Surparea Puterilor – Poveşti cu şi despre Ministerul Jucăriilor

Amelia Farmathy

Am tot auzit cu toţii, în ultima vreme, opinii despre pericolul minimalizării rolului şi funcţiei Parlamentului – zugrăvit ca loc de adunare a penalilor, umbrelă a corupţiei, ironizat şi luat la rost de la vlădică – a se imagina, printre altele,  acea doamnă cu cosiţe blonde, ve(N)detă TV, devenită, practic, un soi de ilustrată vexată şi vexantă a Casei Poporului – la opincă (despre opincă, e mai greu să îmi imaginez doar un singur exemplu, aşa că vă las plăcerea ), concomitent cu insistenţa ochiului public aruncat sau fixat în ograda executivului.

Dacă e bine sau dacă e rău, ar putea să vă răspundă argumentat politologii, sociologii şi, în genere, orice om care are, înainte de toate, ascuţit simţul observaţiei şi care, în egală măsură, pune mai puţin preţ pe critică.

Eu m-am gândit să grăiesc despre proiectul de modificare a legilor justiţiei.

Îl găsiţi prin presă, pe site-ul MJ şi, dacă e să citiţi presa, veţi observa că marea curiozitate şi dezbatere e arondată variantelor legate de numirea şefilor de prin Parchete.

Cum mărturisesc că nu mă prea interesează cine e sau va fi şef pe acolo, iar tevatura iscată în jurul oricărei urmăriri penale mai cu “ştaif” o privesc cu răceală, pentru că e, înainte de toate, expresia unui circ asumat şi, deseori, întreţinut, din păcate, inclusiv din locuri în care ar trebui să se regăsească detaşarea şi concentrarea exclusiv profesională, e bine să aruncăm un ochi vigilent şi asupra celelalte preconizate modificări.

Nu sunt la fel de “glam” ca cele pe care se concentrează curiozitatea, dar, pentru sănătatea morală a sistemului, sunt, aş zice, chiar şi mai importante.

Am citit, cu greu, toate preconizatele modificări, căci mărturisesc sincer că m-am ţâfnoşit încă de la primele alineate, constatând că locul comun, definiţia acestor propuse modificări, nu este altceva decât o invitaţie deschisă, publică şi, cel mai rău dintre toate, legală, a unor, hai să le spunem, ipotetice reţele clientelare, transformând CSM-ul, laolaltă, în parlament şi autoritate de oportunitate.

Au fost voci, ce-i drept, răzleţe, în sistem, care au reclamat faptul că detaşările prelungite dincolo de orice rezonabilă prelungire, voiajurile prin străinătăţuri cu “rezervarea” demnităţii de jude/procuror (concomitent cu  “rezervarea” garantată a unor şedinţe sau dosare în plus pentru colegii rămaşi p-acasă), transferurile arbitrare (în ciuda  existenţei unor criterii formal corecte) sau refuzul, la fel de arbitrar, al altor transferuri, modalitatea de promovare la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, la care se adaugă cam aceleaşi nume pe care le regăsiţi în diverse comisii sau comiţii, uneori/deseori substanţial remunerate, reprezintă muguri ai unui potenţial sistem clientelar la care va aspira pragmatic orice truditor pe glia instanţei sau a parchetului, sătul să soluţioneze, cu miile, dosarele şi să i se reproşeze periodic, mai mult sau mai puţin subtil, fie că are o “indemnizaţie” nesimţită”, fie că va huzuri, la ruina – pardon, am vrut să scriu „la apogeul” – carierei, pe o pensie la fel de “nesimiţită”.

Ei bine, în loc să stopeze astfel de tendinţe, ce face onor MJ (o să îl numesc Ministerul Jucăriilor, căci nişte jucării pentru copiii cuminţi par unele dintre acest propuneri)?
Le propune spre legiferare.

Nu ştiu cine a fost cu ideea, de fapt, cam bănuiesc  profilul acelui “cine” colectiv (despre acest tip de profil, în alt articol despre jucării şi performanţe), ideea e că, în cel mai bun caz, s-au lăsat prostiţi să accepte legiferarea trambulinei clientelare.

Să venim, dară, cu exemple concrete.

Se urlă prin instanţe şi prin afara lor, recent şi pe la porţile Ministerului Jucăriilor, că nu sunt suficienţi oameni în sistem, la muncă, că informatizarea nu doar a ajutat, ci a şi adăugat, că Noile Coduri au birocratizat, încă şi mai mult, actul de justiţie ş.a.m.d.

Aiurea!

Justiţie e plină de experţi, rămaşi, bieţii de ei, nefolosiţi la justa valoare şi justul preţ, de oameni care sunt atât de utili prin alte locuri, încât e păcat să îi iroseşti, la muncă, în sala de judecată sau prin birpurile de anchetă (nu cele de resurse umane) ale Parchetelor, încât această “şi- tu- aţiune(?)” trebuia legiferată.

Modalitatea în care se realizează această transhumanţă profesională e aproape ridicolă, dacă e să amintesc modul în care sunt enumerate atât de multe “excepţii” de la regula interdicţiei cu caracter general din art. 5 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, încât a trebuit să mă opresc pe la mijlocul enumerării, că obosisem de atâtea excepţii şi mintea mea nu le putea procesa cu repeziciune, unde mai pui că alţii, pentru diferite concursuri (promovări pe funcţii de conducere, examenul de capacitate) trebuie să le şi înveţe, bieţii de ei, pe de rost.

Astfel, după ce se dă glas regulii, urmează, evident, avalanşa de “excepţiuni”, gândită în aşa fel/hal încât să permită o permanentă migraţie de la muncă spre alte tipuri de activităţi care, deşi nu presupun nemuncă, aduc, negreşit, o serie de beneficii,  inclusiv de ordin pecuniar şi, cel mai important, te scutesc de truda de instanţă sau te scapă de plictiseala provinciei, în acea parte a provinciei  de unde se pleacă de plictiseală sau din snobism, iar nu din cauza volumului mare de activitate.

Să vă dau câteva exemple, lăsându-vă plăcerea de a lectura dvs. integral alin. (1) indice 1 al art. 5: exercitatea unor activităţi de manager de proiect, consilier rezident ori echivalent în cadrul proiectelor cu finanţare naţională sau internaţională în interesul justiţiei (ce nobil sună, nu-i aşa), membru în comitete internaţionale, exercitarea unor funcţii judiciare (altele decât cele de judecător sau procuror, desigur) la diferite instanţe internaţionale sau europene. Cum spuneam mai sunt şi altele, se pomeneşte şi ceva despre Academia Română (mai spre finalul excepţiilor, desigur), ce mai, ai impresia, citind, că juzii şi procurorii sunt atât de plini de expertiză încât sunt necesari peste tot. Mai puţin(i) la muncă.

În realitate, dacă citiţi şi alineatul 1 indice 2 , propus spre adăugare alin. (1) al art. 5, veţi observa că avem un filtru sau, după caz, un dop la această expertiză, şi anume, CSM, care ar trebui să analizeze “caracterul compatibil” al activităţilor enumerate la alineatul al doilea, precum şi oportunitatea exercitării  misiunilor şi activităţilor prevăzute la alin. (1) indice 1.

Adică, cu alte cuvinte, vine UE şi zice – dau un exemplu absurd, fireşte – vreau să finanţez un proiect pe tema blazării profesionale în sistem, ar trebui ca CSM să hotărască dacă e “compatibil” şi, pe urmă sau simultan – nu rezultă din alcătuirea textului, ci, eventual, doar din punctuaţie, ordinea elementelor analizei – , dacă e “oportun”.

Adică să hotărască dacă să le permită unora să plece din activitatea de jude sau de procuror, pentru diverse comisii, comitete sau funcţii echivalente de grefieri (dar plătite cu mii de euro), bine de tot remunerate, pe bază de “compatibilitate şi oportunitate”.

Cuvintele cheie spre deschiderea relaţiei, dar şi a reacţiei clientelare.

Veţi spune că cineva trebuie să aprobe plimbările, eu aş spune că plimbările trebuie drastic limitate, iar nu încurajate, iar dacă nu pot fi “evitate”, ele să nu fie socotite vechime în magistratură, ci doar vechime în muncă.

Altfel, vom avea situaţii de crasă lipsă de bun–simţ sau măsură, în care anumiţi colegi, mai mult (a)plecaţi  prin diverse sinecuri din acestea, să pretindă aceleaşi drepturi ca judele sau procurorul care a rămas să judece, respectiv să ancheteze, adică să îşi exercite profesia.

Cine vrea să fie expert să se mulţumească cu plata expertizei (care sigur nu e mică, altminteri nu s-ar îngrămădi nimeni şi nici nu s-ar simţi nevoia legiferării ei) şi cu faima dobândită, dar să nu pretindă statut şi drepturi egale cu “pălmaşul” împărţitor al dreptăţii, iar cine vrea să slujească la masa judecătorilor internaţionali sau a altor diverse instituţii internaţionale să îşi asume noua postură şi să ceară suspendarea calităţi de magistrat (cu tot cu ce înseamnă asta), timp de maxim trei ani, aşa cum prevede o  altă preconizată modificare, după care să aleagă: exercitarea efectivă a profesiei de jude/procuror sau plecarea spre alte zări profesionale.

Dacă plecarea spre alte zări de împlinire profesională nu ar fi însoţită de privilegiul nejustificat al păstrării calităţii de magistrat, cu tot cu vechime în profesie şi drept la pensie de serviciu, nu aş avea nicio obiecţie ca CSM să aprecieze şi asupra “conformităţii” şi asupra “oportunităţii”, căci cel plecat îşi asumă şi partea mai puţin bună a neexercitării efective a funcţiei de jude/procuror.

Funcţia de jude/procuror nu e o sinecură pe care să ne-o “rezervăm”, ori de câte ori apare, temporar, o perspectivă mai bună, însă modificarea adusă art. 5 exact în asta o transformă o dată în plus.

Zic o dată în plus pentru cei care nu cunosc modelul detaşărilor în cascadă. Legea prevedere cel mult şase ani (enorm şi aceşti şase ani, de altminteri, dacă e să ne gândim că, pentru pensie de serviciu, ai nevoie de 25 de ani, perioadă mai mult decât suficientă dacă ai stat doar în instanţă, modică, chiar neglijabilă dacă ai petrecut mai mult/suficient de mult în afara ei) dar, ei ajung să fie, în realitate, 9, 12 sau, de ce nu, chiar 18 ani, pentru că, într-o interpretare aş zice, în disprețul legii, se apreciază că promovarea (pur teoretică desigur, căci, cel “promovat”, nu dă nicio zi pe la instanța unde a promovat, doar se înscrie la concurs, îl susţine, are timp să și înveţe, spre deosebire de truditorul din prin instanţă şi parchete şi…, evident, îşi ia gradul profesional şi locul acela “teoretic”) în fiecare grad echivalează cu naşterea unui nou drept la detaşare de maxim şase ani.

Astfel, dacă promovezi, teoretic desigur, de două ori, la tribunal şi, apoi, la o curte, iar prima detaşare a intervenit de pe vremea când se întâmpla să te regăseşti la judecătorie, înmulţind şase cu trei ajungem la 18 ani… din 25 necesari.

Această formă de asociere a detaşării cu instanţa la care se promovează sau la care, eventual, se transferă – tot teoretic, desigur – detaşatul reprezintă un abuz, o mostră de lipsă de măsură, dar Ministerul Jucăriilor nu a găsit necesar să îi pună punct şi să subtilizeze celor interesaţi această “jucărie”, aşa că nicio vorbuliţă pe tema asta.

Trecem la altă propunere de modificare: modalitatea de promovare la instanţele superioare.

În afară de proba care îi supune, de multe ori draconic, dar necesar, pe candidaţi la verificarea cunoştinţelor cu care au rămas, se introduce proba constând în evaluarea hotărârilor.

Daţi-mi voie să mă îndoiesc de utilitatea (mă rog, utilă ar putea fi într-o anumită direcţie) şi obiectivitatea acestei probe, mai ales dacă ea va fi alcătuită la nivel local, a se citi la nivel de curţi de apel sau tribunale.

Lumea e mică, simpatiile şi antipatiile aşijderea, astfel că nu e deloc exclus ca, în ciuda aparentei anonimizări a hotărârilor evaluate, să aducem o nuanţă marcată de subiectivism acestei evaluări. Şi cum diavolul stă ascuns în detalii, cu siguranţă astfel de detalii se vor regăsi în regulamentul de organizare a concursurilor.

Dacă ar fi o comisie de evaluare la nivel naţional (ceea ce ar fi imposibil, pentru că ar dura ani de zile concursurile de promovare) sau dintr-o altă curte de apel decât cea de provenienţă a celor evaluaţi, mai treacă-meargă, altminteri, vor avea cele mai mari şase de promovare cei agreaţi.

Să ne amintim de celebrele interviuri pe marginea la fel de celebrelor “lucrări” pe care le susţineau juzii, pe la finalul anilor ’90, începutul anilor 2000 pentru a promova. Aveai lista, în sensul că ghiceai pe cei “reuşiţi”, încă înainte de desfăşurarea interviului.

În plus, pe atunci, cum tehnica nu era aşa dezvoltată, “lucrările” treceau din mână în mână precum ţigările fumate în stil poştă, astfel că, dacă recomandarea informală ţinea, la fel ţinea şi promovarea, cu toate că mai scăpau filtrului şi oameni fără recomandare sau care avuseseră flerul de a părea “la locul lor” şefimii până la momentul promovării.

De aceea au şi renunţat la acea formă de promovare, pentru că asigura sau, mă rog, nu excludea selecţia pe cu totul alte criterii decât ştiinţa de carte.

Aş mai remarca şi prevederea cu posibilitatea accederii în alte profesii juridice, fără examen, pentru cei cu 18 de ani vechime, fără să se facă nicio diferenţiere, de grad sau de efectivitate a exercitării activităţii de jude sau procuror, ceea ce nu e în regulă.

Şi aceste profesii şi-au limitat afluenţa în rândurile lor, prin instituirea unor examene cu mult mai dificile decât în trecut, iar simpla condiţie a vechimii timp de 18 ani în calitatea de jude, fără niciun grad profesional obţinut (măcar cel de tribunal) sau, eventual, doar teoretic la munca în instanţă, nu e suficientă.

Există în acest proiect de modificare şi stângăcii de redactare, precum menţionarea “raporturilor de muncă” ale judecătorilor şi procurorilor, deşi aceştia nu au contracte individuale de muncă, cum bine remarcau nişte colegi de-ai mei, sau referirea la abaterea de la normele Codul deontologic (legat de posibilitatea reîntoarcerii în profesie, pentru cei plecaţi, cu zece ani vechime înainte de părăsirea profesiei), deşi noţiunea de abatere e specifică răspunderii disciplinare şi presupune existenţa unei sancţiuni, iar nu constatări de tipul încălcării nu ştiu cărei norme deontologice fără nicio altă finalitate, ceva de genul: nu ai fost cuminte, noi îţi arătăm degeţelul deontologic şi fiecare îşi vede mai departe de treabă.

Însă există două propuneri de modificare care se pot înscrie de departe în categoria crème de la crème: posibilitatea membrilor CSM şi a inspectorilor judiciari să se înscrie la concursul pentru Înalta Curte, deşi nu au vechime efectivă (adică de muncă efectivă) de 15 ani în funcţiile de jude sau de procuror şi modalitatea în care au “gândit” procedura de revocare a membrilor CSM.

Pentru prima dintre ele, e uşor de anticipat pretextul care stă la baza acestei excepţii şi anume, vezi, Doamne, să nu descurajăm pe aceşti judecători/procurori, de a candida pentru o funcţie de membru CSM (îmi vine să râd, realmente) sau pentru un post de inspector (aici doar zâmbesc), ştiind că li se închid şansele pentru participarea la concursul pentru Înalta.

Glumind amar, aş zice că, prin această propunere, li se maximizează şansele, nu doar  cele de participare, ci  cele de accedere.

De ce acest aşa–zis argument nu “ţine”?

E foarte simplu: cei aleşi membri CSM sunt demnitari şi, alegând să candideze, ei optează pentru realizarea unei activităţi de administrare a justiţiei, desprinzându-se, timp  îndelungat, de şase ani, de activitatea curentă.

Instituindu-se această excepţie, vom avea judecători “aleşi” care au o vechime efectivă în activitatea de jude/procuror semnificativ mai mică decât cei care sunt obligaţi să presteze efectiv 15 ani pentru a se înscrie la concursul de promovare la Înalta, şi toată această “excepţie” o instituim nu pentru “pălmaşi”, ci pentru demnitari care, să nu uităm, beneficiază şi de indemnizaţii mult mai mari decât a colegilor alături de care vor candida, plus diurne dacă au avut inspiraţia ca să îşi păstreze domiciliul la distanţe mai mari sau mai mici (a se vedea, în declaraţiile de avere, spre exemplu, domicilii în Ilfov, şi drepturile reprezentând “diurna”) de Bucureşti, cu toată chiria decontată prin Bucureşti.

La fel stă treaba şi cu inspectorii, deşi, în cazul lor, în funcţie de teritoriul arondat spre verificare sau de numărul lor fluctuant, ei chiar au o muncă semnificativă de acoperit, însă nu realizează, nici ei, actul de judecată, adică nu acumulează experienţă în exercitarea, zi de zi, a profesiei pe care o controlează.

Candidatura la CSM şi la IJ sunt posibilităţi, nu obligaţii profesionale, nu reprezintă culmi ale realizării profesionale (pentru acestea sunt rezervate concursurile de promovare în grade profesionale), ci orientări, alegeri ale altor activităţi care au în comun ceva important de subliniat: plata mai mare decât în cadrul instanţei/parchetului din care provin şi, în anumite cazuri, o activitate muuult mai puţin stresantă decât în cadrul instituţiilor din cadrul cărora provin.

Nimeni nu pleacă la mai rău, credeţi-mă, ci numai la mai bine.

Cât timp scopul declarat al instituirii condiţiei vechimii efective în activitatea de judecător/procuror pentru a se putea participa la concursul de promovare la Înalta constă în necesitatea existenţei unei experienţe în soluţionarea cauzelor timp de minim 15 ani, nu există niciun motiv întemeiat, altul decât favorizarea unui mic grup de magistraţi care, la un moment dat, mai devreme de cei 15 ani efectivi în activitate, au optat pentru o altă abordare a carierei lor.

Pentru aceasta nu trebuie “premiaţi” prin instituirea unor excepţii de la regulă, ci trebuie să li se acorde aceleaşi condiţii ca şi colegilor din rândul cărora au plecat fie la Inspecţie, fie în CSM.

Avantajele de natură patrimonială au subzistat pe parcursul exercitării mandatelor de inspectori sau de membri CSM şi, fiind substanţiale sau, hai să zicem, deloc de neglijat, sunt suficiente, fără ca Ministerul Jucăriilor să le mai acorde altele.

Şi ajungem la vârful, poate chiar  la unul dintre scopurile modificării “legilor justiţiei”: procedura revocării.

De când Curtea Constituţională a constatat că revocaţii au fost “executaţi” cu sânge rău şi rece de colegi, fără drept de apărare, totul a rămas în nelucrare, adică cei executaţi au fost resuscitaţi juridic, iar eventualele “execuţii”, pe viitor, au fost puse sub semnul întrebării.

Ei bine, ce ne propune MJ? Să hotărască membrii CSM dacă să se revoce sau nu între ei.

Adică judecătorii, procurori care i-au trimis acolo prin vot doar să “propună”, iar CSM-ul să dispună.

Cam cum face Parlamentul când votează ridicarea sau nu a imunităţii.

Dacă îşi imaginează cineva că, în lipsa unor interese de grup mai mic, bine delimitate, se vor revoca între ei, e cel puţin naiv, ca să nu mai vorbim că motivele de revocare ce vor fi “analizate” de către CSM sunt atât de generic, dar în acelaşi timp, limitativ expuse, încât fac revocarea, teoretic posibilă, practic, imposibil de realizat.

O formă, o procedură, fără fond.

Aşa cum am mai zis în alte medii, la o astfel de propunere, nu merită să mergem să votăm candidaţii la CSM, deşi, printre ei, se regăsesc, oameni de bună-credinţă, căci nu există posibilitatea revocării eventualei greşeli.

Şi nu îi trimitem acolo pentru 4 sau cinci ani, cum se întâmplă dacă participaţi şi la procesul electoral de drept comun, ci pentru şase.

MJ ne transmite următorul mesaj: Sunteţi buni la votat, nu şi pentru revocat!

De ce?

Pentru că aşa se asigură lipsa revoltei în sistem, în condiţiile în care dreptul la grevă este negat, iar opţiunile de exprimare sunt rare, printre altele şi pentru că nu poţi să ştii cum te aşteaptă careva după colţ(i), amestecând cu o mână în cazanul cu fiertura deontologică şi cu alta ţinând zdravăn de Coada (ne)deontologică a împieliţatului vorbitor.

Să adăugăm, la cele de mai sus, propunerea de mărire a mandatelor de conducere de la trei ani la patru ani, astfel să ajungem, adică sa menţinem, de fapt, posibilitatea de a ieşi la pensie doar din funcţii de conducere, căci îţi este interzis mai mult de opt ani numai în aceeaşi funcţie de conducere la aceeaşi instanţă, dar dacă acea instanţă are şi funcţie de vice, cu cei opt de preşedinte şi cu puţin noroc la examenele de profil, “te sacrifici” vreo 16 ani numai în funcţii de conducere la aceeaşi instanţă, după care poţi pleca la o altă instanţă de acelaşi grad sau de grad mai mare, dacă, între timp, ai obţinut, pe loc, gradul profesional care îţi e necesar, şi bifezi încă maxim vreo 16 în funcţii de preşedinte şi de vice în noua instanţă sau îţi continui traseul spre o nouă altă instanţă.

Şi uite aşa duci la final o carieră de conducere de 32 de ani, nu de 25 de ani cu “executare”. Merită chiar premiată ideea: Meritul Judiciar căciula întâi.

În loc să se limiteze numărul mandatelor la unul de trei sau patru ani sau la maxim opt ani (respectiv două mandate, consecutive sau nu, într-o  funcţie de conducere, indiferent de natura ei, fără posibilitatea candidaturii pentru o nouă “conducere”) în funcţii de conducere, şi să împiedice traseismul schimbării funcţiilor de conducere între preşedinţi şi vici de la diferite instanţe, MJ le perpetuează, constituind ceea ce se cheamă sau se percepe ca fiind casta funcţiilor de conducere, un fel de preotese moderne ale templului justiţiei.

Alţii ar zice, din experienţe personale nefericite, hidre la aceluiaşi templu, dar eu le zugrăvesc mai poetic căci nu le putem bănui de rele intenţii, ci doar de obişnuinţa cu biroul mai mare, cu şoffeur-ul la scară şi cu şedinţe mai puţine la activ sau, după caz, la pasiv, depinde unde şi mai ales cine le contabilizează.

Şi ştiu bine ce vorbesc, am avut şi eu unul trei ani la “scară”, nu e rău deloc, doar că eu, fiind şofer amator, recunosc că mi-a cam lipsit folclorul la care contribuiam, din când în când, pe când îmi conduceam propria maşină prin Bucureşti.

Menţinerea pentru perioade îndelungate a aceloraşi persoane în funcţii de conducere sau rotirea lor are şi alte consecinţe nefaste, printre care se numără, ipotetic desigur, o formă de traficare a influenţei, ceea ce devine mult mai uşor de realizat între persoane care se cunosc ”de multă vreme” şi îşi schimbă funcţiile între ele, ca şi cum instanţele s-ar moşteni, înainte de a fi necesar să fie administrate.

Dacă nu mă credeţi, vedeţi în câte instanţe, în ultimii ani, nu a existat “interes” pentru participare la concursul pentru funcţiile de conducere, iar cei care au ocupat respectivele funcţii s-au rotit graţios de pe fotoliul de vice pe cel de preşedinte sau măcar pe cel de preşedinte de secţie.

Asta îmi aduce aminte, anecdotic desigur, despre cum m-a prezentat, cu ceva ani în urmă, un decan al baroului soţiei sale ( espre care mi-a spus că îi este şi secretară, ceea ce a generat o privire sesizabilă, nu tocmai mulţumită, a consoartei spre gaffeur): “ Draga mea, dă-mi voie să ţi-o prezint pe dna judecător F., ştii, doamna nu este doar un simplu judecător, ci vicepreşedintele Curţii etc., etc., bla,bla, bla….!.

Aşa am realizat, venindu-mi să râd de obtuzitatea prezentării, o dată în plus, cam cum e percepută funcţia şi cum sunt percepuţi “pălmaşii”.

Să nu uităm nici grija MJ pentru aceiaşi sacrificaţi de pe funcţiile de conducere şi de permisiunea pe care nu socoteşte necesar să o înlăture ca aceştia să voiajeze profesional, oriunde îşi doresc şi unde le permite gradul, la finalul mandatului.

Adică, spre exemplu, eşti la Dorohoi (îmi cer scuze pentru cei în funcţie de conducere  acolo, exemplul nu are nicio legătură cu ei), vrei în Bucureşti, nu ai nicio şansă să iei un concurs de promovare efectivă la Tribunalul Bucureşti, te duci la o promovare pe loc, îţi iese, într-un final, în cei patru sau cei opt ani de încercări, şi, la finalul celor  patru sau opt, te ceri la Bucureşti, la Tribunal.

Şi uite aşa, ce nu îţi iese la concursul efectiv, îţi iese prin concursul împrejurărilor, ca sa zic aşa.

Nu are nicio justificare o astfel de înlesnire, nici măcar pe aceea conform căreia judele cu funcţie de conducere ar trebui să fie lăsat să plece la final de mandat, dacă vrea, căci poate, prin măsurile luate, şi-a “stricat” relaţiile cu colegii.

Cel care vrea să conducă, trebuie să îşi asume şi riscurile provenite din atare opţiune, inclusiv pe aceea de a continua din perspectiva funcţiei de execuţie, întorcându-se în biroul din care a plecat, în relaţii nu tocmai cordiale cu cei care nu l-au părăsit (la birou mă refer).

Ar mai fi şi alte observaţii pe marginea jucăriilor păstrate sau chiar create, prin această propunere de modificare a legilor justiţiei, dar le-am surprins pe cele care mi s-au părut, la o primă lectură, mai “suculente”, observând, în egală măsură, lipsa oricărei preocupări a MJ de a schimba procedura de promovare la Înalta Curte, procedură în care interviul, plasat strategic la “mijloc”, seceră fără nicio urmă de argumentare transparentă candidaţi care au cariere şi muncă efectivă în spate, nu doar vorbe meşteşugite sau răspunsuri aiuritoare de genul “să ştiţi că am ocupat şi funcţii de execuţie”.

După interviu, invariabil rămân doar puţini, foarte puţini aleşi care au de depăşit o probă cu nişte speţe pe care orice candidat ce se pregăteşte temeinic pentru concursul draconic de promovare în grad de judecător de curte de apel, le rezolvă în jumătate de oră. Şi, chiar şi aşa, avurăm surpriza picaţilor?

Avurăm!

De ce?

Pentru că atât evaluarea hotărârilor, cât, mai ales, interviul sunt irelevante în privinţa realei ştiinţe de carte a candidaţilor.

De asemenea, lipsa oricărei menţiuni referitoare la vechimea efectivă şi obligatorie în specialitate a candidaţilor pentru diferitele secţii ale Înaltei conduce, punctual, la promovări bizare, în care persoane cu vechime efectivă puţină spre mai deloc în specialitatea pentru care au candidat, au  trecut, fără mari probleme, de primele două etape, iar, în ultima etapă, de multe ori candidând cu ei/ele însele, au putut să o depăşească fără mari sau reale emoţii.

Rezumând aceste propuneri, s-ar putea spune că în coşul “jucăriilor” au fost adăugate altele, ca cei dornici să le… joace, iar cei pizmaşi, ca mine, măcar să ajungă să  le jinduiască!

Dragi colegi – mă feresc de sintagma cu stimaţi colegi – vi se oferă ocazia să vă înfruptaţi (încă o dată) sau să îi înfruntaţi.

Alegerea vă aparţine acum.

Mai târziu va aparţine Lor. Ca întotdeauna.

Judecător Amelia Farmathy
Curtea de Apel București

Aveţi cont profesional JURIDICE.ro?