TOP LEGAL
Print Friendly, PDF & Email

Arbitrabilitatea litigiilor în materia drepturilor de proprietate intelectuală

19 octombrie 2016 | Sonia FLOREA

Drept comercial
Gratuit pentru membri

Sonia Florea

Sonia Florea

I. Problema arbitrabilității litigiilor în materia drepturilor de proprietate intelectuală raportată la reglementarea procedurii arbitrale prin dispozițiile Codului de procedură civilă.

1. Competenţa tribunalului arbitral de a soluţiona litigii de proprietate intelectuală. Codul de procedură civilă definește arbitrajul ca jurisdicţie alternativă având caracter privat[1].

Întreaga procedură a arbitrajului asigură flexibilitate şi dă posibilitatea părţilor de a controla desfăşurarea acesteia. Părţile litigante şi tribunalul arbitral pot stabili reguli de procedură derogatorii de la dreptul comun, cu condiţia respectării ordinii publice, a bunelor moravuri şi a dispoziţiilor imperative ale legii.

Învestirea tribunalului arbitral se face în temeiul voinţei părţilor şi în limitele voinţei părţilor, potrivit convenţiei arbitrale, care poate fi încheiată sub forma unei clauze compromisorii[2], fie sub forma unui compromis[3].

Compromisul poate fi încheiat în scris, în orice moment, chiar dacă litigiul se află deja pe rolul unei instanţe[4] şi chiar în faţa tribunalului arbitral[5].

Hotărârea pronunţată de tribunalul arbitral este obligatorie şi definitivă numai pentru părţile litigante[6].

Încheierea convenţiei arbitrale exclude, pentru litigiul care face obiectul ei, competenţa instanţelor judecătoreşti[7]. Convenţia arbitrală este lovită de nulitate sau este inoperantă[8] în cazul în care părţile convin să soluţioneze pe calea arbitrajului litigiile care privesc […] drepturile asupra cărora părţile nu pot să dispună[9]. Hotărârea arbitrală poate fi desfiinţată dacă litigiul nu era susceptibil de soluţionare pe calea arbitrajului[10].

În materia drepturilor de proprietate intelectuală, procedura arbitrală oferă multiple avantaje, în special prin caracterul confidenţial şi celeritatea acesteia.

Flexibilitatea reglementării privind învestirea tribunalului arbitral prin convenţie arbitrală permite ca cererile arbitrale să fie întemeiate fie pe contracte privind exploatarea drepturilor (contracte de cesiune, de licenţă, de editare, de franciză, etc.), fie pe săvârşirea faptei ilicite de contrafacere, în afara oricărei legături contractuale anterioare între părţi, dacă părţile convin în scris, chiar în faţa tribunalului arbitral, ca soluţionarea litigiului să se facă de către acesta.

1.1. Competenţa tribunalului arbitral de a soluţiona litigii privind drepturi de proprietate intelectuală de natură nepatri­monială. În privinţa litigiilor în materia drepturilor de proprietate intelectuală, o primă problemă este aceea dacă acestea sunt arbi­trabile[11], în raport de calificarea drepturilor litigioase ca drepturi de care părţile pot să dispună[12].

Răspunsul la întrebarea dacă părţile pot dispune de drepturile de proprietate intelectuală impune clarificarea naturii juridice a drepturilor, şi anume, dacă acestea sunt drepturi moniste, transmisibile în totalitate sau drepturi dualiste, care conferă titularului prero­gative patrimoniale (drepturi cu conţinut economic) şi nepa­trimoniale (drepturi morale).

În ce priveşte drepturile de proprietate industrială, prero­gativele nepatrimoniale sunt rareori exercitate de titulari. În măsura în care aceste drepturi fac obiectul unor contracte de exploatare încheiate cu terţii, de principiu, soluţionarea litigiilor născute în executarea contractelor este posibilă pe calea arbitra­jului. Rezerva pe care o facem are în vedere problema dacă tribu­nalul arbitral este competent să se pronunţe cu privire la problema valabilităţii dreptului invocat de reclamant, în majoritatea cazurilor invocată în apărare de către pârât[13].

Problema naturii dualiste sau moniste a drepturilor de proprietate intelectuală este relevantă în special în ce priveşte dreptul de autor şi dreptul conex, care pot face obiectul contractelor de exploa­tare cu titlu oneros.

1.1.1. Dacă dreptul de autor sau conex este analizat ca drept dualist, atunci titularul poate transmite terţului numai parţial dreptul său, şi anume prerogativele cu conţinut patrimonial. Pot fi soluţionate litigiile privind încălcarea drepturilor patrimoniale şi nepa­trimoniale pe calea arbitrajului?

Aparent, răspunsul nu poate fi decât negativ în ce priveşte drepturile morale de autor, deoarece acestea sunt netransmisibile, inalienabile, şi intră în categoria drepturilor de care părţile nu pot să dispună[14]. Dacă tribunalul arbitral este sesizat cu o cerere de chemare în judecată întemeiată pe încălcări ale drepturilor de natură nepatrimonială, acesta ar urma să decline competenţa, prin hotărâre împotriva căreia nu se poate formula acţiunea în anulare[15].

La o analiză mai atentă, observăm că, dacă titularul dreptului nu poate dispune cu privire la dreptul moral însuşi, acesta poate dispune cu privire la creanţa născută ca urmare a încălcării dreptului său, ceea ce ar permite arbitrabilitatea litigiilor născute în legătură cu drepturile de autor[16].

În doctrina italiană, potrivit unei opinii[17], drepturile morale de autor sunt excluse de la arbitraj, iar, potrivit unei alte opinii[18], autorul poate dispune de dreptul moral de a pretinde respectarea integrităţii operei şi de a se opune oricărei modificări, astfel că acesta poate fi arbitrabil.

1.1.2. Dacă dreptul de autor sau conex este analizat ca drept monist, atunci titularii pot dispune de toate prerogativele protejate legal, iar tribunalul arbitral este competent, în toate cazurile, să solu­ţioneze litigii născute în legătură cu executarea contractelor de exploatare a drepturilor[19].

1.2. Competenţa tribunalului arbitral de a soluţiona litigii privind drepturi de proprietate industrială exclusive. Drepturile de proprietate industrială pot fi analizate ca drepturi exclusive sau neexclusive.

Drepturile neexclusive de proprietate industrială sunt cele născute în patrimoniul titularului fără parcurgerea unor formalităţi prealabile de înregistrare, precum secretul comercial, marca neînregistrată, desenul neînregistrat sau cele care, deşi sunt dobândite prin înregistrare, nu sunt reglementate de lege ca drepturi de monopol, cu caracter exclusiv, cum sunt numele de domeniu, numele comercial, emblema.

Cererile privind drepturile neexclusive de proprietate indus­trială nu ridică probleme sub aspectul arbitrabilităţii.

Drepturile de proprietate industrială exclusive sunt drepturi născute în patrimoniul titularului prin parcurgerea unor formalităţi administrative de competenţa OSIM.

Componentele patrimoniale sunt mult accentuate în cazul acestor drepturi, dar nu se poate nega existenţa prerogativelor morale conferite titularilor[20]. De regulă, exploatarea drepturilor se face prin încheierea unor contracte cu terţii, astfel că, de principiu, este posibilă soluţionarea litigiilor născute în legătură cu executarea contractelor de către tribunalul arbitral.

Problema necompetenţei tribunalului arbitral se poate ridica atunci când pârâtul se apără invocând nevalabilitatea dreptului de proprietate industrială exclusiv al reclamantului, fie prin întâmpinare, fie pe calea cererii reconvenţionale.

De principiu, cererile în anularea înregistrării drepturilor de proprietate industrială nu pot fi soluţionate în procedura arbitrajului, deoarece nu poartă asupra unor drepturi cu privire la care părţile să poată tranzacţiona. Dacă distingem, însă, între motive de anulare care au în vedere ocrotirea unui interes public şi motive în anulare care au în vedere un interes privat, putem identifica acţiuni în anulare care pun în discuţie drepturi care pot face obiect al tranzacţiei părţilor[21].

Legile special edictate în materie prevăd expres competenţa exclusivă a Tribunalului Bucureşti de a soluţiona cererile în anularea titlurilor de proprietate industrială emise de OSIM şi cererile în decăderea titularului din dreptul său.

Pot părţile să deroge de la această prevedere legală şi să permită tribunalului arbitral să se pronunţe asupra valabilităţii dreptului de proprietate industrială exclusiv?

1.2.1. Într‑o posibilă interpretare, normele privind competenţa exclusivă a Tribunalului Bucureşti sunt norme cu caracter imperativ, de ordine publică[22], de la care nu este permisă nicio derogare[23].

Dacă, însă, avem în vedere că regulile privind competenţa au ca obiect repartiţia funcţiilor jurisdicţionale în cadrul jurisdicţiei statale, reţinem că regulile nu pot afecta materia arbitrajului, situată în sfera jurisdicţiei private[24], astfel că nu putem deduce auto­mat necompetenţa tribunalului arbitral de a soluţiona un litigiu din existenţa unei reguli ce stabileşte competenţa exclusivă a unei instanţe statale.

Noţiunea de ordine publică[25] în arbitraj este relativă şi depinde de interesul pe care legiuitorul alege să îl protejeze preponderent: interesul public de a rezerva competenţa exclusivă a jurisdicţiei statale şi interesul public ca activitatea comercială să fie promovată şi încurajată prin asigurarea unor mecanisme eficiente, rapide şi flexibile de dispută a diferendelor[26], care să confere în termen scurt securitate şi stabilitate circuitului juridic civil general.

Interpretarea este justificată pe considerente care ţin de respectarea interesului public şi a ordinii publice[27]. Se susţine că sunt apărate prerogativele publice ale Statului de a recunoaşte sau nu protecţie juridică prin drepturi de proprietate industrială exclusive, opozabile erga omnes şi de a impune un sistem de publicitate prin registre naţionale publice, care să reflecte dinamica acestor drepturi, inclusiv prin înregistrarea contractelor de cesiune şi de licenţă. Statul organizează prin lege activitatea OSIM, autoritate administrativă unică, competentă în materie. Numai instanţele statale pot verifica valabilitatea drepturilor şi pot să pronunţe anu­larea titlurilor de proprietate industrială eliberate de OSIM sau decăderea titularului din drepturi, prin hotărâri judecătoreşti apte a fi înscrise în registrele naţionale administrate de OSIM.

Tribunalul arbitral ar urma să constate necompetenţa de soluţionare a cererii reconvenţionale şi să decline competenţa[28]. În acest caz, se ridică întrebarea dacă tribunalul arbitral ar fi obligat să suspende procedura de soluţionarea cererii arbitrale, până la soluţionarea cererii reconvenţionale în proceduri judiciare, prin hotă­râre judecătorească definitivă[29].

În cazul în care problema nevalabilităţii ar fi ridicată ca apă­rare de fond, tribunalul arbitral ar urma să constate necompetenţa de a soluţiona cererea arbitrală în întregime şi ar urma să decline competenţa către instanţa judecătorească.

Raţiunile care stau la baza interpretării nu se justifică la o ana­liză mai atentă.

Implicarea autorităţii administrative în soluţionarea litigiilor care au ca obiect contestarea valabilităţii dreptului de proprietate industrială exclusivă[30] este minimă. În procedurile judiciare privind anularea sau decăderea din drepturi, citarea OSIM se face exclusiv în scopul ca autoritatea administrativă să pună la dispoziţia instanţei actele, documentele şi informaţiile necesare soluţionării pricinii. OSIM nu este parte în proces. Aceeaşi ar fi situaţia OSIM în procedurile arbitrale, deoarece tribunalul arbitral este competent să solicite informaţii scrise autorităţilor publice în legătură cu actele şi acţiunile sale, care sunt necesare pentru soluţionarea cauzei[31], iar, în cazul în care autoritatea publică refuză transmiterea informaţiilor, măsura poate fi dispusă de către tribunalul competent potrivit art. 547 NCPC.

În ce priveşte obiecţia întemeiată pe efectul inter partes produs de hotărârea arbitrală care s‑ar pronunţa cu privire la valabilitatea/ nevalabilitatea dreptului de proprietate industrială, observăm că şi hotărârea judecătorească produce efecte numai între părţi şi succesorii acestora, potrivit art. 435 alin. (1) NCPC.

Efectul juridic inter partes sau erga omnes nu se confundă cu opozabilitatea hotărârii arbitrale, respectiv a hotărârii judecătoreşti. Dacă hotărârea judecătorească este opozabilă oricărei terţe persoane, atât timp cât aceasta din urmă nu face, în condiţiile legii, dovada contrară[32], iar opozabilitatea este asigurată prin comu­nicarea din oficiu către OSIM a hotărârii definitive pronunţate, pentru înscrierea acesteia în registrul naţional corespunzător drep­tului de proprietate industrială[33], hotărârea arbitrală care ar tranşa problema valabilităţii unui titlu de proprietate industrială nu leagă OSIM, nici nu produce efecte faţă de terţi şi nu poate fi înscrisă în registrele administrate de OSIM, în lipsa oricărei prevederi legale contrare.

Remarcăm faptul că prin art. 13 pct. 155 LPA NCPC au fost abrogate prevederile NCPC care permiteau înregistrarea în cartea funciară a hotărârii arbitrale prin care se soluţionează un litigiu privind transferul de proprietate şi/sau constituirea altui drept real asupra bunului imobil în cauză. Au fost limitate strict efectele hotărârii arbitrale numai la părţile litigante, în lipsa înscrierii în regis­trele publice, hotărârea arbitrală fiind inopozabilă terţilor.

Este posibilă flexibilizarea reglementărilor privind competenţa de soluţionare a cererilor în anularea dreptului de proprietate indus­trială sau în decăderea titularului din drepturile conferite, deoa­rece procedurile judiciare sunt de competenţa instanţelor civile, şi nu administrative, iar soluţionarea cererilor se face cu aplicarea unor norme juridice de natură civilă.

Prevederile art. 542 alin. (2) NCPC, care permit statului şi autorităţilor publice să încheie convenţii arbitrale, dacă sunt autorizate prin lege sau prin convenţiile internaţionale la care România este parte, ar putea sta la baza unor viitoare reglementări în baza cărora tribunalul arbitral să poate soluţiona cereri privind valabilitatea drepturilor, prin hotărâri care să producă efecte şi faţă de OSIM şi care să poată fi înscrisă în registrele naţionale administrate de acesta.

Inopozabilitatea faţă de terţi a hotărârii arbitrale nu poate constitui un motiv de ordine publică apt a justifica sustragerea litigiilor în care s‑ar ridica problema valabilităţii titlului de protecţie din sfera arbitrajului[34], din moment ce, după eliberarea titlului de proprietate industrială, titularul poate dispune liber de dreptul său şi poate conveni ca acesta să nu producă efecte faţă de o anumită persoană, parte în litigiul soluţionat în procedura arbitrală.

Câtă vreme tribunalul arbitral nu statuează asupra valabilităţii titlului de proprietate industrială cu efecte erga omnes, ci numai asupra problemei opozabilităţii şi forţei obligatorii[35] a efectelor titlului faţă de părţile litigante, sunt dificil de identificat motive de ordine publică apte a exclude arbitrabilitatea[36] tuturor litigiilor în materie de drepturi de proprietate industrială.

1.2.2. Într‑o altă posibilă interpretare, stabilirea competenţei exclusive a unei instanţe judecătoreşti pentru a soluţiona anumite acţiuni civile nu exclude arbitrabilitatea acestora[37].

Se poate distinge între competenţa de a soluţiona o cerere incidentală privind valabilitatea drepturilor de proprietate industrială exclusive, prin dispozitivul hotărârii, care aparţine numai Tribu­nalului Bucureşti şi competenţa de a statua asupra nevalabilităţii dreptului de proprietate industrială exclusiv, invocată ca apărare de fond, în cadrul raţionamentului pentru soluţionarea problemei liti­gioase, care este distinctă de problema valabilităţii/nevalabilităţii titlului de proprietate industrială şi care poartă asupra unor drepturi de care părţile pot dispune.

Soluţia este raţională şi permisă de legea care prezumă că procedurile arbitrale se desfăşoară în toate cazurile cu respectarea ordinii publice, a bunelor moravuri şi a dispoziţiilor imperative ale legii.

Avem în vedere faptul că astfel se asigură echilibrul între interesul părţilor litigante de a soluţiona cu celeritate o problemă liti­gioasă privind executarea contractului, importantă pentru desfăşurarea activităţilor comerciale de către părţi şi interesul respectării ordinii publice, neafectat de o hotărâre arbitrală care produce efecte inter partes. Faţă de terţi, dreptul de proprietate industrială, astfel cum este el reflectat în registrele naţionale, ar fi nemodificat.

1.2.3. Este posibilă şi o altă interpretare, în cazul în care valabilitatea dreptului de proprietate industrială este contestată pe calea cererii reconvenţionale sau pe calea apărărilor de fond, prin invocarea motivelor relative de nulitate a titlului de proprietate industrială şi nu a motivelor de decădere sau a motivelor absolute de nulitate.

Motivele relative de nulitate poartă asupra unui conflict între dreptul titularului şi dreptul său privativ anterior, de care ambele părţi pot să dispună, astfel că tribunalul arbitral este competent să se pronunţe asupra problemei valabilităţii dreptului de proprietate industrială exclusiv şi să soluţioneze cererea reconvenţională.

Hotărârea arbitrală va produce efecte exclusiv inter partes, fără a putea fi înscrisă în registrele naţionale corespunzătoare. În măsura în care hotărârea arbitrală ar produce efecte faţă de terţi, s‑ar crea un conflict cu natura contractuală a arbitrajului[38].

2. Constituirea tribunalului arbitral. Arbitrii sunt numiţi, revo­caţi sau înlocuiţi de către părţi, potrivit convenţiei arbitrale[39].

În cazul în care părţile aleg să supună soluţionarea litigiilor unei instanţe arbitrale care aparţine arbitrajului instituţionalizat, în caz de contrarietate între convenţia arbitrală şi arbitrajul instituţionalizat la care aceasta trimite, va prevala convenţia arbitrală[40].

Părţile stabilesc dacă litigiul se judecă de un arbitru sau de mai mulţi arbitri, în număr impar. Dacă părţile nu au stabilit numărul arbitrilor, litigiul se judecă de 3 arbitri, câte unul numit de fiecare parte şi al treilea, supraarbitru, desemnat de cei 2 arbitri[41].

În cazul în care părţile nu se înţeleg cu privire la numirea arbitrului sau dacă cei doi arbitri numiţi nu cad de acord cu privire la numirea supraarbitrului, partea care vrea să recurgă la arbitraj poate cere tribunalului să numească arbitrul sau supraarbitrul. Tribunalul soluţionează cererea în termen de 10 zile de la sesizare, cu citarea părţilor, prin încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac[42].

Dacă părţile recurg la arbitrajul instituţionalizat, autoritatea de desemnare este preşedintele arbitrajului instituţionalizat, afară numai dacă regulile de procedură ale acestuia sau părţile însele nu dispun altfel[43]. Prin desemnarea arbitrajului instituţionalizat, părţile optează automat pentru aplicarea regulilor sale de procedură[44].

Arbitrii pot fi numiţi dintre persoanele care conferă garanţii de independenţă şi imparţialitate faţă de părţi. Arbitrul poate fi recuzat, chiar de către partea care l‑a numit, pentru motivele de incompatibilitate prevăzute pentru judecători şi pentru alte motive, reglementate în plus de lege[45].

Arbitrii sunt obligaţi prin lege să respecte caracterul confi­denţial al arbitrajului şi, în lipsa acordului părţilor, să se abţină de la divulgarea sau publicarea datelor de care iau cunoştinţă în calitate de arbitri[46].

3. Obiectul cererii arbitrale. Tribunalul arbitral este competent să soluţioneze cereri privind drepturi patrimoniale, de care părţile pot să dispună. De regulă, cererile arbitrale poartă asupra neîndeplinirii sau îndeplinirii necorespunzătoare a obligaţiilor con­tractuale de către una din părţi.

3.1. Măsuri provizorii. NCPC instituie un mecanism de cooperare între tribunalul arbitral şi instanţele judecătoreşti şi prevede atribuţii ale tribunalului în circumscripţia căruia are loc arbitrajul în legătură cu procedura arbitrală[47].

În cursul arbitrajului, tribunalul arbitral este competent să încuviinţeze cereri de instituire a măsurilor provizorii, asigurătorii sau de constatare a unor împrejurări de fapt.

În caz de împotrivire, executarea măsurilor încuviinţate de tribunalul arbitral se va dispune de tribunal[48].

Înainte sau în cursul arbitrajului, partea interesată poate sesiza tribunalul cu cerere de instituire a măsurilor provizorii, apte să înlăture piedicile care s‑ar ivi în organizarea şi desfăşurarea arbitrajului sau cu o cerere de constatare a unei situaţii de fapt[49].

În litigiile arbitrabile în materia drepturilor de proprietate intelectuală, procedura de soluţionare a cererilor este cea prevăzută prin art. 964/1 şi 964/2 introduse prin art. 13 pct. 301 LPA NCPC, coroborată cu art. 539 alin. (2) NCPC, care înlătură dreptul la exercitarea căii de atac a apelului, prevăzută prin art. 985 alin. (1) NCPC în materia ordonanţei preşedinţiale.

4. Termene procedurale. Dacă părţile nu convin altfel, tribunalul arbitral trebuie să soluţioneze cererea arbitrală în termenul de 6 luni de la data constituirii sale, sub sancţiunea caducităţii arbitrajului[50]. Termenul poate fi prelungit prin convenţia scrisă a părţilor[51] sau de către tribunalul arbitral, în acest caz, o singură dată, cu cel mult 3 luni[52].

Termenul de 6 luni se suspendă pe durata soluţionării cererii de recuzare sau a unei cereri incidente, de competenţa tribunalului în circumscripţia căruia are loc arbitrajul.

5. Probe. Sunt admisibile toate mijloacele de probă. Este reglementată competenţa tribunalului arbitral de a solicita informaţii scrise autorităţilor publice în legătură cu actele şi acţiunile acestora, necesare pentru soluţionarea cauzei, iar, în cazul refuzului auto­rităţii de a transmite informaţiile, părţile sau arbitrii pot solicita tribunalului să ia măsurile prevăzute de lege[53].

6. Căi de atac. Hotărârea arbitrală poate fi desfiinţată prin acţiune în anulare, pentru motivele prevăzute limitativ de art. 599 NCPC.

Acţiunea în anulare poate fi formulată în termen de o lună de la data comunicării hotărârii arbitrale[54] sau de 3 luni de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial al României[55].

Competenţa de soluţionare a acesteia revine curţii de apel în circumscripţia căreia a avut loc arbitrajul, care va statua în completul prevăzut de lege pentru judecata în primă instanţă[56].

Curtea de apel poate admite acţiunea, anula hotărârea arbi­trală şi trimite cauza spre soluţionare instanţei competente sau poate soluţiona litigiul în fond şi administra probe[57].

Hotărârea pronunţată de curtea de apel poate fi atacată cu recurs[58].

7. Executarea hotărârii arbitrale. În cazul în care hotărârea arbitrală a fost atacată pe calea acţiunii în anulare, executarea ei poate fi suspendată de către curtea de apel până la soluţionarea căii de atac, cu aplicarea prevederilor art. 484 alin. (2) – (5) şi (8) NCPC[59].

Dacă nu s‑a formulat acţiune în anulare, hotărârea arbitrală constituie titlu executoriu şi se execută întocmai ca o hotărâre judecătorească, de bunăvoie sau pe cale de executare silită[60].

II. Procedura arbitrală reglementată de Legea nr. 8/1996

1. Precizări prealabile. Arbitrajul în materia drepturilor de autor şi a drepturilor conexe care fac obiectul unei gestiuni colective obligatorii este reglementat prin prevederile art. 130 – 131/2 din Legea nr. 8/1996.

Deşi art. 153 din Legea nr. 8/1996 prevede completarea Legii cu dispoziţiile dreptului comun, arbitrajul reglementat prin legea specială nu prezintă trăsături caracteristice procedurii arbitrale reglementate prin actualul C. pr. civ. sau prin NCPC.

Particularităţile arbitrajului ORDA ridică întrebarea dacă utilizarea termenului „arbitraj”, respectiv „hotărâre arbitrală” în legă­tură cu procedura reglementată de Legea nr. 8/1996 este adecvată.

2. Părţile în procedura de negociere. Art. 130 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 8/1996 prevede obligaţia organismelor de gestiune colectivă[61] a drepturilor de autor şi conexe de a elabora metodologii pentru domeniile lor de activitate, cuprinzând drepturile patrimoniale cuvenite, care trebuie negociate cu utilizatorii în vederea plăţii acestor drepturi.

Negocierile privind metodologiile între OGC‑uri şi utilizatori au loc în cadrul unei comisii constituite prin decizie a directorului general al Oficiului Român pentru Drepturile de Autor[62], în a cărei alcătuire intră câte un reprezentant al principalelor organisme de gestiune colectivă, care funcţionează pentru o categorie de drepturi, câte un reprezentant al principalelor structuri asociative mandatate de utilizatori, numit dintre acestea, şi câte un reprezentant al primilor 3 utilizatori majori, stabiliţi pe baza cifrei de afaceri şi a cotei de piaţă a acestora în domeniu, cu condiţia ca acestea să fie declarate la ORDA pe propria răspundere, precum şi al societăţilor publice de radio­difuziune şi de televiziune, după caz, pe de altă parte[63].

3. Finalizarea negocierilor. Dacă părţile ajung la o înţelegere privind metodologia, această înţelegere se consemnează într‑un pro­tocol care se depune la ORDA şi care se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, prin decizie a directorului general al ORDA[64].

Metodologiile astfel publicate sunt opozabile tuturor utilizatorilor din domeniul pentru care s‑a negociat şi tuturor importatorilor şi fabricanţilor de suporturi şi aparate pentru care se datorează remuneraţia compensatorie pentru copia privată.

În cazul eşecului negocierilor privind metodologiile, părţile sunt obligate prin art. 131/2 alin. (3) să solicite ORDA iniţierea procedurii de arbitraj. Deşi redactarea normei juridice pare a conferi acesteia un caracter dispozitiv, în realitate se instituie o procedură exclusivă şi unică pentru stabilirea unei metodologii[65].

Procedura de arbitraj ORDA nu este voluntară şi nu are la bază acordul părţilor în sensul soluţionării diferendelor de către arbitrii ORDA.

4. Constituirea tribunalului arbitral. Părţile nu desemnează arbitri potrivit voinţei lor. Arbitri sunt desemnaţi prin tragere la sorţi[66]. Completul arbitral este alcătuit din 5 arbitri titulari şi 3 arbitri de rezervă.

5. Procedura de desfăşurare a arbitrajului. Legea nr. 8/1996 nu reglementează procedura de desfăşurare a arbitrajului ORDA. Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea corpului de arbitri de pe lângă Oficiul Român pentru Drepturile de Autor[67] nu reglementează în mod expres procedura arbitrală.

Art. 9 din Regulament prevede, în mod generic, că Procedura aplicabilă în arbitrajul realizat de corpul de arbitri al Oficiului Român pentru Drepturile de Autor se completează cu regulile Codului de procedură civilă referitoare la arbitraj, în măsura în care ele sunt compatibile cu natura procedurii reglementate prin Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor şi drepturile conexe. Dispoziţia legală necesită clarificări, în special sub aspectul stabilirii naturii procedurii reglementate prin Legea nr. 8/1996, termen tehnico‑juridic în raport de care se poate stabili în ce măsură normele juridice privind procedura arbitrală reglementate prin Codul de procedură civilă sunt aplicabile în procedura arbitrală ORDA şi, în consecinţă, în ce măsură hotărârea pronunţată de tribunalul arbitral ORDA poate fi calificată ca hotărâre arbitrală în înţelesul art. 363 alin. (3) C. pr. civ. sau al art. 606 NCPC.

6. Hotărârea tribunalului arbitral. În termen de 30 de zile de la primul termen al arbitrajului, arbitrii au obligaţia să depună la ORDA hotărârea cuprinzând forma finală a metodologiilor.

Hotărârea se comunică părţilor de către Oficiul Român pentru Drepturile de Autor şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, prin decizie a directorului general.

Publicarea are ca efect opozabilitatea hotărârii faţă de toţi utilizatorii din domeniul pentru care s‑a negociat. Hotărârea este executorie de drept[68].

7. Căi de atac. Hotărârea tribunalului arbitral nu este supusă acţiunii în anulare reglementată de C. pr. civ.[69] şi de NCPC[70], ci căii de atac denumită „apel”.

Termenul „apel” este impropriu folosit, deoarece regimul juridic aplicabil căii de atac este unul specific, distinct de cel aplicabil apelului de drept comun. Spre deosebire de dreptul comun, „apelul” în materia Legii nr. 8/1996 nu are ca obiect o hotărâre a unei instanţe judecătoreşti şi, în consecinţă, nu produce efectul devolutiv. „Apelul” nu suspendă executarea hotărârii arbitrale şi nu este un mijloc procedural care vizează o a doua judecată a fondului, aptă a face, la rândul ei, obiectul unui control de legalitate, în calea de atac a recursului împotriva hotărârii judecătoreşti astfel pronunţate.

Numai părţile care au participat la negociere pot exercita calea de atac a apelului, de competenţa Curţii de Apel Bucureşti[71].

Hotărârea pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti este defi­nitivă şi irevocabilă. Hotărârea se comunică ORDA şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, prin decizie a directorului general. Publicarea are ca efect opozabilitatea hotărârii faţă de toţi utilizatorii din domeniul pentru care s‑a negociat.

Prevederile art. 131/2 alin. (9) au făcut în numeroase rânduri obiectul controlului de constituţionalitate[72], în raport cu prevederile art. 21 alin. (1) şi (2), art. 125 alin. (1), art. 128 şi art. 129 din Constituţie. Excepţiile de neconstituţionalitate au fost respinse, iar întreaga procedură de negociere a metodologiilor a fost declarată constituţională[73].

Considerentele Curţii Constituţionale nu au purtat asupra analizei conţinutului normei juridice incriminate, ci s‑au limitat la reite­rarea unor statuări de principiu, pronunţate anterior în soluţionarea altor excepţii de neconstituţionalitate, raportate la aceleaşi articole din Constituţie.

Lipsa oricărei analize a normei legale s‑a reflectat în greşita calificare a hotărârii pronunţate de tribunalul arbitral ORDA ca hotărâre arbitrală în înţelesul art. 363 alin. (3) C. pr. civ.: hotărârea arbitrală (pronunţată de tribunalul arbitral ORDA – n.n.) este un act juridic cu caracter jurisdicţional, care, potrivit art. 363 alin. (3) din Codul de procedură civilă, este asimilată unei hotărâri judecătoreşti în ceea ce priveşte efectele, iar instituirea unei singure căi de atac împotriva acesteia reprezintă o regulă procedurală specială, regle­mentată de legiuitor, în temeiul atribuţiilor sale stabilite prin art. 126 alin. (2) din Legea fundamentală.

Procedura reglementată de Legea nr. 8/1996 instituie un regim în totalitate străin şi derogatoriu de la prevederile C. pr. civ., iar hotărârea arbitrilor ORDA, în condiţiile în care procedura arbitrală este obligatorie potrivit legii, arbitrii nu sunt numiţi de părţi, iar părţile nu au niciun control asupra procedurii urmate, nu poate fi calificată ca hotărâre arbitrală, în înţelesul art. 363 alin. (3) C. pr. civ.

Hotărârea arbitrală ORDA are un regim juridic propriu şi produce efecte erga omnes, în urma publicării ei în Monitorul Oficial al României, Partea I.

III. Arbitrabilitatea[74] litigiilor în materia drepturilor de proprietate intelectuală în dreptul străin

Problema arbitrabilităţii litigiilor poate fi raportată la obiectul litigiului – litigii privind interese economice sau la dreptul părţilor de a dispune liber de drepturile deduse judecăţii.

Deşi titularii pot dispune de drepturile patrimoniale de proprietate industrială, de principiu, litigiile privind valabilitatea titlurilor de protecţie nu sunt arbitrabile, deoarece drepturile sunt drepturi cu caracter de monopol, iar cenzurarea de către un tribunal arbitral a actului emis în exercitarea prerogativelor administrative ar uzurpa atribuţiile exclusive ale statului[75].

1. În Germania pot fi supuse arbitrajului orice cereri privind interese economice[76]. După adoptarea noii legi privind arbitrajul în anul 1998, litigiile în materia drepturilor de proprietate intelectuală sunt arbitrabile, cu excepţia celor care pun în discuţie revocarea şi anularea brevetelor de invenţie[77], care rămân în competenţa exclusivă a instanţelor statale. Aceste proceduri afectează drepturile născute în temeiul unor acte administrative, asupra cărora părţile nu pot să dispună. Actele administrative produc efecte erga omnes, astfel că raporturile juridice stabilite în baza acestora nu pot fi analizate şi tranşate decât printr‑o hotărâre judecătorească, opozabilă erga omnes[78].

Eliberarea unui titlu de proprietate industrială naşte prezumţia de valabilitate a dreptului, care nu poate fi înlăturată decât prin anularea acestuia. În cazul în care în faţa tribunalului arbitral se ridică incidental problema valabilităţii titlului, acesta urmează să decline competenţa de soluţionare a cererii către instanţa judiciară şi să suspende judecarea litigiului cu care a fost sesizat până la pronunţarea hotărârii definitive a instanţei judecătoreşti.

Dacă problema valabilităţii titlului de protecţie este singura problemă litigioasă, tribunalul arbitral se va declara necompetent să soluţioneze pricina[79].

2. În Elveţia, orice dispută care implică interese economice poate fi soluţionată pe calea arbitrajului[80]. În 1945, Tribunalul federal elveţian a stabilit că jurisdicţia exclusivă a tribunalelor cantonale de a soluţiona litigiile în materia drepturilor de proprietate intelectuală nu este o jurisdicţie unică, iar în anul 1975 Oficiul Federal de Proprietate Intelectuală a confirmat soluţia şi a statuat că tribunalele arbitrale sunt competente a soluţiona toate pro­ble­mele litigioase privind drepturile de proprietate industrială, inclusiv cele privind valabilitatea lor şi că hotărârile arbitrale pronunţate pot fi înscrise în registrul naţional corespunzător[81].

Noul Cod de procedură civilă, intrat în vigoare la 1 ianuarie 2011, stabileşte competenţa exclusivă a Tribunalului federal de brevete de a soluţiona, în primă instanţă, litigiile în anularea, con­tra­facerea şi acordarea licenţelor obligatorii în materia dreptului de proprietate industrială asupra invenţiei brevetate. Legiuitorul a optat pentru crearea unei jurisdicţii specializate[82] şi centralizate, prin înlăturarea parţială a competenţelor tribunalelor cantonale; nu a fost adoptată propunerea de creare a unui Tribunal federal arbitral de brevete[83].

Reglementarea competenţei exclusive a Tribunalului federal de brevete nu are ca efect excluderea de la soluţionarea pe calea arbitrajului a tuturor litigiilor în materia dreptului proprietăţii intelectuale, inclusiv a celor privind valabilitatea drepturilor şi contrafacerea, câtă vreme drepturile au caracter patrimonial[84].

3. În Franţa, nu pot fi supuse soluţionării pe calea procedurii arbitrale decât litigiile care poartă asupra drepturilor de care părţile pot dispune liber[85]. Sunt excluse materiile care interesează ordinea publică[86].

În ce priveşte arbitrabilitatea litigiilor care poartă asupra prero­gativelor nepatrimoniale conferite de drepturile de proprietate intelectuală, potrivit doctrinei franceze, disputele privind drepturile morale sau calitatea de titular al dreptului de autor nu sunt arbi­trabile[87]. În jurisprudenţă s‑a reţinut însă arbitrabilitatea litigiilor privind paternitatea invenţiei[88].

CPI reglementează caracterul arbitrabil al disputelor născute în legătură cu executarea contractelor încheiate între profesionişti[89], ceea ce permite interpretarea că sunt arbitrabile inclusiv drepturi morale de autor, câtă vreme drepturile de autor sunt exercitate de titulari profesionişti, în cadrul unei activităţi profesionale.

Jurisprudenţa a confirmat posibilitatea de a recurge la arbitraj în cazul litigiilor care pun în discuţie chiar dreptul moral de autor, într‑o cauză în care într‑un contract de editare era înscrisă o clauză arbitrală[90].

Deşi arbitrabilitatea litigiilor privind drepturile de proprietate industrială este expres reglementată[91] şi sunt arbitrabile litigiile privind executarea şi interpretarea contractelor privind exploatarea drepturilor şi acţiunile în contrafacere[92], în privinţa litigiilor care poartă asupra problemei valabilităţii drepturilor de proprietate industrială problema este controversată.

Opinia doctrinară majoritară este aceea că valabilitatea titlu­rilor de protecţie este o problemă care intră în sfera ordinii publice. Drepturile de proprietate industrială sunt monopoluri legale, recunoscute de stat, astfel că numai statul în cadrul jurisdicţiei instan­ţelor naţionale, poate anula dreptul pe care l‑a atribuit anterior. Interesele publice sunt protejate prin norme care asigură respec­tarea ordinii publice, care interzice recursul la arbitraj[93].

În jurisprudenţă s‑a statuat însă că arbitrabilitatea unei dispute nu este exclusă prin faptul că reguli de drept care ţin de ordinea publică sunt aplicabile pentru soluţionarea litigiului[94], astfel că tribunalul arbitral este competent să aplice inclusiv norme de ordine publică ce reglementează condiţiile de fond pentru obţinerea titlului de proprietate industrială.

S‑a făcut distincţie între apărări de fond care pun în discuţie valabilitatea dreptului de proprietate industrială şi apărări făcute pe calea cererii reconvenţionale şi s‑a reţinut că, dacă tribunalul arbitral este sesizat cu o problemă legată de executarea unor obligaţii contractuale, iar valabilitatea titlului de proprietate industrială este un mijloc de apărare al pârâtului, tribunalul arbitral poate să se pronunţe asupra ei pe cale incidentală, în considerentele hotărârii, ale cărei efecte sunt limitate inter partes[95].

4. În Belgia, sunt arbitrabile litigiile care poartă asupra drepturilor de care părţile pot să dispună. Pot fi soluţionate pe calea arbitrajului toate litigiile privind drepturile de proprietate industrială şi cele privind drepturile de autor şi conexe[96].

Legea brevetelor de invenţie permite în mod expres arbitrajul cu privire la calitatea de titular şi valabilitatea brevetelor de in­venţie. Hotărârea de anulare pronunţată de tribunalul arbitral produce erga omnes efectul autorităţii de lucru judecat[97].

Convenţia Benelux aplicabilă în materia mărcilor şi desenelor sau modelelor prevede în mod expres că tribunalele (statale) sunt exclusiv competente să statueze cu privire la acţiunile care sunt întemeiate pe prevederile legii special edictate în materie, sub sancţi­unea inadmisibilităţii[98]. În doctrină, s‑a impus punctul de vedere potrivit căruia prevederea legală nu afectează şi nu împie­dică arbitrabilitatea acestor litigii.

5. În Italia, în principiu, sunt arbitrabile litigiile care poartă asupra drepturilor stabilite prin contract încheiat între părţi şi care nu pun în discuţie valabilitatea drepturilor de proprietate industrială[99].

Curtea Supremă italiană a acceptat că tribunalul arbitral are competenţă să se pronunţe şi asupra problemelor legate de valabilitatea unui brevet de invenţie[100], sau a înregistrării unui drept la marcă[101], cu condiţia ca acestea să fie chestiuni incidentale.

6. În S.U.A., jurisprudenţa anterioară anului 1983 considera că nu sunt arbitrabile problemele legate de contrafacerea şi valabilitatea brevetelor de invenţie, deoarece acestea nu poartă numai asupra unor drepturi sau interese private, ci implică interese de ordine publică, legate de asigurarea liberei concurenţe în utilizarea ideilor care fac parte din domeniul public şi de respectarea legis­laţiei anti‑monopoliste[102].

După intervenţia legiuitorului, toate problemele juridice legate de drepturile de brevet şi de marcă pot fi soluţionate pe calea arbitrajului[103].

Evoluţia jurisprudenţei a fost în sensul că toate contes­taţiile asupra unui drept cu caracter de monopol nu constituie ame­ninţări la adresa ordinii publice, deoarece hotărârile arbitrale nu leagă decât părţile litigiului şi nu au valoare de precedent judiciar[104].

 7. În Canada, legea permite părţilor să supună jurisdicţiei arbitrale soluţionarea oricărei dispute din materia dreptului proprietăţii intelectuale. În cazul artiştilor profesionişti, este prezumat consim­ţământul părţilor privind soluţionarea litigiului de către tribunalul arbitral[105]. Jurisprudenţa a reţinut arbitrabilitatea litigiilor ce pun în discuţie încălcarea dreptului moral de autor, în legătură cu execu­tarea unui contract de licenţă[106].


[1] Art. 541 alin. (1) NCPC.
[2] Clauză înscrisă în contractul principal ori stabilită printr‑o convenţie separată, la care contractul principal face trimitere, cf. art. 549 alin. (1) şi art. 550 NCPC. Clauza compromisorie trebuie să indice, sub sancţiunea nulităţii, numele arbitrilor sau modalitatea de numire a lor.
[3] Art. 551 alin. (1) NCPC. Compromisul trebuie să indice, sub sancţiunea nulităţii, obiectul litigiului şi numele arbitrilor sau modalitatea de numire a lor.
[4] Art. 551 alin. (2) NCPC.
[5] Art. 549 alin. (2) NCPC.
[6] Art. 606 NCPC.
[7] Art. 553 NCPC. A se vedea I. Deleanu, Tratat…, op. cit., 2010, p. 926 şi urm.; I. Leş, Tratat…, op. cit., 2010, p. 877 şi urm.
[8] Art. 554 alin. (2) lit. b) NCPC.
[9] Art. 542 alin. (1) NCPC.
[10] Art. 608 alin. (1) lit. a) NCPC.
[11] Noţiunea de arbitrabilitate desemnează aptitudinea unei materii, a unei probleme sau a unui litigiu de a fi soluţionat în procedurile arbitrale. În perspec­tiva coexistenţei funcţionale dintre jurisdicţia statală şi jurisdicţia arbitrală, arbitrabilitatea a fost analizată ca aplicaţie a libertăţii contractuale în materie de contencios; cf. B. Oppetit, L’arbitrabilité des litiges de droit d”auteur et droits voisins, în Arbitrage et propriété intellectuelle, IRPI, Litec, Librairies techniques, Paris, 1994, p. 121.
[12] G. Dănăilă, Procedura arbitrală în litigiile comerciale interne, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006, p.108.
[13] Problema va fi analizată pe larg infra.
[14] Aceasta este poziţia jurisprudenţei franceze, justificată pe necesitatea protejării autorului şi operei sale; a se vedea B. Hanotiau, L’arbitrabilité des litiges de propriét intellectuelle, în La résolution des litiges de propriété intellectuelle, J. de Werra (ed.), Bruylant, L.G.D.J., Schulthess, 2010, p. 167, care citează pe J.‑B. Racine, L’arbitrage commercial international et l’ordre public, Paris, L.G.D.J., 1999, p. 55.
[15] Art. 579 alin. (3) NCPC.
[16] B. Oppetit, op. cit., p. 130.
[17] Z. O. Algardi, La tutela delle opere dell”ingegno e il plagio, CEDAM, Padova, 1978, p. 311, apud M. Vincenti, op. cit., p. 26.
[18] Greco‑Vercellone, I diritti sulle opere dell”ingegno, în Tratatto di diritto civile italiano, F. Vassali (coord.), p. 362 şi M. Bertani, AIDA, 2006, p. 23, apud M. Vincenti, op. cit., p. 26.
[19] Aceasta este interpretarea în jurisprudenţa canadiană, bazată pe argu­mentul că legea dreptului de autor este edictată pentru a proteja preponderent interesele economice ale acestuia, ceea ce a condus la reglementarea dreptului titularul de a dispune liber de prerogativele morale conferite de dreptul său, inclusiv prin renunţarea la exercitarea acestora; a se vedea Curtea Supremă a Canadei, 21 martie 2003, în K. Youssef, The Death of Inarbitrability, în Arbitrability. International & Comparative Perspectives, L. A. Mistelis şi S. L. Brekoulakis (coord.) Wolters Kluwer, 2009, p. 52 şi urm.
[20] Spre exemplu: art. 41 alin. (1) din Legea nr. 129/1992, art. 36 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 84/1998.
[21] P. Veron, Arbitrage et propriété intellectuelle, Conferinţa GRAPI (Group Rhône‑Alpes de Propriété Industrielle), 2.02.1994.
[22] În opinia lui K.‑H. Bockstiegel, chiar în cazurile în care statele rezervă competenţa exclusivă a instanţelor judecătoreşti într‑o anumită materie, printr‑o normă cu caracter imperativ, arbitrabilitatea litigiilor nu este exclusă, caracterul imperativ al normei nefiind suficient, prin el însuşi, să caracterizeze interesul public, pentru a putea considera norma respectivă ca fiind de ordine publică; în Arbitrability and Public Policy, Comparative Arbitration Practice and Public Policy in Arbitration, ICCA Congress Series, nr. 3, p. 198, apud B. Hanotiau, op. cit., p. 161.
[23] G. Dănăilă, op. cit., p.112.
[24] B. Oppetit, op. cit., p. 123.
[25] Faptul că o anumită materie este puternic impregnată de considerente care ţin de ordinea publică nu trebuie în mod necesar să o sustragă de la arbi­trabilitate, cf. F. Perret, L’arbitrabilité des litiges de propriété industrielle en droit comparé: Suisse/Allemagne/Italie, în Arbitrage et propriété intellectuelle, IRPI, Litec, Librairies techniques, Paris, 1994, p. 81.
[26] L. A. Mistelis, Arbitrability – International and Comparative Perspectives, în Arbitrability. International & Comparative Perspectives, L. A. Mistelis şi S. L. Brekoulakis (coord.) Wolters Kluwer, 2009, p. 8 şi p. 10.
[27] I. Deleanu, op. cit., p. 922; I. Băcanu, Litigii arbitrabile, Dreptul, nr. 2/2000, p. 35.
[28] Art. 579 alin. (3) NCPC.
[29] Potrivit jurisprudenţei franceze, instanţa arbitrală nu este obligată să suspende procedura; CA, 24 martie 1994. În speţă, tribunalul arbitral a continuat să soluţioneze pretenţiile privind întinderea brevetului de invenţie, în timp ce pe rolul instanţei judecătoreşti era în curs de soluţionare litigiul privind valabilitatea brevetului. Curtea de apel a respins acţiunea în anularea hotărârii arbitrale, pe motivul că obiectul celor două acţiuni este diferit: pe de o parte executarea contractului şi, pe de altă parte, valabilitatea titlului de proprietate industrială. Chiar dacă cererea în anulare ar fi fost admisă de instanţa judecătorească, între părţi continua să existe o problemă litigioasă, născută în legătură cu executarea unui contract valabil.
[30] Acţiunile în anularea titlului de proprietate industrială şi acţiunile în decăderea titularului din drepturi.
[31] Art. 590 NCPC.
[32] Art. 435 alin. (2) NCPC.
[33] Art. 427 alin. (2) NCPC: Hotărârile definitive prin care s‑a dispus efectuarea unei înscrieri în cartea funciară sau, după caz, în alte registre publice se vor comunica din oficiu şi instituţiei sau autorităţii care ţine acele registre.
[34] F. Gurry, Objective arbitrability, antitrust disputes, intellectual property disputes, p. 117, apud B. Hanotiau, L’arbitrabilité des litiges de propriété intellectuelle, în La résolution des litiges de propriété intellectuelle, J. de Werra (ed.), Bruylant, LGDJ, Schulthess, 2010, p. 159‑160.
[35] F. Gurry, op. cit. supra, p. 117; G. Bonet, Ch. Jarrosson, L’arbitrabilité des litiges de propriété intellectuelle en droit français, în Arbitrage et propriété intellectuelle, IRPI, Litec, Librairies techniques, Paris, 1994, p. 64 şi L’arbitrabilité des contentieux en matière de brevets d”invention, Liber amicorum Claude Reymond, Paris, Litec, 2004, p. 229.
[36] Prin sentinţa Curţii internaţionale de arbitraj a CCI nr. 6097/1989, într‑un litigiu privind executarea unui contract de licenţă de brevet, protejat în Germania, tribunalul arbitral din Zürich a aplicat dreptul german, care nu admitea arbitrabilitatea litigiilor privind valabilitatea titlurilor de protecţie şi a constatat propria competenţă de a se pronunţa cu privire la problema nulităţii brevetului, deoarece hotărârea pronunţată ar urma să producă efecte inter partes şi nu ar afecta formal brevetul protejat printr‑un act emis în exercitarea suveranităţii statale; apud B. Hanotiau, op. cit., p. 163‑164.
[37] G. Bonet, Ch. Jarrosson, op. cit. supra, p. 64.
[38] L. A. Mistelis, op. cit., p. 9.
[39] Art. 558 alin. (1) NCPC.
[40] Art. 617 alin. (2) NCPC.
[41] Art. 556 NCPC.
[42] Art. 561 NCPC.
[43] Art. 618 alin. (2) NCPC.
[44] Art. 619 alin. (2) NCPC.
[45] Art. 562 NCPC.
[46] Art. 565 lit. c) NCPC.
[47] Art. 547 NCPC.
[48] Art. 585 alin. (1) şi (4) NCPC.
[49] Art. 585 NCPC.
[50] Art. 559 alin. (1) NCPC.
[51] Art. 567 alin. (3) NCPC.
[52] Art. 567 alin. (4) NCPC.
[53] Art. 590 şi art. 547 NCPC.
[54] Art. 611 alin. (1) NCPC.
[55] Art. 611 alin. (2) NCPC.
[56] Art. 610 şi art. 613 alin. (1) NCPC.
[57] Art. 613 alin. (3) NCPC.
[58] Art. 613 alin. (4) NCPC.
[59] Art. 612 NCPC.
[60] Art. 615 NCPC.
[61] Denumite în continuare OGC‑uri.
[62] Denumit în continuare ORDA.
[63] Art. 131 alin. (2) din Legea nr. 8/1996.
[64] Art. 131/2 alin. (2) din Legea nr. 8/1996.
[65] Art. 131/2 alin. (3) din Legea nr. 8/1996.
[66] Art. 131/2 alin. (4) din Legea nr. 8/1996.
[67] Aprobat prin Decizia directorului general ORDA, nr. 270 din 6 septembrie 2010.
[68] Art. 131/2 alin. (8) şi (9) din Legea nr. 8/1996.
[69] Art. 364 C. pr. civ
[70] Art. 608 alin. (1) NCPC.
[71] Art. 131 alin. (2) şi art. 131/2 alin. (9) din Legea nr. 8/1996.
[72] Dec. CC nr. 661 din 8 decembrie 2005, M. Of. nr. 81 din 30 ianuarie 2006; dec. CC nr. 88 din 7 februarie 2006, M. Of. nr. 213 din 8 martie 2006; Dec. CC nr. 762 din 3 iunie 2010, M. Of. nr. 437 din 30 iunie 2010.
[73] Dec. CC nr. 1061 din 14 iulie 2009, M. Of. nr. 551 din 7 august 2009.
[74] Arbitrabilitatea relevă dacă un anumit litigiu poate fi soluţionat de către o jurisdicţie arbitrală; P. Level, L’arbitrabilite, 1992, p. 213, apud P. Bruneau, De l’arbitrage en matière de différends relatifs à la propriété intellectuelle: le cas specifique du brevet d”invention, Inst. of Comparative Law, McGill Univ., Montreal, 1988, p. 16.
[75] K. Youssef, op. cit., p. 52.
[76] ZPO s. 1030 alin. (1).
[77] Raport publicat de Ministerul Justiţiei, februarie 1994, apud K. Youssef, op. cit., p. 54.
[78] B. Hanotiau, op. cit, p. 168, care face trimitere la Memorandumul Guvernului german, anexat legii privind arbitrajul.
[79] B. Hanotiau, op. cit, p. 168, care face trimitere la J. Lew, Buletinul Curţii de arbitraj internaţional de pe lângă CCI, 1998, p. 45.
[80] PILA, art. 177.
[81] R. Briner, The Arbitrability of Intellectual Property Disputes with Particular Emphasis on the Situation in Switzerland, în Woldwide Forum on the the Arbitration of Intellectual Property Disputes, WIPO, 1994, nr. 728, p. 72.
[82] Tribunalul este compus atât din judecători care au o formaţie juridică, cât şi din judecători care au o pregătire universitară tehnică; toţi judecătorii trebuie să absolve cursuri privind dreptul brevetelor de invenţie. Completele de judecată sunt alcătuite din trei judecători, dintre care minimum unul cu pregătire tehnică.
[83] J. Bertholet, P.‑A. Killias, op. cit., p. 107.
[84] Idem, p. 124.
[85] C. civ. fr., art. 2059: Toutes personnes peuvent compromettre sur les droits dont elles ont la libre disposition.
[86] C. civ. fr., art. 2060: On ne peut compromettre […] dans toutes les matières qui intéressent l’ordre public.
[87] B. Oppetit op. cit., p. 121‑131; M. Josselin‑Gall, Nouvelles perspective en matière d’arbitrage – Arbitrage et propriété intellectuelle, Droit et patrimoine (2002), p. 63‑81; F. Pollaud‑Dulian, op. cit., p. 754.
[88] Paris, 31 octombrie 2001.
[89] Art. 2061 C. civ. fr.
[90] CA Paris, 1ère Ch. 26 mai 1993, Révue internationale du droit d’auteur (1994) p. 292. Acţiunea reclamantului titular al dreptului de autor se întemeia pe faptul că încălcarea clauzelor contractului de editare a adus atingere dreptului său moral.
[91] Art. L. 521‑3‑1, art. L. 716‑4, art. L. 615‑17 CPI.
[92] De principiu, sunt arbitrabile numai litigiile privind exploatarea brevetului de invenţie, iar cererile privind valabilitatea acestuia sunt de competenţa exclusivă a jurisdicţiei statale, cf. Paris, 24 martie 1994.
[93] P. Bruneau, op. cit., p. 3.
[94] CA Paris, 19 mai 1993; CA Paris, 15 iunie 1956; CA Orléans, 15 februarie 1956; Cass. civ. 28 noiembrie 1950, prin care s‑a statuat că faptul că un litigiu intră în oarecare raporturi cu norme de ordine publică nu exclude arbitra­bilitatea acestuia, din moment ce ordinea publică intervine, într‑o anumită măsură în toate domeniile dreptului; apud G. Bonet, C. Jarrosson, op. cit., p. 62.
[95] Paris, 28 februarie 2008.
[96] B. Hanotiau, op. cit., p. 164.
[97] Art. 51, L. din 28 martie 1984.
[98] Art. 4.5. alin. (1), Titlul IV din Convenţia Benelux în materie de proprietate intelectuală (mărci şi desene sau modele), din 25 februarie 2005.
[99] B. Hanotiau, op. cit., p. 167; F. Perret, op. cit., p. 79.
[100] Cas., 3 octombrie 1956, Giordani v. Battiati, apud T. Cook, A. I. Garcia, International Intellectual Property Arbitration, Wolters Kluwer, 2010, p. 74.
[101] Cas., 12 mai 1977, Scherk v. Grandes Marques, apud T. Cook, A. I. Garcia, op. cit., p. 74.
[102] C. Lecuyer‑Thieffry, L’arbitrabilité des litiges de propriété industrielle, în Arbitrage et propriété intellectuelle, Litec, Librairies techniques, 1994, p. 84.
[103] Art. 35 USC par. 294, intrat în vigoare la 27 februarie 1983 şi art. 35 USC par. 135 (d), apud C. Lecuyer‑Thieffry, op. cit., p. 83. Drepturile născute din contract sunt drepturi patrimoniale, cu privire la care părţile pot tranzacţiona. A se vedea, pentru o analiză detaliată a problemei arbitrabilităţii drepturilor de proprietate intelectuală: J. D. M. Lew, The Arbitration of Intellectual Property Disputes, 5 ARIP 110 (1994); M. Blessing, Arbitrability of Intellectual Property Disputes, 12:2 în Arbitration International 191 (1996); R. Goldscheider, The use of reasonable royalties as the measure of damages in arbitration and other ADR proceedings that adjudicate Intellectual Property disputes, 6:1 ARIA 45 (1995).
[104] B. Hanotiau, op. cit., p. 170.
[105] The Quebec Professional Artists Act, s. 37: În absenţa unei renunţări exprese, orice dispută născută din interpretarea contractului va fi supusă arbi­trajului, la cererea uneia dintre părţi; apud K. Youssef, op. cit., p. 62.
[106] Curtea Supremă a Canadei, 21 martie 2003. Curtea a reţinut că, deşi opera protejată prin drept de autor constituie o manifestare a personalităţii auto­rului, legislaţia canadiană protejează în mod prioritar interesele patri­moniale ale titularului dreptului.


Avocat dr. Sonia Florea
FLOREA GHEORGHE SI ASOCIAŢII 

* Articolul este un fragment din lucrarea Proceduri civile în materia drepturilor de proprietate intelectuală. Dobândirea, apărarea și stingerea drepturilor de proprietate intelectuală, Editura Universul Juridic, București, 2013, pp. 333 – 361. O parte din ideile articolului se regăsesc în studiul publicat în Revista română de arbitraj nr. 4/2012.  Mulţumim universuljuridic.ro


Aflaţi mai mult despre , , , ,

dezbateri.juridice.ro Gratuit pentru membri

conferinte.juridice.ro Gratuit pentru membri

20 octombrie 2017: Probleme dificile de drept civil (ed. 6). Conferinţa Valeriu Stoica
23 noiembrie 2017: Probleme dificile de drept comercial (ed. 3). Conferinţa Stanciu Cărpenaru
24 noiembrie 2017: Probleme dificile de dreptul internetului (ed. 2)

ateliere.juridice.ro Gratuit pentru membri

7 septembrie 2017: Arbitrajul comercial: noua procedură şi examen comprehensiv al soluţiilor pe fond
11 septembrie 2017: Camera preliminară. Examen teoretic şi jurisprudenţial
12 septembrie 2017: Lawyers Real Life
14 septembrie 2017: Clauze abuzive în contractul de leasing
18 septembrie 2017: Acordul de recunoaştere a vinovăţiei
20 septembrie 2017: Expertiza contabilă în dosare penale. Studii de caz
21 septembrie 2017: Curs intensiv de asigurări pentru avocaţi
22 septembrie 2017: Ordine şi răspundere în dreptul muncii
25 septembrie 2017: Retorica şi logica juridică în activitatea juristului
27 septembrie 2017: Spălarea de bani. Pericole concrete şi soluţii de prevenire
28 septembrie 2017: Executarea silită a contractului de leasing
29 septembrie 2017: DATA PROTECTION. Regulamentul General privind Protecţia Datelor
30 septembrie 2017: Achiziţii publice de la teorie la practică
9 octombrie 2017: Apărarea drepturilor de proprietate intelectuală prin mijloace de procedură civilă
12 octombrie 2017: Interpretarea normelor şi actelor juridice
13 octombrie 2017: Contestaţia la executare între DA şi NU. Examen de practică judiciară
16 octombrie 2017: CYBERCRIME
25 octombrie 2017: Evaziunea fiscală. Aspecte controversate de drept penal şi drept procesual penal
26 octombrie 2017: Probleme şi soluţii juridice în SPORT
27 octombrie 2017: Cum folosim în mod eficient PUBLICITATEA MOBILIARĂ

Lasă un răspuns

Important
Vor fi validate doar comentariile publicate sub numele real şi care respectă Politica JURIDICE.ro si Condiţiile de publicare. Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare.
Return to Top ▲Return to Top ▲