Despre constituţionalitatea Legii dării în plată (și despre unele neînțelegeri majore și regretabile)
17 octombrie 2016 | Gheorghe PIPEREA
Gheorghe Piperea
1. Legea nr. 77/2016 privind darea in plata a unor imobile in vederea stingerii obligatiilor asumate prin credite[1] este o lege de protectie a consumatorilor, menita, prin definitie, a deroga de la dreptul comun, adica de la Codul civil. A analiza aceasta lege prin raportare la regulile din dreptul comun este o greseala conceptuala grava.
Legislatia protectiei consumatorilor porneste de la premisele inegalitatii economice, juridice si tehnice in care se gasesc profesionistul si consumatorul atunci cand contracteaza, inegalitate de natura a impune pe scara larga, contra vointei consumatorului, contracte de adeziune, preformulate, care exclud negocierea (deci si libertatea contractuala), in care dezechilibrul intre drepturile si obligatiile partilor este prezumat si in legatura cu care exista temerea unor abuzuri de putere a economica a profesionistului, o putere disproportionata in raport de consumator. De aceea, consumatorul este vazut ca o potentiala victima a acestor dezechilibre si abuzuri, legiuitorul creand atat un sistem de prezumtii legale de lipsa a negocierii, de dezechilibru al prestatiilor partilor si de rea-credinta a profesionistului, cat si mecanisme administrative, judiciare si chiar legislative (de natura interventiei in contracte) in vederea re-echilibrarii acestor raporturi juridice, esentialmente inegale la origine. In plus, legislatia protectiei consumatorilor are si un pronuntat caracter sanctionatoriu si preventiv, fiind menita a combate atat abuzul concret de putere economica al unui profesionist anume, cat si tentatiile tuturor celorlalti de a abuza de puterea lor economica.
Legislatia protectiei consumatorului face parte din asa-numita “ordine publica economica de protectie”, care consta in reglementarile imperative care limiteaza libertatea de a vointa in contractele in care exista o inegalitate economica marcanta intre profesionisti si simpli particulari, pentru a-l apara pe contractantul mai slab impotriva celui mai puternic din punct de vedere economic[2].
Conform jurisprudentei constante a CJUE, sistemul de protectie pus in aplicare prin legislatia protectiei consumatorilor se bazeaza pe ideea ca un consumator se gaseste intr-o situatie de inferioritate fata de un vanzator sau un furnizor in ceea ce priveste atat puterea de negociere, cat si nivelul de informare, situatie care il conduce la adeziunea la conditiile redactate in prealabil de vanzator sau furnizor, fara a putea exercita o influenta asupra continutului acestora[3]. CJUE a subliniat de asemenea, in mai multe ocazii, ca situatia de inegalitate care exista intre consumator si vanzator sau furnizor nu poate fi compensata decat printr-o interventie pozitiva, exterioara partilor la contract[4]. Asadar, interventia legiuitorului in contractele de acest gen este nu doar o obisnuinta, ci chiar o necesitate[5].
Desigur, insa, ca, dincolo de aceste dispozitii speciale din materia protectiei consumatorului sau, dupa caz, in lipsa acestora, se aplica dreptul comun, asa cum este, de altfel, si firesc.
De precizat ca, inca din art. 1, legea statueaza ca ea nu se aplica decat consumatorilor in relatiile lor cu bancile, institutiile financiare non-bancare si colectorii de creante, nu si profesionistilor. In cazul in care un debitor care declanseaza procedura darii in plata este profesionist (spre exemplu, dezvoltator imobiliar sau investitor in turismul rural), intentia sa de dare in plata va putea fi usor barata in instanta, prin intermediul contestatiei pusa la indemana creditorului. Mai mult chiar, in cazul in care acel debitor este la granita celor doua calitati opuse (consumator – profesionist), este dreptul bancii de a proba ca, in realitate, si acel debitor este un profesionist, si nu un simplu consumator, iar aceasta proba va inlatura aplicarea legii DIP intr-o asemenea cauza. Important de retinut (mai ales fata de nenumaratele confuzii plantate in mentalul colectiv de opozantii legii DIP), este ca o persoana care are calitatea de profesionist si, in mod onest, vrea sa se libereze de toate datoriile reziduale, va putea cere sa i se aplice procedura falimentului reglementata de Legea insolventei nr. 85/2014, procedura care, dupa lichidarea tuturor bunurilor profesionistului, se termina cu stergerea tuturor datoriilor (si, implicit, a datoriilor catre banca sau catre alti creditori cu garantii care nu si-au putut incasa toata creanta din lichidarea bunurilor supuse garantiei). Asadar, o persoana care stie ca intruneste calitatile sau “calitatile” unui profesionist, nu are niciun motiv sa isi complice existenta apeland la legea DIP, expunandu-se unor contestatii ale bancilor, exceptii de neconstitutionalitate, campanii de presa negative furibunde si alte “bucurii” de acest gen, din moment ce poate, in orice moment, sa apeleze la procedura falimentului pentru a iesi din afaceri si a-si curata patrimoniul de datorii.
2. Scopul fundamental al legii DIP este facilitarea negocierii intre consumator si banca, in vederea fie a reducerii poverii consumatorului, fie a inlaturarii consecintelor ruinarii acestuia, ruinare cauzata de contracte impanate cu clauze abuzive, de punerea in vanzare de „produse financiare” toxice (in cadrul carora tot riscul valutar, precum si tot riscul de dobanda si riscul devalorizarii imobilelor date in garantie sunt puse in sarcina consumatorului) si de practici inselatoare ale bancilor ori de comportamente abuzive ale colectorilor de creanta. Legea DIP intentioneaza sa genereze un efect de levier favorabil consumatorului care, in mod normal, este lipsit de posibilitatea de a influenta continutul sau natura clauzelor contractului la momentul semnarii sale, dar si de orice putere de negociere ulterioara a acestuia ori de un minim de ingaduinta din partea creditorilor. Toti cei implicati in aceasta problema stringenta a lumii contemporane cunosc aceasta realitate: acesti debitori nu au fost luati in seama pana in prezent, cu toate insistentele acestora, iar mecanismele administrative si judiciare de protectie a acestora au functionat sporadic si cu efecte limitate la un numar mic de consumatori care au avut curajul, rabdarea si ragazul sa apeleze la ele. Creditorii nerezonabili sau indolenti, precum si cei care prefera sa marcheze pierderile prin cesionarea pe valori ridicole a creditelor neperformante catre colectorii de creante, in detrimentul negocierii cu debitorii, sunt determinati, prin efectul de levier generat de legea DIP, sa negocieze, in caz contrar urmand a fi sanctionati cu transferul judiciar al proprietatii asupra imobilului ipotecat. Iar la acest transfer de drept de proprietate nu se ajunge decat in extremis, in lipsa oricarei alte solutii pentru debitorul supra-indatorat.
3. Pasii procedurali in ritmul carora se deruleaza comportamentul destinatarilor legii DIP sunt trei:
(i) intr-o prima etapa, debitorul trimite creditorului ipotecar o notificare oficiala, emisa de un avocat, un executor judecatoresc sau de un notar; dupa notificare, incepe sa curga un termen de minim 30 de zile (acest prin termen poate fi stabilit de la inceput pentru un numar mai mare de zile sau poate fi prelungit prin acordul partilor, dar el nu poate depasi un termen rezonabil, intrucat, altfel, s-ar trece in zona abuzului de drept); in aceasta perioada, partile sunt determinate sa negocieze, levierul in favoarea consumatorului constand in faptul ca, pe perioada procedurii de dare in plata, efectele contractului sunt inghetate, debitorul nefiind obligat sa plateasca bancii nimic pe perioada procedurii; din acest punct de vedere, mecanismul legii DIP seamana cu o procedura simplificata de insolventa; rezultatul negocierii poate consta, dupa caz, intr-o reducere a poverii debitorului (reducerea se va efectua intr-o asemenea maniera incat debitorul, cu veniturile curente si cu cele prognozate pentru perioada de timp ramasa din contract, sa isi poata executa obligatiile) sau in preluarea amiabila in proprietate a imobilului ipotecat in vederea stergerii datoriei; ambele variante sunt rezultatul acordului partilor, deci al unui amendament la contract sau, dupa caz, al unui nou contract al partilor, dar unul negociat, de data aceasta;
(ii) intr-o a doua etapa, care se incepe doar in ipoteza esecului primului pas al procedurii, creditorul este invitat sa se prezinte la notar, in doua zile succesive, in vederea autentificarii actului de transfer al dreptului de proprietate asupra imobilului ipotecat in schimbul stergerii de datorie; daca creditorul este prezent si este de acord sa semneze, suntem in prezenta unui contract de dare in plata, in exact fizionomia pe care Codul civil, la art. 1492, i-o fixeaza;
(iii) a treia etapa se declanseaza doar in ipoteza esecului celei de-a doua etape a procedurii si doar cu titlu de sanctiune si se termina (de regula) cu pronuntarea unei hotarari care sa tina loc de act autentic de transfer al dreptului de proprietate asupra imobilului; o hotarare judiciara care poate tine loc de act autentic de instrainare a unui bun imobil poate fi pronuntata si in conditiile art. 1669 C. civ., in procedura reglementata de legea DIP, inscrisul care, prin hotarare judecatoreasca, se perfecteaza in act de transfer de proprietate, fiind nimic altceva decat ipoteca, un contract accesoriu contractului de imprumut, dar care contine o evaluare a imobilului dat in garantie, o clauza de stil din care rezulta ca partile au agreat ca valoarea imobilului acopera intreaga valoare a creantei, cu tot cu accesoriile sale, precum si acceptul (tacit sau expres) ca, in caz de neexecutare a obligatiei, imobilul sa fie luat in plata in vederea stingerii datoriei; in consecinta, legea DIP nu deroga de la Codul civil in aceasta privinta ci, dimpotriva, ii confera valente noi.
Asadar, legea instituie doua mecanisme a caror natura contractuala este peremptorie (vorbim de o reducere a poverii sau de o preluare in plata amiabila, in pasul unu, si de o autentificare a unei dari in plata, in schimbul liberarii de datorie, in pasul doi) precum si un mecanism judiciar care tine loc de contract. Nimic nu impiedica partile ca, la trecerea in pasul doi sau chiar trei, sa decida impreuna (iar acest lucru ar insemna, din nou, contracte) alte solutii decat transferul dreptului de proprietate asupra imobilului ipotecat in schimbul liberarii debitorului. Spre exemplu, chiar in fata instantei, partile pot efectua o tranzactie prin care sa se evite procesul, precum si transferul dreptului de proprietate, in schimbul unei solutii de reducere a poverii sau, dupa caz, in schimbul unei solutii locative pentru debitor si familia sa, care sa ramana in imobil, platind creditorului o chirie, ulterior convertibila in rata a unui nou credit, etc.
Cu exceptia celor de rea-credinta, precum si a celor platiti sa fie subiectivi, este evident pentru toata lumea ca legea DIP nu contine nicio interventie in contract (si aceasta chiar daca legislatia protectiei consumatorilor nu numai ca nu ar interzice, dar chiar ar face necesara o astfel de interventie in cazuri de incalcare evidenta si constanta a drepturilor si intereselor consumatorilor).
De fapt, legea contine un mecanism suplu si eficient de solutionare a situatiei de supra-indatorare a debitorului, situatie care, oricum, este prejudiciabila in primul rand pentru banca. Intr-adevar, un debitor neperformant este un cost suplimentar pentru banca (provizioane, costuri legale si executoriale, costuri de administrare a imobilului grevat de ipoteca, etc.) si, intrucat „nu poti lua camasa de pe un om dezbracat[6]”, banca va fi obligata fie sa stearga datoria, la un moment dat, fie sa o vanda unui colector de creante la preturi ridicole.
4. In legatura cu pretinsa retroactivitate, trebuie spus clar si raspicat ca, daca legea DIP nu s-ar aplica si contractelor aflate in derulare la data edictarii sale, ea ar deveni complet inutila, intrucat OUG nr. 52/2016, care transpune (tardiv) in legislatia noastra Directiva 2014/17 privind creditele imobiliare, se aplica doar contractelor care se vor fi incheiat dupa intrarea sa in vigoare. In acest fel, nu numai ca s-ar crea o situatie de inadmisibila discriminare in favoarea consumatorilor de credite de retail incheiate dupa intrarea in vigoare a OUG nr. 52/2016 (care prevede o forma de dare in plata destul de protectiva pentru acestia) si in defavoarea celor care au avut nesansa de a incheia astfel de contracte inainte de intrarea in vigoare a OUG nr. 52/2016, dar ii va transforma pe acestia din urma in captivi pe viata ai unor contracte care, foarte curand, vor face din ei niste cazuri sociale, de persoane fara locuinta, intrucat starea lor de supra-indatorare va genera executarea silita prin punerea in vanzare a caselor lor si, ulterior, evacuarea din aceste case. Cei care, pentru a-si achita ratele exorbitante ale acestor credite (acordate iresponsabil de usor in anii 2006-2008) sau, dupa caz, datoriile catre colectorii de creanta carora le-au cazut victime din ratiuni de „curatare” a portofoliului bancilor, au plecat la munca in strainatate, lasandu-si copiii minori in grija rudelor, vor fi descoperit ca eforturile si sacrificiile lor au fost zadarnice. De altfel, de aici rezulta si interesul public pentru ca legea sa se aplice si contractelor in derulare, mai ales ca este vorba de a crea consumatorilor o situatie mai buna decat cea stabilita de minimis de legislatia europeana.
Unii teoreticieni au fost de parere ca, decat sa apeleze la legea DIP (legea pe care au calificat-o in fel si chip, de la „folclor juridic” la „anomalie juridica”, pana la „asa-zisa lege” sau „lex simulata” si cate si mai cate[7]), consumatorii ar putea sa apeleze la institutia revizuirii contractului prin impreviziune, iar acest lucru ar fi preferabil „auto-evacuarii” din propria casa[8]. Numai ca, si aceasta institutie, prevazuta doar de Codul civil din 1 octombrie 2011, este inlaturata de la aplicare fata de cei care aveau contracte incheiate inainte de intrarea in vigoare a noului Cod civil. Regula rezulta din art. 102 din Legea nr. 71/2011 de punere in aplicare a Codului civil si este foarte problematica din perspectiva non-discriminarii prevazute de Constitutie. Dar ea ridica o problema opusa retroactivitatii, caci face sa supravietuiasca, pentru o categorie larga de debitori care au avut „nesansa” de a incheia contracte inainte de 2011, o lege veche, abrogata, care devine, astfel, ultraactiva. Iar ultraactivitatea legii vechi e mai rea decat retroactivitatea, caci determina nu numai discriminare, ci si supravietuirea unor reguli, uzante sau practici vechi, revolute, condamnate de noua lege.
Interesant este ca, privita din perspectiva contractului de garantie, si nu exclusiv din perspectiva contractului de imprumut, este evident ca legea DIP, care se refera doar la imobilele ipotecate care ar putea fi date in plata in vederea eliberarii de datorie, nici macar nu pune problema retroactivitatii. Contractul de ipoteca, accesoriu obligatoriu al oricarui contract de credit ipotecar sau imobiliar, contine referirea la evaluarea imobilului luat in garantie (aceasta fiind, conform reglementarilor prudentiale bancare, de minim 133% din valoarea creditului), dar si clauza–stil conform careia valoarea evaluata acopera intreaga creanta, precum si accesoriile sale. A transforma aceasta ipoteca in proprietate nu inseamna decat a da efect unui contract, asa cum a fost el incheiat. A decide altfel ar insemna a se pune in sarcina consumatorului nu numai riscul total de dobanda si riscul total valutar (ceea ce, oricum, este excesiv, dovada stand miile de decizii judiciare care sanctioneaza acest abuz de putere economica, fie prin eleminarea din contracte a clauzelor abuzive relative la dobanzi si la costurile ascunse, suplimentare sau excesive, fie prin inghetarea cursului de schimb), ci si riscul de devalorizare a imobilului pus in garantie, ceea ce este profund inechitabil.
O lege aplicabila si contractelor aflate in derulare la data edictarii sale, chiar si in cazul in care ele s-ar afla in fata organelor judiciare ca obiect al unor litigii, elimina discriminarea intre persoane aflate in aceeasi situatie. De aceea, o astfel de lege nu incalca principiul procesului echitabil[9]. Dimpotriva, de-abia in momentul in care legea ar fi cantonata la contractele incheiate dupa data intrarii in vigoare, fiindu-i refuzate efectele fata de contractele aflate in derulare, legea ar deveni contrara Constitutiei, intrucat ea nu ar mai fi o lege dreapta, reluand discriminarea pe care o practica in prezent art. 102 din Legea nr. 71/2011 de punere in aplicare a Codului civil si OUG nr. 52/2016 privind creditele imobiliare. Or, conform art. 1 alin. (3) din Constitutie, Romania este un stat de drept, democratic si social, in care dreptatea, demnitatea omului si drepturile si libertatile cetatenesti sunt valori supreme si sunt garantate. Dreptatea este una dintre fundamentele constitutionale ale Statului roman, fara de care nu exista democratie si nici stat de drept. Nu este permisa emiterea unor legi nedrepte, asa cum ar fi legea darii in plata, daca din ea ar fi eliminat art. 11 care, in mod clar, predictibil, statueaza ca legea se aplica si contractelor aflate in derulare la data aparitiei sale si aceasta tocmai pentru echilibrarea acestor contracte.
In orice caz, partile unui contract aflat in curs de derulare in momentul intrarii in vigoare a legii noi isi vad segmentate in doua categorii distincte drepturile si obligatiile generate de acel contract: efecte deja epuizate inainte de intrarea in vigoare a legii noi si efecte care continua sa se produca si dupa acest moment. A aplica legea noua efectelor care continua sa se produca dupa data intrarii sale in vigoare nu inseamna a da efect retroactiv legii noi, ci a face aplicarea imediata a acesteia, refuzand efecte ultraactive legii vechi. Este o concluzie simpla, care rezulta, de altfel, si din art. 6 alin. (6) C. civ. („dispozitiile legii noi sunt de asemenea aplicabile si efectelor viitoare ale situatiilor juridice nascute anterior intrarii in vigoare a acesteia, derivate din […] raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, […] daca aceste situatii juridice subzista dupa intrarea in vigoare a legii noi”). Pe de alta parte, efectele deja epuizate ale contractului raman supuse legii vechi: avansul platit de consumator pentru a cumpara pe credit imobilul, precum si ratele achitate pana in acel moment raman in patrimoniul bancii, nefiind afectate de noua lege.
Aplicabilitatea unei legi la contractele aflate in derulare in momentul edictarii sale este acceptata atat in jurisprudenta CJUE, cat si in jurisprudenta recenta a Curtii Constitutionale, precum si in jurisprudenta relativ recenta a ICCJ.
Astfel, in cauza ANPC Calarasi contra Volksbank (C – 602/10), CJUE a statuat ca o lege de protectie a consumatorilor, asa cum este OUG nr. 50/2010, poare fi aplicata si contractelor in derulare la data edicatarii sale, cu conditia sa reglementeze conditii mai favorabile consumatorilor.
Recent, prin Decizia nr. 245/2016, Curtea Constitutionala, avand de analizat mai multe exceptii de neconstitutionalitate privitoare la art. 12-13 din Legea clauzelor abuzive nr. 193/2000 (atacate de banci pentru motivul ca ar fi retroactiva), a decis ca legea nu este retroactiva, din moment ce nu afecteaza drepturile si obligatiile deja epuizate inainte de intrarea in vigoare legii noi, efectele acesteia fiind doar pentru viitor. O legea ar fi retroactiva doar daca ar modifica situatii pentru trecut, iar nu atunci cand reglementeaza diferit de legea veche o situatie juridica pentru viitor. In acest fel, legea nu face altceva decat sa refuze supravietuirea legii vechi. Solutia este in linie cu foarte multe alte decizii pronuntate de CCR in ultima vreme, inclusiv in acest domeniu al protectiei consumatorilor, cum ar fi Decizia nr. 1.321 din 11 octombrie 2011 privitoare la OG nr. 21/1992 privind protectia consumatorilor[10] sau Decizia nr. 887/15.12.2015 privind legea nr. 20/2015 privind recuperarea ajutorului de stat[11].
Intr-un recurs in interesul legii, ICCJ a conchis, prin Decizia nr. 13 din 20.03.2006, ca „ori de cate ori o lege ulterioara modifica efectele viitoare ale unor specii de contracte sau le exclude, pentru satisfacerea unui interes de ordine publica, trebuie sa se considere ca dispozitia modificatoare sau prohibitiva a legii ulterioare se aplica si la efectele nerealizate ale contractului incheiat anterior, pentru motivul ca ordinea publica, astfel cum legiuitorul o stabileste, trebuie sa aiba, prin esenta ei, un caracter de unitate si de uniforma obligativitate pentru toti, neputand prevala legea privata a contractului asupra dispozitiilor legale de interes public”.
In doctrina[12] s-a aratat ca legiuitorul poate, pentru considerente de ordin public, sa intervina cu consecinte modificatoare ori chiar extinctive asupra unor contracte in curs, prin norme imperative de imediata aplicare, cuprinse intr-o lege noua care modifica sau sting normele private generate de contract, ca expresie a vointei partilor contractante.
5. In sustinerea unei alte exceptii de neconstitutionalitate, opozantii legii DIP clameaza pierderi din aplicarea legii, pierderi care le-ar incalca dreptul de proprietate, garantat de art. 44 din Constitutie.
Dar s-a trecut mult prea usor peste realitatile ecomomice impuse de contractele de adeziune puse pe piata de banci in anii 2006-2008, cu acordul (implicit sau chiar expres) al BNR. La contractarea unui credit ipotecar sau imobiliar, consumatorul trebuie sa achite din fonduri proprii un avans situat, de regula, la un sfert din valoarea imobilului ipotecat. Primii ani ai contractului (8-10 ani), consumatorul plateste mai mult costuri ale creditului si mai putin principalul, ceea ce duce la un volum de plati care, deseori, acopera tot profitul estimat de banca. In plus, in urmarea operatiunii de dare in plata, banca primeste un imobil (acesta e o valoare reala, palpabila, chiar daca de multe ori reprezinta doar o fractie din evaluarea initiala, evaluare facuta tot de banca, pe cheltuiala debitorului). Nu este, deci, vorba, de o pierdere ci, cel mult, de o diminuare a profitului de cazinou cu care bancile din Romania s-au obisnuit in anii 2006-2008. Singurul care pierde cu adevarat este consumatorul – caci el pierde si casa, si avansul platit la incheierea contractului, si ratele si dobanzile platite pana in prezent si face asta in schimbul proprietatii pe veniturile sale viitoare dar, mai ales, in schimbul libertatii sale. Un consumator va face acest gest doar in extremis, adica doar atunci nu va putea identifica alte metode a iesi din captivitatea impusa de contractul de credit.
Pentru a-si clama protectia proprietatii bancile invoca o creanta, si nu un bun. Dar creanta – cu exceptia unor situatii foarte speciale, rezumate mai jos – nu se poate confunda cu bunul sau cu proprietatea asupra unui bun.
Dreptul de creanta este un drept relativ. Realizarea sa depinde de o persoana, mai precis, de debitor. Daca debitorul este solvabil, creanta poate fi realizata. Daca debitorul este insolvabil, realizarea creantei este o iluzie sau, cel mult, o incertitudine. De altfel, daca insolvabilitatea este cauzata de o un eveniment fortuit, debitorul este liberat de datorie (art. 1643 C. civ.). Asadar, creanta nu este in sine un bun, ci o posibilitate.
Proprietatea, in schimb, este un drept real. Existenta sa nu e dependenta de o persoana anume, de comportamentul sau solvabilitatea sa, intrucat este un drept opozabil erga omnes. Toata lumea are obligatia generala de a se abtine de la acte, fapte sau comportamente de natura a tulbura uzul sau linistita posesie a bunului.
De aceea, a confunda creanta cu proprietatea este o greseala conceptuala grava.
Creanta poate fi considerata bun in sensul CEDO doar daca poate fi calificata drept speranta legitima, in sensul Protocolului aditional nr. 1 la CEDO. Conceptul de speranta legitima a fost explicitat in speta Brumarescu, acest model de motivare regasindu-se, ulterior, in foarte multe alte decizii ale CtEDO. Pensia, salariul, restituirea imobilului nationalizat sau despagubirile cuvenite pentru cazul in care restituirea in natura nu ar mai fi posibila, pot fi considerate sperante legitime (si, totusi, Statul roman le-a limitat drastic si in repetate randuri, iar CCR si chiar CtEDO – mai ales in cauza pilot Atanasiu contra Romaniei din august 2010 – au considerat ca aceste limitari sunt admisibile).
In orice caz, in analiza sintagmei „speranta legitima”, accentul nu se pune neaparat pe speranta, pe dorinta creditorului de a-si vedea creanta realizata, ci accentul se pune pe legitimitate : creditorul poate spera in realizarea creantei sale, dar aceasta speranta trebuie sa fie realista, si nu fantezista sau mitologica (wishfull thinking) si, mai ales, aceasta trebuie sa aiba legitimitate. O creanta poate avea toate andosamentele, formulele legale si apostilele birocratice, dar, daca are in persoana debitorului un insolvabil sau o fantoma, devine o iluzie. O creanta poate fi legala, poate fi formal corect stabilita, dar, daca nu este si legitima, atunci ea nu mai poate fi calificata „bun” in sensul CEDO si, deci, nici nu mai beneficiaza de garantie sau protectie. Cu siguranta, nu poate fi considerata speranta realista o dorinta de a incasa o creanta contra unui debitor care nu mai are niciun bun, creanta pe care banca o vinde colectorilor cu 1% din valoare. Cu certitudine nu este legitima speranta de a incasa o creanta care contine costuri ascunse, valori artificial create sau calculate in sarcina debitorului ruinat si, mai ales, nu este legitima speranta realizarii unei creante nascute din abuz, practici inselatoare si comercializarea de produse toxice. Daca ai inselat la cantar, daca ai pus in pericol sanatatea sau interesele economice ale clientilor sau ai furat, nu poti pretinde realizarea unei creante rezultate din aceste comportamente. De altfel, este dubitabil ca bancile din Romania, opozante ale legii DIP, ar avea speranta realista de a recupera de la debitor o creanta, din moment ce vand aceasta creanta la colectori cu 0,1%. Este vorba, in acest caz, mai degraba, de o dorinta usor ilegitima de a-si utiliza mai rapid si mai comod din punct de vedere fiscal provizioanele constituite pentru trecerea debitorilor lor in „zona neperformantelor” si de dorinta foarte ilegitima a mentine coarda datoriei intinsa la maxim, pentru a nu „stimula reducerea responsabilitatii” si asa-numitul hazard moral.
In plus, in procedura bail-in-ului (salvarea bancilor cu banii confiscati ai deponentilor) se intampla ceva mult mai grav: fara o procedura atat de transparenta si supla cum este cea reglementata de legea DIP, procedura care include si instante de judecata, confiscarea depozitelor bancare in vederea salvarii bancilor se dispune in mod ocult, fara posibilitatea unui control judiciar adevarat, prin decizie a unei autoritati administrative (BNR). Si, cu toate acestea, CJUE a decis in speta Ledra advertising contra CE si BCE ca astfel de limitari ale dreptului de proprietate sunt admisibile, daca sunt facute in interes public[13].
6. Atat de multe exceptii de neconstitutionalitate au fost ridicate (nota bene, contra unei legi intinsa pe doar 2 pagini, continand doar 12 articole, orientate catre facilitarea unei negocieri pentru reducerea poverii debitorului, iar, in caz de refuz, catre stingerea unui raport juridic patologic, de natura a determina, mentine sau chiar adanci ruina debitorului, recte, stergerea datoriei prin darea in plata a imobilului ipotecat), atat de multe texte experte si „experte” de infierare sau de diabolizare a legii, a initiatorilor si a „beneficiarilor” sai au fost scrise, atat de multe milioane au fost cheltuite pe anti-reclama, seminarii de indoctrinare anti-lege, carti si colectii de articole critice sponsorizate, etc., incat stai si te intrebi daca lumea noastra juridica – si nu numai – mai are constiinta faptului sau macar sentimentul ca aplicarea stricta, formalista, chiar talibana a legii, fara a tine cont de particularitatile concrete si curente, poate dauna dreptului si justitiei.
Caci totalitatea dreptului poate conduce la cea mai mare nedreptate – summum ius, summa injuria[14].
[1] Mai bine cunoscuta publicului sub denumirea de Legea darii in plata si identificata adeseori cu acronimul DIP, care va fi utilizat, brevitatis causa, si in prezentul material, face in prezent obiectului unui numar de peste 450 de dosare aflate pe rolul Curtii Constitutionale.
[2] Pentru notiunea de ordine publica economica de protectie, a se vedea Al. Bénabent, Droit civil. Les obligations, Montchrestien, Paris, 2001, p. 112; Chr. Larroumet., Les obligations. Le contrat, Economica, Paris, 2003, p. 100-101; J. Flour, J.-Luc Aubert, É. Savaux, Droit civil. Les obligations, 1. L’acte juridique 10e édition, Armand Colin, Paris, 2002, p. 215-217; Fr. Terré, Ph. Simler, Yv. Lequette, Droit civil. Les obligations, Dalloz, Paris, 2005, p. 389-390.
[3] Hotararea din 27 iunie 2000, Oceano Grupo Editorial şi Salvat Editores, C-240/98-C-244/98, Rec, p. 1-4941, punctual 25, precum şi Hotararea din 26 octombrie 2006, Mostaza Claro, C-168/05, Rec, p. 1-10421, punctul 25.
[4] Hotararea Oceano Grupo Editorial şi Salvat Editores, citata anterior, punctul 27, Hotararea Mostaza Claro, citata anterior, punctul 26, precum şi Hotararea din 6 octombrie 2009, Asturcom Telecomunicaciones, C-40/08, Rep., p. 1-9579, punctul 31.
[5] Se va putea vedea mai jos ca legea DIP nici macar nu reprezinta o interventie a legiuitorului in contracte, ci o aplicatie a teoriei contractului din Codul civil.
[6] Expresia apartine redactorului raportului din 2012 pe care London Economics l-a redactat la cererea Financial Services Users Group (FSUG), raport care a stat la baza unor rezolutii din 2013 si 2015 ale Parlamentului European si care, de altfel, a inspirat proiectul Legii DIP. Raportul poate fi consultat aici.
[7] Unul dintre acesti teoreticieni, in frenezia combaterii Legii DIP, a dat un citat din Tomas de Torquemada. A se vedea: Legea dării în plată: lex authentica sau simulata?, nota 70 subsol. Pentru aceia dintre cititori care nu stiu cine a fost acest Tomas de Torquemada, recomand Wikipedia. Veti putea observa ca omul, nascut in 1420 si decedat in 1498, a fost nu doar un simplu inchizitor care obisnuia sa obtina “marturisiri” ale acuzatilor in camera de tortura, cu niste blande instrumente de tipul Fecioarei de fier (Iron Maiden…), ci chiar Marele Inchizitor, cel care a introdus ideea de totalitarism in Europa, un sistem politic si judiciar care nu era interesat de fapte si nici de adevar, ci de controlul sufletelor si al constiintelor. In acest ritm frenetic al “argumentatiei” anti-lege DIP, este foarte probabil ca, in curand, vom regasi prin articolele “stiintifice” dedicate combaterii acestei legi eretice chiar si citate din Mein Kampf.
[8] Autorii acestui termen ironic, nepotrivit cand e vorba de niste oameni care trec printr-o drama personala, au omis sa spuna ca evacuarea se intampla oricum, iar dupa evacuarea „obisnuita”, debitorul ramane in continuare captiv in contract, victima a recuperatorilor de creante, in timp ce „auto-evacuarea” aduce liberarea de datorie.
[9] In cauza Gorraiz Lizarraga s.a. contra Spaniei, CtEDO a stabilit ca adoptarea unei legi de interes general, chiar in cursul unor proceduri judiciare, fara a impune astfel o anume solutie intr-un litigiu determinat, nu contravine principiului preeminentei dreptului si principiului unui proces echitabil, consacrate de art. 6 din Conventie (paragraful 64 din hotarare).
[10] „O lege nu este retroactiva atunci cand modifica pentru viitor o stare de drept nascuta anterior şi nici atunci cand suprima producerea in viitor a efectelor unei situaţii juridice constituite sub imperiul legii vechi, pentru ca in aceste cazuri legea noua nu face altceva decat sa reglementeze modul de acţiune in timpul urmator intrarii ei in vigoare, adica in domeniul ei propriu de aplicare. Rezulta ca retroactivitatea legii priveşte modificarea unei situaţii pentru trecut, iar nu reglementarea diferita a unei situaţii juridice pentru viitor”.
[11] „O lege nu este retroactiva atunci cand modifica pentru viitor o stare de drept nascuta anterior si nici atunci cand suprima producerea in viitor a efectelor unei situatii juridice constituite sub imperiul legii vechi, pentru ca in aceste cazuri legea noua nu face altceva decat sa refuze supravietuirea legii vechi si sa reglementeze modul de actiune in timpul urmator intrarii ei in vigoare, adica in domeniul ei propriu de aplicare. […] legea […] nu vadeste o aplicare retroactiva a legii, respectiv aplicarea acesteia unor situatii calificate drept facta praeterita, ci unor situatii pendinte aflate in curs de executare la momentul intrarii in vigoare a legii. Legea actioneaza in domeniul sau propriu de aplicare, fiind de imediata aplicare si acestor situatii”.
[12] L. Pop, Tratat de drept civil. Obligatiile, vol. II. Contractul, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2009, p. 531; a se vedea si M.B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Editura All Educational, Bucuresti, 1998, p. 21-23.
[13] In Cauza C-8/15 P (Ledra Advertising contra Comisiei Europene si a Bancii Centrale Europene), CJUE a retinut ca dreptul de proprietate (garantat prinart. 17 din carta) nu este o prerogativa absoluta si ca exercitarea sa poate face obiectul unor restrictii justificate de obiective de interes general urmarite de Uniune si sa nu constituie, fata de scopul urmarit, o interventie disproportionata si intolerabila care ar aduce atingere insusi continutului drepturilor astfel garantate.
[14] Am facut cunostinta cu acest dicton, cu uimire, pentru prima data, in toamna anului 1992, in timpul unei prelegeri de drept civil de anul II a unuia dintre autorii acestui text: https://juridice.ro/essentials/499/legea-privind-darea-in-plata-examen-critic-al-anumitor-elemente-de-neconstitutionalitate-si-neconventionalitate. Eu continui sa cred ca, la fel ca si atunci, la 2 ani distanta de revolutie, si acum, in 2016, legalismul este o spoiala de legalitate, o plaga a lumii moderne, o avocatura a fariseilor, care ne-ar putea conduce, treptat si fara bagare de seama, la Sharia, dar la una de rit european. Un exemplu de orbire fariseica ne este oferit in cateva sute de dosare de contestatii la darea in plata, unde s-a ridicat, printre multiplele exceptii de neconstitutionalitate a unor texte concrete din legea DIP, si o exceptie de neconstitutionalitate a intregii legi. Nu se poate cere, in cadrul exceptiei de neconstitutionalitate, declararea neconstitutionalitatii intregii legi. Legea CCR, in art. 29, se refera la o norma in vigoare, nu la un intreg act normativ. Examinarea intregului act normativ se poate efectua doar prin intermediul procedurii sesizarii CCR, o procedura prealabila intrarii sale in vigoare. Sesizarea prealabila de neconstitutionalitate este permisa doar Parlamentului, Presedintelui Romaniei, Guvernului si Avocatului Poporului; or, aceste institutii au declarat ca nu ataca legea in integralitatea sa la CCR; Presedintele a spus chiar public ca, dupa analiza noii forme a legii, rezultata dupa reexaminarea sa in Parlament, o gaseste “in regula”.
Avocat prof. dr. Gheorghe Piperea
PIPEREA & ASOCIATII
Nota JURIDICE.ro: A se vedea şi Când Juan de Torquemada devine Tomás de Torquemada… | Marian Nicolae
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
