« Flux noutăţi
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateCyberlawDrept comercialEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecomTransporturi
ProtectiveDrepturile omuluiData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiMalpraxis medicalProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: CyberlawDreptul Uniunii EuropeneDrepturile omuluiDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul muncii
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti
 

Soluționarea abținerii sau recuzării judecătorului. Constituționalitate
14.10.2016 | Anda-Laura TĂNASE

JURIDICE - In Law We Trust Monitor Dosare
Anda-Laura Tănase

Anda-Laura Tănase

În Monitorul Oficial al României nr. 743 din data de 23 septembrie 2016 a fost publicată Decizia Curții Constituționale nr. 500/2016 referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 64 alin. (1) lit. f) şi ale art. 68 alin. (1) şi (5) din Codul de procedură penală.

Excepția de neconstituționalitate a fost ridicată de Asociaţia „Alianţa pentru Combaterea Abuzurilor” din Braşov într-un dosar aflat pe rolul Judecătoriei Braşov – Secţia penală.

Obiect al excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 64 alin. (1) lit. f) şi ale art. 68 alin. (1) şi (5) din Codul de procedură penală, care au următorul conţinut:

– Art. 64 alin. (1) lit. f): „Judecătorul este incompatibil dacă:
f) există o suspiciune rezonabilă că imparţialitatea judecătorului este afectată.”;

– Art. 68 alin. (1): „Abţinerea sau recuzarea judecătorului de drepturi şi libertăţi şi a judecătorului de cameră preliminară se soluţionează de un judecător de la aceeaşi instanţă.”;

– Art. 68 alin. (5): „Soluţionarea abţinerii sau recuzării se face, în cel mult 24 de ore, în camera de consiliu. Dacă apreciază necesar pentru soluţionarea cererii, judecătorul sau completul de judecată, după caz, poate efectua orice verificări şi poate asculta procurorul, subiecţii procesuali principali, părţile şi persoana care se abţine sau a cărei recuzare se solicită.”

Autoarea excepţiei susţine că prevederile de lege criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (5) referitor la principiul legalităţii, art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil, precum şi dispoziţiilor art. 6 privind dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi art. 47 – Dreptul la o cale de atac eficientă şi la un proces echitabil din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 64 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, potrivit cărora judecătorul este incompatibil dacă există o suspiciune rezonabilă că imparţialitatea judecătorului este afectată, Curtea reţine că incompatibilitatea constă în imposibilitatea legală pentru un subiect procesual de a participa într-o cauză penală, spre a nu influenţa caracterul echitabil al procesului penal. Referitor la termenul „suspiciune rezonabilă”, a cărui lipsă de claritate şi previzibilitate este criticată în prezenta cauză, Curtea observă că acesta a fost folosit de legiuitor pentru prima dată în cuprinsul dispoziţiilor art. 2171 din Codul de procedură penală din 1968, introdus prin art. I pct. 27 din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor. Acest articol dispunea că, atunci „când există o suspiciune rezonabilă că activitatea de urmărire penală este afectată din cauza împrejurărilor cauzei sau calităţii părţilor ori există pericolul de tulburare a ordinii publice, procurorul general de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, la cererea părţilor sau din oficiu, poate trimite cauza la un parchet egal în grad”. Referitor la semnificaţia acestui termen, Curtea reţine că în doctrină s-a precizat că suspiciunea rezonabilă reprezintă un temei obiectiv, rezultat din anumite fapte sau împrejurări, pentru a suspecta o persoană de săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală. De asemenea, s-a reţinut că prin „suspiciune rezonabilă” trebuie înţeles suspiciunea bazată pe motive verosimile (plauzibile).

În contextul cauzei deduse judecăţii, Curtea observă că termenul „suspiciune rezonabilă”, utilizat în relaţie cu instituţia recuzării, determină analiza acestuia prin raportare la afectarea imparţialităţii judecătorului. Curtea observă că recuzarea este o ipoteză de excludere a judecătorului suspect – judex suspectus (distinct de judex incapax şi judex inhabilis), iar suspiciunea poate avea numeroase temeiuri, astfel cum se arată în literatura de specialitate, „pot exista anumite împrejurări, interese, relaţiuni, pasiuni, preocupaţiuni care ar putea să producă îndoială, suspiciune asupra imparţialităţii judecătorului, şi de aceea legea, în interesul bunei justiţii, a încrederii în justiţie, şi a prestigiului acesteia, prevede recuzabilitatea judecătorului suspect. (…), judex suspectus trebuie să fie dispensat de a judeca procesul, în care ţinându-se cont de forţa medie de rezistenţă individuală, s-ar putea prezuma, că este imparţial (…)”. Cu privire la imparţialitate, Curtea observă că, potrivit art. 124 alin. (2) din Constituţie, „justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi”, ceea ce presupune, pe de o parte, ca activitatea de judecată să se înfăptuiască în mod obiectiv, „în numele legii”, după cum prevede art. 124 alin. (1) din Legea fundamentală, ţinându-se seama totodată de dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora „Nimeni nu este mai presus de lege”. Aşadar, Curtea reţine că principiul imparţialităţii justiţiei constituie un corolar al principiului legalităţii ce caracterizează statul de drept. Pe de altă parte, principiul imparţialităţii presupune ca autorităţile cărora le revine sarcina de a înfăptui justiţia să fie neutre.

Totodată, Curtea observă, în acord cu jurisprudenţa instanţei de la Strasbourg că imparţialitatea magistratului, ca o garanţie a dreptului la un proces echitabil, poate fi apreciată într-un dublu sens: un demers subiectiv, ce tinde a determina convingerea personală a unui judecător într-o cauză anume, ceea ce semnifică aşa-numita imparţialitate subiectivă, şi un demers obiectiv, cu scopul de a determina dacă acesta a oferit garanţii suficiente pentru a exclude orice îndoială legitimă în privinţa sa, ceea ce semnifică aşa-numita imparţialitate obiectivă. De asemenea, imparţialitatea subiectivă este prezumată până la proba contrară, în schimb, aprecierea obiectivă a imparţialităţii constă în a analiza dacă, independent de conduita personală a judecătorului, anumite împrejurări care pot fi verificate dau naştere unor suspiciuni de lipsă de imparţialitate.

Totodată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului admite că nu există o delimitare clară între aspectul obiectiv şi cel subiectiv şi că, pentru a statua asupra imparţialităţii judecătorului, acelaşi act al unui judecător poate fi analizat atât prin prisma demersului subiectiv, cât şi a celui obiectiv. Potrivit jurisprudenţei aceleiaşi instanţe, imparţialitatea, conform demersului subiectiv, se prezumă până la proba contrarie, atitudinea părtinitoare a judecătorului într-o anumită cauză urmând a fi dovedită, însă Curtea poate aplica, de asemenea, testul obiectiv, pentru a determina dacă judecătorul oferă suficiente garanţii pentru a exclude orice bănuială legitimă în privinţa sa. Astfel, Curtea nu poate reţine că sintagma criticată din cuprinsul art. 64 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală este vagă şi ambiguă, astfel cum susţine autoarea excepţiei.

În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 68 alin. (1) din Codul de procedură penală, autoarea excepţiei susţine că soluţionarea cererii de recuzare de către un judecător de la aceeaşi instanţă cu cel a cărui recuzare se cere nu poate fi rezolvată imparţial şi obiectiv, considerând, de asemenea, că este încălcat dreptul la un proces echitabil şi prin faptul că cererea de recuzare poate fi soluţionată cu excluderea părţilor.

Faţă de criticile autoarei excepţiei, Curtea reţine că prin recuzare se înţelege manifestarea de voinţă a uneia dintre părţi sau a procurorului, prin care se solicită ca persoana incompatibilă să nu facă parte din completul de judecată sau din constituirea instanţei de judecată. Este vorba despre o modalitate subsidiară de rezolvare a incompatibilităţii, ce are caracterul unei excepţii de incompatibilitate, utilizată doar atunci când, anterior, persoana incompatibilă nu a formulat declaraţie de abţinere. În ceea ce priveşte procedura de soluţionare a cererii de recuzare, Curtea reţine că aceasta nu îmbracă forma unui contencios care să reclame un tratament jurisdicţional, ci este vorba de o chestiune de administrare a actului de justiţie. Cu alte cuvinte, procedura asupra cercetării şi judecării cererii de recuzare este o procedură incidentală, al cărei obiect este cu totul distinct de obiectul propriu al procesului penal la care se referă, această procedură nu are caracter jurisdicţional penal în sens material, ci caracter administrativ-judiciar, iar actele ce se îndeplinesc în această procedură, după ritualul procesului penal, îi dau un caracter jurisdicţional numai în sens formal.

De asemenea, Curtea a reţinut că reglementarea procedurii de soluţionare a cererilor de recuzare reflectă preocuparea legiuitorului pentru asigurarea celerităţii acestei proceduri. Astfel, referitor la vechea reglementare, instanţa de contencios constituţional a statuat că, potrivit art. 52 alin. 2 din Codul de procedură penală, examinarea cererii de recuzare se face „de îndată”, iar părţile sunt ascultate numai „dacă se găseşte necesar”, în vederea împiedicării tergiversării soluţionării cererii de recuzare şi, implicit, a cauzei în care aceasta a fost formulată. În aceste condiţii, Curtea constată că soluţionarea cererilor de recuzare, potrivit noii reglementări, trebuie însoţită, de asemenea, de dezideratul asigurării celerităţii acestei proceduri, tocmai pentru a nu se impieta asupra soluţionării în ansamblu a cauzei.

Astfel, Curtea decide:
– Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate având ca obiect dispoziţiile art. 64 alin. (1) lit. f) şi ale art. 68 alin. (1) şi (5) din Codul de procedură penală.

Anda-Laura Tănase

PLATINUM+
PLATINUM Signature       

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                                

VIDEO STANDARD
Aflaţi mai mult despre , , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici.
JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului.

Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!












Încurajăm utilizarea RNPM - Registrul Naţional de Publicitate Mobiliară

Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
 Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill

Monitorizarea inteligentă a dosarelor de instanţă: Monitor Dosare

Lex Discipulo Laus

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.