Revizuirea hotărârilor judecătorești definitive cu privire la latura penală. Constituționalitate
21 octombrie 2016 | Anda-Laura TĂNASE
Anda-Laura Tănase
În Monitorul Oficial al României nr. 804 din data de 12 octombrie 2016 a fost publicată Decizia Curții Constituționale nr. 503/2016 referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 453 alin. (1) lit. f) şi alin. (3) şi ale art. 455 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală.
Excepția de neconstituționalitate a fost ridicată de Alexandru Radu Luca într-un dosar aflat pe rolul Tribunalului București – Secția I penală.
În ceea ce privește obiectul excepției de neconstituționalitate, ulterior sesizării Curţii, dispoziţiile din art. 453 alin. (1) lit. f) Codul de procedură penală au fost modificate prin OUG nr. 18/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară. Având în vedere, însă, că în cauză a produs efecte norma de procedură prevăzută de art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală în forma în vigoare la data sesizării Curţii, aceasta se va pronunţa asupra dispoziţiilor art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală în redactarea anterioară modificării acestor dispoziţii de lege prin OUG nr. 18/2016. Prin urmare, Curtea se va pronunţa asupra dispoziţiilor art. 453 alin. (1) lit. f) şi alin. (3) şi ale art. 455 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, având următorul cuprins:
– Art. 453 alin. (1) lit. f) şi alin. (3) :
„(1) Revizuirea hotărârilor judecătoreşti definitive, cu privire la latura penală, poate fi cerută când: […] f) hotărârea s-a întemeiat pe o prevedere legală ce a fost declarată neconstituţională după ce hotărârea a devenit definitivă, în situaţia în care consecinţele încălcării dispoziţiei constituţionale continuă să se producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate.
[…]
(3) Cazurile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi f) pot fi invocate ca motive de revizuire numai în favoarea persoanei condamnate sau a celei faţă de care s-a dispus renunţarea la aplicarea pedepsei ori amânarea aplicării pedepsei.”;
– Art. 455 alin. (1) lit. a): „(1) Pot cere revizuirea: a) părţile din proces, în limitele calităţii lor procesuale”.
În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, autorii excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 21, ale art. 23 alin. (11) şi ale art. 24, precum şi ale art. 20 raportat la prevederile art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că autorii acesteia formulează criticile de neconstituţionalitate exclusiv din perspectiva limitării sferei hotărârilor judecătoreşti supuse revizuirii – în cazul admiterii unei excepţii de neconstituţionalitate – la hotărârile definitive care conţin o rezolvare a fondului cauzei. Aşadar, nu este criticată soluţia legislativă cuprinsă în art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, care nu limitează cazul de revizuire la cauza în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate, soluţie constatată ca fiind neconstituţională prin Decizia nr. 126 din 3 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 185 din 11 martie 2016.
Curtea observă că dispoziţiile art. 453 alin. (1) din Codul de procedură penală au mai fost supuse controlului de constituţionalitate faţă de critici similare, prin raportare la prevederile art. 21 şi art. 23 din Constituţie, invocate şi în prezenta cauză. Astfel, prin Decizia nr. 181 din 29 martie 2016, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 453 alin. (1) din Codul de procedură penală şi a reţinut că revizuirea este o cale extraordinară de atac ce poate fi exercitată numai împotriva hotărârilor judecătoreşti definitive pronunţate de instanţele penale, indiferent dacă acestea au rămas definitive la prima instanţă – sentinţe – sau la instanţa de apel – decizii, iar cât priveşte hotărârile pronunţate anterior intrării în vigoare a noului Cod de procedură penală, acestea puteau rămâne definitive şi la instanţa de recurs (decizii). În acelaşi sens reglementau şi normele art. 393 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968, potrivit cărora puteau fi supuse revizuirii hotărârile judecătoreşti definitive, atât cu privire la latura penală, cât şi cu privire la latura civilă. De asemenea, referindu-se la hotărârile supuse revizuirii, Codul de procedură penală din 1936, republicat, le caracteriza ca „nesusceptibile de a mai fi atacate pe vreo altă cale ordinară sau extraordinară de atac” (art. 417). Cu acelaşi prilej, Curtea a reţinut că revizuirea priveşte numai hotărârile judecătoreşti definitive care conţin o rezolvare a fondului cauzei, deoarece prin revizuire se urmăreşte înlăturarea erorilor de fapt pe care le conţin hotărârile judecătoreşti; or, asemenea erori pot fi întâlnite numai în hotărârile care rezolvă fondul cauzei penale. Curtea a observat că prin rezolvarea fondului cauzei, instanţa penală rezolvă acţiunea penală şi pronunţă, după caz, condamnarea, renunţarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitarea sau încetarea procesului penal. Practica judiciară a stabilit că pot fi atacate pe calea revizuirii numai hotărârile definitive prin care s-a soluţionat fondul cauzei prin condamnare, achitare sau încetarea procesului penal. Curtea a reţinut, de asemenea, că la acestea se adaugă şi soluţiile de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei, întrucât şi în aceste ipoteze instanţa constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat, potrivit art. 396 alin. (3) şi (4) din Codul de procedură penală.
Prin urmare, Curtea a reţinut că cererea de revizuire a unei hotărâri definitive prin care nu s-a soluţionat fondul cauzei este inadmisibilă, observând că sunt hotărâri care nu rezolvă fondul cauzei toate încheierile date pe parcursul judecăţii, sentinţele de dezînvestire, hotărârile prin care se admite sau se respinge o cerere de recuzare. În privinţa condiţiilor de exercitare a căilor de atac, legiuitorul poate să reglementeze categoria persoanelor care pot exercita căile de atac, hotărârile supuse acestora, termenele de declarare, forma în care trebuie făcută declaraţia, conţinutul său, instanţa la care se depune, competenţa şi modul de judecare, soluţiile ce pot fi adoptate şi altele de acelaşi gen, astfel cum prevede art. 126 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia „Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege”, cu condiţia respectării normelor şi principiilor privind drepturile şi libertăţile fundamentale şi a celorlalte principii consacrate prin Legea fundamentală.
Având în vedere motivele mai sus arătate, dispoziţiile art. 453 alin. (1) lit. f) şi alin. (3) şi ale art. 455 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală nu aduc atingere nici prevederilor constituţionale ale art. 24 privind dreptul la apărare şi nici celor ale art. 20 referitor la preeminenţa tratatelor internaţionale privind drepturile omului asupra legilor interne raportat la prevederile art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Astfel, Curtea decide:
– Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate având ca obiect dispoziţiile art. 453 alin. (1) lit. f) şi alin. (3) şi ale art. 455 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală.
