desigur, temeiurile de arestare bazate pe situațiile expres enumerate la lit. a)-d) ale art. 223 alin. (1) CPP sau pe gravitatea extremă incontestabilă a unor infracțiuni, invocarea acestui temei, fără o analiză efectivă a fiecărei spețe în parte, pune o deosebită problemă din punct de vedere al dreptului la libertate, statuat de art. 5 din Convenția CEDO.

Desigur că analizăm acest aspect din punct de vedere al caracterului excesiv și, uneori, discreționar al invocării pericolului abstract, în detrimentul analizei măsurilor preventive mai ușoare, cu precădere a arestului la domiciliu, care, în realitate, impune și el existența stării de pericol.

Este greu de afirmat, dacă, pe baza criteriilor puse la dispoziție de legiuitor, se poate vorbi de o stare de pericol care să justifice luarea măsurii extreme și o alta care să ducă la constatarea ca fiind suficientă a măsurii alternative. Aceasta tocmai deoarece, în opinia noastră, reglementarea măsurii mai ușoare este insuficient de precisă și lasă o prea mare plajă de apreciere celui chemat să judece o propunere de arestare.

Despre pericolul pentru ordinea publică se poate spune că ar reprezenta rezonanța faptei în rândul colectivității, care naște o temere a publicului și necesitatea ca organele statului să intervină prompt, pentru stoparea pericolului. S-a spus că tulburarea aptă să ducă la o privare de libertate ține, într-o anumită măsură și de domeniul lucrurilor resimțite de opinia publică, judecătorul netrebuind să fie insensibil la opinia publică, însă cu condiția să asigure un echilibru între interesul libertății individuale și cel al protejării ordinii de drept.[5]

În opinia noastră, marja extrem de largă de apreciere, care permite judecătorului să statueze asupra sentimentului de insecuritate, asupra indignării opiniei publice, asupra tulburării bunului mers social și să le considere temeiuri suficiente pentru arestarea preventivă este dăunătoare principiului prevalenței stării de libertate individuală. Ne întrebăm care pot fi elementele concrete care să conducă la aceste concluzii, având în vedere faptul că judecata trebuie efectuată având la bază doar probele de la dosarul cauzei. De multe ori, se dovedește că o aparentă indignare sau un fals sentiment de insecuritate poate avea la bază campanii mediatice mincinoase, denigratoare, atitudini de inducere în eroare a organelor judiciare, or, pot acestea, prin ele însele, să ducă la privarea de libertate a unor persoane?

Prezumtivul sentiment de insecuritate publică, avut în vedere de instanțe, este principalul motiv pentru care, atunci când există opțiunea între cele două măsuri privative de libertate, balanța este înclinată spre cea mai aspră. Acesta este de regulă elementul decisiv care se pare că impune privarea în detenție, în detrimentul celei domiciliare. Satisfacția publică prevalează,  în sensul că este preferabil opiniei sociale tulburate ca persoana să petreacă mai multe luni în detenție, cu rigorile, restricțiile carcerale ale unui centru de arest preventiv sau penitenciar, decât să suporte doar restricția nepărăsirii domiciliului.

Un asemenea punct de vedere nu poate fi acceptat. Atunci când se poate opta pentru o măsură mai puțin grea și singurul motiv ce este avut în vedere este acela că lăsarea în libertate (în realitate arestul la domiciliu nu este stare de libertate, deși frecvent este astfel privit, în contradicție cu detenția) tulbură ordinea publică, hotărârea este netemeinică și contrară art. 5 din CEDO.

Întorcându-ne la normele legale, încercând a identifica criterii distincte care să ducă la aplicarea măsurii arestului la domiciliu, alin. (2) de la art. 218 CPP prevede că analiza condițiilor necesității și suficienței se face și prin raportare la gradul de pericol al infracțiunii, scopul măsurii, sănătatea, vârsta, situația familială și alte împrejurări privind persoana. O parte dintre aceste criterii le dublează pe cele de la art. 223 alin. (2), prin urmare, singurele criterii distincte ar fi analiza suplimentară a sănătății, vârstei și situației familiale a acuzatului. Desigur că acestea pot fi evaluate și ca alte împrejurări privind persoana (analiză impusă oricum și de art. 223), ajungând în final să concluzionăm că art. 218 prevede aceleași criterii ca și art. 223, pe care doar le reia, eventual această reluare fiind înțeleasă ca o necesitate a aplecării mai în concret asupra acestora.

Situația este oarecum ciudată, deoarece ar părea astfel că o analiză mai concretă a situației celui acuzat s-ar impune doar dacă s-ar pune problema luării arestului la domiciliu, aspect contrar practicii CEDO, care impune, în toate cazurile, ca instanțele să identifice cât mai exact situația persoanei propuse spre arestare în analiza opțiunii sale. S-ar putea, astfel, afirma că, atunci când este propusă la arestare, analiza situației personale nu ar fi atât de riguroasă ca și atunci când e vorba de o propunere directă cu luarea arestului la domiciliu.

Soluția ar trebui să fie una singură și practica europeană ar trebui să prevaleze. Analiza măsurii alternative ar trebui făcută cu aceeași rigurozitate în toate cazurile, din oficiu, chiar și atunci când aceasta nu este solicitată în subsidiar de apărare. Așadar, după motivarea necesității și proporționalității unei măsuri, trebuie expuse și motivele insuficienței și lipsei de proporționalitate a celorlalte, mai ușoare. Numai în acest fel este în mod real respectat principiul libertății individuale a persoanei.

În concluzie, observând lacunele normative și insuficienta reglementare a măsurii preventive a arestului domiciliar, considerăm că acesta nu și-a atins, întru-totul, scopul pentru care a fost introdus în noua legislație penală. El este privit, mai degrabă, ca o opțiune la arestul preventiv sau ca o atenuare a acestuia după ce cel dintâi a depășit un termen rezonabil. Analiza, uneori insuficientă, a instanțelor de judecată asupra împrejurărilor concrete ale cauzelor și prea frecventa referire abstractă la starea de pericol pentru ordinea publică fac ca măsura arestului domiciliar să fie în multe cazuri doar o iluzie.


[1] Mihail Udroiu, Procedura Penală, Partea Generală, Ediția 3, Editura C.H. Beck, 2016, p. 597.
[2] A se vedea https://www.juridice.ro/374075/arestul-la-domiciliu-si-infractiunea-de-evadare-caracterul-privativ-sau-restrictiv-al-masurii-preventive.html
[3] A se vedea https://www.juridice.ro/382404/ce-ramane-din-arestul-la-domiciliu-dupa-neconstitutionalitatea-art-222-din-ncpp.html
[4] http://www.universuljuridic.ro/cu-privire-la-neconstitutionalitatea-sintagmei-daca-sunt-necesare-scopul-asigurarii-bunei-desfasurari-procesului-penal-din-cuprinsul-textului-art-202-alin-1-din-codul-de-pro/
[5] Mihail Udroiu, op. cit., p. 519-521.


Avocat Adrian Stan
Baroul Timiș

PLATINUM+
PLATINUM Signature       

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                                

VIDEO STANDARD
Aflaţi mai mult despre , , , , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici.
JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului.

Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!












Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
 Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill

Lex Discipulo Laus

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.