BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalIPTelecom
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
 
Drept civil
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti
STOICA & Asociatii
CRAZNIC
Print Friendly, PDF & Email

A converti sau a nu converti…”that is the question”!

18.10.2016 | Andreea DUMITRESCU
Abonare newsletter
Andreea Dumitrescu

Andreea Dumitrescu

În ultimii ani, a devenit de notorietate faptul că necesitatea creării unui echilibru financiar între titularii de credite bancare şi instituţiile care acordă credite a determinat un aflux nemaîntâlnit de cereri în justiţie având ca obiect constatarea abuzivă a unor clauze din convenţiile de credit.

Astfel, analizând jurisprudenţa recentă în materie, observăm că, alături de solicitările care vizează anularea clauzelor care reglementează modalitatea de calcul a dobânzii, diferitele comisioane nelegale, condiţiile de declarare a creditului scadent anticipat, etc., începe să se discute din ce în ce mai mult asupra obligării instituţiei bancare la reconvertirea creditului în valută la cursul de schimb de la data contractării acestuia.

Ipoteza sus-menţionată este aplicabilă cu precădere creditelor bancare în franci elveţieni şi a fost generată de deprecierea substanţială a monedei naţionale faţă de francul elveţian, ceea ce a dus, practic, la creşterea ratelor bancare dincolo de puterea financiară a consumatorului mediu.

În acest context, din ce în ce mai mulţi titulari de credite în franci elveţieni, se adresează instanţei de judecată solicitând convertirea/denominarea/îngheţarea creditului acordat la cursul de schimb de la data contractării sau obligarea băncii ca la calculul ratelor lunare să utilizeze cursul de schimb de la aceeaşi dată a contractării, finalitatea tuturor acestor cereri reprezentând-o împărţirea riscului contractual în mod echitabil între consumator şi profesionist.

În jurisprudenţa internă, posibilitatea formulării unor astfel de cereri a primit gir juridic urmare a pronunţării în data de 30.04.2014 a unei hotărâri de către Curtea Europeană de Justiţie, în cauza nr. C-26/13, respectiv Arpad Kasler împotriva OJZ, prin care s-a statuat că:

” articolul 4 alineatul 2 din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că termenii „obiectul principal al contractului” nu acoperă o clauză, cuprinsă într-un contract de împrumut încheiat în monedă străină între un vânzător sau un furnizor şi un consumator şi care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, în temeiul căreia pentru calcularea ratelor împrumutului se aplică cursul de schimb la vânzare al acestei valute decât în cazul în care se constată (ceea ce revine în sarcina instanţei naţionale să verifice având în vedere natura, economia generală şi prevederilor contractului, precum şi contextul său juridic şi factual) că respectiva clauză stabileşte o prestaţie esenţială a acestui contract care, ca atare, îl caracterizează”.[1]

Astfel, pornindu-se de la raţionamentul că practica de a percepe ratele bancare la cursul de schimb de la data plăţii nu este asimilată obiectului convenţiei de credit, neconstituind o prestaţie esenţială (ceea ce ar excepta-o de la analiza caracterului abuziv în lumina art. 4 al Directivei nr. 93/13 şi respectiv art. 4 alin. (6) al Legii nr. 193/2000) s-a deschis calea constatării acestei conduite ca fiind abuzivă.

În aceste condiţii, deşi în legislaţia de nişă nu există încă o prevedere care să oblige instituţiile bancare la convertirea creditelor acordate la cursul de schimb de la data contractării per se, un număr semnificativ de consumatori au solicitat cu succes acest demers instanţelor de judecată.

Acestea fiind zise, reţinem că în prezent, la nivel naţional, există un numar total de 151 de sentinţe judecătoreşti prin care s-a dispus reconvertirea/îngheţarea/denominarea cursurilor de schimb ale unor credite bancare, din care 38 sunt definitive.[2]

În ipoteza în care soluţia sus-menţionată începe să fie din ce în ce mai întâlnită în conţinutul sentinţelor judecătoreşti, identificarea raţionamentului juridic care a condus la admiterea unor astfel de cereri de instanţele naţionale prezintă interes sporit.

După cum am mai arătat pe parcursul prezentului articol, din punct de vedere juridic, posibilitatea solicitării pe cale jurisdicţională a convertirii/denominării/îngheţării creditelor bancare la cursul de schimb de la data contractării este consfinţită expres de Hotărârea pronunţată în cauza nr. C-26/13,  de Curtea Europeană de Justiţie.

În aplicarea art. 267 din Tratatul Uniunii Europene, conform principiului prevalenţei normelor de drept comunitar asupra normelor de drept intern şi reţinând şi faptul că hotărârea sus-menţionată realizează o interpretare punctuală a Directivei nr. 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, constatăm că soluţia este obligatorie pentru toate instanţele de judecată investite cu cauze similare.

În altă ordine de idei, deşi chestiunea convertirii/denominării/îngheţării creditelor bancare la cursul de schimb de la data contractării nu era reglementată în dreptul intern la momentul sesizării Curţii (aceasta nefiind reglementată nici în prezent), regula aplicabilităţii directe a normelor de drept comunitar alături de prevalenţa acestor norme asupra dreptului naţional, obligă instanţele de judecată să dea eficienţă  Directivei nr. 93/13/CEE, în maniera stabilită de jurisdicţia europeană.

Astfel, judecătorului investit cu soluţionarea unei acţiuni care are ca obiect convertirea/denominarea/îngheţarea unui credit bancar îi rămâne sarcina de a interpreta şi aplica legislaţia naţională prin prisma directivei amintite mai sus şi  a hotărârii Curţii Europene de Justiţie.

Din perspectiva Legii nr. 193/2000, s-a observat de către instanţele de judecată că de cele mai multe ori, clauza de efectuare a plăţilor în moneda creditului la cursul de schimb de la data plăţii stabileşte riscul deprecierii monedei naţionale faţă de cea a creditului exclusiv în sarcina consumatorului, denaturând practic „raportul juridic obligațional prin îngreunarea excesivă a situației consumatorului și în același timp prin conferirea în favoarea băncii a unui avantaj economic vădit disproporțional, aceasta obținând un câștig injust în detrimentul consumatorilor, contrar principiilor echității și bunei credințe, care trebuie să guverneze relațiile contractuale”.[3]

Pe de altă parte, este acceptat în unanimitate faptul că sintagma „termeni clari şi inteligibili” referită de prevederile Legii nr. 193/2000 nu are în vedere doar exprimarea corect gramaticală a creditorului, ci vizează informarea debitorului asupra tuturor posibilelor efecte ale unei clauze contractuale.

Punctual, cel puţin în cazul contractelor care au avut ca obiect acordarea de credite bancare în franci elveţieni încheiate  în perioada 2007 – 2008, îndeplinirea acestei cerinţe se concretizează în obligaţia creditorului de a informa consumatorul asupra posibilităţii inevitabile de hipervalorizare a monedei franc elveţian (aceasta fiind la un minim istoric la monentul respectiv), ceea ce va genera costuri suplimentare.

Or, deşi această obligaţie de informare a consumatorului de către creditor este consfinţită în mod expres de normele B.N.R., de cele mai multe ori demersul nu este îndeplinit de către bancă/instituţie bancară, deşi aceasta dispune de specialişti în domeniul financiar, spre deosebire de consumator, care de obicei este o persoană neavizată.

Este netăgăduit că această lipsă de informare a consumatorului asupra evoluţiei monedei în care se acordă creditul şi asupra efectelor acestei evoluţii, alături de transferul riscului deprecierii monedei naţionale faţă de moneda creditului în sarcina exclusivă a consumatorului, fără o negociere prealabilă, creează premisele ca anumite clauze de risc valutar să comporte caracter abuziv, conform art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Unele instanţe de judecată au considerat că soluţiile de admitere a acţiunilor având ca obiect convertirea/denominarea/îngheţarea creditelor bancare la cursul de la data contractării sunt justificate şi de prevederile Codului civil în vigoare la data contractării.

Astfel, reţinând faptul că majoritatea cererilor în justiţie vizează convenţii de credit încheiate sub imperiul vechii reglementări civile, admiterea acestora este susţinută şi de prevederile art. 1578 C.C. 1864, text legal care consfinţeşte principiul nominalismului monetar în cadrul contractelor de împrumut, care prevede că obligația ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract și că, întâmplându-se o creştere sau o scădere a prețului monedelor înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată.

În lumina acestui text legal, opinăm că în contextul deprecierii masive a monedei leu faţă de moneda franc elveţian, respectarea dreptului consumatorului ca „la epoca plăţii” să restituie exact suma împrumutată este cel puţin discutabilă, o hipervalorizare a monedei de creditare creând premisele ca debitorul să se afle în situația de a restitui la data scadență o sumă de bani mult mai mare decât cea contractată.

Aplicarea principiului nominalismului este tranşată cu mai multă minuţiozitate în noua reglementare civilă, art. 1271 alin. (2) N.C.C. statuând expressis verbis că, în ipoteza în care obligaţia contractuală devine excesiv de oneroasă datorită unei schimbări excepţionale a împrejurărilor care ar face vădit injustă obligarea debitorului la executarea acesteia, instanţa poate dispune adaptarea sau chiar încetarea contractului.
Acest articol  este însă aplicabil unui număr restrâns de contracte de credit, respectiv doar celor încheiate după data intrării în vigoare a noului Cod Civil.

În pofida raţionamentului sus-menţionat, în lipsa unei reglementări în legislaţia internă specială care să prevadă punctual posibilitatea convertirii/denominării/îngheţării unui credit bancar la cursul de la data contractării, există şi un număr destul de mare de instanţe care resping ca netemeinice sau nelegale astfel de solicitări, considerând că o astfel de conduită nu comportă caracter abuziv, fiind acceptată de către consumator.

Lipsa unei practici judecătoreşti unitare în domeniu alături de numărul din ce în ce mai mare de credite neperformante (datorită scăderii puterii de cumpărare a unei categorii de consumatori) a determinat necesitatea intervenirii unor noi reglementări în domeniu.

Astfel, la nivel european a fost adoptată Directiva nr. 17/2014 (transpusă recent în dreptul intern prin O.U.G. nr. 52/2016) care legiferează posibilitatea ca titularul unui credit bancar să poată solicita convertirea creditului acordat în monedă străină, conversia urmând însă a se realiza la cursul de la data formulării cererii, demersul fiind aplicabil exclusiv contractelor încheiate ulterior datei de 21.03.2016.

Deşi sunt binevenite şi rezolvă multe dintre problemele ce vizează relaţia consumator/bancă/instituţie bancară, actele normative menţionate sunt practic golite de conţinut pentru un număr mare de titulari de credite bancare, respectiv cei care au încheiat contractele anterior datei arătate şi care nu vor beneficia de măsura conversiei.

Totodată, în ipoteza în care o eventuală conversie se va realiza la cursul de la data solicitării, pentru titularii de credite în franci elveţieni, o astfel de măsură nu comportă nicio justificare atât timp cât, în prezent, această monedă este la o valoare mult mai ridicată decât cea de la data contractării.

Reţinând faptul că, în materia protecţiei consumatorilor, drepturile instituite prin legislaţie în beneficiul acestora comportă caracter minimal, chestiunea reglementării convertirii creditelor bancare la cursul de schimb de la data acordării rămâne în atenţia celor interesaţi, aceasta fiind permisă de Directiva nr. 17/2014.

Cum problema în sine tinde să capete un interes general, opinăm că aceasta putea fi tranşată chiar prin O.U.G. nr. 52/2016, fără a mai fi necesară intervenţia unui nou act normativ care să încarce şi mai mult legislaţia, destul de alambicată.

Reţinând cele expuse, constatăm că, până la apariţia unui act normativ care să reglementeze chestiunea analizată, admiterea unei cereri având ca obiect convertirea/denominarea/îngheţarea creditului bancar la cursul de la data contractării constituie un demers a cărui finalitate depinde în mare măsură de interpretarea dată textelor legale în materie de judecătorul investit cu soluţionarea cauzei.


[1] www.curia.europa.eu
[2] www.contrabănci.com
[3] Decizia nr. 209, pronunţată de Tribunalul Cluj în Dosarul nr. 7202/318/2014.


Avocat Andreea Dumitrescu

Abonare newsletter

Aflaţi mai mult despre , , , , , , , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicăm şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro, vă rugăm să citiţi Politica noastră şi Condiţiile de publicare.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereCărţiEvenimenteProfesioniştiRomanian Lawyers Week