Secţiuni » Articole
Articole autoriRNSJESSENTIALSStudiiOpiniiInterviuriPovestim cărţi
Opinii
10 comentarii | 
Print Friendly, PDF & Email

Când Juan de Torquemada devine Tomás de Torquemada…
19.10.2016 | Marian NICOLAE

Marian Nicolae

Marian Nicolae

Motto
„Vițiul radical […] în toată direcția de astăzi a culturei noastre, este neadevărul, pentru a nu întrebuința un cuvânt mai colorat, neadevăr în aspirări, neadevăr în politică, neadevăr în poezie, neadevăr până în gramatică, neadevăr în toate formele de manifestare a spiritului public” (Titu Maiorescu)

Într-un articol recent apărut pe JURIDICE.ro, Gh. Piperea afirmă: «Unul dintre acești teoreticieni, în frenezia combaterii Legii DIP (Legea dării în plată – paranteza ns., MN) a dat un citat din Tomas de Torquemada. A se vedea: Legea dării în plata: lex authentica sau simulata?, nota 70 subsol. Pentru aceia dintre cititori care nu știu cine a fost acest Tomas de Torquemada, recomand Wikipedia. Veți putea observa că omul, născut în 1420 și decedat în 1498, a fost nu doar un simplu inchizitor care obișnuia să obțină „mărturisiri” ale acuzaților în camera de tortură, cu niște blânde instrumente de tipul Fecioarei de fier (Iron Maiden …), ci chiar Marele Inchizitor, cel care a introdus ideea de totalitarism în Europa, un sistem politic și judiciar care nu era interesat de fapte și nici de adevăr, ci de controlul sufletelor și al conștiințelor. În acest ritm frenetic al „argumentației” anti-lege DIP este foarte probabil că, în curând, vom regăsi prin articolele „științifice” dedicate combaterii acestei legi chiar și citate din Mein Kampf» [Gh. Piperea, Despre constituționalitatea Legii dării în plată (și despre unele neînțelegeri majore și regretabile, nota 7, (data accesării: 18 octombrie 2016)].

Articolul zis „științific” (Gh. Piperea) la care se face referire în pasajul citat este „Legea dării în plată: lex authentica sau simulata?”, apărut sub semnătura noastră, disponibil pe JURIDICE.ro, 7 octombrie 2016).

Preopinentul nostru, încălcând normele elementare ale unei dispute academice, fără a citi, se pare, articolul incriminat și uzând de argumente ad hominem nu a consultat, se vede, nici măcar Wikipedia, sursa la care face trimitere, ori, dacă a consultat-o, a făcut-o cu rea-credință.

Într-adevăr, în scurtul nostru studiu, mai sus citat, am făcut referiri, inter alia, și la un mare canonist și teolog spaniol: Juan de Torquemada.

Astfel, după ce în nota 19, am arătat că „pentru aplicații ale criteriilor isidoriene în materia dreptului canonic (în special doctrina Sf. Toma D’ Aquino și a lui Juan de Torquemada), v. exemplele citate de O. Condorelli, Ragione…, cit. supra [nota 8], p. 168 sqq., text și notele corespunzătoare” și discutând apoi sancțiunea care intervine în cazul în care o lege nu întrunește calitățile isidoriene pentru a fi o lex vera, fiind doar o lex falsa aut simulata, am arătat că:

„În consecință, cum observa un celebru teolog spaniol, Juan de Torquemada, o lex non honesta, iniusta (iniqua), non possibilis, non necessaria, non utilis, non manifesta, obscura aut per privatum commodum conscripta „nu trebuie să fie primită (recipienda non est)” de către destinatarii săi (Torquemada, Commentaria in D.4, p. 62°-b, n. 1-2, apud O. Condorelli, Ragione…, cit. supra [nota 8], pp. 171-172, text și notele 44 sqq.) [par. 4, text și nota 26).

De asemenea, în concluzii am arătat și subliniat că „În esență, cum s-a spus, lex iniqua non est lex realis, sed nominalis (Torquemada)”, specificând în nota 70, incriminată de Gh. Piperea:

«Cf. Torquemada, Commentaria, in D.4, p. 62°-b, n. 1-2, apud O. Condorelli, Ragione…, cit. supra [nota 8], p. 170, nota 41 („… dicendum quod lex iniqua non est proprie lex dicenda nec homo mortuus dicendus est simpliciter homo, quia sicut homo mortuus caret anima, que erat forma substantialis eius, qua, formaliter erat homo: ita lex iniqua caret rectitudine rationis et prudentia, qua aliqua constitutio simpliciter censetur nomine legis…”). Pentru marele teolog spaniol, așa cum omului mort îi lipsește sufletul (animus), care este esența (forma substantialis) însăși a omului, tot astfel, legea injustă (lex iniqua), lipsită de dreapta rațiune (rectitudo rationis), nu este propriu-zis o lege, deși nominal ea poartă un astfel de nume. În consecință, echitatea (æquitas) este pentru lege ceea ce sufletul (anima) este pentru om: forma substantialis.» (par. 21, text și nota 70).

După cum am subliniat și în nota citată, Juan de Torquemada (1388-1468) a fost un mare canonist și teolog spaniol. El a fost membru al ordinului dominicanilor și cardinal al Bisericii Romano-Catolice, dar și autor al unor lucrări fundamentale [v. Meditationes, seu Contemplationes devotissimae (Rome, 1467); In Gratiani Decretum commentarii (4 vols., Venice, 1578; prima publicare în 1519); Expositio brevis et utilis super toto psalterio (Mainz, 1474); Quaestiones spirituales super evangelia totius anni (Brixen, 1498); Symbolum pro informatione Manichaeorum (El bogomilismo en Bosnia) (Publicaciones del Seminario Metropolitano de Burgos. Serie B); Summa ecclesiastica (Salamanca, 1550) [or Summa de ecclesiastica potestate] or „Summa de ecclesia (Summa de Ecclesia una cum eiusdem apparatu nunc primum in lucem edito, super decreto Papae Eugenii IIII in concilio Florentino de Unione Graecorum – Venetiis [Venice]: apud Michaelem Tramezinum, 1561)].

Tomás de Torquemada (1420-1498), căruia Gh. Piperea îi atribuie paternitatea celebrelor Comentarii ad Decretum Magistri Gratiani, acuzându-ne și aruncându-ne în infama categorie „a celor de rea-credință” sau a „celor plătiți să fie subiectivi” vizavi de nemaipomenita Lege a dării în plată (art. cit., nr. 4), a fost doar nepotul lui Juan de Torquemada. Atât și nimic mai mult!

Încheiem această amară replică, observând că în lumea dreptului, ca în orice alt domeniu, dacă nu mai mult, este periculoasă „cultura falsă”, bazată pe impostură, iar aceste tare dezvăluite de Titu Maiorescu, în 1868, n-au fost și nu vor fi curând eradicate.

Într-adevăr:
„Fără cultură poate trăi încă un popor cu nădejdea că la momentul firesc al dezvoltării sale se va ivi și această formă binefăcătoare a vieței omenești; dar cu o cultură falsă nu poate trăi un popor, și dacă stăruiește în ea, atunci dă un exemplu mai mult pentru vechea lege a Istoriei: că în lupta între civilizarea adevărată și între o națiune rezistentă se nimicește națiunea, dar niciodată adevărul” [Titu Maiorescu, În contra direcției de astăzi în cultura română (1868), în „Titu Maiorescu. Critice”, ed. îngrijită de Domnica Filimon, prefață de Gabriel Dimisianu, Ed. Albatros, București, 1998, p. 113].

Dr. Marian Nicolae
Profesor, Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti


Aflaţi mai mult despre , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!







JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill
JURIDICE GOLD pentru studenţi foarte buni, free
Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Au fost scrise până acum 10 de comentarii cu privire la articolul “Când Juan de Torquemada devine Tomás de Torquemada…”

  1. Petre PIPEREA spune:

    Autorul este pe deplin îndreptățit să fie nemulțumit de încălcarea normelor elementare ale unei dispute academice prin parafrazarea titlului materialului său propagandistic publicat în 07.09.2016.

    În cuprinsul materialului menționat, dl. profesor MN a utilizat un întreg arsenal de argumente colocviale, din rândul cărora au lipsit doar argumentele expediate la coaste: ”dată fiind coloratura sa politică și caracterul social, chiar populist, al așa-zisei Legi de dare în plată”; „domnul prof. Gheorghe Piperea, specialist însă în dreptul afacerilor, iar nu în dreptul constituțional și cu atât mai mult în dreptul intertemporal”; „considerente de oportunitate politică sau de falsă democrație zisă populară”; ”ar trebui să ne spună domnul Piperea” etc.

    Pentru cei cu televizoare alb-negru, sintagma ”articol zis științific” reprezintă atât o parafrază a expresiei ”așa-zisa lege de dare în plată”, cât și o sugestie cu privire la faptul că materialul respectiv a fost scris by request.

    Poate dl. profesor MN (își) explică – în contextul manifestării interesului deosebit pentru teoretizarea (ne)retroactivității – lipsa oricărei reacții față de actele normative din 2010 prin care pensiile atâtor oameni au fost reduse dramatic…

    Pentru dl. profesor MN, sugerez cu modestie o introspecție și o reevaluare a termenilor ipocrizie și impostură.

    • Gânduri spontane după ce am citit cele de sus:

      Numai Juan de Torquemada să nu fii…
      Ca și cum ai putea controla ce va face nepotul tău.

      Pe de altă parte, nu înțeleg argumentele ad hominem înșirate în articole de specialitate.

      Care este rostul atacului la persoană în scrierile juridice?
      Se poate câștiga un proces prin atac ad hominem, care este o eroare logică?

      Va spune Curtea constituțională că Legea dării în plată este o lege constituțională pentru că ideile avansate de cei care susțin neconstituționalitate au la bază niște scrieri ale lui „Juan de Torquemada, Marele Inchizitor” și prin urmare, atunci trebuie să fie adevărat că legea este constituțională, că doar nu dorim să riscăm ca inclusiv Curtea Constituțională să fie numită Marea Inchizitoare pentru că ar fi susținut implicit ideile unui Mare Inchizitor (care de fapt se dovedi a fi un Mare Teolog)?

      Apoi, personal, nu cred că trecutul unui om trebuie să îl condamne pentru tot viitorul.

      Și că dacă o persoană a fost într-un anume fel în trecut, atunci musai nu se mai poate schimba, sau nu mai are dreptul la opinie în viitor cu privire la anumite situații față de care nu a luat o poziție în trecut, când s-ar fi ivit ocazia. Dacă am adopta o atare atitudine, atunci mi se pare că toți am fi încremeniți. Cu siguranță s-ar descoperi în trecutul fiecăruia o situație în care ar fi putut acționa, dar a rămas în pasivitate, din diferite motive, și prin urmare, pe logica avansată mai sus, nu ar mai avea dreptul în viitor să mai acționeze când situații similare ar reapărea.

      În plus, nu înțeleg procesele de intenție. Mi se pare că impun o sarcină a probei diabolică persoanei acuzate că ar avea intenții ascunse și neapărat diabolice.
      Ești prezumat vinovat în mod irefragabil. Și, apoi, persoana care te prezumă irefragabil vinovat mai are pretenția să te comporți civilizat, și să dorești în continuare să porți un dialog.
      De ce susținem astfel de prezumții, și la ce ajută? Trăim mai bine în societate făcând procese de intenție unii altora?

      Vremuri grele pentru visătorii și idealiștii care citesc astfel de conflicte.
      „We can act without being determined by our past which is always separated from us.”

      • „Făcuși bine, dar avuseși – știu eu sigur!!!- o intenție rea! Ești concediat! (nu mai vreau să fii prietenul meu, etc.)
        versus

        „Făcuși rău, groaznic făcuși, aoleu în ce belea sunt! – dar ai o intenție bună! Ești un om bun! Hai să te avansez în funcție! Ceva îmi spune mie (sentimentul meu este că…) că ești un om bun!”

        Asta să fie important? Nu ce facem, nu ce idei susținem, ci dacă lăsăm sentimentul altora – șefilor! (sentiment ce cu greu rămâne același de la o zi la alta) – că suntem oameni buni sau răi? Pe asta să se bazeze succesul unei idei?

        Mă îndoiesc.

  2. Amelia FARMATHY spune:

    Excede interesului meu aruncarea cuvintelor, pe post de bolovani, în zidul concepţiilor celuilalt.
    Dar nu mă pot opri să subliniez că, din analizele acestea, atât cât transpare prin ploaia de bolovani ideatici, azvârliţi de o parte şi de alta – „mai” direct, „mai” prin intermediari – a dispărut obiectul colegialei (mă rog, aproximativ colegială) dispute.
    Ideile, transformate în arme (fie ele şi simbolice), contribuie, chiar fără voia mânuitorilor, la crima de imagine şi la parastasul evoluţiei rezultate din contrazicere, niciodată din umanimitate.
    Plus că Torquemada, în oricare variantă (înţeleg că autorul acuză o regretabilă confuzie a altui coleg universitar, fireşte pentru cei interesaţi de perspectiva istorică într-un studiu ce se doreşte aplicat sau, mai degrabă, citat în actualitate), teologul sau inchizitorul (remarcaţi, totuşi, alunecarea, în familie, de la doctrină la impostură şi la crimă, interesantă involuţie şi ciudată trimitere, chiar şi dacă citarea s-a oprit, temporal, la ruda criminalului), cu siguranţă nu spune nimic debitorilor, iar pentru creditori e un soi de busuioc bun de pus la icoana contractuală a creditului imobiliar, dar… cam atât.
    Mai pe scurt, situaţia se rezumă la următoarele: unul e pentru debitori, celălalt teoretizează, trecând de /prin Torquemada – nu mă îndoiesc – cu o bucurie a citării pe care o împărtăşeşte doar intelectualul extrem de reafinat, undeva spre punctul de vedere al băncilor.
    As simple as that, aşa că familia TOrquemada se poate întoarce acolo unde îi e locul: la dracu (sper să existe şi, dacă e să ascultăm religia, sigur există) în ceea ce-l priveşte pe nepotul criminal, în imponderabilitatea ideilor în ceea ce îl priveşte pe nefericitul său unchi.
    P.S. Nu am credite imobiliare. Cel puţin nu încă :))))))).

    • Razvan Nicolae MICUL spune:

      Masa covarsitoare a „banilor” este reprezentata de credite. Chiar daca nu sunteti titulara unui produs de creditare, „banii” dvs. sunt defapt creditul altuia. In postmodernism asa sunt creati banii, prin creditare, prin introducerea unor cifre in calculator de ofiterul bancar. O fi bine, o fi rau, ne va spune istoria.

      Indisciplina contractuala este, in primul rand, o trasatura a statului, care in mod covarsitor nu respecta obligatiile sale contractuale. Nu le respecta in sanatate, in educatie, in transporturi, in justitie. Adeseori puterea judecatoreasca s-a constituit partas prin omisiune sau actiuni comisive la aceasta atitudine a statului.

      Eu nu am nici un dubiu ca bancile i-au prostit pe clienti, o fac si azi. Problema este de educatie, nu de disciplina contractuala. Legea darii in plata si cea a conversiei nu sunt decat panacee pentru metehne vechi de cand lumea. Cheia de bolta este educatia, care, din nefericire, este praf.

      • Amelia FARMATHY spune:

        Am făcut precizarea, pentru a nu fi suspectă de niscaiva interese.
        Ce cred eu despre astă treabă cu reglementarea creditării, nu ştiţi, pt.că nu am spus-o.
        Mă debusolează când, în loc să citesc esenţa, citesc despre cum înţelege cineva să ne împărtăşeasă din cultura sa generală (accentul „virând” de la subiect către persoană), excelentă pentru discuţii oriunde, la cafea, la munte, la restaurant, acasă, în maşină, însă nu când vrem să lămurim, cu argumente, o chestiune, cum ziceaţi, contractuală.
        Şi admit _chestie de gusturi_ că nu îmi place să mi se „înfăţişeze” diverse în citate.
        Singurele pe care le-aş reproduce sunt dintr-o carte despre leneşii deştepţi şi unul al lui Mark Twain care e delicios şi care are, probabil, şi ceva legătură cu subiectul.
        M.T. zicea aşa:” în rai te duci pentru climă, în iad pentru companie.”
        La aşa mostră de înţelepciune, teologul Torquemada, cu toată pleiada de latinisme, nu ajunsese. Era din alt „film”.
        Cât despre contractele cu statul……mă tem că realizaţi o confuzie (în sens larg, desigur) între noţiunea de contract şi noţiunea de serviciu public, atât educaţia cât şi sănătatea fiind servicii publice.
        Ele funcţionează prost, printre altele, şi pt. că baza de contribuţie este mică, iar principalii beneficiari ai serviciului de sănătate, spre exemplu, nu au contribuit, în timpul vieţii lor active, nici măcar cu un leu, la contribuţiile pentru sănătate, acestea introducându-se, dacă nu mă trădează memoria, spre finalul anilor 1990 (parcă 1998).
        Şi încă ceva, apropo de contractul văzut nu ca legea părţilor, ci ca o formă de constituţie a părţilor.
        Dincolo de disciplina contractuală, stă omul, iar încurajarea profitului exorbitant( vedeţi diferenţa dintre dobânzile de la depozite şi nivelul dobânzilor cerut pentru diferite credite) are un efect care poate ajunge să ne lovească pe toţi în moalele capului.
        În mod surprinzător, contribuie la sărăcire, mai acolo unde împrumutatul e, prin definiţie, cam sărăcuţ şi la apariţia unor curente de gândire extremistă, un soi de comunism postmodernist _ ca să fac legătura cu ce aţi scris şi dvs._ în care se ajunge, nu să se dea „mai puţin” sau ceva la schimb, ci nimic……
        E drept că se „duc” şi oamenii, dar se „duc” şi afacerile, pentru că, în orice afacere, ar trebui să existe o limită, şiaceea să fie omul, nu din raţiuni umaniniste, ci din motive pragmatice.
        Omul care, disperat, devine imprevizibil, greu de controlat, omul pe care dizertaţiile despre Torquemada _unchi sau criminal_ îl interesează puţin spre deloc.
        A veghea (chiar şi după ce ai fost o lungă perioadă inert), din această perspectivă, înseamnă a preîntâmpina dezastre încă şi mai mari.
        Retorica exptremistă se bazează inclusiv pe contracararea discursului acelei corectitudinii contractuale, în situaţiile în care, între părţi, este sesizabilă o diferenţă uriaşă de resurse şi posibilităţi.
        Un soi de iogăbie (în sensul că nimeni sau aproape nu îşi ia un credit ca să fie „la modă”) modernă, mult mai desteaptă decât cea din Evul Mediu, dar ar fi trist ca doar în perfecţionarea mijloacelor de acest fel să constea progresul.
        Oricum, filantropia nu s-a născut în bancă şi nu va muri la stat.

        • Razvan Nicolae MICUL spune:

          Toate serviciile publice au la bază o taxă și sunt, în esență, un contract între stat și cetățean. Contractul pentru asigurări sociale, contractul pentru asigurări de sănătate, taxa judiciară de timbru, taxa de drum șamd, toate sunt contracte care presupun DREPTURI și OBLIGAȚII. Toate presupun plata unei taxe pentru contra prestația reprezentată de un serviciu public. Acesta este un principiu esențial în capitalism. Probabil comentariul dvs. privind inexistența contractului între cetățean și stat este unul pripit, fiindu-mi greu să cred că nu înțelegeți conceptul. Eu admir spiritul – aș îndrăzni să zic sindical – în care apărați judecătorii în raport cu orice critică, chiar și insignifiantă. Însă, repet, puterea judecătorească s-a constituit părtaș la nerespectarea obligațiilor contractuale ale statului, iar această afirmație este ușor de probat.

          Decency, security and liberty alike demand that government officials shall be subjected to the same rules of conduct that are commands to the citizen. In a government of laws, existence of the government will be imperilled if it fails to observe the law scrupulously. Our Government is the potent, the omnipresent teacher. For good or for ill, it teaches the whole people by its example. Crime is contagious. If the Government becomes a lawbreaker, it breeds contempt for law; it invites every man to become a law unto himself; it invites anarchy. (Olmstead v. United States: The Constitutional Challenges of Prohibition Enforcement, Dissenting opinion of Justice Louis D. Brandeis in Olmstead v. United States).

          Când cetățeanul vede că statul însăși nu respectă propriile legi și înscrisuri, normal că adoptă pe cale mimetică o conduită similară. „Lasă că merge și așa” este un concept pus în practică chiar de stat și birocrația sa. Este evident că, în lumina unei asemenea abordări, cetățeanul a zis lasă că merge și așa cu creditul ăsta, ne descurcăm noi cumva. Legea dării în plată și cea conversiei sunt rezultatul comportamentului haotic al statului care – în primul rând – a permis existența acestor abuzuri ale instituțiilor de credit. Ne pierdem în dezbateri savante învîrtindu-ne precum câinele în jurul cozii. Atât timp cât nu disciplinăm statul, în primul rând în ceea ce privește sistemul de educație, sanitar și judiciar, toate aceste dezbateri de cancelarie sunt exerciții pur teoretice, lipsite de orice însemnătate sau valoare practică.

          Dacă îmi veți permite să fiu puțin sarcastic, eu înțeleg că această realitate este greu de digerat odată ce te-ai suit în jilțul de judecător care se luptă zilnic sau săptămînal cu pensiile fierarilor betoniști, însă puterea judecătorească era și este cea mai în măsură să disciplineze statul.

          • Amelia FARMATHY spune:

            Daca va referiti la notiunile din teoria gen.a dreptului, cu siguranta imi ” mai” amintesc cate ceva. Însă, aplicabilitatea lor practica, astăzi, dincolo de teoretizări savante, ca sa va citez (sper ca nu va refereati, totusi, la mine, eu am o abordare mai modesta, sa spun asa, ma delectez doar cu Mark), e din ce in ce mai mica. Teoria contractualismului e depasita, in realitate, de resurse si, mai ales, de distributia acestora. In esenta, ceea ce dvs, teoretic, denumiti contract e o forma de asistenta sociala, iata, daca va place si unde mai pui ca e si juridic, de esenta contractuala. Nu m-am pripit cand am abordat invatamantul si sănătatea ca fiind in afara paradigmei contractuale, caci a vorbi aici despre contract înseamnă, in contextul discutiei initiale, a extrapola, însă daca va satisface orgoliul profesional, probabil ca veti gasi corecta afirmatia ca v-ati născut/ne-am nascut dintr-un contract (cel numit căsătorie), dat, totusi, măcar cand nu vom mai fi, as îndrăzni sa sper ca nu va fi tot ca urmare a unui contract. Nu il mai pun aici la socoteala pe cel (contractul) cu Dnezeu, ca, sincer, nu ma pricep nici măcar putin la teologie. Despre jiltul meu, ce sa zic altceva decât ca in jilt te „cocoti” pierzandu-ti vreo zece ani din viată aia „misto” de tinar, in rest despre sarcasmul dvs. nu il pot interpreta decât intr-o singura nota, sa o numesc elegant: dorinta de a incheia un dialog. De evitat, totusi, sa generalizati metoda. Păreri, exprimandu-va sarcastic, ca va uitati de undeva de jos la „jilt” si asta, cumva, ar tinde sa va facă mic, si nu sunteţi. O viată contractuala interesanta va doresc!

      • Domnule avocat, profesorul Leon Duguit vă dă mare dreptate în scrierile sale de acum 100 de ani. Însă a fost combătut mult timp de majoritatea profesorilor de drept din Franța (aceeași care se opuneau unui control de constituționalitate posteriori), și implicit de majoritatea profesorilor din România care citeau pe majoritatea profesorilor din Franța.

        Prezentul însă îi confirmă opiniile, și mai ales practica instanțelor din Franța.

        Ce mă uimește pe mine (dar nu am avut încă vreme să aloc o săptămână – două ca să cercetez mai amănunțit) este faptul că România a preluat mimetic mai toată legislația franceză și italiană, dar nu a preluat și legislația franceză sau italiană – precum și jurisprudența aferentă (că a fost mai întâi o creație pretoriană) – referitoare la răspunderea statului (uneori chiar obiectivă) pentru prejudiciul cauzat prin pentru faptele ilicite/nelegale ale autorităților publice – inclusiv ale instanțelor judecătorești, și inclusiv ale Parlamentului.

        Este o legislație și o practică jurisprudențială – atât în Franța, cât și în Italia – tare amănunțită, și care stabilește în detaliu inclusiv răspunderea Parlamentului atunci când se arată că acesta trebuia să adopte legi, sau nu trebuia să adopte legi într-un anumit domeniu.

        La noi, nimic. De abia răzbește ceva în dreptul penal.

  3. Mihai POPTEANU spune:

    E clar ca dl. Piperea a MODERAT pe acest subiect.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.